Evenimentul Believe – despre concertul carismatic din prima zi

Mai multi oameni din tara care au vazut concertul de Sambata, a evenimentului Believe2015​, Cluj, pe Internet, si-au exprimat dezacordul cu modul in care s-au promovat anumite manifestari. Adica cu sarituri si alte sporturi sub pretextul unei inchinari la adresa lui Dumnezeu.

M-as fi asteptat la un altfel de concert, daca tot s-a organizat un eveniment de o atare anvergura in Romania. DIn pacate, argumentul popularitatii are o pondere mai mare decat cel al adevarului, dreptatii sau intelepciunii, in aceste vremuri.

Acest eveniment a fost organizat si prezentat in nume evanghelic. Eu sunt evanghelic si nu sunt de acord cu o identificare a evanghelicilor din Romania cu manifestarile astea.

Chestiunea naste un front intreg de discutii, care ating mai multe categorii de subiecte. Nu sunt deloc noi, dimpotriva.

Influentati de ceea ce vad la TV, pe Internet, generatiile de astazi – evident, o parte din cei de-o seama a varstei, incearca sa aduca in Biserica ceea ce le place, ce altceva? Problemele sunt fundamentale, de fond, intelegand prin aceasta ca vorbim de o cunoastere defectuoasa a Scripturii si despre o practica dupa modele populare.

Argumentul popularitatii, unul relativ la numar, nu functioneaza in mediul evanghelic romanesc fiindca… in Romania marea majoritate nu sunt evanghelici, ci ortodocsi. El e folosit, totusi, fiindca in alte parti are sens sa-l zici. La noi nu are sens sa-ol zici. Nu vorbim acum daca e un argument valid sau curat, ci daca are sens sa-l zici. Fiindca nu toate argumentele se potrivesc oriunde.

Sa presupunem ca Romania ar deveni majoriar evanghelica. Ca s-ar rasturna situatia de acum. Aceasta s-ar intampla numai in contextul in care notiunea de „evanghelic” s-ar schimba in linii mari. Fiindca acceptiunea din Romania a notiunii in teorie si practica, este diferita de ceea ce se intelege prin aceasta in SUA, de exemplu. Am ales SUA si fiindca multi sunt complexati ca sunt romani si ar vrea sa fie si ei ca idolii lor pe care si i-au ales din lista de modele de care au dispus si pe care au putut s-o inteleaga.

Astfel de manifestari au prins in Romania si pe fondul unei reactii care a lipsit din partea evanghelicilor in general.

Posted in Fără categorie

Evenimentul „Believe 2015″ – Cluj

Cateva cuvinte despre evenimentul organizat de Bisericile evanghelice din Cluj, Believe 2015, din punct de vedere personal, ca participant.

In primul rand, am participat doar la cele doua intalniri programate pentru ziua de Duminica, respectiv sesiunile III si IV. Alegerea mea a fost una bazata pe anumite principii personale. Am fost doar Duminica nu fiindca nu am putut ajunge si Sambata. Fiindca am vrut sa merg doar Duminica.

In al doilea rand, evenimentul a fost organizat de biserici din Cluj, adica nu din zona unde locuiesc eu si unde merg eu la biserica. Nu am participat la organizare si nici nu stiu cum s-a pus problema. Prin urmare, nu stiu aceste aspecte si probabil ca organizatorii stiu mai bine ceea ce au urmarit si ceea ce a iesit pana la urma. Evaluarea lor le apartine, eu scriu ca unul care e din afara, cum ar veni.

1. Organizarea buna.

Fara sa am vreun interes sa ii laud, mi-a placut organizarea. O spun ca unul care a participat la conferinte in mai multe randuri, inclusiv in alte tari si inclusiv intr-un numar de doua ori mai mare. De asemenea, organizez anumite evenimente si stiu ce presupune a organiza. Cu cat evenimentul e mai complex si mai mare, cu atat e mai mult de organizat, mai greu si e nevoie de mai multi implicati. Cu cat totul pare mai normal, cu atat organizare e mai buna. Organizare nu e cand ies in evidenta organizatorii, ci cand evenimentul organizat pare natural. In spate e o multime implicate, timp de organizare, multa munca. Asa am simtit evenimentul si vreau sa le multumesc tuturor celor implicati pentru acest efort. Muti nu-l vor putea cuantifica in mod evident, dar slujirea lor nu a fost in zadar, sunt sigur.

A fost o buna alegere sa fie locuri si bilete. Pana sa ajungi la locul avut, mai multi voluntari te intrebau daca totul e in regula, daca ai nevoie de ceva, daca vrei sa te ajute sa-ti gasesti locul. Frumos. Nu ma intereseaza deloc sa fiu bagat in seama, nu sunt genul. A fost, insa, frumos ceea ce-au facut.

Mi-a placut, de asemenea, faptul ca a existat un caiet pentru fiecare, de calitate buna, cu informatii si bine lucrat. O idee buna, o munca importanta in spate, dorinta de a fi ceva de calitate. Multumim!

O nemultumire am avut-o legat de punctualitate. Nu e neaparat vina organizatorilor, nu stiu a cui e. Oricum, sesiunile au inceput de fiecare data cu mai putin de jumatate din locuri ocupate. Se canta in sala cand altii intrau. Cei punctuali au fost deranjati grosolan de fluxul celor care veneau zeci de minute dupa ora de inceput. Mi s-a parut o lipsa de cultura si m-am mirat ca se intampla asta in Cluj si cu tineri, dar, poate nu trebuia sa ma mir prea tare. Nu stiu cum s-ar fi putut organiza mai bine sau daca ar fi depins de organizatori sa se imbunatateasca acest aspect, dar poate ei stiu.

2. Dimineata

In sesiunea III, cantarile alese au fost deosebite. Nu de multe ori ma bucur ca am fost prezent la un astfel de eveniment. De obicei, la o intalnire cu tineri e o dezamagire greu de descris. Incercari lamentabile de popularitate. Acum nu a fost asa, si am fost luat prin surprindere de calitatea cantarilor.

Sunt foarte multumit de alegerea celor responsabili cu asta. Singura mea observatie a fost ca, dat fiind ocazia rara, ar fi fost oportun sa fie lasata sala sa participe mai mult, adica cei din fata sa cante fara microfoane la o cantare sau o parte din cantare, sau la mai multe, intr-o forma sau alta. Important nu e cum, ci sa fi fost. E rar sa auzi cum 10000 de oameni canta la adresa lui Dumnezeu o cantare inteleapta, dar sa-i auzi pe ei, corul vocilor lor, fara pompa si stralucire, ci simplu si curat. Nu pentru filmari, ci in vederea adevaratei partasii.

Am ramas placut surprins de maturitatea celor care au ales cantarile, avand in vedere tineretea lumii evanghelice in cele ale repertoriului muzical la noi in tara. Si nu ma refer aici la varsta celor care au ales cantarile sau a celor care au cantat, ci la maturitate.

3. Dupamasa

Aici a fost un concert. Un cor de tineri.

A fost normal sa fie diferit de ceea ce a fost de dimineata. Nu de aici au aparut problemele pe care le voi enunta. Totusi, trebuie sa fac referire la ele, sunt prea multe si prea importante sa fie trecute cu vederea.

In primul rand, au fost aproximativ 1000 de tineri care s-au pregatit sa cante. Lasand laoparte hainele negre ale tuturor, care necesita un oarecare efort, un mult mai mare efort a fost in pregatirea cantarilor, aproape jumatate de an. Repetitii, timp, efort, bani. Dar, din pacate, nu am avut ocazia sa aud un cor, ci mai degraba cativa care au cantat la microfoane peste cor.

M-a deranjat acest aspect. Nu am pe nimeni in cor, nici copii, nici nepoti, nici matusi, nici unchi. Nu am mers sa vad pe nimeni si nici sa sustin pe cineva. Nici nu am facut poze si filmulete sa ma dau mare cu ele mai apoi. Nu imi place megalomania bisericeasca si a iesi in evidenta cu cantari si a te da mare ca stii sa cant, cum fac foarte multi astazi. Din pacate. Totusi, nu a fost bine ca s-a procedat asa. Nu stiu motivele, nu m-am interesat de ele. Ce stiu e ca am crezut ca va canta un cor, dar am auzit un grup de cativa cantand in microfoane, corul mare prea putin. Mi se pare gresit fata de munca lor si fata de cei care au venit sa asculte. Nu mi s-a permis sa aud un cor.

Apoi, cel putin unde am stat eu, calitatea sunetului a lasat de dorit. Nu am avut nevoie de masaj la bila si la stomac, se putea si mai incet. Mi se parea mult mai normal sa aud un cor bine inchegat, multe voci in unitate. Ca de-aia-i cor. Din punctul meu de vedere, faptul ca s-a cantat cu cativa la microfoane, a fost o greseala. Uneori se auzea ca o urlatura, o zbieratura, ceea ce pentru mine este inacceptabil in raport cu standardele pe care le am cu privire la o manifestare a unui crestin. Avem nevoie si de maturitate si de calitate in apreciere, nu doar de voci bune.

Intre smerenia vorbitorului, care e un om de calibru international, si atitudinea unor solisti, a fost o diferenta ca de la cer la pamant. Crestinii nu trebuie sa faca spectacole, face lumea mult mai bune. Ei trebuie sa aduca altceva. Da, ma astept sa fie cantari frumoase din punct de vedere muzical, dar e nevoie si de o atitudine corecta, de respect fata de Dumnezeu si cei prezenti. E nevoie de mai multa maturitate. Nu stiu daca vom avea parte de ea pe viitor.

In acelasi timp, prea multe maini ridicate, prea mult. Unii ridicau mainile ca asa li s-a spus. Nimic de-a face cu nimic. O regula, o forma. Altii, atenti sa nu greseasca, le ridicau prea tarziu, prea rigid… o simulare. Ridicol. Prea multe aplauze si batai din palme in ritm. Merge in anumite situatii, dar s-a exagerat. Entuziasm si bucurie nu e neaparat in asta. Prea multe solo-uri. Exagerat de multe, era sa adorm. As fi vrut, cum spuneam, sa ascult corul… Erau 1000, nu m-a prea interesat, sincer, sa-l aud pe unul singur peste toti sau cantand aproape o cantare intreaga in timp ce ceilalti cantau „ooo”-uri sau „aleluia”=uri, sa acopere versurile, sa nu fie degeaba si numai pentru decor.

In rest, bravo celor implicati pentru interes si slujire. Mai putin celor care au mers acolo sa se arate pe ei – au mers degeaba.

4. Vorbitorul – Ravi Zacharias

Din nou, ascultandu-l a doua oara live, la noi in tara, am fost atent tot timpul, abordarea a fost una catre inima, dar intelectuala si totusi care se putea intelege. A vorbit inimii si a atins probleme reale, esentiale, nu chestiuni de nimic sau forme fara fond ridicate la nivel de esenta. De cateva ori sala a reactionat natural, prin aplauze. Uneori s-a aplaudat si asa, sa se aplaude, dar au fost unele reactii naturale si corecte la mesajul adus.

Profunzime si provocare. In principal, alegerea de a merge s-a datorat vorbitorului, pe care voiam sa-l mai ascult odata. Scrie bine, dar nu se compara cu atunci cand il auzi. in vocea lui se intelege interesul pentru sufletul omului si se vede dorinta de a prezenta realitatea lui Dumnezeu nu un crestinism facut de om.

Sper sa mai am ocazia sa-l ascult. Provocarea este una importanta. Atat intelectual, cat si spiritual.

Mai sunt si alte aspecte, dar sunt mai putin importante si minore.

Adepti sau ucenici

Lumea crestina se ocupa, din pacate, mult prea mult cu a face adepti. In detrimentul uceniciei biblice (a acelei ucenicii la care se gandea Cristos cand le-a poruncit apostolior: „faceti ucenici!”).

Am spus „prea mult” nu fiindca e normal ca un crestin sa caute sa faca adepti, ci fiindca exista o astfel de mentalitate in orice sistem, oricand si oriunde, dar gradul in care se intalneste ea astazi este mult prea mare, anormal.

In crestinism, vorbim despre o valoare extrinseca omului si umanitatii, o mantuire care nu poate sa vina prin om si prin ceea ce face el, cu implicatiile de rigoare. In acest context, Cristos le-a spus ucenicilor Sai sa faca si ei, la randul lor, ucenici. Aceasta presupuna o viata dupa viata lui Cristos, si din El, si prin El, dar care sa fie un exemplu permanent inaintea celor care urmeaza exemplul si invatatura.

A face adepti aduce neofitilor doar o asemanare in sens omenesc.

Ce vreau, de fapt, prin acest articol, este sa subliniez diferenta esentiala intre ceea ce face Dumnezeu si ceea ce face omul. Exista un crestinism al lui Dumnezeu si unul al omului.

Am asistat la un priveghi condus de evanghelici unde oamenii aceia au exagerat foarte mult incercand sa convinga audienta ca trebuie sa se „boteze”, fara sa inteleaga prea bine ce inseamna asta. Botezul este o consecinta, ori ei ii chemau pe oameni sa dobandeasca o consecinta, fara sa vorbeasca de o cauza. In puterea argumentatiei aparea botezul lui Pavel si al lui Petru ca dovada ca omul trebuie sa se boteze adult. Ori, Pavel si Petru nu aveau cum sa se boteze de mici, pe cand astazi se poate aceasta. Pavel nu s-a nascut in crestinism, el a fost apostol al crestinismului (daca intelegeti ce inseamna apostol).

Multi ortodocsi se limiteaza la obiceiurile populare de a aruca bani in raurile de la manastiri, a inconjura vreo cladire sau a spune niste rugaciuni invatate. Apoi, ne intoarcem la ale noastre – glume proaste, rautate, ura, viata stricata, curvie, dezbinare…

Acestea toate nu au de-a face cu adevaratul crestinism, acela intentionat de Dumnezeu. Si nu ma refer aici la o religie, ci la o realitate schimbatoare.

Ce trebuie sa inteleaga crestinii este ca un crestin real e chemat sa faca ucenici nu prozeliti, nu adepti. Oamenii nu au nevoie de alti oameni, ei au nevoie de Dumnezeu. Daca era posibil ca omul sa fie izbavit din starea lui decazuta prin lucrarea unui om, fie el si un mare om, atunci nu mai era nevoie de Cristos, Fiului lui Dumnezeu si de moartea Lui in locul oamenilor, pe cruce.

Cate resurse nu se epuizeaza in incercari lamentabile sau reusite de a face adepti… Cata tensiune si mirare, ca nu se schimba oamenii, intr-un efort lipsit de intelepciune de a-i face pe altii ca tine, in lucruri lipsite de substanta. Pierdere de timp, care duce la un dezechilibru serios in relatii. Oamenii cu care vorbesti nu sunt nici prosti si nici nu cred ca trebuie sa-ti ofere timp sa le spui despre camasa ta roz in detrimentul celei mov pe care ei o poarta. Ei cauta, probabil, ceva de alta natura decat aceea a unui tricou, care are culori. In alte cuvinte, nu e nevoie de o alta religie, ci de Dumnezeul cel viu.

Crestinism vs. erezie. Apostolii

De remarcat, in contextul de la inceputul existentei Bisericii ca atare, a existat grupul apostolilor care au primit un mandat divin, atat prin Domnul Isus, cat si, ulterior, prin Duhul Sfant.

Astfel, vorbim despre un grup de barbati care au primit apostolia in sensul unic, de inceput al Bisericii. La acest grup s-a adaugat si apostolul Pavel. Barnaba, de exemplu, a facut o lucrare de apostolat, ca multi altii, dar nu a fost un apostol asa cum au fost cei 12. El a mers in Antiohia (din Siria) cu autoritatea apostolilor din Ierusalim. Pe cand aspostolii aveau aceasta autoritate de la Dumnezeu. Institutia apostolica, in acest sens, este aparte si unica in istoria crestinismului.

Ereziile, pe de alta parte, au aparut cand o persoana a sustinut ca a primit o iluminare speciala. Inclusiv islamismul. O singura persoana, care se ia pe ea insasi ca martori implicit.

Exista in acest argument o putere deosebita, fiindca, in practica, crestinii au avut in apostoli oameni deosebiti de incredere si plini de prezenta lui Dumnezeu. Prin diverse obstacole, probleme, tensiuni si chiar disensiuni, apostolii foarmeaza un grup omogen ca invatatura, ei fiind o puternica dovada a autenticitatii autoritatii lor. Unitatea lor nu a stat in jurul unei minciuni, fiindca nici nu putea sta. Ea s-a concretizat in jurul unei realitati, ceea ce a si tinut-o in picioare atunci si ca un reper peste veacuri.

Apostolatul, in sensul acesta, se opune, asadar, ereticilor care, izolat, au pretins o iluminare de la Dumnezeu dar n-au rezistat in timp cum a rezistat Biserica si invatatura ei biblica. Iata o distinctie categorica, folositoare.

Despre Imperiul Otoman. Termeni. O lupta tot impotriva crestinilor

Despre otomani, a caror dinastie a fost intemeiata de Osman (pronuntat Otman in limba araba), aflam:

„Otomanii s-au considerat stat islamic ghazi, vesnic implicat in purtarea jihadului impotriva paganilor din Dar al-Harb. Jihadul era rai-son d’etre a statului otoman, dandu-i legitimitate religioasa. Luptatorii jihadici musulmani, ghazii, erau varful de lance al cuceririlor otomane. Ei se ingramadeau constant la frontierele otomane cu Dar al-Harb, pentru a-i invada pe pagani si pentru a castiga merite eterne, cat si prada materiala.” (Patrick S., Jihadul Global, pag. 254)

In vremea aceea, otomanii erau putini, aflati, teritorial, la limita lumii islamice inspre Europa.

Cu siguranta ne-a ramas in minte termenul „mameluc”:

„Soldatii sclavi turcici (mamelucii) erau si ei folositi pentru a intari armatele imperiului, iar comandatii lor (sultani) au devenit treptat jucatori politici importanti. Mamelucii au devenit o forta puternica in interiorul Islamului si au infiintat propriile lor state, Sultanatul mameluc al Egiptului fiind exemplul cel mai remarcabil.” (Patrick, S., Jihadul Global, pag. 250)

Despre ieniceri

„Otomanii i-au inlocuit treptat pe luptatorii lor tribali independenti cu trupe disciplinate de sclavi, organizate intai de Murad I (1360 – 1389) si cunoscute drept kapikullari. Mai tarziu ei au dezvoltat o forta combatanta de elita alcatuita din sclavi, forta cunoscuta sub numele de ieniceri (Yenicheri). Fiind la origine prizonieri de razboi, corpul ienicerilor avea sa fie intregit ulterior prin intermediul recrutarilor obligatorii (devshirme) care se faceau o data la cativa ani.” (pag. 154)

Multi baieti ai crestinilor au fost luati si fortati, ca sclavi, sa lupte impotriva crestinatatii, ca ieniceri…

Prin „surgun”, s-a implementat mutarea populatiilor din mediul lor istorico-geografic, ca medota de slabire a rezistentei.

Posted in Fără categorie

Jihadul actual sprijinit pe cruciade

„Pentru jihadistii contemporani, Cruciadele au devenit paradigma bataliei eterne intre adevaratul Islam si dusmanul crestin apusean rau pentru stapanirea intregii lumi, batalie care, cred ei, se poate incheia numai cu victoria finala a Islamului si distrugerea dismanilor lui crestini si a aliatilor lor, indeosebi evreii. Termenul ‘cruciati’ este folosit pentru a implica tot ce ei urasc in Occident: secularism, materialism, imoralitate, coruptie si decadenta. Imperialismul si neo-imperialismul (inclusiv invaziile conduse de SUA in Afganistan si Irak) occidental sunt considerate parte a Cruciadei eterne a Vestului crestin impotriva adevaratului Islam. Nu numai occidentalii, ci toti crestinii sunt numiti acum ‘cruciati’, legitimand astfel un jihad impotriva lor. IN aceasta batalie nu exista parti neutre si nu exista inocenti. Manifestul de la fondarea Al-Qa’eda din 1998 a fost numit ‘Jihad impotriva evreilor si a cruciatilor’. Desi toate natiunile occidentale si cetatenii lor sunt denumiti cruciati, termenul este indeosebi prevalent in desemnarea liderului recunoscut al Occidentului, SUA si cetatenii si soldatii ei.” (Patrick S., Jihadul Gobal, Istorie: Mahomed si succesorii lui, pag. 253)

Aceasta este o concluzie a autorului sus mentionat la o incursiune in istoria musulmanilor, in special in contextul cruciadelor.

Este adevarat ca parte dintr-un atac puternic impotriva crestinismului, resimtit din plin in ultimii ani, dar putin inteles, este folosirea Cruciadelor ca mijloc de a estompa vigilenta lumii crestine. Extrem de putini crestini, cunosc, de fapt, ce s-a intamplat atunci, in contextul vremii. Totusi, foarte multi dintre ei emit judecati negative fata de crestinism, acceptand varianta islamista, servita in interesul expansionismului musulman jihadist.

In niciun caz nu putem accepta ororile intamplate chiar in timpul Cruciadelor, dar nu putem accepta nici lipsa de cultura violenta a celor care trateaza istoria prin prima limitata a capacitatii contemporane docile si adormite, aproape in afara contextului realitatii evidente. De pilda, zilele astea, mai multi tineri din Romania s-au marcat pe Facebook ca fiind in siguranta dupa cutremurul din Nepal – o dovada clara a incapacitatii oamenilor de a mai face diferenta intre realitate si virtual. O astfel de atitudine nu are cum sa nu fie considerata labila.

Avand in vedere observatiile facute de autorul citatului de mai sus, vom intelege mai bine atitudinea jihadistilor moderni fata de toti crestinii pe care-i intalnesc si barbaria cu care-i ucid pe acestia, fara sa faca diferenta de varsta, culoare sau natie. Si nu doar acum se intampla asemenea grozavii. Ba chiar, acum, atrocitatile sunt mai putine si au un impact mult mai mic decat in restul istoriei jihadului atroce.

Posted in Fără categorie

De ce a cedat Imperiul Bizantin in fata armatelor arabilor musulmani

Argumentele urmatoare sunt aduse de Patrick Sookhdeo, in „Jihadul Global” (pag. 244-246).

1. Epuizarea Imperiului in urma unui razboi de durata (603-628) impotriva persilor sasanizi

2. Nelinistea politico-religioasa interna, in special la periferie

3. Ghassanizii arabi erau monofiziti, considerati eretici, iar, chiar daca erau aliati ai Imperiului, fiind la periferia acestuia, in aceste conditii, s-a nascut neliniste la frontiere

4. Fanatismul ispirat de islam, foloasele materiale si promisiunile pentru jihadisti

5. Spionajul precar cu privire la musulmani, comunicatiile precare si esecul de a actiona rapid si hotarat

6. Atacuri concomitente asupra Bizantului din partea slavilor si a avarilor din Balcani.

Totusi, ne intereseaza mai mult, d.p.d.v. crestin, starea moralitatii. Iata ce spune acelasi autor:

„O serie de specialisti au incercat sa descopere motivul pentru care Imperiul Bizantin a cedat atat de usor in fata armatelor de arabi musulmani in anul 630, in pofida faptului ca bizantinii beneficiau de arme mai performante si finantare mai puternica. O serie de surse crestine contemporane considera ca a fost vorba de judecata lui Dumnezeu impotriva imoralitatii, impotriva depravarii crestinilor din acea vreme si, in mod special, impotriva imparatului Heraclius, care se casatorise cu nepoata sa si sprijinea o teologie de compromis numita monotelism, respisa de ambele parti (calcedonii si monofiitii) in cadrul dezbaterii cristologice. Dintre aceste surse ii amintim pe Fredegarius din Galia, la sfarsitul anilor 650, istoricul copt Ioan, Epicop de Kikiu, de la sfarsitul secolului al VII-lea, Ioan Bar Penkaye din nordul Mesopotamiei, tot din a doua jumatate a secolului al VII-lea, precum si mai multe lucrari monofizite din secolul al VII-lea mentionate in secolul al XII-lea de episcopul sirian iacobin Mihai Sirianul.”

O asemenea decadere se poate observa si astazi in lumea crestina „veche”, in zonele unde crestinismul este de ceva vreme. In pofida trezirilor spirituale din alte parti ale lumii, America si Europa se confrunta cu o decadere morala fara precedent in lumea moderna si extrem de accentuata in general.

Crestinismul primeste astazi extrem de multe lovituri, din toate partile, din afara, dar si din interior.

Si, adevarata problema, nu este disparitia unei societati construite pe valori crestine, ci a crestinismului autentic, viu, a Bisericilor ca atare. Pe langa ocupatia si uciderea de aici, pe crestinii declarati ii paste judecata lui Dumnezeu. As fi preferat sa fie aceasta o amenintare ieftina, ceea ce nu e, din pacate… E o realitate trista, din care oamenii inca se mai pot trezi, dar se pare ca nu o vor face.

Posted in Fără categorie