Minciuna „egalității de gen”: manualul feminist din 2022 (3)

print-screen copertă manual

În introducerea la acest manual propus profesorilor pentru a integra o ideologie de gen străină de umanitate în cadrul lecțiilor pentru copii, în școli, se prezintă câteva motive pentru care autoarele feministe consideră că este relevantă „abordarea egalității de gen în învățământ”. Din start, devine evidentă nevoia unui argument în acest sens și e clar ce am afirmat mai sus – că e vorba despre ceva străin. Chiar așa, de ce am introduce așa ceva în școli. Cred că e o întrebare decentă.

Ce răspunsuri se oferă la întrebarea noastră în acest manual?

DIVERSITATEA și nouvorba orwelliană

Mai întâi, „Educația, încă de la vârste fragede, joacă un rol esențial în cultivarea respectului pentru diversitate”. Sună bine, doar că întrebarea noastră este: ce înseamnă „diversitate”? Este ea noțiunea definită sau noțiunea redefinită? Lecturând manualul, devine clar că e nouvorba propusă ideologic, excentric, sectar, extremist, de grupări recente care încearcă să provoace tensiune în societate prin tot felul de asocieri care în mod natural nu sunt tensionate și nu necesită o astfel de relaționare. Sigur că lumea e diversă, dar cartea aceasta se referă la altă diversitate, una redefinită.

Șmecheria la care recurg autorii acestui gen de „abordare” este folosirea definițiilor din mintea oamenilor pentru a le redefini tocmai pe acestea (fie prin adăugare, fie prin restrângere). Sigur, o definiție poate admite o lărgire a termenului. De obicei, însă, se preferă termeni mai specifici, ca să se păstreze definițiile. Nu în acest caz, când e chiar importantă relativizarea termenilor, pentru așa-zisa „incluziune”, rezultatul fiind că se anulează, de fapt, semnificația acestora.

Dacă dorim să mai aibă sens noțiunea de „diversitate”, atunci nu trebuie să permitem redefinirea termenului. Numai că această redefinire a fost făcută, deja în multe medii din lume (sigur, nu s-a inventat manualul la noi, el e un copy-paste asumat, nu e munca și invenția nimănui – chiar dacă e pe bani făcută lucrarea, normal). Manualul este, așadar, și un act de propagandă. Mai rămâne evidențierea faptului că acest cuvânt, diversitate, precum și multe altele, trebuie înțelese în contextul în care ele se precizează, nemafiind vorba despre o definiție clară. Sigur, definiția rămâne clară, dar folosirea cuvântului se face după normele relative și aiuritoare ale cui dorește, cu largul concurs la unor state întregi, prinse în vârtejul vremelnic al modei relativismului.

Cum ziceam, folosindu-se de ceea ce noi toți înțelegem prin „diversitate”, se promovează o cu totul altă definiție a termenului. Se clădește pe o fundație, ca la final să rămânem cu o clădire făcută în cu totul altă parte (pe o cu totul altă fundație). Oricine poate urmări acest aspect și poate observa această tehnică deja foarte redundantă.

Dar ce e important de observat, este intenția: „încă de la vârste fragede”. În colimator sunt luați copiii noștri, cei mai mici și mai lipsiți de apărare dintre ei. Ținta e pusă pe ei. În realitate, părinții și, dacă se poate, profesorii, au chemarea înaltă de ași apăra copiii! Adică, exact opusul a ce ni se spune în acest manual să facem.

Celui care se joacă cu mintea ta, schimbând definițiile, inversându-le semnificația, trebuie să-i răspunzi exact prin a face opusul a ceea ce-ți sugerează. Dacă cel care redefinește ideea de prăpastie te îndeamnă să mergi către aceasta, tu trebuie, evident, să mergi în direcția opusă (asta, dacă chiar e nevoie să reacționezi, fiindcă de cele mai multe ori e mai bine să nu faci nimic din ce ți se spune).

„Nu vezi frumusețea desființării cuvintelor? Tu nu știai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade în fiecare an?! […] Nu înțelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârșit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu sens strict definit și cu toate celelalte sensuri secundare șterse și uitate. […] Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă ‘Libertatea este sclavie’, când însuși conceptul de libertate va fi abolit?” (G. Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, pp. 74, 75)

Ni se spune că „educația joacă un astfel de rol”, sigur, fără nicio demonstrație, exprimarea fiind, pentru mințile ațipite, o formulare tipică prin care se dorește afirmarea unei concluzii fără nicio legare a acesteia de vreo premisă sau demonstrație. Educația nu joacă în prezent și nici nu trebuie să joace vreun rol în promovarea în vreun fel a ideologiei de gen, cu atât mai puțin la cei „cu vârste fragede”.

Ce doresc acești ideologi? Acces la mințile fragede, neformate, ale copiilor care merg cu toată încrederea la școală. Încredere în părinți și în profesori, că le vor tot binele din lume. Apelând la această încredere, persoane cu interese obscure, pot să atace virulent mintea neformată a unui copil, cu repercursiuni greu de cuantificat (deși, lucrurile nu mai sunt de multă vreme doar teoretice).


IDEOLOGIA NOUĂ-VECHE A DISTRUGERII SOCIETĂȚII

În manualul propus profesorilor se continuă în felul următor: „În contextul actual al tendințelor politice și sociale iliberale și conservatoare, al mișcărilor anti-gen, al atacurilor împotriva studiilor de gen, etichetate peiorativ drept „ideologie de gen”, este cu atât mai important ca școala să își asume rolul de promotor al egalității de șanse și nediscriminării.”

După cum se citește în textul oferit, e vorba de „contextul actual”. Începând textul cum se face în orice argumentare corectă de manual (sic!), e clară de la început că intenția are în vedere ideologia, nu un dat, ci o formulare, o definire (în cazul acesta, o redefinire).

Prin urmare, profesorii nu ar trebui să fie preocupați de transmiterea de cunoștințe elevilor, de a-și face treaba lor de profesori, ci ei ar trebui să se ocupe de înțelegerea contextului politic și de a face ceva cu privire la asta. Ideea de a-i lăsa pe copii să gândească singuri este total străină promotorilor extremiști ai unei ideologii. Pentru ei contează un singur lucru: ca toată lumea să se alinieze acelei gândiri propusă și/sau susținută de ei. E cazul.

Dimpotrivă, noi, părinții, profesorii, nu trebuie să acceptăm o asemenea gândire, nici un asemenea manual.

Cartea sugerează că există „mișcări anti-gen”. Numai din expresia aceasta se poate observa calitatea gândirii, prin exprimare. Să nu uităm, acest manual se adresează profesorilor! Cred că autoarele doreau să spună „mișcări anti-teorii de gen”. Niciun om întreg la minte nu s-ar opune genului, nici măcar nu are sens exprimarea. Problema nu e genul, problema este teoria ideologică privitoare la gen, promovată de unii. Această teorie nu are nimic de-a face cu știința sau cu realitatea, ea nu trebuie să fie acceptată de societate în niciun cotlon al ei, cu atât mai puțin în școală. Nu are sens să ne mai întrebam la ce fel de „mișcări” se face referire în săracul text. Mișcări anti-gen: alăturare de cuvinte care nu spune nimic.

Se aruncă în oala argumentație, la întâmplare, noțiuni cum ar fi „iliberalismul” sau „conservatorismul”, ca și cum acestea ar face parte din rețetă. În plus, dacă o anumită facțiune politică e de acord cu un adevăr (din interes sau nu), adevărul acela nu se diminuează și nu crește calitativ. Dacă un iliberal sau un conservator (care, în prezent, ar trebui să fie înțeles ca unul care pune reflectoarele pe derapajele ideologice ale unora cu pretenție de zmei) e împotriva ideologiei de gen, aceasta nu e cu nimic mai puțin ideologie. Ea e ideologie sau nu e, dar nu dacă o citează cineva anume sau nu.

Iarăși, nu cred că există „atacuri împotriva studiilor de gen”. E ca și cum ai avea un „studiu de gen” (care e o exprimare săracă). Da, se face referire la ideile din studiile de gen. Dacă acestea se dovedesc a fi ideologie, atunci le zicem așa: ideologie.

Dar ce fac autoarele, încă de la început? Crează premisele oricărei luptă de clasă, așa cum și-au predat lecțiile marxiștii și leniniștii. Trebuie, mai întâi, să se creeze o tensiune socială. Apoi, ideologii trebuie să le spună celor cărora li se adresează că aceștia din urmă fac parte dintr-o anumită tabără: noi, frați bravi, trebuie să luptăm împotriva celor care sunt împotriva genului! Sus la luptă, frați profesori! Oamenii, care în general reacționează la pericol, când cineva strigă, reacționează instinctual. Până când se prind că nu vine niciun lup și că e la mijloc o înșelătorie. E cazul.

Etichetarea ca „ideologie” a unor anumite idei privitoare la gen nu este peiorativă. Sigur, cei învederați, nu ar putea să spună că nu e, au nevoie să afirme neapărat contrariul, în cadrul puternicului argument de tipul „Ba da/Ba nu”. Unii cred că afirmațiile altora, sigur, argumentate, dar pe care primii nu le înțeleg, se contracarează prin simpla lor negare. Cine zbiară, deci, mai tare, zic ei?! Cu toate acestea, realitatea rămâne și la fel de clare sunt și argumentele pe care le aducem.

Oricum, în „lupta” acesta, ce loc are școala? În viziunea ideologilor ideilor de gen (nu toate ideile de gen sunt ideologie, este nevoie de o discriminare potrivită), școala trebuie să lupte alături de ei. După cum ziceam, întâi se inventează o tensiune, apoi se forțează participarea celor neutri, care nu știu despre ce e vorba, la una dintre taberele inventate. La care credeți? „Este cu atât mai important ca școala să-și asume rolul de promotor al egalității de șanse și nediscriminării” – e clar, acum, nu?

Dar trebuie să-și asume școala un astfel de rol? Sigur, școala nu trebuie să facă diferențe între ființele umane, ca și cum o anumită ființă umană este inferioară sau superioară altora. Sigur, școala trebuie să ofere aceleași șanse copiilor (deși, în realitate, nu are cum, decât foarte limitat). Evident, școala nu trebuie să facă diferențe între elevi pe baza unor chestiuni nepotrivite. Dar face școala discriminare? Sigur că face! Școala, ca instituție, diferențiază între elevi buni și elevi proști, între elevi bine pregătiți și elevi prost pregătiți, între genii și incapabili etc. Ea știe cui să dea bursă de studii, de merit, știe pe cine să trimită la olimpiadă ca să aibă rezultate, pentru cine să repete un enunț ș.a.m.d.

Când ne referim la „egalitate de șanse” și la „nediscriminare”, ne referim la ceva anume, acești termeni nu sunt generali. Problema este, așadar, la ce anume ne referim, când folosim acești termeni. Tocmai aici e problema, fiindcă cei mai mulți dintre noi (marea majoritate) nu ne referim la ce se referă aceste autoare. Ele se referă la niște termeni redefiniți, la o nouvorbă prin care se forțează asupra societății o ideologie. Noi, cei mai mulți (deocamdată și sper să rămână așa), ne referim la sensul deja definit al termenilor, tocmai pentru că avem proprietatea acestora.

Noi nu numit ideile acestea ideologie peiorativ, ci folosim termenul corect. Nu râdem de nimeni, nu ne batem joc de nimeni, nu facem mișto de nimeni. Evaluăm și realizăm că, da, e vorba de o ideologie. Prin urmare, așa îi și zicem, fiind consecvenți.

Cine sunt dușmanii de clasă ai acestor ideologi? Îi vor preciza ei, îi vom identifica noi, dar bănuiala mea este că printre aceștia se află și cei care i-au dat pe față. E normal să fie așa.

Școala nu trebuie să fie ceea ce spune o grupare. Școala nu trebuie să fie atrasă într-o luptă de clasă inventată de un grup social. Școala trebuie să se păstreze cu demnitate ceea ce este de secole. Sigur, nu ne referim la metode sau forme, ci chiar la esența lucrurilor. Dacă școala se lasă redefinită, ea nu va mai fi școală. Pare truism, dar e un avertisment și o atenționare cât se poate se serioase, la care bine ar fi dacă vom lua aminte.

Publicitate

Minciuna „egalității de gen”: manualul feminist din 2022 (2)

ne exprimăm speranța ca acest manual să fie un real ajutor pentru
profesori în eforturile lor de a lăsa lumea mai bună decât au găsit-o,
de a ghida și susține tinerii în împlinirea potențialului lor, fără
deosebire pe bază de gen, etnie, dizabilitate, orientare sexuală sau
orice alt criteriu.
autoarele
august, 2022

Este motoul acestui manual. Manualul despre care vorbim se dorește a fi de un real folos pentru profesori. Profesorii fac eforturi să lase lumea mai bună decât au găsit-o. Și acest manual vine să-i ajute pentru a face exact asta? Hm… A, da, să nu uităm de tineri, acolo unde vor să ajungă autoarele – să-i ghideze și să-i susțină, „fără deosebire de gen… orientare sexuală sau orice alt criteriu”.

A, deci despre asta e vorba – despre nebunia marxist-leninist-umanistă. Despre „orientare sexuală” (o invenție tâmpă). Despre nebunia care-i în SUA, pe care în niciun caz nu ne-o dorim și noi. Să punem niște întrebări normale:

  • cum ar putea un tânăr să-și împlinească potențialul, dacă sunt ghidați să se orienteze greșit în viață?
  • cum ar putea un tânăr să înțeleagă ceva de la un profesor care, atunci când enumeră lucrurile, spune: „fără deosebire de gen, etnie, dizabilitate, orientare sexuală sau orice alt criteriu”?
  • „orice alt criteriu” înseamnă niciun criteriu…

Mai întâi, „genul”, așa cum este el definit, nu este un concept care face parte din realitatea obiectivă. Este o invenție de laborator. „Orientarea sexuală” este și ea o expresie mult prea uzată. Aceste două expresii ascuns adevăratul scop al acestui așa-zis „manual”. Ele sunt aruncate alături de noțiuni precum „etnie”, „dizabilitate”, ca să sune bine, să pară că e vorba de ceva cu adevărat semnificativ, real, important.

Orientarea sexuală nu face parte niciodată din categoria din care face parte etnia. Discriminarea etnică e ceva real, pentru că există etnie. „Orientarea sexuală” și „genul” (așa cum e el definit, mai nou, de agenda progresistă) sunt concepte imaginare, nu există în realitate.

Stimați profesori, încă de la început acest așa-zis „manual” nu are nicio coerență, nici nu vreau să-mi imaginez ce urmează să citesc în el… Niciun profesor nu ar trebui să-l ia în seamă, cu atât mai puțin să-l ia în considerare în relația cu elevii.

Elevii, la școală, au nevoie de educație reală, nu de propagandă aiuritoare, de invenții și inginerii sociale bolnave, care și-au arătat adevărata față în țările unde au prins rădăcini. Aceste țări se luptă în prezent să-și salveze copiii din starea gravă unde au fost conduși de astfel de „manuale”.

Publicat în Fără categorie

Minciuna „egalității de gen”: manualul feminist din 2022 (1)

Articolul de față este în legătură cu un manual prin care se dorește promovarea teoriilor de gen în școlile din România: „Egalitatea de gen. Predarea și integrarea în învățământul preuniversitar”.

Vom face câteva observații în scris privitor la acest manual și la ideologia de gen, în general. Cum chiar în acest manual se face efortul disperat de a se combate din start argumentele împotrivitoare prin a pre-eticheta pe acela care care ar „comenta” identificându-i ca fiind extremiști (termen care și-a pierdut sensul și semnificația), precizăm și noi, cu calm, încă de la început, că acest manual nu este decât o sistematizare a unei ideologii. Vom dovedi aceasta în câteva articole.

ARGUMENT #1 – „autoarele

Pentru un manual care spune răspicat:

Profesorii și profesoarele au puterea de a da încredere elevilor și elevelor în propriile forțe – și adeseori fac acest lucru – și de a-i încuraja să participe în mod egal și echitabil la toate sferele vieții sociale, politice, profesionale și domestice.

este foarte ciudat să vezi că este scris și asumat doar de femei. Posibil scris, asumat sigur. Nu e nicio problemă dacă o carte este scrisă doar de femei. Cu excepția situației în care e scris doar de femei pentru că bărbații nu sunt capabili să contribuie, adică aceea a feminismului (aș zice feminismul extremist, dar feminismul este extremist prin definiție). Într-adevăr, dorind să aflăm cine susține demersul, identificăm ideologia feministă la tot pasul. Feminismul nu spune că bărbații și femeile sunt egali, ci că femeile sunt bune și bărbații sunt răi; în linii grosolane: că femeile și că nu bărbații.

Ar fi ciudat, nu, ca să existe un manual (care, la urma urmei este o autoritate) scris de bărbați. Ar da prost, nu? Ce să caute bărbații în autoritate? Ei trebuie să fie la periferie, jos patriarhatul! Cam asta e argumentul cel mai bun al feminismului, o ură împotriva bărbaților. Ne așteptam ca autorii să fie mai perspicace, să pună 3 femei și 3 bărbați la autori. Ca să demonstreze, fără echivoc, faptul că ceea ce spun altora în manual să facă ei mai întâi (nu ca să demonstreze ceva, ci că așa stau lucrurile). Sigur că lucrurile nu stau așa. Primul argument în acest sens este și cel mai evident – autorii.

Cartea miroase tare a feminism (esență feministă nu există, pentru că nu e nimic esențial în feminism) chiar înainte să deschizi așa-zisul manual.

Alexandra Columban
Irina Ilisei
Dana Marțiș
Laura Grünberg
Georgiana Lincan
Andreea Voina

(din nou, nu e nicio problemă că e scris doar de femei; doar dacă e scris doar de femei pentru că bărbații nu sunt capabili)

Avem și un articol în Adevărul:
https://adevarul.ro/stiri-interne/educatie/a-aparut-manualul-pentru-predarea-egalitatii-de-2203590.html

E scris, evident, de o femeie, Cristina Morozanu. Articolul nu prezintă un manual, ci face propagandă pentru el, după cum e scris.

Considerăm că bărbații și femeile sunt creați de Dumnezeu oameni. Nici unul dintre cei doi nu este mai om decât celălalt. Ambii sunt oameni, pentru că așa au fost creați. Nu simțim nevoia să argumentăm în favoarea valorii bărbatului sau a femeii în tensiune cu celălalt, pentru că, de la început noi considerăm că bărbatul și femeia sunt la fel de valoroși în ochii lui Dumnezeu, Creatorul nostru.

În același timp, este evident că barbatul și femeia sunt diferiți. Diferențele dintre ei nu conturbă cu nimic realitatea că ei sunt oameni. Valoarea omului este dată de Dumnezeu. Femeia nu e valoroasă pentru că feminismul a făcut-o valoroasă; altfel spus, femeia nu are valoare pentru că i-a fost conferită printr-o ideologie (feminismul), ci pentru că Dumnezeu a creat-o valoroasă. Dar femeia este diferită de bărbat, tot prin definiție.

Este de bun simț să observăm atât valoarea omului (bărbat, femeie), cât și faptul că bărbatul și femeia sunt diferiți.

Feminismul urăște relatarea biblică prin care prima dată a fost făcut bărbatul și, mai apoi, femeia. Feminismul, probabil și din lipsă de capacitate intelectuală, vede o legătură între ordine și valoare. Sau între ordine și complexitate. Aceeași oameni care susțin, să zicem, evoluția (de la simplu la complex) nu pot accepta ordinea bărbat-femeie, fiindcă asta ar face din femeie ceva de calitate inferioară. Sigur, nu comentăm – este evident că ordinea nu presupune valoare.

Creștinismul se bazează pe învățătura biblică. Acolo ni se spune explicit că Dumnezeu l-a creat pe om: bărbat și femeie. Bărbatul e om. Femeia e om. E clar că valoarea acestora nu poate fi comparată, fiind vorba despre o singură ființă – omul. Cum nu ne propunem să discutăm aici feminismul (nici nu prea ai ce să combați), considerăm că e suficient ce am spus deja.

Manualul de față este mai degrabă o revoltă feministă (adică, extremistă), care se dorește resursă pentru profesori și, prin urmare, pentru elevi. Elevii sunt copiii noștri, mai înainte de orice. Nu trebuie să permitem ca în școli să se predea copiilor noștri ideologii. În special, trebuie evitate acele ideologii ușor de identificat, care deja au fost testate în alte țări și care au făcut ravagii în alte sisteme de învățământ, adică despre care știm ce pot face. Pentru că nu suntem primii la rând, știm deja care este scopul urmărit de astfel de ideologii și unde se ajunge (la ce dezastru).

Școala nu trebuie să fie teren de luptă ideologică. Profesorii trebuie să predea elevilor materiile prin care aceștia se formează, nu ideologii de prost gust, obosite.

Sugerăm părinților și profesorilor să folosească multele și bogatele resurse valoroase care sunt la dispoziție. Manualul acesta nu face parte din această categorie.

Citate „Sfaturi pentru lucrători” – Charles Spurgeon

  • Fii conștient de faptul că tot ceea ce Dumnezeu a făcut prin tine în trecut nu te califică să faci acum ceva fără El, așa că trebuie să te bazezi în întregime pe puterea Lui, după cum făceai în trecut, așezându-te într-o stare adecvată înaintea lui Dumnezeu, care te va binecuvânta din belșug. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători”, p.40)
  • Vai, pericolul fiecărui lucrător creștin este acela de a cădea în rutină și suficiență de sine. Noi suntem foarte înclinați să facem lucrurile pe care ne-am obișnuit să le facem, și în felul acesta ajungem să Îl slujim pe Dumnezeu pe jumătate adormiți. Una dintre cele mai dificile sarcini pe care le avem în această lume este să-l păstrăm pe creștin treaz când trece prin Ținutul Fermecat (vezi alegoria lui John Bunyan). (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători”, p.41)
  • La urma urmei, lucrarea Bisericii creștine, chiar dacă trebuie făcută de toți, adesea își datorează progresul celor câțiva indivizi care au parte de un har remarcabil. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, pp.41-42)
  • Adevărul este că majoritatea dintre noi suntem cu mult inferiori creștinilor din perioada primară, creștini care, așa cum înțeleg eu, au fost persecutați pentru că erau creștini în toate aspectele, iar noi nu suntem persecutați, deoarece cu greu se poate spune despre noi că suntem creștini. Ei erau atât de zeloși în propovăduirea și în extinderea Împărăției Răscumpărătorului, încât au devenit un deranj în epoca în care au trăit. Ei nu lăsau ereziile în pace. Ei nu și-au închipuit că ar fi putut să păstreze adevărul pentru ei, lăsându-i pe ceilalți oameni pradă ereziilor, și neîncercând să le prezinte învățăturile, ci L-au predicat pe Isus Cristos în stânga și-n dreapta, și au oferit mărturia lor împotriva oricărui păcat. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.43)
  • Trăiește câtă vreme trăiești. Nu-ți epuiza existența concentrându-te pe obiective neînsemnate, ci socotește gloria lui Cristos ca singurul lucru vrednic de puterea ta, și răspândirea adevărului Lui ca singura preocupare vrednică de puterile minții tale. Cheltuie și fii cheltuit în slujba Domnului tău! (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.45)
  • Omul care nu face din lucrarea lui o trudă va descoperi că va trebui să trudească pentru a da socoteală de lenevia lui în marea zi de apoi. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.69)
  • Un om care dorește o viață ușoară n-ar trebui să își imagineze niciodată că poate să ocupe amvonul creștin, căci nu este locul lui acolo, iar dacă ajunge într-o astfel de situație, singurul sfat pe care i-l pot da este să plece de acolo cât de curând… Un puturos nu are nicio drept să se ridice la amvon. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.69)
  • Ticăloasă trebuie să fie lucrarea aceea în care vezi un predicator ridicându-se și smulgând din el o predică într-un fel de sforăit articulat înaintea unor oameni care moțăie și ei undeva între adormire și trezire. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.70)
  • Avem nevoie de oameni înflăcărați, și vă implor să Îi cereți lui Dumnezeu să îi trimită. Secerișul nu poate fi făcut niciodată de oameni care nu trudesc, care nu își suflecă mânecile pentru a se pune la lucru. Trebuie ca ei să își abandoneze demnitățile și să se așeze la lucrarea lui Cristos, ca niște adevărați secerători. Ei trebuie să transpire în această muncă, căci nimic nu poate fi făcut la seceriș fără sudoarea frunții, nici la amvon fără sudoarea sufletului. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.71)
  • Există un soi de predicare foarte gentilă, care sună la fel de ridicol ca atunci când ai vedea pe cineva secerând grâul cu un cuțit de desfăcut plicuri și cu mâinile acoperite de mănuși ce se folosesc doar la bal. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.71)
  • Dumnezeu nu l-a trimis niciodată pe acel om care nu tulbură vreodată conștiințele oamenilor. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.73)
  • Religia adevărată ne face deosebiți de alții, așa cum Domnul nostru Isus a fost despărțit de păcătoși, dar ea nu ne închide și nu ne izolează ca și cum noi am fi prea buni sau prea blânzi ca să putem fi de folos în viața de zi cu zi. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.92)
  • Ce lucru deșert și nevrednic este când un om își face lucrul bine doar când este supravegheat. O astfel de supraveghere este necesară pentru băieții de la școală și pentru zilieri. Nu cred că te-ai gândi vreodată că ar fi nevoie să îi supraveghezi pe oamenii care au un suflet nobil. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.97)
  • Atenția acordată răsplății care vine de la Dumnezeu ucide egoismul care așteaptă întotdeauna o răsplată din partea oamenilor. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.99)
  • Găina din curte a făcut un ou și se simte atât de mândră de realizarea ei, încât este nevoită să-și cotcodăcească reușita, pentru că, nu-i așa, toți trebuie să afle despre sărmanul ou, până când toată țara vuiește de această știre nemaipomenită. Așa este și în cazul unor pretinși slujitori: lucrarea lor trebuie lăudată, altfel ei nu sunt dispuși să mai facă ceva. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.106)
  • A continua în ciuda eșecului aparent este cea mai acceptabilă dintre toate lucrările credinței și cine poate să facă această lucrare an de an este plăcut în mod cert lui Dumnezeu. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.109)
  • Nu ar trebui ca superficialitatea din lucrarea altora să fie un avertisment pentru noi, așa încât să nu ajungem în aceeași stare? A argumenta că aș putea să fiu leneș din cauza leneviei altuia este o logică bolnavă. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.114)
  • Dacă există o mie de motive pentru a renunța la lucrarea credinței tale, există cinci mii de motive pentru care să o continui. Chiar dacă sunt multe argumente în favoarea renunțării, cu mult mai multe motive sunt în favoarea perseverenței. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.116)
  • Toți copiii trebuie acum să învețe să citească. Vor învăța să citească așa încât să fie niște hoți și tâlhari educați, sau vor învăța să citească pentru a deveni slujitori ai Dumnezeului celui viu? (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.123)
  • Mă tem că trăim într-o epocă în care oamenii nu știu să citească altceva decât ziarele și revistele, nu într-una în care citesc Biblia, așa cum ar trebui. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.127)
  • Lucrarea de învățare a tinerilor are în această vreme o importanță superioară față de cum avea altădată, căci în această vreme sunt mult mai mulți dintre cei care se furișează în casele noastre și îi amăgesc pe oameni cu învățăturile lor mincinoase. De aceea, școlile duminicale trebuie să îi învețe bine pe copii. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.142)
  • Războinicii se întorc acasă, și fiecare își aduce trofeul pe umăr, spre onoarea marelui Căpitan. Ei mărșăluiesc prin poarta plină de pietre prețioase, intrând în triumf în Capitoliul ceresc, de-a lungul străzilor de aur, fiecare soldat aducând partea lui de pradă. Unde veți fi atunci? Veți fi printre soldații care merg înainte fără vreun trofeu și care nu vor adăuga nimic la strălucirea victoriei? Veți fi acolo fără a purta semnul că ați câștigat în luptă, fără a aduce vreo dovadă că ați câștigat ceva pentru Isus cu sabia și cu arcul vostru? (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.145)
  • Dacă am salvat un suflet de la moarte și am acoperit o mulțime de păcate, aceasta este o răsplată suficientă pentru noi, chiar dacă nicio ureche nu ar auzi vreodată de fapta noastră și nicio peniță nu ar înregistra-o undeva. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.150)
  • Haideți să nu fim mulțumiți decât când vedem că suntem folositori și să facem din aceasta principalul țel și principala ambiției a vieților noastre. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.153)
  • De aceea, căutați-i pe cei care au fost cândva între noi, dar au plecat dintre noi. Căutați-i pe cei care încă mai vin în congregație, dar care s-au despărțit de biserică, pe cei care se îndepărtează dintre noi și fac aceasta tocmai pentru că noi nu vedem necurăția lor. Căutați-i cu rugăciuni, cu lacrimi, cu îndemnuri, cu dorința ca Dumnezeu să le dea pocăința pentru a fi mântuiți. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.166)

Opțiunea Benedict [3] – Citate

În anii ’40, când s-au născut ele, rata nașterilor în afara căsătoriei pentru populația de rasă albă era de 2%. Acum se apropie de 30% (rata generală a nașterilor în rândul femeilor necăsătorite este de 41%).

(p. 31)

                Trăim cu consecințele unor idei acceptate în urmă cu multe generații, și, ca urmare a acestor decizii, ne pierdem religia – o criză mult, mult mai gravă decât simpla pierdere a obiceiului de a merge la biserică.

(p. 31)

                Concepția medievală despre realitate este o idee veche, care datează dinaintea creștinismului. În ultima lui carte, intitulată The Discarded Image, C. S. Lewis, care a fost un medievist reputat, a explicat că Platon credea că două lucruri se pot raporta unul la celălalt numai printr-un al treilea lucru. În ceea ce Lewis numea „Modelul” medieval, tot ce exista avea legătură cu orice alt lucru care exista, în virtutea relației lor comune cu Dumnezeu.

(p. 35)

                Printre învățăturile de bază ale scolasticismului se numără principiul că toate lucrurile există și au o natură esențială dată de Dumnezeu, care este independentă de gândirea omului. Această optică se numește „realism metafizic”.

(p. 35)

                (termenul renaștere)… conține în sine credința progresist-seculară că perioada medievală concentrată pe aspectul religios a fost un timp al sterilității intelectuale  și artistice – o judecată ridicolă, dar foarte influentă.

(p. 39)

                Creștinismul medieval își concentra atenția pe căderea omului, dar creștinismul mai umanist al Renașterii avea în centrul atenției potențialul omului.

(p. 40)

                Nu la fel au stat lucrurile cu umaniștii din nordul Europei, mai modești în pietatea lor și mai reținuți în optimismul lor privind natura umană. Ei se simțeau mai atrași de Scriptură decât de filozofie și preocupați primordial de reformarea bisericii, în direcția unei moralități mai riguroase și a unei vieți religioase mai democratice. Ei priveau cu scepticism, ba chiar cu dispreț, senzualitatea care pusese stăpânire pe viața europeană, mai ales în biserică.

(p. 41)

                În esența lui, Iluminismul era o încercare a intelectualilor europeni de a găsi o bază comună în afara religiei, pentru a determina adevărul moral.

(p. 45)

                Schimbările importante, însă, au avut loc în rândul elitelor sociale, care au continuat să se debaraseze de orice urmă de creștinism tradițional. În America, din 1870 și până în 1930, aceste elite au lucrat la ceea ce sociologul Christian Smith numește „o revoluție seculară”. Ele au exploatat energia și tumultul industrializării pentru a remodela societatea după linii de gândire larg „progresiste”.

                Efectele acestei mișcări progresiste asupra vieții religioase americane au fost de mare întindere. Așa a început lunga liberalizare a protestantismului de curent principal, infuzându-l cu o pasiune pentru reformă socială, peste și împotriva evlaviei personale și a evanghelizării. Progresiștii au scos afară din universități și din alte instituții culturale de frunte establishmentul protestant religios. Religia a fost împinsă la periferia vieții publice, știința fiind promovată ca sursă primară pentru valorile societății și ca ghid al schimbării sociale. În sânul creștinismului, modelul religios al persoanei umane a fost înlocuit cu un model psihologic, centrat pe Sine. Iar ardoarea politică a progresiștilor, pentru o mai largă democrație și mai mult egalitarism, și-a găsit o expresie în viața bisericească prin erodarea autorității clerului și a Scripturii.

                Secolul XX a sosit pe creasta unui val de optimism privind viitorul Occidentului. A fost un moment al speranței și al credinței în progres. Visul acesta s-a încheiat abrupt și catastrofal în 1914, odată cu izbucnirea celui mai sângeros război la care omenirea asistase vreodată.

(pp. 50-51)

                Pentru Freud, religia nu era nimic altceva decât un mecanism creat de om ca să facă față vieții și ca să-ți stăpânească niște instincte care, dacă ar fi lăsate să zburde libere, ar face imposibilă civilizația. Omul occidental L-a pierdut pe Dumnezeu, iar odată cu aceasta, și sentimentul că există o autoritate superioară care să dea vieții un sens suprem. Dar omul trebuia să-și ducă mai departe viața cumva. Răspunsul lui Freud a fost să înlocuiască religia cu psihologia. În viziunea lui terapeutică, noi ar trebui să încetăm căutarea sterilă a unei surse de sens, și, în schimb, să ne căutăm împlinirea de sine. Urmărirea fericirii nu era un demers de unire cu Dumnezeu sau devotamentul jertfelnic față de o cauză superioară propriei persoane, ci, mai degrabă, un demers de ați satisface Sinele. În trecut, omul se uita în exteriorul lui, ca să afle ce trebuie să facă cu viața lui. În modernitate, însă, când știm că religia și toate pretențiile de valoare transcendentă sunt simple iluzii, trebuie să privim în noi înșine, ca să aflăm secretul propriei stări de bine. Psihologia nu-și propunea neapărat să schimbe caracterul unui om, așa cum făceau străvechile terapii creștine ale pocăinței, ca un pas în direcția conformării cu voința Domnului, ci, mai degrabă să-l ajute pe om să se simtă perfect împăcat cu cine este el.

(p. 52)

                Nu devenise un Occident ateu, dar spiritualizase dorința și adoptase o evanghelie seculară a împlinirii de sine.

(p. 53)

                Ce este acel lucru pe care oamenii se simt imperios chemați să-l facă? Să-și urmeze pofta inimii, orice ar spune societatea, sau Biserica, sau oricine altcineva. Genul acesta de gândire este devastatoare pentru orice fel de stabilitate socială, dar mai ales pentru Biserică. Biserica, o comunitate cu autoritatea de a-i învăța și disciplina pe membrii ei, nu poate să reziste unei revoluții în care fiecare membru devine, practic, propriul său papă. Bisericile – protestante, catolice și ortodoxe – care nu sunt altceva decât o adunătură de inși cu slabe legături între ei și care sunt deciși să-și găsească propriul „adevăr” nu mai sunt biserici în niciun sens relevant, pentru că nu mai există o credință împărtășită de toți.

(p. 56)

                Lunga călătorie dinspre o lume medievală bântuită de suferință, dar plină de sens, ne-a adus într-un loc al confortului neimaginat altădată, dar golit de semnificație și conexiune.

(p. 58)

                Creștinii știu că există o lumină pe care întunericul nu poate nici să o înțeleagă, nici să o învingă, și aceasta este Lumina spre care trebuie să ne întoarcem, dacă vrem să trecem cu bine prin aceste vremuri de restriște. Aceasta este lumina lui Isus Cristos, care a strălucit în mănăstirile evului mediu și i-a luminat pe toți cei ce se adunau în jurul lor.

(p. 59)

                Napoleon a fost dictatorul unui stat francez atât de anticlerical, încât multă lume din Europa a bănuit că era antihristul. Legenda spune că, într-o cetate cu un cardinal, Napoleon i-a atras atenția acestuia că el are puterea să distrugă puterea. „Maiestatea voastră”, i-a replicat cardinalul, „noi, clerul, am făcut tot ce ne-a stat în putere ca să distrugem Biserica în ultimii 1800 de ani. Noi n-am reușit, nu veți reuși nici domnia voastră”.

(pp. 60-61)

                Zygmunt Bauman spune că modernitatea lichidă ne obligă să refuzăm stabilitatea pentru că nu există sorți de izbândă. „Centrul nodal al strategiei existențiale post moderne nu este construirea identității, ci evitarea fixării”, spune el. În analiza neîndurătoare a lui Bauman, ca să reușești astăzi, trebuie să fii liber de orice angajamente, să nu te simți legat de trecut sau viitor, să trăiești într-un prezent veșnic. Lumea se schimbă atât de repede, încât cel ce se arată fidel oricărui lucru, chiar și propriei identități, își asumă un risc imens.

(p. 80)

                În loc să creadă că structura este bună și că datoria față de cămin și familie ne face să trăim așa cum se cuvine, oamenii de azi au fost păcăliți de modernitatea lichidă să creadă că maximizarea fericirii individuale trebuie să fie țelul urmărit în viață. Girovagul, personaj negativ din Regula sfântului Benedict, este eroul postmodernității.

(p. 80)

                Sau, cum a spus părintele Martin: „Stabilitatea ne oferă timpul și structura necesare pentru a afla în profunzime cine suntem noi ca fii ai lui Dumnezeu”.

(p. 81)

                Când lumina de pe fața majorității oamenilor provine de la licărirea ecranului de laptop, de smartfon sau de televizor, se cheamă că trăim într-un ev întunecat.

(p. 85)

                Singura mare tristețe adevărată, singurul mare eșec, singura mare tragedie în viață, este să nu devii un sfânt. (Leon Bloy)

(p. 91)

                „Un sistem mai bun nu va asigura automat o viață mai bună”, continuă Havel. „De fapt, e chiar pe dos: doar prin crearea unei vieți mai bune, poate fi dezvoltat un sistem mai bun”.

(p. 110)

                Pe măsură ce Occidentul coboară în akadia spirituală, în lâncezeală sufletească, vor exista tot mai mulți oameni care vor căuta ceva real, ceva cu sens și da, ceva bun și curat. Este misiunea și datoria noastră de creștini să le oferim acest lucru.

(pp. 113-114)

                „Cea mai bună rezistență în fața totalitarismului este să-l scoatem pur și simplu afară din sufletele noastre, din circumstanțele noastre, de pe pământul nostru, și să-l scoatem afară din omenirea contemporană”, spunea Valcav Havel. Același lucru se poate spune despre coroziva filozofie anticreștină care a acaparat viața publică americană.

(p. 115)

                Simpla umanitate a compasiunii creștine și imaginea demnității umane pe care o cinstește vor fi o alternativă extraordinar de atrăgătoare – nu foarte deosebită de mărturisirea evanghelică a Bisericii timpurii, în mijlocul păgânismului decadent al unui Imperiu Roman vlăguit.

                Iată cum se poate face primul pas în politica antipolitică a Opțiunii Benedict: separați-vă cultural de ceea ce reprezintă mainstreamul – ideile și opiniile considerate normale, fiindcă sunt majoritar acceptate de societate. Închideți televizorul. Lăsați deoparte smartfonul. Citiți cărți. Jucați jocuri. Faceți muzică. Mâncați cu vecinii. Nu ajunge să evitați ce este rău, trebuie și să adoptați ce este bun. Înființați o Biserică sau un grup în interiorul Bisericii de care aparțineți. Deschideți o școală creștină clasică sau alăturați-vă uneia deja existente și consolidați-o. Plantați o grădină și participați la piața locală a producătorilor. Învățați-i pe copii să cânte la un instrument muzical și înființați o trupă de muzică. Înscrieți-vă în corpul pompierilor voluntari.

(pp. 115-116)

                …credincioșii trebuie să evite capcana uzuală a convingerii că politica poate să rezolve problemele culturale și religioase. A ne încrede în politicienii republicani și în judecătorii numiți de aceștia, ca să înfăptuiască lucrarea pe care pot s-o facă numai schimbarea culturală și convertirea religioasă, este unul din motivele principale care ne-au făcut să devenim, noi creștinii, atât de bicisnici.

(p. 117)

                Pierderea puterii politice s-ar putea să fie tocmai lucrul care va salva sufletul Bisericii.

(p. 117)

                Prin faptul că își pierde respectabilitatea culturală, Biserica va fi mai liberă să fie radical fidelă.

(p. 119)

                Prea multe dintre bisericile noastre funcționează ca niște centre seculare de divertisment, cu morala religioasă spoită pe deasupra, când ele ar trebui să funcționeze ca Trupul lui Cristos, fremătând de viață și duh. Prea multe Biserici au sucombat în fața modernității, respingând înțelepciunea epocilor trecute, tratând adorarea ca pe o activitate de consum și îngăduind enoriașilor să funcționeze ca membri atomizați și fără nicio răspundere. Tristul adevăr este că, atunci când lumea ne vede, deseori nu vede nimic deosebit față de necredincioși. Creștinii vorbesc deseori despre „cum întindem mâna culturii”, fără a realiza că, neavând o cultură creștină distinctă a lor, s-au lăsat cooptați de cultura seculară pe care vor s-o evanghelizeze. Fără o cultură creștină cu substanță, nici nu-i de mirare căci copiii noștri uită ce înseamnă să fii creștin și nu trebuie să ne surprindă că nu reușim să convertim noi adepți.

(p. 120)

                Imaginația noastră a fost colonizată de o mentalitate care consideră că formele de slujire mai vechi, moștenite de la generațiile precedente, sunt impedimente în calea autenticității. Dimpotrivă, trebuie să fim instruiți cum să ne rugăm și să ne închinăm, pentru a ne antrena mintea să gândească într-un mod autentic creștin. Așa cum ne îndeamnă apostolul Pavel în epistola către Romani, trebuie să fim transformați prin reînnoirea minții noastre, adoptând tipare de gândire și comportament care nu sunt, de fapt, firești. Ceea ce nu este înrobire, ci libertate.

                Atunci când creștinii ignoră povestea felului în care tații și mamele noastre întru credință se rugau, trăiau și se închinau, tăgăduim puterea dătătoare de viață a propriilor rădăcini și ne izolăm de înțelepciunea celor ale căror minți au fost reînnoite. Ca urmare, în cel mai bun caz, lucrarea Domnului în viețile noastre este mai lentă și mai superficială decât ar fi putut să fie. În cel mai rău caz, ne pierdem copiii.

(p. 121)

                Să-i separi complet pe oameni de tradiția lor înseamnă să le rupi lanțul memoriei istorice și să-i privezi de o cultură. Nici nu-i de mirare că în modernitate cultura creștină se veștejește.

(p. 122)

                Liturghia de duminică, așadar, este o reunire a credincioșilor ca să intre în comuniune cu Dumnezeu în Cuvânt și Taină, urmată de trimiterea lor afară în lume.

                Mulți creștini de astăzi (inclusiv unii din bisericile liturgice) cred că slujba de duminică se rezumă la un simplu ritual de exprimare, adică esența ei constă în ce avem noi, oamenii, să-I spunem lui Dumnezeu. În tradiția creștină, însă, liturghia este în primul rând, chiar dacă nu și exclusiv, ceva ce ține de ce are Dumnezeu să ne spună nouă.

(p. 126)

                Dacă nu există nicio participare reală la veșnicie – adică, dacă nu privim materia, ba chiar și timpul însuși, ca având rădăcini trainice în ființa Domnului –, atunci viața bisericii cu greu va putea rezista torentelor modernității lichide.

(p. 127)

                „Noi detestăm divertismentul în chip de închinare. Noi credem că Dumnezeu trebuie slujit într-un mod care să-I comunice transcendența, dar să transmită și căldura Evangheliilor”, spune Martin. „Slujba contemporană manipulează. Dumnezeu nu este o modă trecătoare sau o divinitate hipsterească. A-L alipi de mica noastră felie de cultură populară înseamnă să-L nedreptățim ca Dumnezeu transcendent peste toată istoria și toate culturile”:

(p. 131)

                Așa cum am văzut într-un capitol anterior, cuvântul ascetism provine din askesis, care în greaca veche înseamnă „exercițiu” sau „practicare (a unui mod de viață)”. Termenul se referă la privarea de plăceri materiale, permanent sau periodic, în scopul întăririi spirituale.

(p. 133)

                Într-o societate care prețuiește confortul și starea de bine mai presus de orice altceva, se prea poate să nu existe altă practică creștină esențială mai formativă decât postul regulat. (p. 134)

Opțiunea Benedict [2] – Deismul moralist terapeutic

Problema cu acest deism, atât în varianta lui progresistă, cât și în cea conservatoare, este că obiectul lui aproape exclusiv îl reprezintă creșterea stimei de sine a individului și a fericirii lui subiective, și buna înțelegere cu cei din jur. Are prea puțină legătură cu creștinismul Scripturii și al tradiției, care propovăduiește căința și iubirea care se sacrifică pe sine, și curățenia sufletească, și aduce laudă suferinței – calvarul de pe Drumul Crucii – ca fiind calea către Dumnezeu. Deși superficial creștină, DTM este religia naturală a unei culturi care se închină Sinelui și confortului material.

(pag. 19)

În debutul cărții sale „Opțiunea Benedict”, Rod Dreher definește și descrie ceea ce el numește „Deism Moralist Terapeutic” (DTM).

Exploatarea îndurării divine

În cartea Geneza, imediat după potop, Dumnezeu face un legământ cu făpturile vii, că apele nu se vor mai face un potop care să nimicească viața de pe pământ. Semnul acestui legământ urma să fie curcubeul din nor, la care Dumnezeu se va uita ca să-Și aducă aminte.

Cum Dumnezeu nu uită, asta înseamnă că omul știe că acest semn Îl va face pe Dumnezeu să nu mai nimicească pământul prin ape.

La fel cum Chilon Chilonides al lui Henryk Sienkiewicz exploatează valorile creștinilor din Roma lui Nero, precum bunătatea și iertarea dușmanilor, acest legământ al lui Dumnezeu explimat vizibil prin semnul curcubeului va fi folosit de cei vicleni. Apostolul Petru avea să afirme, peste câteva mii de ani:

Înainte de toate, să știți că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor și vor zice: „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu știu că odinioară erau ceruri și un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă și cu ajutorul apei și că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile și pământul de acum sunt păzite și păstrate, prin același Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți.

2 Petru 3: 3-7

Acum, la alte câteva mii de ani de la epoca apostolică, curcubeul a fost exploatat de oameni și arondat pe steagul „mândriei homosexuale”, după cum se exprimă exponenții acestei minorități gălăgioase.

Realitatea aceasta nu este deloc un motiv de ură față de unii dintre semenii noștri, ci doar dovada, printre altele, a vicleniei dusă la extrem de care poate să dea dovadă omul.

Îndurarea divină este măreață și de un real folos pentru oamenii care o înțeleg. Ea este și țința exploatării acelora care o consideră sursă de venit.

Realitatea aceasta îl cheamă și mai mult pe omul care înțelege mila lui Dumnezeu și bunătatea Lui să se poarte cum se cuvine față de aceasta, să reacționeze potrivit:

Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri și trupurile cerești se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, preaiubiților, fiindcă așteptați aceste lucruri, siliți-vă să fiți găsiți înaintea Lui fără prihană, fără vină și în pace. Să credeți că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris și preaiubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui, ca și în toate epistolele lui, când vorbește despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri greu de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. Voi deci, preaiubiților, știind mai dinainte aceste lucruri, păziți-vă, ca nu cumva să vă lăsați târâți de rătăcirea acestor nelegiuiți și să vă pierdeți tăria, ci creșteți în harul și în cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos. A Lui să fie slava acum și în ziua veșniciei. Amin.

2 Petru 3: 11-18

Semnul apărării și Sângele îndreptării

Tot ce se mișcă și are viață să vă slujească de hrană; toate acestea vi le dau, ca și iarba verde. Numai carne cu viața ei, adică sângele ei, să nu mâncați. Căci voi cere înapoi sângele vieților voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc și voi cere înapoi viața omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui. Iar voi creșteți și înmulțiți-vă; răspândiți-vă pe pământ și înmulțiți-vă pe el!”

Geneza 9: 3-7

După potopul care a fost pe pământ, prin care toate viețuitoarele de pe pământul uscat au murit, cu excepția celor de pe corabia salvării, Dumnezeu îi vorbește lui Noe și îi spune și cuvintele de mai sus.

Adam și Eva au primit porunci asemănătoare, dar cu alte specificații. După marea și unica resetare a potopului, omul urma să aibă ca hrană nu doar plantele, ci și animalele. Cu o mențiune: să nu mănânce carnea cu sânge, adică cu viața viața cărnii. Din acel moment, fiecare viețuitoare va avea o responsabilitate înaintea lui Dumnezeu, responsabilitatea sângelui.

Dumnezeu urma să ceară din „mâna” oricărei viețuitoare sângele care nu-i aparține.

Și e menționată legea aceasta divină: cine va lua sângele omului va suferi aceeași consecință – sângele lui va fi luat de om. Astfel, în afara „răzbunării sângelui”, omul avea să intre întotdeauna sub incidența acestei legi.

Ne amintim că lui Cain Dumnezeu i-a făcut un semn, că dacă va găsi cineva pe ucigașul fratelui său Abel să nu-l omoare. Acum, însă, înaintea oricărei reacții, proactiv, Dumnezeu stipulează această lege pe care o consideră importantă în contextul direcției pe care o dă primilor oameni ai epocii post-deluviale.

Argumentul – fiindcă omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu.

Biblia este plină de situații în care, într-un fel sau altul, sunt prezentate cele două elemente din titlu: „semnul apărării” și „sângele îndreptării” (care, sigur, pot fi numite și altfel, atâta timp cât se înțelege sensul lor).

Mă refer la semnul apărării în sensul în care lui Cain i s-a făcut acel semn prin care să nu fie ucis ca răzbunare pentru crima sa. Decizia i-a aparținut lui Dumnezeu. Oricum, abordarea aceasta s-a arătat că nu a funcționat, rămânând cealaltă, adică „sângele îndreptării”, prin care se îndreaptă acțiunea cu o plată de aceeași valoare, iar cel care ucide nu mai este însemnat ca să nu fie ucis (chiar dacă acțiunea sa poartă cu sine consecințe), ci plătește cu propriul sânge sângele vărsat. În acest caz, nu este o răzbunare, ci o îndreptare, motiv pentru care nu am folosit o expresie de tipul „sângele răzbunării”.

A greșit Dumnezeu prima dată? Nu cred. Prin urmare, cele două sunt puse în contrast nu ca să ne arate că Dumnezeu a greșit prima dată și că acum Și-a dat seama cum se face, ci ca să ne precizeze care cale funcționează de fapt și, eventual, de ce. Căci, odată omul căzut, urmări sunt inevitabil, dar nu orice reacție la urmări este una potrivită în raport cu scopul vieții.

Aici nu este vorba de „legea talionului”, căci aceasta a venit mai târziu. Este vorba despre un principiu esențial, la care se referă, desigur, și legea talionului.

Opțiunea trecerii cu vederea și a însemnării nu funcționează. Opțiunea responsabilității cu valoare egală este cea care funcționează. Sângele e văzut ca viața trupului și, deci, cu o însemnătate specială, care cere o atitudine potrivită. Una de respect.

Prin urmare, omului post-deluvial i se spune să aibă respect față de „prețul sângelui” sau „prețul vieții”, adică să prețuiască viața și să nu mănânce sânge, confundându-l cu ce mănâncă.

Altfel spus, omului i se interzice accesul la viața altuia, la sângele altuia. Altfel, lumea va ajunge să decadă și să se strice. Doar prin respect față de viață în general și, concret, față de orice om și de viața lui, poate omul să nu se strice.

Implicațiile celor două concepte sunt complexe și nu se pot consuma aici.

Oameni mari și răutate mare

Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor și le-au născut ele copii; aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.

Geneza 6: 4,5

Este o mare atracție pentru acest pasaj, el stârnind interes pentru menționarea nefilimilor, a uriașilor din vremurile de demult.

Ceea ce iese, însă, în evidență în contexul scripturistic și în modul în care este aranjată scrierea primei cărți a Pentateuhului este decăderea omului.

În ochii oamenilor, se vedea că oamenii erau mari. În ochii lui Dumnezeu se vedea că răutatea omului era mare.

Într-o vreme în care oamenii trăiau mult, cu siguranță că au trăit oameni deosebit de puternici, urieșești. Totuși, în loc ca omul să folosească anii mulți pe care-i avea la dispoziție pentru umblarea cu Dumnezeu, pentru chemarea Numelui Domnului, acesta s-a stricat prin modul în care a ales să-și îndrepte gândurile constituindu-le în inima lui. Calea omului s-a stricat, îndreptându-se spre rău, apoi numai spre rău, în fiecare zi.

Atracția spre senzațional poate să facă din acest text o curiozitate identitară – cine erau uriașii? Textul însă se îndreaptă către altceva – oamenii, toți, s-au stricat pe pământ.

Cum este viața noastră? Ce ne atrage atenția? La ce luăm aminte? Suntem curioși de lucrurile din jur sau interesați de Dumnezeul sensului tuturor lucrurilor?

Și a umblat, și a născut

Și a umblat Enoh cu Dumnezeu, după ce l-a născut pe Metusala, trei sute de ani; și a născut fii și fiice.

Geneza 5: 22

Cartea Geneza precizează genealogiile într-o lumină pozitivă, vorbind despre începuturi și despre neamuri consecutive și familiale de oameni care au păstrat o linie a începuturilor acelora.

Dacă a fost un început în lume pentru om (Adam), calea acestuia s-a frânt și nu a existat o continuitate în raport cu începutul.

Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui şi mai bună este răbdarea decât mândria.

Nu te grăbi să te mânii în duhul tău, căci mânia locuieşte în sânul nesăbuiţilor!

Să nu zici: «De ce au fost zilele dintâi mai bune decât acestea?», căci nu din înţelepciune întrebi aceasta!

Ecleziastul 7: 8-10

Dacă citim în această cheie toată cartea, devine ostensibil că există un scenariu al nevoii de finalizare, ca stabilitate, multiplicat și repetat în diverse forme. O astfel de instanță este aceea a celor născuți din Adam și Eva (Cain și Abel), când apare o prăpastie aparent de netrecut, atunci când Abel este ucis, dorința continuității fiind atât de puternică încât Eva îl numește pe un alt fiu al ei Set tocmai fiindcă Dumnezeu i-a dat un alt urmaș în locul lui Abel. Din Set s-a născut, la un moment dat, Enos, personaj biblic important fiindcă se face mențiunea că în vremea lui au început oamenii să cheme Numele Domnului. În această genealogie de neam (a lui Adam, prin Set, în locul lui Abel) se naște Enoh, care la rândul său îl naște pe Metusala la 65 de ani și apoi umblă cu Dumnezeu 300 de ani, născând fii și fiice.

Nașterea de urmași este o continuitate a născătorului dincolo de generația lui sau de viața lui pământească. Omul a avut oportunitatea continuității în pofida (dar nu în ciuda) căderii și alugării sale din Eden. Este interesant că în ce-i privește pe primii oamenii (Adam și Eva), sămânța este a lor în urmașii lor, pe când despre toți ceilalți ni se spune doar în raport cu „partea bărbătească” a familiei născătoare de urmași; chiar dacă Eva a fost făcută din bărbat, ea a fost făcută de Dumnezeu Însuși. Originea omului din Dumnezeu este esențială pentru înțelegerea transferului generațional; despre Set se spune că a fost după chipul și asemănarea lui Adam, care a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Dar care este finalitatea? Într-un sens, ea este în raport cu începutul, cum spuneam, în sensul de a duce mai departe valorile părintești, adică de om făcut de Dumnezeu. Căci nu este o chemare mai reală și mai corectă în raport cu adevărul decât aceasta, de a perpetua cea mai însemnată identitate proprie: originea din Dumnezeu. În esență, omul își păstrează identitatea cât timp se înțelege pe sine ca fiind din Dumnezeu, făcut de Dumnezeu și primind de la acesta viață, mișcare și scop.

În alt sens, finalitatea este împlinirea necesității sau a scopului pentru care s-au întâmplat cele de dinainte, iar o privire de ansamblu a Bibliei revelează nașterea omului Isus Cristos, al doilea Adam, care a fost și singurul care S-a referit la înaintași ca la cei din El Însuși. Căci El este Începutul și Sfârșitul, Cel Dintâi și Cel De Pe Urmă.

Ca o paranteză, menționarea bărbaților în genealogii nu are nimic de-a face cu misoginia sau cu alte derapaje istorice.

Revenind la versetul din introducere, Enoh a umblat cu Dumnezeu 300 de ani. În umblarea sa cu Dumnezeu, a născut fii și fiice. Fiindcă acesta este scopul umblării cu Dumnezeu – perpetuarea valorilor care sunt din Dumnezeu în aceia care rămân, deci în urmași, căci omul este trecător.

De aici se naște inextricabil nevoia omului de a educa, didactica, și se explică reacția lui Dumnezeu la stricăciunea oamenilor.