Relicvele sfinte – decăderea creștinismului pe linia pelerinajului

În timp ce Sfântul Ieronim, unul dintre părinții bisericii, se stabilea în Betleem și primea, constant, pelerinii care vizitau locurile sfinte, umblate bunăoară de Cristos, Augustin avea o altă atitudine față de pelerinaje: nu le acorda vreo importanță deosebită.

Augustin este considerat unul dintre cei mai spirituali părinți ai bisericii (istoricul Steven Runciman îl consideră chiar „cel mai spiritual” dintre aceștia). El a considerat pelerinajele periculoase, la fel cum au făcut-o și „părinți” din Răsărit.

Opinia lui Ieronim, care considera că rugăciunile rostite pe meleagurile vechiului Israel reprezentau un act de credință, a fost mai populară decât cea care-l caracteriza pe Augustin din acest punct de vedere.

Moda aceasta a atins apogeul în secolul al V-lea. Un rol important îl are împărăteasa Evdochia care a pus și bazele marii colecții de moaște a vremii de la Constantinopol.

Trebuie să luăm în considerare și comerțul propriu-zis, care a făcut mereu din Orient un „exportator” de produse de lux. Tot așa a stat și cu obiectele religioase care au început să fie exportate către Vest, pe fondul interesului popular din partea acestuia din urmă.

Fiindcă creștinismul a început în Orient, este evident faptul că acolo au fost primii creștini, primii martiri, generic: primii sfinți. Astfel:

„Relicvele minore au început să pătrundă în Occident, fie aduse de pelerini norocoși, de negustori cu spirit întreprinzător, fie trimise în dar vreunul potentat local. La puțin timp au urmat și părți din relicvele importante, iar apoi chiar moaște neatinse.”(1)

Astfel, istoria menționează frivolități aberante, cu o puternică tentă de hilaritate, precum faptul că diverse comunități au ajuns să dețină câte o parte a corpului vreunui „sfânt”, cum ar fi: un deget… Și, din moment ce aveau acest deget, aveau și obligația pelerinajului în locul unde se știa că a trăit respectiva persoană…

Așadar, interesul pentru pelerinaj în anumite locuri a avut două părți total diferite, separate de istorie:

1 – pelerinajul în sens inițial, generat de sentimentul religios, din dorința omului religios de a se afla în locurile unde Cristos a umblat

2 – pelerinajul relativ aleatoriu, generat de deținerea unei relicve care obliga.

Deși consider că ambele forme sunt născute în vremuri în care credința ca atare și-a pierdut din sens și valoare (s-a diluat), a doua este mult mai evidentă în raport cu nivelul de decădere a creștinismului de stat (imperial).

Practic, faptul că dețineau moaștele cuiva, fiindcă le-ai primit, le-ai cumpărat sau le-ai găsit, te obliga să faci pelerinaj într-un loc irelevant din punct de vedere al noțiunilor care au generat pelerinajul în primul rând.

Runciman, parcă citând o derizorie baladă a non-sensului, afirmă:

„Delegații întregi au fost trimise în speranța obținerii unor asemenea comori, precum o fiolă cu Sfântul Sânge sau o bucată din Sfânta Cruce.”(2)

Următorul pas a fost recomandarea pelerinajului ca penitență canonică. Toate poenitentialia(3) din Evul Mediu recomandau pelerinajul.

Și, imediat după aceasta, a urmat un alt pas al degenerării credinței: ideea că locurile au ceva special al lor și transferă pelerinului o virtute specială specifică acestuia, ba chiar oferă indulgențe întru iertarea păcatelor.

Din păcate, mulți oameni care se prezintă pe ei înșiși ca fiind creștini ai vremurilor noastre au credințe bizare de tip animist, un sincretism specific personajului care, de fapt, nu știe ce crede, este speriat de toate și naște idei conform cu propriile-i păreri nu prea elegante, ce-i drept… Ei, iată – nimic nou sub soare.

Evient, locurile s-au mutat și înspre Vest, astfel că, la nivelul secolului al X-lea, avem deja sanctuare și în Italia sau în Spania. Palestina a rămas, totuși, la loc de cinste.

„În anul 1051, pentru a ispăși o crimă, Swein Godwinsson, pe jumătate danez, a plecat spre Palestina cu un grup de englezi, dar a murit din cauza vremii nefavorabile toamna următoare în munții Anatoliei: din pricina păcatelor sale, plecase desculț.”(4)

O parte din tensiunile cu musulmanii au fost tocmai pentru a se facilita accesul înspre aceste zone de pelerinaj și pentru a se asigura securitatea călătorilor. Uneori s-au pus taxe pentru pelerini și au fost și interdicții din partea factorilor islamismului militant.

Undeva la nivelul secolelor al X-lea și al XI-lea, la Constantinopol, cel mai mare oraș al vremii, caracterizând prin aceasta opulența Răsăriteană, se găseau foarte multe relicve, printre care: coroana de spini și tunica sfântă. Mai era acolo și părul lui Ioan Botezătorul…

Toți acești pelerini care ajungeau în Constantinopol și în Palestina primeau, la întoarcerea lor în locurile de baștină, merite din partea societății, fiind priviți ca oameni care sunt deosebiți în credința lor.

Așadar:

  1. Ideea de pelerinaj s-a deformat: din călătorie în locurile unde a fost Cristos, a ajuns obligație aleatorie funcție de diverse relicve care au ajuns în anumite zone și fără nicio legătură cu Cristos
  2. Teologia s-a schimbat: iertarea păcatelor nu mai avea nimic de-a face cu credința în Cristos, ci cu pelerinajul propriu-zis
  3. VIrtuțile nu mai țineau de viața sfântă trăită de un creștin, ci de locurile speciale care aveau puterea să-ți ofere diverse astfel de virtuți, după caz
  4. Efortul omului care dorea să fie bun creștin nu mai ținea de umblarea cu Dumnezeu, ci de raportarea la sfinți care au trăit înainte
  5. Societatea fericea nu pe cei care sunt morali și urmași ai lui Cristos, ci pe cei care făceau călătorii așa-zise „sfinte”.

Sute de ani… Astăzi? Continuă!

Dar voi „preiubiților”, zidiți-vă sufletește pe credința dată sfinților odată pentru totdeauna, țineți-vă în dragostea lui Cristos, rugați-vă prin Duhul Sfânt. Creștinismul poate să fie viu dar nu oricum! Înapoi la Cuvânt și la adevăr!

 

____________________________

(1) Steven Runciman, „Istoria Cruciadelor Vol 1: Cruciada I și Întemeierea Regatului Ierusalimului”, pag. 58

(2) Ibidem, pag. 58

(3) cărți de penitență

(4) Steven Runciman, „Istoria Cruciadelor Vol 1: Cruciada I și Întemeierea Regatului Ierusalimului”, pag. 64

Anunțuri

Mărturia convertirii lui Dumitru CORNILESCU

La adresa de mai jos se poate citi mărturia convertirii lui Dumitru CORNILESCU, cel care a tradus Biblia în limba română într-o versiune mai accesibilă cititorului comparativ cu traducerile existente la vremea respectivă (această versiune a fost și este folosită de evanghelicii din România de aproximativ 90 de ani):

https://saltmin.com/2015/11/16/preot-dumitru-cornilescu-cum-m-am-intors-la-dumnezeu-si-cum-am-spus-si-altora/#more-37837

Publicat în Fără categorie

Punga lui Iuda

Circulă zvonul că peste un an păstorii baptiști vor vota dacă să primească salarii de la stat. Că nu li se mai ajung banii pe care-i dau frații.

Învățătura baptistă a condus ca în practică așa ceva să nu se întâmple în toată istoria României. O asemenea faptă era privită cu dispreț, nici nu se discuta.

Întâi, să remarcăm că nu bisericile vor discuta și vor vota acest aspect, ci păstorii… Adică, ei pentru ei…

Ce să ne facem că nu ne ajung banii… Avem soluții – să predice Evanghelia fără plată. Să muncească zi și noapte, ca să fie o pildă pentru toți. Să primească ce dă fiecare din inimă și, dacă nu au ce primi, să mulțumească Domnului și să lucreze pentru pâine.

Dar e tipic vremii să apară o astfel de propunere. Fiindcă acum e vremea când valorile baptiștilor sunt luate în derâdere și schimbate. Doar numele vor unii să și-l păstreze, fiindcă au niște beneficii. De exemplu, sunt deja considerați cult, biserică… Numai unitate nu este astăzi în învățătura baptistă. Și se mai înghesuie acum și problema cu banii… În centrul atenției mai tot timpul la Congrese și alte adunări de păstori.

Ce-am ajuns…

Soluții ar fi cu nemiluita. Cea mai normală ar fi ca omul lui Dumnezeu să se lase pe mâna Domnului, să traiască prin credință. Cum nu e cazul, vom sugera ca să muncească pentru pâine, că munca e din Raiul lui Dumnezeu, nu consecință a căderii. Și să dea și altora, împreună cu Evanghelia mântuirii. Nu îmi amintesc să fi obligat vreo biserică o persoană să se facă păstor.

Statutar, problema e complicată, fiindcă e o problemă de doctrină. Adică, se pune la disciplină… Facem cumva s-o rezolvăm? Să fie bine pentru toți (adică pentru unii)?

Iată-i și pe ei în rând cu cei pe care i-au somat la pocăință, pregătiți să fie „slujitorii Domnului” pe banii Statului. De-asta e o diferență între păstor și pastor. Domnul pastor. Respectul și banii să vină în virtutea funcției, nu în aceea a puterii unei vieți evlavioase… De-aici se nasc atâtea probleme că nici nu are rost să mai discutăm.

Oricum, mi se pare incredibil că se votează așa ceva. Sper să nu fie cum am auzit. Dar bisericile, care au dat banii până acum, ele ce sunt? Cum adică să voteze păstorii? Ce să voteze? Ceva ce nu e în dreptul lor de-a stabili?

Credeți că mai suportă oamenii din biserici și o astfel de batjocură? Eu cred că mulți nu vor mai accepta o asemenea ofensă față de istorie și toți aceia care au trăit săraci de dragul Domnului și al fraților.

Nu mai avem mult și ajungem și noi în rând cu lumea. Că asta văd că ne dorim..

De ce nu dau pastorii bogați câte o mașină colegului sărac? Câte o casă, așa, mai mică, să-i ajungă și lui. Colegial, pentru Domnul, nu așa, degeaba… În numele Domnului.

Ce trist… Acum toți ar vrea să țină punga. S-o țină… Și-așa vremea s-a scurtat.

Păstorii ar trebui să fie aceia care văd de sufletul oamenilor nu de punga lor. Altfel, să-i numim altcumva.

Publicat în Fără categorie

Maniheul medieval – scurtă recenzie de carte

steven-runciman---maniheul-medieval_c1

Autorul prezintă o lecție istorică în legătură cu continuatorii dualismului caracteristic gnosticismului contemporan Bisericii Primare, în sensul vectorului spatio-temporar dinspre teritoriile Răsăritului înspre Europa de Apus. După fiecare astfel de incursiune istorică, el prezintă și caracteristicile învățăturilor respectivelor erezii.

Pentru cititor, menționez a nu se lăsa influențat de folosirea ideii de erezie oridecâteori nu este vorba de creștinismul oficial, pentru că această carte nu își propune să desemneze, prin studiu biblic, erezia ca atare sau caracteristicile ei, sau, mai degrabă dreapta credință. De altfel, nici prezenta recenzie nu-și propune acest lucru.

În speță, cartea este folositoare pentru cei care vor să înțeleagă întinderea în timp a învățăturilor gnostice, peste teritoriile Europei și peste vremurile perioadei medievale. După cum subliniază și autorul, creștinismul majoritar (ortodox sau catolic) a pus eticheta de maniheu și altor credințe creștine care nu aveau nimic de-a face cu învățătura de predanie gnostică.

De asemenea, sugerez că această carte poate să clarifice în mintea unora problema provenienței baptiștilor, mai ales că se fac anumite confuzii grave în legătură cu calitatea creștină a persecutaților bisericii mainstream contemporane acelora. Se pun, de multe ori, în aceeași oală: lolarzii, bogomilii, catarii, ba chiar protestanții.

Apoi, cartea poate să lămurească și unele idei din mediul protestant din România, dar nu sugerez nimic, la cititorului această plăcere, dacă o va descoperi, fiindcă tot e vorba de gnoză

Mai jos, câteva citate din carte, fără să le comentez:

„În Armenia secolului al V-lea, secta era destul de activă, iar în veacul următor în jurul Edessei este atestat un număr considerabil de mesalieni, numiți în aceste părți eustațieni sau marcianiți, după cei doi lideri ai lor… Până și în secolul al VII-lea se bucură de înflorire, când Maxim Mărturisitorul vorbește cu nemulțumire despre ei, aplecându-se și asupra unora dintre episcopii lor, aserțiuni redate de un teolog din mediul monastic cândva pe la sfârșitul aceiuiași secol. Probabil că în această vreme a intervenit și dislocarea lor către vest, survenită în urma atacurilor arabilor, moment din care cad în anonimat pentru o lungă perioadă de timp. În momentul reapariției lor pe scena istoriei, în secolul al XI-lea, mesalienii sunt o comunitate solidă, trăitoare pe teritoriul provinciei Tracia. Îi vom întâlni aici și mai târziu, puși pe prozelitism în rândul vecinilor.

Importanța fenomenului mesalian rezidă în amestecul de doctrine gnostice dualiste cu fervoare populară evanghelică. Ei și-au cimentat doctrina cu cărți, spre deosebire de alți clerici, de aceea învățăturile lor s-au păstrat pentru uzul ereticilor ce vor fi să vină, într-un vast corpus de literatură de factură gnostică.”

„Populația a scăzut și ea, s-a retras din ce în ce mai mult în văile și pe costișele munților, în Pindul meridional, dar mai ales în Carpații transdanubieni, pentru a da naștere dupa mai multe secole vlahilor sau românilor, cum sunt cunoscuți astăzi. Prea puțini dintre acești războinici revărsați din Răsărit s-au menținut însă. Ținuturile pustiite au fost repopulate de un neam mai blajin, de slavi.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 92)

„În 1446, papa și comandantul trupelor maghiare Iancu de Hunedoara l-au silit pe Ștefan Toma să înceapă persecuția supușilor săi patareni. Acesta a consimțit să le interzică ridicarea de noi biserici ori repararea celor vechi. Ulterior, în 1450, stârnit de nunțiul papal, le-a ridicat și dreptul de a mai celebra slujbe.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 152)

„De asemenea, și Biserica Valdenză, pe care teologii contemporani o socoteau a fi precum bisericile catare, nu avea de fapt nimic în comun cu acestea, în afara faptului că împărtășea anticlericalismul ascetic caracteristic perioadei. Valdenzii erau creștini protestanți, care cautau să revină la puritatea Bisericii primare. Nu avea legătură cu dualismul catarilor. Propovăduirea ascetismului și a abstinenței se datora în cazul lor unei tendințe puritane de autodisciplinare și ură față de lux, nu unei concepții filosofice legate de răutatea ființială a materiei și de dezideratul sinuciderii speciei. Chiar și acolo unde organizarea lor o copia pe cea a catarilor, precum existența unei caste de Inițiați sau Desăvârșiți, formată printr-un COnsolamentum, inițierea acestora nu avea niciun element esoteric. Era doar o manieră de a numi slujitori a căror consacrare să nu vădească nicio urmă de tradiție clericală.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 166)

Apoi:

„Numai odată cu generalizarea practicii de a acorda Botezul mai devreme, pentru ca și cei morți de tineri să se bucure de calitatea de membri ai Bisericii, toți prozeliții au putut deveni, prin itnermediul pedo-baptismului, inițiați; și traptat, odată cu generalizarea acestei ceremonii inițiatice, a crescu importanța Mirungerii. Astfel, până la sfârșitul secolului al V-lea nu mai exista altă aristocrație spirituală în cadrul Bisericii în afara ierarhiei oficiale. Sectele gnostice însă, ca o consecință a importanței pe care o acordau gnozei lor, și-au păstrat mai vechile practici. Astfel, atunci când clericii medievali îi acuzau pe eratici de menținerea unor caste de Aleși ori Desăvârșiți, ei atacau în fapt o practică a Bisericii primare, iar ceremonia eretică de inițiere pe care o înfierau cu oroare era aproape în întregime echivalentul slujbei prin care primii creștini erau primiți în Biserică.” (Steven Runciman, „Maniheul Medieval”, ed. Nemira, pag. 220)

Și:

„Autorii care îi consideră pe protestanți, reformai ori chiar protestanții timpurii, precum lorarzii ori husiții, ca fiind urmași ai catarilor dovedesc necunoașterea protestantismului. Chiar dacă și pentru Wyclif, Luther ori Calvin Satana era echivalentul unui dumnezeu, iar lumea era un loc al răului, dar categoric Dumnezeu era Creatorul, Iehova al evreilor. Niciunul dintre aceștia nu a negat autoritatea Vechiului Testament și nu i-a desconsiderat pe patriarhi. Au dorit doar să reformeze Biserica, nu să instituie o nouă religie. Pentru ei, Hristos era cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, și nu un Eon ori unul dintre cei mai mari Aleși. Înaintașul lor spiritual era mai degrabă Petru Valdenzul decât Mani, Marcion ori oricare altul dintre prorocii dualiști.” (Steven Punciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 224)

Cartea este captivantă, se poate citi într-o zi.

Să nu uităm nici de implicațiile în scrierile lui Dan Brown, un scriitor de mare succes al vremurilor noastre, care atacă virulent creștinismul prin imaginarele sale cărți. Apologetica, în acest segment, nu poate să aibă sens dacă apologetul nu cunoaște esența învățăturii gnostice (perpetuate peste veacuri).

 

Despre mesalieni

Iată o informație interesantă în raport cu anumite obiceiuri pe care le cunoaștem și noi prea bine, adusă de autorul de unde o voi cita în contextul altor date despre montaniști:

„În Armenia secolului al V-lea, secta era destul de activă, iar în veacul următor în jurul Edessei este atestat un număr considerabil de mesalieni, numiți în aceste părți eustațieni sau marcianiți, după cei doi lideri ai lor… Până și în secolul al VII-lea se bucură de înflorire, când Maxim Mărturisitorul vorbește cu nemulțumire despre ei, aplecându-se și asupra unora dintre episcopii lor, aserțiuni redate de un teolog din mediul monastic cândva pe la sfârșitul aceiuiași secol. Probabil că în această vreme a intervenit și dislocarea lor către vest, survenită în urma atacurilor arabilor, moment din care cad în anonimat pentru o lungă perioadă de timp. În momentul reapariției lor pe scena istoriei, în secolul al XI-lea, mesalienii sunt o comunitate solidă, trăitoare pe teritoriul provinciei Tracia. Îi vom întâlni aici și mai târziu, puși pe prozelitism în rândul vecinilor.

Importanța fenomenului mesalian rezidă în amestecul de doctrine gnostice dualiste cu fervoare populară evanghelică. Ei și-au cimentat doctrina cu cărți, spre deosebire de alți clerici, de aceea învățăturile lor s-au păstrat pentru uzul ereticilor ce vor fi să vină, într-un vast corpus de literatură de factură gnostică.”

(Steven Runciman, „Maniheul medieval”, pag. 45, editura Nemira)

Acesti mesalieni se dedicau rugăciunii, dar pentru a scoate afară demonul din om, demon care credeau că există în fiecare. Saliva și mucoasa nazală erau mijloacele prin care ieșea demonul, după o îndelungată procesiune a rugăciunii Tatăl Nostru.

Demonologia aceasta, cu influențe și în sferele de astăzi ale exorcizării carismatice, parvine, peste secole, din teoriile dualiste ale gnosticismului – una dintre principalele erezii față de care au scris (și, deci, au predicat) apostolii. Gnosticismul antic l-a inspirat și pe Dan Brown în scrierile sale contemporane de succes.

 

Publicat în Fără categorie

Structuri în Biserică

Cum nu avem nicio poruncă biblică din partea lui Cristos sau vreo așezare a lucrurilor din partea apostolilor, cu privire la vreo structură cultică, ierarhică sau etică în sânul creștinismului, ne putem întrebarea firească – de unde au apărut acestea; în special ne interesează să aflăm despre dezvoltarea structurilor ierarhice.

Primele două secole de creștinism par să sugereze o influență a iudaismului în acest sens, mozaismul având deja astfel de structuri consacrate. Astfel, multe elemente specifice iudaismului au fost creștinate.

Important este faptul că Iustin susținea că preoția a fost înlocuită odată cu noul legământ și că întreaga Biserică este, „acum”, adevărata spiță arhierească a lui Dumnezeu. Iustin Martirul a trăit dupa anul 100 d.Cr. și, deci, scrierile sale creștine au fost scrise undeva până în anul 165. Nu toate scrierile sale s-au păstrat, probabil că cele mai multe s-au pierdut. Oricum, avem: cele două Apologii și Dialogul cu Trypho.

În scrierile sale apologetice, Iustin argumentează cu îndrăzneală și direct, apelând la argument clar și satisfăcător cititorului, adresându-se unor oameni culți, de la care emitea în mod vizibil pretenții.

[va urma]

Publicat în Fără categorie