Citate „Sfaturi pentru lucrători” – Charles Spurgeon

  • Fii conștient de faptul că tot ceea ce Dumnezeu a făcut prin tine în trecut nu te califică să faci acum ceva fără El, așa că trebuie să te bazezi în întregime pe puterea Lui, după cum făceai în trecut, așezându-te într-o stare adecvată înaintea lui Dumnezeu, care te va binecuvânta din belșug. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători”, p.40)
  • Vai, pericolul fiecărui lucrător creștin este acela de a cădea în rutină și suficiență de sine. Noi suntem foarte înclinați să facem lucrurile pe care ne-am obișnuit să le facem, și în felul acesta ajungem să Îl slujim pe Dumnezeu pe jumătate adormiți. Una dintre cele mai dificile sarcini pe care le avem în această lume este să-l păstrăm pe creștin treaz când trece prin Ținutul Fermecat (vezi alegoria lui John Bunyan). (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători”, p.41)
  • La urma urmei, lucrarea Bisericii creștine, chiar dacă trebuie făcută de toți, adesea își datorează progresul celor câțiva indivizi care au parte de un har remarcabil. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, pp.41-42)
  • Adevărul este că majoritatea dintre noi suntem cu mult inferiori creștinilor din perioada primară, creștini care, așa cum înțeleg eu, au fost persecutați pentru că erau creștini în toate aspectele, iar noi nu suntem persecutați, deoarece cu greu se poate spune despre noi că suntem creștini. Ei erau atât de zeloși în propovăduirea și în extinderea Împărăției Răscumpărătorului, încât au devenit un deranj în epoca în care au trăit. Ei nu lăsau ereziile în pace. Ei nu și-au închipuit că ar fi putut să păstreze adevărul pentru ei, lăsându-i pe ceilalți oameni pradă ereziilor, și neîncercând să le prezinte învățăturile, ci L-au predicat pe Isus Cristos în stânga și-n dreapta, și au oferit mărturia lor împotriva oricărui păcat. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.43)
  • Trăiește câtă vreme trăiești. Nu-ți epuiza existența concentrându-te pe obiective neînsemnate, ci socotește gloria lui Cristos ca singurul lucru vrednic de puterea ta, și răspândirea adevărului Lui ca singura preocupare vrednică de puterile minții tale. Cheltuie și fii cheltuit în slujba Domnului tău! (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.45)
  • Omul care nu face din lucrarea lui o trudă va descoperi că va trebui să trudească pentru a da socoteală de lenevia lui în marea zi de apoi. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.69)
  • Un om care dorește o viață ușoară n-ar trebui să își imagineze niciodată că poate să ocupe amvonul creștin, căci nu este locul lui acolo, iar dacă ajunge într-o astfel de situație, singurul sfat pe care i-l pot da este să plece de acolo cât de curând… Un puturos nu are nicio drept să se ridice la amvon. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.69)
  • Ticăloasă trebuie să fie lucrarea aceea în care vezi un predicator ridicându-se și smulgând din el o predică într-un fel de sforăit articulat înaintea unor oameni care moțăie și ei undeva între adormire și trezire. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.70)
  • Avem nevoie de oameni înflăcărați, și vă implor să Îi cereți lui Dumnezeu să îi trimită. Secerișul nu poate fi făcut niciodată de oameni care nu trudesc, care nu își suflecă mânecile pentru a se pune la lucru. Trebuie ca ei să își abandoneze demnitățile și să se așeze la lucrarea lui Cristos, ca niște adevărați secerători. Ei trebuie să transpire în această muncă, căci nimic nu poate fi făcut la seceriș fără sudoarea frunții, nici la amvon fără sudoarea sufletului. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.71)
  • Există un soi de predicare foarte gentilă, care sună la fel de ridicol ca atunci când ai vedea pe cineva secerând grâul cu un cuțit de desfăcut plicuri și cu mâinile acoperite de mănuși ce se folosesc doar la bal. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.71)
  • Dumnezeu nu l-a trimis niciodată pe acel om care nu tulbură vreodată conștiințele oamenilor. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.73)
  • Religia adevărată ne face deosebiți de alții, așa cum Domnul nostru Isus a fost despărțit de păcătoși, dar ea nu ne închide și nu ne izolează ca și cum noi am fi prea buni sau prea blânzi ca să putem fi de folos în viața de zi cu zi. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.92)
  • Ce lucru deșert și nevrednic este când un om își face lucrul bine doar când este supravegheat. O astfel de supraveghere este necesară pentru băieții de la școală și pentru zilieri. Nu cred că te-ai gândi vreodată că ar fi nevoie să îi supraveghezi pe oamenii care au un suflet nobil. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.97)
  • Atenția acordată răsplății care vine de la Dumnezeu ucide egoismul care așteaptă întotdeauna o răsplată din partea oamenilor. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.99)
  • Găina din curte a făcut un ou și se simte atât de mândră de realizarea ei, încât este nevoită să-și cotcodăcească reușita, pentru că, nu-i așa, toți trebuie să afle despre sărmanul ou, până când toată țara vuiește de această știre nemaipomenită. Așa este și în cazul unor pretinși slujitori: lucrarea lor trebuie lăudată, altfel ei nu sunt dispuși să mai facă ceva. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.106)
  • A continua în ciuda eșecului aparent este cea mai acceptabilă dintre toate lucrările credinței și cine poate să facă această lucrare an de an este plăcut în mod cert lui Dumnezeu. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.109)
  • Nu ar trebui ca superficialitatea din lucrarea altora să fie un avertisment pentru noi, așa încât să nu ajungem în aceeași stare? A argumenta că aș putea să fiu leneș din cauza leneviei altuia este o logică bolnavă. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.114)
  • Dacă există o mie de motive pentru a renunța la lucrarea credinței tale, există cinci mii de motive pentru care să o continui. Chiar dacă sunt multe argumente în favoarea renunțării, cu mult mai multe motive sunt în favoarea perseverenței. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.116)
  • Toți copiii trebuie acum să învețe să citească. Vor învăța să citească așa încât să fie niște hoți și tâlhari educați, sau vor învăța să citească pentru a deveni slujitori ai Dumnezeului celui viu? (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.123)
  • Mă tem că trăim într-o epocă în care oamenii nu știu să citească altceva decât ziarele și revistele, nu într-una în care citesc Biblia, așa cum ar trebui. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.127)
  • Lucrarea de învățare a tinerilor are în această vreme o importanță superioară față de cum avea altădată, căci în această vreme sunt mult mai mulți dintre cei care se furișează în casele noastre și îi amăgesc pe oameni cu învățăturile lor mincinoase. De aceea, școlile duminicale trebuie să îi învețe bine pe copii. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.142)
  • Războinicii se întorc acasă, și fiecare își aduce trofeul pe umăr, spre onoarea marelui Căpitan. Ei mărșăluiesc prin poarta plină de pietre prețioase, intrând în triumf în Capitoliul ceresc, de-a lungul străzilor de aur, fiecare soldat aducând partea lui de pradă. Unde veți fi atunci? Veți fi printre soldații care merg înainte fără vreun trofeu și care nu vor adăuga nimic la strălucirea victoriei? Veți fi acolo fără a purta semnul că ați câștigat în luptă, fără a aduce vreo dovadă că ați câștigat ceva pentru Isus cu sabia și cu arcul vostru? (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.145)
  • Dacă am salvat un suflet de la moarte și am acoperit o mulțime de păcate, aceasta este o răsplată suficientă pentru noi, chiar dacă nicio ureche nu ar auzi vreodată de fapta noastră și nicio peniță nu ar înregistra-o undeva. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.150)
  • Haideți să nu fim mulțumiți decât când vedem că suntem folositori și să facem din aceasta principalul țel și principala ambiției a vieților noastre. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.153)
  • De aceea, căutați-i pe cei care au fost cândva între noi, dar au plecat dintre noi. Căutați-i pe cei care încă mai vin în congregație, dar care s-au despărțit de biserică, pe cei care se îndepărtează dintre noi și fac aceasta tocmai pentru că noi nu vedem necurăția lor. Căutați-i cu rugăciuni, cu lacrimi, cu îndemnuri, cu dorința ca Dumnezeu să le dea pocăința pentru a fi mântuiți. (Charles Spurgeon, „Sfaturi pentru lucrători, p.166)

Opțiunea Benedict [3] – Citate

În anii ’40, când s-au născut ele, rata nașterilor în afara căsătoriei pentru populația de rasă albă era de 2%. Acum se apropie de 30% (rata generală a nașterilor în rândul femeilor necăsătorite este de 41%).

(p. 31)

                Trăim cu consecințele unor idei acceptate în urmă cu multe generații, și, ca urmare a acestor decizii, ne pierdem religia – o criză mult, mult mai gravă decât simpla pierdere a obiceiului de a merge la biserică.

(p. 31)

                Concepția medievală despre realitate este o idee veche, care datează dinaintea creștinismului. În ultima lui carte, intitulată The Discarded Image, C. S. Lewis, care a fost un medievist reputat, a explicat că Platon credea că două lucruri se pot raporta unul la celălalt numai printr-un al treilea lucru. În ceea ce Lewis numea „Modelul” medieval, tot ce exista avea legătură cu orice alt lucru care exista, în virtutea relației lor comune cu Dumnezeu.

(p. 35)

                Printre învățăturile de bază ale scolasticismului se numără principiul că toate lucrurile există și au o natură esențială dată de Dumnezeu, care este independentă de gândirea omului. Această optică se numește „realism metafizic”.

(p. 35)

                (termenul renaștere)… conține în sine credința progresist-seculară că perioada medievală concentrată pe aspectul religios a fost un timp al sterilității intelectuale  și artistice – o judecată ridicolă, dar foarte influentă.

(p. 39)

                Creștinismul medieval își concentra atenția pe căderea omului, dar creștinismul mai umanist al Renașterii avea în centrul atenției potențialul omului.

(p. 40)

                Nu la fel au stat lucrurile cu umaniștii din nordul Europei, mai modești în pietatea lor și mai reținuți în optimismul lor privind natura umană. Ei se simțeau mai atrași de Scriptură decât de filozofie și preocupați primordial de reformarea bisericii, în direcția unei moralități mai riguroase și a unei vieți religioase mai democratice. Ei priveau cu scepticism, ba chiar cu dispreț, senzualitatea care pusese stăpânire pe viața europeană, mai ales în biserică.

(p. 41)

                În esența lui, Iluminismul era o încercare a intelectualilor europeni de a găsi o bază comună în afara religiei, pentru a determina adevărul moral.

(p. 45)

                Schimbările importante, însă, au avut loc în rândul elitelor sociale, care au continuat să se debaraseze de orice urmă de creștinism tradițional. În America, din 1870 și până în 1930, aceste elite au lucrat la ceea ce sociologul Christian Smith numește „o revoluție seculară”. Ele au exploatat energia și tumultul industrializării pentru a remodela societatea după linii de gândire larg „progresiste”.

                Efectele acestei mișcări progresiste asupra vieții religioase americane au fost de mare întindere. Așa a început lunga liberalizare a protestantismului de curent principal, infuzându-l cu o pasiune pentru reformă socială, peste și împotriva evlaviei personale și a evanghelizării. Progresiștii au scos afară din universități și din alte instituții culturale de frunte establishmentul protestant religios. Religia a fost împinsă la periferia vieții publice, știința fiind promovată ca sursă primară pentru valorile societății și ca ghid al schimbării sociale. În sânul creștinismului, modelul religios al persoanei umane a fost înlocuit cu un model psihologic, centrat pe Sine. Iar ardoarea politică a progresiștilor, pentru o mai largă democrație și mai mult egalitarism, și-a găsit o expresie în viața bisericească prin erodarea autorității clerului și a Scripturii.

                Secolul XX a sosit pe creasta unui val de optimism privind viitorul Occidentului. A fost un moment al speranței și al credinței în progres. Visul acesta s-a încheiat abrupt și catastrofal în 1914, odată cu izbucnirea celui mai sângeros război la care omenirea asistase vreodată.

(pp. 50-51)

                Pentru Freud, religia nu era nimic altceva decât un mecanism creat de om ca să facă față vieții și ca să-ți stăpânească niște instincte care, dacă ar fi lăsate să zburde libere, ar face imposibilă civilizația. Omul occidental L-a pierdut pe Dumnezeu, iar odată cu aceasta, și sentimentul că există o autoritate superioară care să dea vieții un sens suprem. Dar omul trebuia să-și ducă mai departe viața cumva. Răspunsul lui Freud a fost să înlocuiască religia cu psihologia. În viziunea lui terapeutică, noi ar trebui să încetăm căutarea sterilă a unei surse de sens, și, în schimb, să ne căutăm împlinirea de sine. Urmărirea fericirii nu era un demers de unire cu Dumnezeu sau devotamentul jertfelnic față de o cauză superioară propriei persoane, ci, mai degrabă, un demers de ați satisface Sinele. În trecut, omul se uita în exteriorul lui, ca să afle ce trebuie să facă cu viața lui. În modernitate, însă, când știm că religia și toate pretențiile de valoare transcendentă sunt simple iluzii, trebuie să privim în noi înșine, ca să aflăm secretul propriei stări de bine. Psihologia nu-și propunea neapărat să schimbe caracterul unui om, așa cum făceau străvechile terapii creștine ale pocăinței, ca un pas în direcția conformării cu voința Domnului, ci, mai degrabă să-l ajute pe om să se simtă perfect împăcat cu cine este el.

(p. 52)

                Nu devenise un Occident ateu, dar spiritualizase dorința și adoptase o evanghelie seculară a împlinirii de sine.

(p. 53)

                Ce este acel lucru pe care oamenii se simt imperios chemați să-l facă? Să-și urmeze pofta inimii, orice ar spune societatea, sau Biserica, sau oricine altcineva. Genul acesta de gândire este devastatoare pentru orice fel de stabilitate socială, dar mai ales pentru Biserică. Biserica, o comunitate cu autoritatea de a-i învăța și disciplina pe membrii ei, nu poate să reziste unei revoluții în care fiecare membru devine, practic, propriul său papă. Bisericile – protestante, catolice și ortodoxe – care nu sunt altceva decât o adunătură de inși cu slabe legături între ei și care sunt deciși să-și găsească propriul „adevăr” nu mai sunt biserici în niciun sens relevant, pentru că nu mai există o credință împărtășită de toți.

(p. 56)

                Lunga călătorie dinspre o lume medievală bântuită de suferință, dar plină de sens, ne-a adus într-un loc al confortului neimaginat altădată, dar golit de semnificație și conexiune.

(p. 58)

                Creștinii știu că există o lumină pe care întunericul nu poate nici să o înțeleagă, nici să o învingă, și aceasta este Lumina spre care trebuie să ne întoarcem, dacă vrem să trecem cu bine prin aceste vremuri de restriște. Aceasta este lumina lui Isus Cristos, care a strălucit în mănăstirile evului mediu și i-a luminat pe toți cei ce se adunau în jurul lor.

(p. 59)

                Napoleon a fost dictatorul unui stat francez atât de anticlerical, încât multă lume din Europa a bănuit că era antihristul. Legenda spune că, într-o cetate cu un cardinal, Napoleon i-a atras atenția acestuia că el are puterea să distrugă puterea. „Maiestatea voastră”, i-a replicat cardinalul, „noi, clerul, am făcut tot ce ne-a stat în putere ca să distrugem Biserica în ultimii 1800 de ani. Noi n-am reușit, nu veți reuși nici domnia voastră”.

(pp. 60-61)

                Zygmunt Bauman spune că modernitatea lichidă ne obligă să refuzăm stabilitatea pentru că nu există sorți de izbândă. „Centrul nodal al strategiei existențiale post moderne nu este construirea identității, ci evitarea fixării”, spune el. În analiza neîndurătoare a lui Bauman, ca să reușești astăzi, trebuie să fii liber de orice angajamente, să nu te simți legat de trecut sau viitor, să trăiești într-un prezent veșnic. Lumea se schimbă atât de repede, încât cel ce se arată fidel oricărui lucru, chiar și propriei identități, își asumă un risc imens.

(p. 80)

                În loc să creadă că structura este bună și că datoria față de cămin și familie ne face să trăim așa cum se cuvine, oamenii de azi au fost păcăliți de modernitatea lichidă să creadă că maximizarea fericirii individuale trebuie să fie țelul urmărit în viață. Girovagul, personaj negativ din Regula sfântului Benedict, este eroul postmodernității.

(p. 80)

                Sau, cum a spus părintele Martin: „Stabilitatea ne oferă timpul și structura necesare pentru a afla în profunzime cine suntem noi ca fii ai lui Dumnezeu”.

(p. 81)

                Când lumina de pe fața majorității oamenilor provine de la licărirea ecranului de laptop, de smartfon sau de televizor, se cheamă că trăim într-un ev întunecat.

(p. 85)

                Singura mare tristețe adevărată, singurul mare eșec, singura mare tragedie în viață, este să nu devii un sfânt. (Leon Bloy)

(p. 91)

                „Un sistem mai bun nu va asigura automat o viață mai bună”, continuă Havel. „De fapt, e chiar pe dos: doar prin crearea unei vieți mai bune, poate fi dezvoltat un sistem mai bun”.

(p. 110)

                Pe măsură ce Occidentul coboară în akadia spirituală, în lâncezeală sufletească, vor exista tot mai mulți oameni care vor căuta ceva real, ceva cu sens și da, ceva bun și curat. Este misiunea și datoria noastră de creștini să le oferim acest lucru.

(pp. 113-114)

                „Cea mai bună rezistență în fața totalitarismului este să-l scoatem pur și simplu afară din sufletele noastre, din circumstanțele noastre, de pe pământul nostru, și să-l scoatem afară din omenirea contemporană”, spunea Valcav Havel. Același lucru se poate spune despre coroziva filozofie anticreștină care a acaparat viața publică americană.

(p. 115)

                Simpla umanitate a compasiunii creștine și imaginea demnității umane pe care o cinstește vor fi o alternativă extraordinar de atrăgătoare – nu foarte deosebită de mărturisirea evanghelică a Bisericii timpurii, în mijlocul păgânismului decadent al unui Imperiu Roman vlăguit.

                Iată cum se poate face primul pas în politica antipolitică a Opțiunii Benedict: separați-vă cultural de ceea ce reprezintă mainstreamul – ideile și opiniile considerate normale, fiindcă sunt majoritar acceptate de societate. Închideți televizorul. Lăsați deoparte smartfonul. Citiți cărți. Jucați jocuri. Faceți muzică. Mâncați cu vecinii. Nu ajunge să evitați ce este rău, trebuie și să adoptați ce este bun. Înființați o Biserică sau un grup în interiorul Bisericii de care aparțineți. Deschideți o școală creștină clasică sau alăturați-vă uneia deja existente și consolidați-o. Plantați o grădină și participați la piața locală a producătorilor. Învățați-i pe copii să cânte la un instrument muzical și înființați o trupă de muzică. Înscrieți-vă în corpul pompierilor voluntari.

(pp. 115-116)

                …credincioșii trebuie să evite capcana uzuală a convingerii că politica poate să rezolve problemele culturale și religioase. A ne încrede în politicienii republicani și în judecătorii numiți de aceștia, ca să înfăptuiască lucrarea pe care pot s-o facă numai schimbarea culturală și convertirea religioasă, este unul din motivele principale care ne-au făcut să devenim, noi creștinii, atât de bicisnici.

(p. 117)

                Pierderea puterii politice s-ar putea să fie tocmai lucrul care va salva sufletul Bisericii.

(p. 117)

                Prin faptul că își pierde respectabilitatea culturală, Biserica va fi mai liberă să fie radical fidelă.

(p. 119)

                Prea multe dintre bisericile noastre funcționează ca niște centre seculare de divertisment, cu morala religioasă spoită pe deasupra, când ele ar trebui să funcționeze ca Trupul lui Cristos, fremătând de viață și duh. Prea multe Biserici au sucombat în fața modernității, respingând înțelepciunea epocilor trecute, tratând adorarea ca pe o activitate de consum și îngăduind enoriașilor să funcționeze ca membri atomizați și fără nicio răspundere. Tristul adevăr este că, atunci când lumea ne vede, deseori nu vede nimic deosebit față de necredincioși. Creștinii vorbesc deseori despre „cum întindem mâna culturii”, fără a realiza că, neavând o cultură creștină distinctă a lor, s-au lăsat cooptați de cultura seculară pe care vor s-o evanghelizeze. Fără o cultură creștină cu substanță, nici nu-i de mirare căci copiii noștri uită ce înseamnă să fii creștin și nu trebuie să ne surprindă că nu reușim să convertim noi adepți.

(p. 120)

                Imaginația noastră a fost colonizată de o mentalitate care consideră că formele de slujire mai vechi, moștenite de la generațiile precedente, sunt impedimente în calea autenticității. Dimpotrivă, trebuie să fim instruiți cum să ne rugăm și să ne închinăm, pentru a ne antrena mintea să gândească într-un mod autentic creștin. Așa cum ne îndeamnă apostolul Pavel în epistola către Romani, trebuie să fim transformați prin reînnoirea minții noastre, adoptând tipare de gândire și comportament care nu sunt, de fapt, firești. Ceea ce nu este înrobire, ci libertate.

                Atunci când creștinii ignoră povestea felului în care tații și mamele noastre întru credință se rugau, trăiau și se închinau, tăgăduim puterea dătătoare de viață a propriilor rădăcini și ne izolăm de înțelepciunea celor ale căror minți au fost reînnoite. Ca urmare, în cel mai bun caz, lucrarea Domnului în viețile noastre este mai lentă și mai superficială decât ar fi putut să fie. În cel mai rău caz, ne pierdem copiii.

(p. 121)

                Să-i separi complet pe oameni de tradiția lor înseamnă să le rupi lanțul memoriei istorice și să-i privezi de o cultură. Nici nu-i de mirare că în modernitate cultura creștină se veștejește.

(p. 122)

                Liturghia de duminică, așadar, este o reunire a credincioșilor ca să intre în comuniune cu Dumnezeu în Cuvânt și Taină, urmată de trimiterea lor afară în lume.

                Mulți creștini de astăzi (inclusiv unii din bisericile liturgice) cred că slujba de duminică se rezumă la un simplu ritual de exprimare, adică esența ei constă în ce avem noi, oamenii, să-I spunem lui Dumnezeu. În tradiția creștină, însă, liturghia este în primul rând, chiar dacă nu și exclusiv, ceva ce ține de ce are Dumnezeu să ne spună nouă.

(p. 126)

                Dacă nu există nicio participare reală la veșnicie – adică, dacă nu privim materia, ba chiar și timpul însuși, ca având rădăcini trainice în ființa Domnului –, atunci viața bisericii cu greu va putea rezista torentelor modernității lichide.

(p. 127)

                „Noi detestăm divertismentul în chip de închinare. Noi credem că Dumnezeu trebuie slujit într-un mod care să-I comunice transcendența, dar să transmită și căldura Evangheliilor”, spune Martin. „Slujba contemporană manipulează. Dumnezeu nu este o modă trecătoare sau o divinitate hipsterească. A-L alipi de mica noastră felie de cultură populară înseamnă să-L nedreptățim ca Dumnezeu transcendent peste toată istoria și toate culturile”:

(p. 131)

                Așa cum am văzut într-un capitol anterior, cuvântul ascetism provine din askesis, care în greaca veche înseamnă „exercițiu” sau „practicare (a unui mod de viață)”. Termenul se referă la privarea de plăceri materiale, permanent sau periodic, în scopul întăririi spirituale.

(p. 133)

                Într-o societate care prețuiește confortul și starea de bine mai presus de orice altceva, se prea poate să nu existe altă practică creștină esențială mai formativă decât postul regulat. (p. 134)

Opțiunea Benedict [2] – Deismul moralist terapeutic

Problema cu acest deism, atât în varianta lui progresistă, cât și în cea conservatoare, este că obiectul lui aproape exclusiv îl reprezintă creșterea stimei de sine a individului și a fericirii lui subiective, și buna înțelegere cu cei din jur. Are prea puțină legătură cu creștinismul Scripturii și al tradiției, care propovăduiește căința și iubirea care se sacrifică pe sine, și curățenia sufletească, și aduce laudă suferinței – calvarul de pe Drumul Crucii – ca fiind calea către Dumnezeu. Deși superficial creștină, DTM este religia naturală a unei culturi care se închină Sinelui și confortului material.

(pag. 19)

În debutul cărții sale „Opțiunea Benedict”, Rod Dreher definește și descrie ceea ce el numește „Deism Moralist Terapeutic” (DTM).

Exploatarea îndurării divine

În cartea Geneza, imediat după potop, Dumnezeu face un legământ cu făpturile vii, că apele nu se vor mai face un potop care să nimicească viața de pe pământ. Semnul acestui legământ urma să fie curcubeul din nor, la care Dumnezeu se va uita ca să-Și aducă aminte.

Cum Dumnezeu nu uită, asta înseamnă că omul știe că acest semn Îl va face pe Dumnezeu să nu mai nimicească pământul prin ape.

La fel cum Chilon Chilonides al lui Henryk Sienkiewicz exploatează valorile creștinilor din Roma lui Nero, precum bunătatea și iertarea dușmanilor, acest legământ al lui Dumnezeu explimat vizibil prin semnul curcubeului va fi folosit de cei vicleni. Apostolul Petru avea să afirme, peste câteva mii de ani:

Înainte de toate, să știți că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor și vor zice: „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu știu că odinioară erau ceruri și un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă și cu ajutorul apei și că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile și pământul de acum sunt păzite și păstrate, prin același Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți.

2 Petru 3: 3-7

Acum, la alte câteva mii de ani de la epoca apostolică, curcubeul a fost exploatat de oameni și arondat pe steagul „mândriei homosexuale”, după cum se exprimă exponenții acestei minorități gălăgioase.

Realitatea aceasta nu este deloc un motiv de ură față de unii dintre semenii noștri, ci doar dovada, printre altele, a vicleniei dusă la extrem de care poate să dea dovadă omul.

Îndurarea divină este măreață și de un real folos pentru oamenii care o înțeleg. Ea este și țința exploatării acelora care o consideră sursă de venit.

Realitatea aceasta îl cheamă și mai mult pe omul care înțelege mila lui Dumnezeu și bunătatea Lui să se poarte cum se cuvine față de aceasta, să reacționeze potrivit:

Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri și trupurile cerești se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, preaiubiților, fiindcă așteptați aceste lucruri, siliți-vă să fiți găsiți înaintea Lui fără prihană, fără vină și în pace. Să credeți că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris și preaiubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui, ca și în toate epistolele lui, când vorbește despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri greu de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. Voi deci, preaiubiților, știind mai dinainte aceste lucruri, păziți-vă, ca nu cumva să vă lăsați târâți de rătăcirea acestor nelegiuiți și să vă pierdeți tăria, ci creșteți în harul și în cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos. A Lui să fie slava acum și în ziua veșniciei. Amin.

2 Petru 3: 11-18

Semnul apărării și Sângele îndreptării

Tot ce se mișcă și are viață să vă slujească de hrană; toate acestea vi le dau, ca și iarba verde. Numai carne cu viața ei, adică sângele ei, să nu mâncați. Căci voi cere înapoi sângele vieților voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc și voi cere înapoi viața omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui. Iar voi creșteți și înmulțiți-vă; răspândiți-vă pe pământ și înmulțiți-vă pe el!”

Geneza 9: 3-7

După potopul care a fost pe pământ, prin care toate viețuitoarele de pe pământul uscat au murit, cu excepția celor de pe corabia salvării, Dumnezeu îi vorbește lui Noe și îi spune și cuvintele de mai sus.

Adam și Eva au primit porunci asemănătoare, dar cu alte specificații. După marea și unica resetare a potopului, omul urma să aibă ca hrană nu doar plantele, ci și animalele. Cu o mențiune: să nu mănânce carnea cu sânge, adică cu viața viața cărnii. Din acel moment, fiecare viețuitoare va avea o responsabilitate înaintea lui Dumnezeu, responsabilitatea sângelui.

Dumnezeu urma să ceară din „mâna” oricărei viețuitoare sângele care nu-i aparține.

Și e menționată legea aceasta divină: cine va lua sângele omului va suferi aceeași consecință – sângele lui va fi luat de om. Astfel, în afara „răzbunării sângelui”, omul avea să intre întotdeauna sub incidența acestei legi.

Ne amintim că lui Cain Dumnezeu i-a făcut un semn, că dacă va găsi cineva pe ucigașul fratelui său Abel să nu-l omoare. Acum, însă, înaintea oricărei reacții, proactiv, Dumnezeu stipulează această lege pe care o consideră importantă în contextul direcției pe care o dă primilor oameni ai epocii post-deluviale.

Argumentul – fiindcă omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu.

Biblia este plină de situații în care, într-un fel sau altul, sunt prezentate cele două elemente din titlu: „semnul apărării” și „sângele îndreptării” (care, sigur, pot fi numite și altfel, atâta timp cât se înțelege sensul lor).

Mă refer la semnul apărării în sensul în care lui Cain i s-a făcut acel semn prin care să nu fie ucis ca răzbunare pentru crima sa. Decizia i-a aparținut lui Dumnezeu. Oricum, abordarea aceasta s-a arătat că nu a funcționat, rămânând cealaltă, adică „sângele îndreptării”, prin care se îndreaptă acțiunea cu o plată de aceeași valoare, iar cel care ucide nu mai este însemnat ca să nu fie ucis (chiar dacă acțiunea sa poartă cu sine consecințe), ci plătește cu propriul sânge sângele vărsat. În acest caz, nu este o răzbunare, ci o îndreptare, motiv pentru care nu am folosit o expresie de tipul „sângele răzbunării”.

A greșit Dumnezeu prima dată? Nu cred. Prin urmare, cele două sunt puse în contrast nu ca să ne arate că Dumnezeu a greșit prima dată și că acum Și-a dat seama cum se face, ci ca să ne precizeze care cale funcționează de fapt și, eventual, de ce. Căci, odată omul căzut, urmări sunt inevitabil, dar nu orice reacție la urmări este una potrivită în raport cu scopul vieții.

Aici nu este vorba de „legea talionului”, căci aceasta a venit mai târziu. Este vorba despre un principiu esențial, la care se referă, desigur, și legea talionului.

Opțiunea trecerii cu vederea și a însemnării nu funcționează. Opțiunea responsabilității cu valoare egală este cea care funcționează. Sângele e văzut ca viața trupului și, deci, cu o însemnătate specială, care cere o atitudine potrivită. Una de respect.

Prin urmare, omului post-deluvial i se spune să aibă respect față de „prețul sângelui” sau „prețul vieții”, adică să prețuiască viața și să nu mănânce sânge, confundându-l cu ce mănâncă.

Altfel spus, omului i se interzice accesul la viața altuia, la sângele altuia. Altfel, lumea va ajunge să decadă și să se strice. Doar prin respect față de viață în general și, concret, față de orice om și de viața lui, poate omul să nu se strice.

Implicațiile celor două concepte sunt complexe și nu se pot consuma aici.

Oameni mari și răutate mare

Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor și le-au născut ele copii; aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.

Geneza 6: 4,5

Este o mare atracție pentru acest pasaj, el stârnind interes pentru menționarea nefilimilor, a uriașilor din vremurile de demult.

Ceea ce iese, însă, în evidență în contexul scripturistic și în modul în care este aranjată scrierea primei cărți a Pentateuhului este decăderea omului.

În ochii oamenilor, se vedea că oamenii erau mari. În ochii lui Dumnezeu se vedea că răutatea omului era mare.

Într-o vreme în care oamenii trăiau mult, cu siguranță că au trăit oameni deosebit de puternici, urieșești. Totuși, în loc ca omul să folosească anii mulți pe care-i avea la dispoziție pentru umblarea cu Dumnezeu, pentru chemarea Numelui Domnului, acesta s-a stricat prin modul în care a ales să-și îndrepte gândurile constituindu-le în inima lui. Calea omului s-a stricat, îndreptându-se spre rău, apoi numai spre rău, în fiecare zi.

Atracția spre senzațional poate să facă din acest text o curiozitate identitară – cine erau uriașii? Textul însă se îndreaptă către altceva – oamenii, toți, s-au stricat pe pământ.

Cum este viața noastră? Ce ne atrage atenția? La ce luăm aminte? Suntem curioși de lucrurile din jur sau interesați de Dumnezeul sensului tuturor lucrurilor?

Și a umblat, și a născut

Și a umblat Enoh cu Dumnezeu, după ce l-a născut pe Metusala, trei sute de ani; și a născut fii și fiice.

Geneza 5: 22

Cartea Geneza precizează genealogiile într-o lumină pozitivă, vorbind despre începuturi și despre neamuri consecutive și familiale de oameni care au păstrat o linie a începuturilor acelora.

Dacă a fost un început în lume pentru om (Adam), calea acestuia s-a frânt și nu a existat o continuitate în raport cu începutul.

Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui şi mai bună este răbdarea decât mândria.

Nu te grăbi să te mânii în duhul tău, căci mânia locuieşte în sânul nesăbuiţilor!

Să nu zici: «De ce au fost zilele dintâi mai bune decât acestea?», căci nu din înţelepciune întrebi aceasta!

Ecleziastul 7: 8-10

Dacă citim în această cheie toată cartea, devine ostensibil că există un scenariu al nevoii de finalizare, ca stabilitate, multiplicat și repetat în diverse forme. O astfel de instanță este aceea a celor născuți din Adam și Eva (Cain și Abel), când apare o prăpastie aparent de netrecut, atunci când Abel este ucis, dorința continuității fiind atât de puternică încât Eva îl numește pe un alt fiu al ei Set tocmai fiindcă Dumnezeu i-a dat un alt urmaș în locul lui Abel. Din Set s-a născut, la un moment dat, Enos, personaj biblic important fiindcă se face mențiunea că în vremea lui au început oamenii să cheme Numele Domnului. În această genealogie de neam (a lui Adam, prin Set, în locul lui Abel) se naște Enoh, care la rândul său îl naște pe Metusala la 65 de ani și apoi umblă cu Dumnezeu 300 de ani, născând fii și fiice.

Nașterea de urmași este o continuitate a născătorului dincolo de generația lui sau de viața lui pământească. Omul a avut oportunitatea continuității în pofida (dar nu în ciuda) căderii și alugării sale din Eden. Este interesant că în ce-i privește pe primii oamenii (Adam și Eva), sămânța este a lor în urmașii lor, pe când despre toți ceilalți ni se spune doar în raport cu „partea bărbătească” a familiei născătoare de urmași; chiar dacă Eva a fost făcută din bărbat, ea a fost făcută de Dumnezeu Însuși. Originea omului din Dumnezeu este esențială pentru înțelegerea transferului generațional; despre Set se spune că a fost după chipul și asemănarea lui Adam, care a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Dar care este finalitatea? Într-un sens, ea este în raport cu începutul, cum spuneam, în sensul de a duce mai departe valorile părintești, adică de om făcut de Dumnezeu. Căci nu este o chemare mai reală și mai corectă în raport cu adevărul decât aceasta, de a perpetua cea mai însemnată identitate proprie: originea din Dumnezeu. În esență, omul își păstrează identitatea cât timp se înțelege pe sine ca fiind din Dumnezeu, făcut de Dumnezeu și primind de la acesta viață, mișcare și scop.

În alt sens, finalitatea este împlinirea necesității sau a scopului pentru care s-au întâmplat cele de dinainte, iar o privire de ansamblu a Bibliei revelează nașterea omului Isus Cristos, al doilea Adam, care a fost și singurul care S-a referit la înaintași ca la cei din El Însuși. Căci El este Începutul și Sfârșitul, Cel Dintâi și Cel De Pe Urmă.

Ca o paranteză, menționarea bărbaților în genealogii nu are nimic de-a face cu misoginia sau cu alte derapaje istorice.

Revenind la versetul din introducere, Enoh a umblat cu Dumnezeu 300 de ani. În umblarea sa cu Dumnezeu, a născut fii și fiice. Fiindcă acesta este scopul umblării cu Dumnezeu – perpetuarea valorilor care sunt din Dumnezeu în aceia care rămân, deci în urmași, căci omul este trecător.

De aici se naște inextricabil nevoia omului de a educa, didactica, și se explică reacția lui Dumnezeu la stricăciunea oamenilor.

Notițe pe textul din Marcu 9: 14-29

RUGĂCIUNE: pentru cei atacați de duhuri necurate (săptămâna de rugăciune)

Marcu 9: 14 – 29

MIRAREA

Când L-au văzut pe Isus au fost uimiți de El și au alergat la El. El venea de pe muntele schimbării la față, unde hainele lor erau albe. În Marcu 16: 5 este același cuvânt folosit (uimire) la vedere îngerului îmbrăcat tot în haine albe care le spune în Marcu 16: 6 să nu se teamă (același cuvânt). În Marcu 14: 33, când Domnul se urcă pe muntele unde S-a rugat înainte de vânzarea Lui, El însuși se înfricoșează (același cuvânt). Aceste PATRU ocurențe ale acestui cuvânt grecesc sunt singurele din NT și sunt toate în evanghelia scrisă de Marcu.

Marcu este evanghelistul care a fost martor al predicării lui Petru (o kerigma e relatată în evanghelia pe care o scrie). Evanghelia e scrisă în propoziții scurte, simple, pline de detalii, vivide și care pun accentul pe faptele Domnului (în special minunile, prin care să se arate neamurilor că El este Fiul lui Dumnezeu). Marcu observă reacția oamenilor la prezența Fiului lui Dumnezeu printre ei. O astfel de reacție este această mirare-teamă-uimire. Cu siguranță, prezența lui Dumnezeu printre oameni uimește.

Mulțimea vine spre El uimită, deși nu avea niciun motiv să fie mirată, fiindcă El nu făcuse încă nimic. Mirarea, ca stare și atitudine, vine din prezența lui Cristos printre oameni. Prezența Lui e uimitoare, faptele Sale sunt uimitoare.

CREDINȚA

Discuția cu tatăl copilului este importantă. Tatăl, după ce relatează, cere eliberarea Domnului Isus, dacă poate. Domnul îl mustră oarecum – tu zici: „Dacă poți…” Toate sunt cu putință celui care crede. Iar tatăl strigă plângând, semn al cercetării, că crede și cere și sprijin pentru necredința sa. Isus este cel în care crede și Cel Căruia Îi cere ajutor întru credință, ca mărturisire a limitării omului.

Cu alte cuvinte, credința nu trebuie să lipsească, dar nu prin ea se face minunea, ci prin Fiul lui Dumnezeu, care Singur are autoritate asupra duhurilor necurate.

MIJLOACELE

Duhul era mut și surd, dar zbiară când e scos afară și aude când i se spune să iasă. De îndată ce-L vede pe Cristos, acel duh necurat reacționează violent asupra copilului. Prin acestea se descrie reacția duhului necurat la prezența și acțiunea lui Cristos. Împotrivirea lui este inutilă. Cristos este puternic să facă ceea ce face, eliberând copilul.

Interesant este și faptul că Cristos îl ridică pe copil de mână, adică din exterior, în opoziție cu duhul necurat, care-l mobiliza din interior. Cristos ajută, duhul necurat controlează. Unul oferă mâna în ajutor, altul manipulează. E o distincție foarte importantă.

Fiul lui Dumnezeu ajută necredinței tatălui și puterii trupeși a fiului acestuia din urmă.

Ucenicii, în privat, Îl întreabă ei de ce nu au putut să elibereze copilul, iar El le răspunde că asta se poate doar prin rugăciune. Rugăciunea este către Dumnezeu. Prin urmare, eliberarea de astfel de duhuri necurate este posibilă doar prin Dumnezeu, care are această autoritate. Aceasta implică pentru noi rugăciunea.

Cele ale câmpului și cele ale grădinii

În timp ce se face relatarea Creației în cartea Geneza a Bibliei, în pitorescul acelor zile nedefinite de la început, imaginea se crispează dintr-o dată și fără explicații în momentul în care vine șarpele.

Despre acesta ni se spune că era dintre „fiarele câmpului”, ori omul fusese așezat de Dumnezeu în grădina Edenului. Nu ni se spune explicit unde se poartă discuția dintre șarpe (ca inițiator al acesteia) și femeie (care intră în discuție ca apologet al lui Dumnezeu). Nu se menționează nici timpul când are loc această convorbire sau distanța de timp față de evenimentele anterioare.

A avut loc discuția în grădină? Atunci, ce a căutat șarpele acolo? A avut loc discuția pe câmp? Atunci, ce a căutat femeia acolo? În ambele cazuri, însă, cineva nu era la locul lui, prin urmare chiar discuția aceasta era nepotrivită.

De asemenea, este șarpele parte din animalele create de Dumnezeu din țărâna pământului (care erau „ale câmpului” sau, pentru că avea o înfățișare ca a lor, le este asemănat acestora prin comparația de superioritate din care aflăm că era „mai șiret decât toate fiarele câmpului”?

Problema la care suntem forțați să ajungem este aceasta: l-a făcut Dumnezeu pe șarpe așa cum se prezintă el în discuția cu femeia? Dacă da, atunci înseamnă că l-a făcut bun, fiindcă pe toate Dumnezeu le-a făcut bune și le-a evaluat ca foarte bune.

Șarpele era deosebit, oricum, de toate fiarele câmpului, fiindcă era „mai șiret”. Șarpele era identificat, avea un nume și ne amintim că Adam a dat nume animalelor terestre. Șarpele putea să comunice prin verbalizare, purtând un dialog inițiat de el cu femeia.

Termenul tradus cu „șiret” mai poate însemna și deștept, subtil. S-a folosit o entitate angelică decăzută de superioritatea acestui animal pentru a maximiza încercarea lui de a altera ființa omenească?

Cu siguranță că astfel de întrebări pot să apară, ba chiar unele și mai de fundal decât cele expuse mai sus. Nu neapărat din curiozitate, cât din dorința cititorului de a înțelege ce a vrut Dumnezeu ca el să înțeleagă prin această revelație.

Ceea ce ni s-a comunicat prin relatarea aceasta a căderii omului în păcat este suficient pentru noi. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să știm mai multe, în sensul de a ne fi de folos, ne-ar fi spus. În același timp, nu e corectă calea simplismului sau a face descoperirea o banalitate, căzând, astfel în detenția ignoranței. O atitudine mai echilibrată ar fi să nu căutăm să știm lucruri imposibil de știut, fără să renunțăm la a ne întreba ceea ce se poate cunoaște din ceea ce ne este descoperit. Adică, să fim interesați de textul care ne stă în față, nu de un altul care nu ni s-a dat (la care nu avem acces pentru că nu există).

Revenind, o învățătură importantă care reiese din text și care a fost menționată mai sus este aparițiai acestei inadvertențe în comunicare. Femeia din mediul grădinii nu ar trebui să discute cu șarpele din mediul câmpului. Cu mențiunea că Dumnezeu nu a oprit relaționarea omului cu animalele, dimpotrivă. Și cu mențiunea că omul trebuie nu doar să lucreze grădina, ci și s-o păzească!

Sânge și apă

Citez, mai jos, o parte dintr-un articol syntopic.ro, „Ut legens intellegamus”, atât pentru conținut, cât și pentru a încuraja cititorul la o atentă analiză a textului biblic, de fiecare dată când aceasta are loc, atât în contextul scripturistic, cât și în contextul cultural al vremii (în măsura în care acesta se poate cunoaște în relație cu pasajul).

Întregul articol se poate citi aici.

Pentru a vedea în ce fel contextul extern nuanțează înțelesurile textului biblic, ne vom folosi de o imagine cunoscută din Evanghelie. Este vorba despre momentul în care sutașul împunge cu sulița coasta lui Hristos, răstignit fiind pe cruce, din coasta sa curgând sânge și apă6. La o lectură superficială, trecem ușor cu vederea acest detaliu, care însă este plin de semnificație, dacă suntem familiari cu contextul la care această imagine se referă. Iisus a fost răstignit în preajma sărbătorii Paștelui. Cum sărbătoreau evreii Paștele? Sacrificând mielul pascal. Ei bine, deoarece cultul iudaic era centrat pe Templul din Ierusalim, o sărbătoare atât de mare precum Paștele avea loc la Ierusalim, la Templu, unde veneau iudeii din toată țara7. De aici relevanța schimbătorilor de bani și vânzătorilor de animale din Templu, despre care Ioan ne spune chiar la începutul Evangheliei sale8. Oamenii care veneau la sărbătoare nu veneau pe drum cu animale de jertfă de acasă, ci veneau cu bani, pe care eventual îi schimbau la Templu și cu care cumpărau apoi, tot de la Templu, animalele pentru jertfă. În zilele sărbătorii pascale, la Ierusalim erau sacrificați sute și chiar mii de miei. Sângele acestor miei se scurgea printr-un canal, fiind amestecat cu apă și vârsându-se apoi în pârâul Chedron9. Astfel, imaginea trupului lui Hristos din care curge apă și sânge nu accentuează doar realitatea morții Sale, ci și faptul că trupul său este adevăratul Templu, fapt care, de altfel, nu este străin relatării ioaneice10. Iată așadar, cât de importantă este cunoașterea contextului în care au fost folosite anumite cuvinte, expresii, sintagme sau imagini.