Icoanele si argumentarea iconofila contemporana. Raspuns unui articol [1]

Am gasit, de curand, acest articol, unde autorul aduce o parere fata de care vreau sa raspund, punctual:

http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/de-ce-ortodocsii-se-inchina-icoanelor

Ce este icoana?

Definita in articol, raspunsul la intrebarea aceasta suna cam asa:

Cuvântul „icoană” vine din grecescul „εικον”, care se traduce prin „chip, reprezentare” a ceva. Astfel,  icoana este o reprezentare grafică a unui „prototip”, care poate fi o persoană, o faptă sau un adevăr,  ea nefiind nimic în sine, ci doar o metodă de relaţionare cu „prototipul”, asemenea unei fotografii care ne aduce aminte de o persoană, un loc sau o întâmplare.

Vom observa ca definitia este exclusiv pozitiva, pregatita ca atare pentru a face posibila argumentarea viitoare, in opozitie cu notiunea de idol. In realitate, insa, orice notiune cu care opereaza omul este pervertibila, inclusiv notiunea de Dumnezeu. De unde, religiile false. Idolii, vazuti ca divinitate, sunt o pervertire a divinitatii reale.

Poate ca se doreste ca icoana sa fie doar ceva pozitiv. In practica, insa, nu stau lucrurile chiar asa, ba chiar, in cele mai multe cazuri e invers. Sa presupunem, luandu-ne dupa titlul articolului, ca ortodocsii sunt toti capabili, doar omeneste vorbind, sa inteleaga reprezentarea, notiunea de metafora, de pretip, prototip s.a.m.d. este, deja, prea mult. Eu vorbesc despre realitate acum.

Teologic, voi argumenta mai jos, dupa ce depasim chestiunea cu definitia.

Icoana este vazuta ca o reprezentare a unui personaj sfant. Icoana vazuta ca pictura aceea la care ne referim acum. In primul rand, chiar ideea de „personaj sfant” este relativa. Icoana, din dorinta de a i se da o nuanta doar pozitiva, se refera, totusi, din cuvintele autorului acelui articol, la personajele sfinte la care se refera. Deci, nu doar la Dumnezeu. Sau, si la Dumnezeu.

Prin urmare, chiar si la sfintii catalogati ca atare de Biserica. Intram, desigur, intr-un cerc vicios de argumentare. In realitatea, numai Dumnezeu stie cati sfinti numiti asa au fost, de fapt, sfinti… Ca, hotarare nu e ne greu noua, oamenilor, sa dam.

Mergand si mai in profunzime, se pune problema daca tot ce a spus Biserica este adevarat. Sau, Biserica nu poate gresi? De aici, vine intrebarea – Care Biserica? Sau, cine e Biserica? Cine se erijeaza in Biserica? Istitutia care se jura ca e Biserica? Cea care seamana? Cea care are anumite insemne? Ce-i cu stampila? Nu poate fi furata stampila? Cei cu o traditie mai veche? Cei cu una mai noua?

Sunt unii care au ajuns pana acolo sa afirme erori grosolane, precum crestinatatea poporului roman inainte de Cristos, sau faptul ca el ar fi fost in Biserica Ortodoxa de cand crestinismul. Voi spune doar ca ideea de Biserica Ortodoxa, asa cum o intelegem noi astazi, este in legatura cu evenimente intamplate cu multe secole dupa formarea crestinismului, a Bisericii lui Cristos.

Deci, iata ca discutia nu e tocmai simpla, dimpotriva. Incercarea este de a pune o definitie care sa convina, cand, de fapt, o gandire mai complexa nu poate admite o asemenea definitie restrictiva, fara mentiunea ca ea este intentionala. In practica, oamenii se inchina icoanelor si statuilor si capacitatea lor nu transcende obiectul acela, de care, de fapt, are nevoie. Fiindca, daca ar putea, nu ar mai avea nevoie de el, ci inchinarea lor ar fi fara intermediere in acest sens si fel.

Apoi, ca reprezentare a personajelor sfinte, icoana este o inchipuire in sensul negativ, cel mult. Fiindca, sper ca e clar pentru toata lumea zadarnicia picturii concrete in sine. Chipul inteligibil arata nimic, fiindca nu stim cum au aratat: Isus, sfintii, ingerii etc. Mai mult, ridicolul unor icoane il reprezinta si pe Tatal…

Eu inteleg nevoia de argumentare pro-icoane, in contextul in care lumea de astazi are nevoie tot mai mult de un crestinism real, nu de traditii si obiceiuri si nici de necinstiri fata de Dumnezeu promovate prin practici pseudo-crestine carismatice, si nici nu ar renunta ortodoxia la ceva atat de drag.

In speta, fara sa o spun deloc cu rautate, icoane face cam oricine, le vinde… pe bani. Bisericile, manastirile ar trebui sa fie pentru suflet, nu, cum tot mai mult sunt, pentru bani. Cand totul e pe bani, nu mai putem vorbi despre un crestinism pur, cand reprezentantii lui vor sa fie dupa cum ne-a invatat Cristos. Biserica are, acum, bani, dar nu mai are putere. E complex si amplu, dar prin spartura aceasta, au avut de castigat, in lumea crestina, in timp, atat ateismul cat si islamul.

Posted in Fără categorie

Sa facem curatenie. Sa punem in raduiala ce nu e

Marcu relateaza intrarea Domnului Isus in Ierusalim, pe un magarus, continuand sa ne spuna ce a facut Domnul Isus dupa aceea. El a mers la Templu.

In Templu, pentru ca era seara, Domnul Isus doar a cercetat ce se intampla acolo:

A intrat în Ierusalim, în Templu, s-a uitat de jur-împrejur la toate lucrurile și, pentru că era deja seara târziu, S-a dus la Betania împreună cu cei doisprezece.
Marcu 11: 11

Domnul Isus este in masura sa inteleaga ce se intampla in Templu

Relatarea aceasta nu este pentru noi inca o informatie, ca sa stim ce a facut Domnul Isus dupa ce a intrat in Ierusalim. Nici nu este inca ceva text pentru predicatori, sa aiba ce sa mai zica in plus la Florii. Este o informatie foarte importanta, care ne ajuta sa intelegem autoritatea Domnului Isus si interesul Sau cu privire la Casa Tatalui Sau.

Acum, in vremea Bisericii, credinciosii sunt Temple ale Duhului Sfant. Aceia care Il cunosc pe Dumnezeu si care sunt, astfel, prin Duhul, in Biserica lui Dumnezeu. Nu cei care sunt in registre facute de oameni, cu numele in biserici, nu cei care pretind ca sunt crestini. Ci, cei care sunt cu adevarat.

Domnul Isus „s-a uitat de jur-imprejur la toate lucrurile”. Nu este vreo parte unde El sa nu se fi uitat. In plus, s-a uitat la toate lucrurile. E seara, e tarziu. Dar Cristos nu a venit la Ierusalim sa caute lauri, sa taie panglici. E vorba de Casa lui Dumnezeu, adica a Tatalui Sau.

Este esential sa stim ca Domnul Isus e interesat de noi, de fiecare. Daca El se uita cu atentie in viata noastra, este fiindca-I pasa ne noi, de fiecare in parte! De asemenea, El are si dreptul sa se uite. E mostenirea Lui!

Astazi ar fi o buna zi, ba chiar intreaga saptamana, sa facem si noi o curatenie in viata noastra. Sa ne uitam de jur-imprejur si sa vedem daca e ceva ce nu e la locul lui, daca e ceva ce lipseste, daca e ceva in plus. Sa vedem daca e cum vrea Domnul, unde mai avem de lucrat. Doar ochiul Sau stie ce mai trebuie facut! E casa Lui! Noi suntem ai Sai.

Poate ca sunt unele lucruri la care nu vrem sa ne uitam. Dar trebuie sa ne uitam… la toate. Pentru Domnul se uita. Si El cu siguranta ca va arata ca nu sunt cum trebuie sa fie!

La fel, cei care au responsabilitati in Biserici, trebuie sa fie cu luare aminte la tot ce se intampla acolo. De la aspectele administrative pana la cele spirituale, in complexitatea lor. Fiindca e vorba de o lucrarea care-L priveste pe Dumnezeu!

Daca ar veni Domnul la noi in vizita, am fi rusinati sa-L vedem ca se uita in bucatarie? Dar pe calculator? Dar cand avem relatii unii cu altii? Dar in ungherele ascunse ale inimii? Mai sunt acolo… rautate, ura, mandrie, indiferenta, judecata?

E un timp potrivit sa invatam sa curatam tot mai mult viata noastra, sa punem in randuiala tot mai mult tot ceea ce tine de viata noastra si de viata Bisericii unde suntem parte. Si, Cel care e in masura sa ne cerceteze, este Domnul Isus! Sa ne rugam Lui in sensul acesta si sa facem pasi inspre o asezare corecta a lucrurilor in vietile noastre.

Daca Domnul nu spune nimic la un moment dat, nu inseamna ca totul e bine

A doua zi, Domnul revine in Templu. Au fost lucruri – si au fost multe – care nu i-au placut, din ce a vazut in ziua precedenta! In Templu nu erau asezate lucrurile cum ar fi trebuit. Marcu relateaza urmatoarele evenimente:

Au ajuns în Ierusalim; şi Isus a intrat în Templu. A început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu; a răsturnat mesele schimbătorilor de bani, şi scaunele celor ce vindeau porumbei.

Şi nu lăsa pe nimeni să poarte vreun vas prin Templu.

Şi -i învăţa şi zicea: ,,Oare nu este scris: ,Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile?` Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tîlhari.„

Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, cînd au auzit cuvintele acestea, căutau cum să -L omoare; căci se temeau de El, pentrucă tot norodul era uimit de învăţătura Lui.

Marcu 11: 15 – 18

Ce se intampla in Templu?

Erau oameni care vindeau si cumparau in Templu. Se facea comert. Se faceau afaceri. Oamenii foloseau acel loc sa profite, sa isi rezolve probleme omenesti. Erau schimbatori de bani, in Templu. Oamenii veneau acolo pentru a schimba bani si nu pentru Dumnezeu. Erau scaunele celor ce vindeau porumbei. Atat de puternica era afacerea, ca si-au adus si scaune, au pus tarabele, mesele. Mai mult, altii purtau vase, duceau provizii si materiale pe care sa le vanda. Era un fel de piata, un fel de bazar inchis.

Pentru Domnul Isus o asemenea priveliste nu era una pe care s-o poata accepta. Si a inceput sa ii opreasca pe oameni de la a face ceea ce faceau.

Noi la Biserica pentru ce mergem? Suntem acolo pentru afaceri? E Biserica locul unde folosim diverse oportunitati pentru imbogatire? Astazi se vand lumanari si alte cele pentru obiceiurile traditiilor. Manastirile au ajuns loc de afaceri. La Biserici se merge pentru comertul cu haine, cand fiecare incearca sa afiseze un fel de parada a modei „evanghelice”. Intalnirile sunt pline de tot felul de lucrari si actiuni care nu sunt ceea ce ar trebui sa fie, de multe ori. Scopul lui Dumnezeu nu e cel cautat si considerat – aici e problema!

Ce vrea Dumnezeu de la noi?

Domnul Isus nu doar i-a oprit, ci i-a invatat

Un aspect esential al actiunii Domnului este faptul ca El ii invata pe oameni. Ii oprea, ii invata ca nu e bine ce fac, cum e bine si de ce. In linii mari, asa cum noteaza Marcu, Domnul ii invata pentru ce a fost randuit Templul si ce a ajuns el, deci, lucrurile trebuie schimbate!

Templul era randuit pentru rugaciune, ba chiar pentru toate natiunile pamantului. Idealul acesta misionar a ajuns sa fie invizibil in fata a ceea ce a ajuns Templul in vremea aceea. Era un oras cosmopolit, ca se schimbau bani. Dar, natiunile pamantului, oamenii din varii locuri care erau acolo in niciun caz nu erau acolo pentru rugaciune.

De aceea, lucrurile trebuie schimbate, ii invata Domnul. Templul, ca sa fie asezate lucrurile cum trebuie, trebuia sa fie o casa de rugaciune, nu o pestera de talhari. A ajuns un loc unde au venit talharii, jefuitorii, profitorii.

Au incaput bisericile zilelor noastre pe mainile unor oameni care cauta sa profite de pe urma oamenilor? Se fac oamenii preoti si pastori pentru bani? Se fac lucrurile pentru a se ajunge la profit, la interes material si bunastare pentru cei care sunt implicati in vreun fel sau altul? Daca asa stau lucrurile – si stau asa, de multe ori si in multe locuri – atunci, acestea trebuie schimbate.

Valul de impotrivire fata de crestinism, in genere, nu s-a ridicat, din pacate, din ura fata de Cristos, caci atunci ar fi fost bine si normal. S-a ridicat din cauza multelor inconsistente crase dintre invatatura biblica si practica oamenilor care spun despre ei ca sunt ai Bibliei. Si, fiindca oamenii acestia nu au nimic de-a face cu Dumnezeu, lucrurile Bisericii nu sunt asezate asa cum ar trebui sa fie.

O reforma este necesara, dar nu una seaca si care schimba doar hainele. Una dreapta si plina de teama fata de Dumnezeu. Nu avem nevoie de alte biserici, ci avem nevoie ca cele care sunt sa fie transformate, sa fie cum ar trebui sa fie.

E important ca fiecare sa rezolve lucrurile care nu se potrivesc cu ceea ce ar trebui sa fie viata crestina in dreptul sau. Acolo unde este el, in ce-l priveste pe el, sa le aseze cum ar trebui.

Cum? Dupa invatatura Domnului Isus. Nu dupa parerile oamenilor. Nu dupa metodele omenesti. Nu vom face Biserica atractiva prin tehnici de marketing sau printr-o intelepciune omeneasca aplicata, fie ea dintre cele mai bune. Biserica este randuita sa fie Trupul lui Cristos pe pamant, Templul lui Dumnezeu unde altii sa vina si sa se roage, sa se inchine lui Dumnezeu in duh si adevar. Tocmai de aceea, Biserica trebuie sa fie dupa cum a randuit Dumnezeu. Ca oamenii sa lucreze in dreptul lor asa, trebuie ca ei sa invete aceste valori.

Ar trebui sa ne dedicam timp si interes pentru a cunoaste voia lui Dumnezeu si a o implementa in viata noastra cu adevarat.

Este posibil sa gasim ceva gresit in ceea ce facem doar daca privim prin ochii Domnului, daca-L lasam pe El sa ne cerceteze. Este posibil sa schimbam ceva, doar daca acceptam mustrarea si indreptarea, doar daca ne pasa de invataturile Domnului si de dorinta Lui ca Biserica Lui sa fie cum trebuie sa fie. Si… doar El stie cum, prin Cuvant si Duhul Sfant.

Domnul Isus si responsabilii Templului

Preotii cei mai de seama, carturarii, batranii, toti responsabilii Templului care erau acolo, cautau sa-L omoare pe Domnul pentru ceea ce facea. Le strica afacerile!

In urmatoarea zi, in timp ce Domnul era tot in Templu continua sa aseze lucrurile cum trebuiau sa fie ele:

Au intrat apoi din nou în Ierusalim. În timp ce se plimba prin Templu, au venit la El conducătorii preoților, cărturarii și bătrânii
și L-au întrebat: – Cu ce autoritate faci aceste lucruri? Și cine Ți-a dat această autoritate ca să le faci?
Marcu 11: 27 – 28

Oamenii acestia erau deranjati de ceea ce facea Domnul. Ei erau autoritatea acolo! Si ei nu i-au spus sa faca asta! Ei bine, El era chiar stapanul acelui loc, Fiul Tatalui in a carui Casa slujeau ei pentru o vreme…

Problema cu responsabilii de atunci si de acum este ca incep sa se creada stapani pe lucrul altuia. Ajung unii sa creada ca ei taie si spanzura in Biserica! Afacerile lor si interesele lor, dar Dumnezeu ramane un intrus in chiar Casa Lui! Fata de oamenii acestia Dumnezeu va avea o mare pedeapsa in ziua judecatii. Observati ca Cristos nu se pune in locul lor, El era deja in locul Lui.

In acelasi timp, noi nu ne putem purta ca El, fiindca nu suntem si nu vom fi niciodata in locul Lui. Dar, trebuie sa fim atenti la atitudinea noastra, la motivatia slujirii si sa nu acceptam ca in Biserici sa ajunga oameni firesti, cu interese firesti si care sa schimbe asezarea biblica a lucrurilor in raport cu invatatura dumnezeiasca.

Drumul spre Ierusalim. Cele doua acceptiuni. Marcu 11

Când s-au apropiat de Ierusalim și au ajuns la Betfaghe și Betania, lângă Muntele Măslinilor, Isus i-a trimis pe doi dintre ucenicii Săi în sat,
spunându-le: „Duceți-vă în satul dinaintea voastră și imediat ce intrați în el, veți găsi legat un măgăruș pe care nu a încălecat încă nici un om. Dezlegați-l și aduceți-l!
Dacă vă va zice cineva: «De ce faceți aceasta?», să-i spuneți: «Domnul are nevoie de el. Și imediat îl va trimite înapoi aici.»“
Ei s-au dus, au găsit măgărușul legat lângă ușă, afară în stradă, și l-au dezlegat.
Cei care stăteau acolo i-au întrebat: „Ce faceți de dezlegați măgărușul?“
Ei le-au zis așa cum le spusese Isus și aceștia i-au lăsat să plece.
Marcu 11: 1 – 6, NTR

Harta – Betania, Ierusalim, Muntele Maslinilor

„Cand s-au apropiat de Ierusalim” este o exprimare care relateaza istoria, in cronologia ei, dar si drumul Mantuitorului, in ultima Sa calatorie catre acest oras. Aceasta ultima calatorie spre Ierusalim este semnificativa.
In timpul lucrarii Sale pe pamant, Domnul Isus, chiar in mijlocul unor evenimente deosebite, precum inmultirea painilor si a pestilor si hranirea multimilor, in timp ce oamenii se strangea multi la El si in timp ce ucenicii Lui experimentau momente deosebite alaturi de Invatatorul, Domnul Isus, „intr-una din zile”, dupa cum se exprima Matei, initiaza o discutie importanta:
Într-o zi, în timp ce se ruga singur deoparte, cu El fiind doar ucenicii, Isus i-a întrebat: – Cine zic mulțimile că sunt Eu?
Ei au răspuns: – Unii zic că ești Ioan Botezătorul, alții zic că ești Ilie, iar alții zic că un profet dintre cei din vechime a înviat.
– Dar voi cine ziceți că sunt Eu? i-a mai întrebat El. Petru a răspuns: – Cristosul lui Dumnezeu!
Luca 9: 18 – 20
In acest moment, cand Petru, prin Tatal, L-a recunoscut, Domnul Isus le vorbeste ucenicilor despre ceva ce era pentru ei ciudat si de neinteles, tulburator:
Însă Isus i-a avertizat și le-a poruncit să nu spună nimănui acest lucru,
zicând: – Fiul Omului trebuie să sufere mult și să fie respins de către bătrâni, de către conducătorii preoților și de către cărturari, să fie omorât, iar a treia zi să fie înviat.
Luca 9: 21, 22

Matei face o mentiune importanta. El ne arata ca, in planul lui Dumnezeu in viata lui Cristos, momentul acesta a punctat inceputul unor invataturi specifice si speciale pe care le-a dat Domnul Isus ucenicilor Sai. Matei foloseste expresia: „de atunci incolo”:

De atunci încolo, Isus a început să le spună ucenicilor că El trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere mult din partea bătrânilor, din partea conducătorilor preoților și din partea cărturarilor, să fie omorât, iar a treia zi să fie înviat.

Matei 16: 21

Petru Il mustra, luandu-L deoparte, ca si cum se gandea sa-I faca o observatie pe care altii sa n-o vada, sa-L ajute pe Invatatorul sau sa inteleaga mai bine despre ce e vorba cu viata aceasta si ce ar trebui sa faca ei – „Sa te fereasca Dumnezeu!”, ii zice Petru. Dar Mantuitorul ii spune ceva ce este semnificativ in intelegerea intrarii lui Cristos in Ierusalim, inainte de patimile Sale, dar si pentru intelegerea planului lui Dumnezeu de mantuire:

Dar Isus S-a întors și i-a zis lui Petru: – Înapoia Mea, Satan! Tu ești o piatră de poticnire pentru Mine, căci tu nu te gândești la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor!
Atunci Isus le-a zis ucenicilor Săi: – Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze!
Căci oricine vrea să-și salveze viața o va pierde, dar cel ce-și pierde viața pentru Mine o va găsi.
Și la ce i-ar folosi unui om să câștige întreaga lume, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimbul sufletului său?
Căci Fiul Omului urmează să vină în slava Tatălui Său, împreună cu îngerii Lui, și atunci El va răsplăti fiecăruia după faptele lui.
Matei 16: 23 – 27

Cuvintele: „… caci tu nu te gandesti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor” este semnificativa. Oamenii aveau ei un plan al lor. Dumnezeu gandea altfel. Petru, cand ia cuvantul aici, gandeste fireste, nu dupa „lucrurile lui Dumnezeu”.

Petru reuseste performanta sa-si mustre Invatatorul pentru ca Acesta a inceput sa le vorbeasca despre suferinte, durere, prigonire…

Omeneste, Cristos, Dumnezeul, Mesia, trebuie sa fie slavit si inaltat. Insa, in gandirea lui Dumnezeu, Cristos trebuia sa ajunga la slava (invierea din morti, inaltarea la dreapta Tatalui) pe la… cruce.

Asadar, venise vremea cand Cristos trebuia sa plece spre Ierusalim, pentru ca avea sa se implineasca scopul vietii Sale – patimile si moartea Sa, urmate de invierea din morti. In acestea, Cristos a dobandit o mantuire vesnica, o iertare corecta pentru oameni, o eliberare de pacate. Si, Cristos le spune ucenicilor, clar, ca, daca vrea sa vina cineva dupa El – fiindca El se duce pe drumul acesta -, trebuie sa-si ia crucea si sa-L urmeze! Caci, daca cineva vrea sa-si scape viata, daca cineva crede ca poate sa ajunga la slava vesnica fara suferinta, fara cruce, in planul lui Dumnezeu, se inseala si-si va pierde viata. Dar, daca cineva intelege chemarea lui Cristos de a-L urma, daca-si ia crucea si daca-L urmeaza pe drumul acesta, atunci Cristos, cand va veni in slava Sa, la sfarsitul vremurilor, ii va da viata ucenicului aceluia.

Drumul spre Ierusalim, aceasta ultima calatorie a Domnului, devine, asadar, mai mult decat o calatorie prin spatiu-timp. Este o calatorie semnificativa si definitorie in ce priveste viata crestina! Crestinul, adica ucenicul, trebuie sa faca aceasta calatorie spre Ierusalim ca atare, spiritual vorbind.

In versetul 28, aratand Cristos ca sunt unii „care nu vor gusta moartea inainte de a-L vedea pe Fiul Omului venind in Imparatia Sa”, El arata, pe langa alte lucruri importante la care nu ne vom opri acum, ca nu felul suferintei si al mortii este cel pe care-l vor experimenta crestinii, caci Ioan, de exemplu, nu a trecut prin martiriu, dar a fost marturisitor.

Calea noastra trece prin Ierusalimul suferintelor. Ierusalimul din Israel

Luca relateaza urmatoarea intamplare:

Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat la cer, Și-a îndreptat hotărât fața să meargă la Ierusalim.
A trimis înaintea Lui niște mesageri, care s-au dus și au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să facă pregătirile pentru El.
Dar aceștia nu L-au primit, pentru că fața Sa se îndrepta spre Ierusalim.
Luca 9: 51 – 53

Revin, pentru a sublinia esenta mesajului Evangheliei si din acest pasaj.

Cristos a inteles ca este timpul. Se apropia vremea in care avea sa fie luat la cer. Sfarsitul lucrarii Sale pe pamant era aproape, dar lucrarea Sa nu era nici pe departe realizata. Ce era mai greu urma. Dar, in partasie cu Dumnezeu, Fiul stia ca se apropie acea vreme. Intelegand aceasta, este plin de semnificatie ce spune Luca: „Si-a indreptat hotarat fata sa mearga la Ierusalim”.

Dupa cum am vazut, Cristos stia prea bine ce-L astepta la Ierusalim… Avea sa fie repudiat de batrani, de invatati, de oamenii religiosi reprezentativi… Inteleptii Il vor da la moarte. Invatatii in ale Scripturilor nu-L vor recunoaste… Va fi dat la moarte… Apropiindu-ne de rugaciunea Domnului din gradina Gratsimani, putem intelege mai bine „paharul”…

Dar, cand Cristos a inteles ca se apropie vremea, „si-a indreptat hotarat fata sa mearga la Ierusalim”! Aceasta era voia Tatalui. Pentru aceasta s-a nascut si a venit in lume! A fost dorinta Lui din vesnicie! A venit vremea, Cristos a fost hotarat in a pleca spre Ierusalim.

Luca descrie cum a trimis niste mesageri inaintea Lui, intr-un sat al samaritenilor, ca sa caute gazduire. Dar, nu au fost primiti. Explicatia data este esentiala: „pentru ca fata Sa se indrepta spre Ierusalim”!

Asadar, invatam de aici ca planul lui Dumnezeu este cel care interpreteaza circumstantele, nu circumstantele sunt cele care determina planul lui Dumnezeu! Totusi, circumstantele arata planul lui Dumnezeu, dar este nevoie de cunoasterea lui in prealabil, pentru a interpreta circumstantele corect. Hotararea lui Cristos era foarte puternica.

Am inceput cu pasajul din Marcu 11, unde Cristos, ca si aici, trimite doi oameni dupa un magarus. Acolo, Cristos, ajunsese langa Ierusalim, calatoria era spre sfarsit. In acel caz relatat de Marcu, oamenii aceia ii lasa sa ia magarusul. Pentru Domnul avea trebuinta de el. Dar nu i-a trimis Cristos pe oamenii aceia sa caute gazduire in acel sat? Nu El i-a trimis? Ba da!

S-ar putea ca in viata (si e sigur asta, doar cand-ul nu-l stim) sa trecem prin suferinta si incercare, prin prigonire si refuz. Dar, daca suntem in voia Domnului, in planul Sau, atunci acestea le vom primi cu bucurie si hotarare. Drumul nostru este spre cer, dar drumul acesta TREBUIE SA TREACA PE LA CRUCE!

Se apropiau de Ierusalim, iar Marcu relateaza:

Ei erau pe drum și se îndreptau spre Ierusalim. Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau neliniștiți, iar cei care-L urmau erau speriați. Isus i-a luat din nou deoparte pe cei doisprezece și a început să le vorbească despre ce urma să I se întâmple:
„Iată că ne suim spre Ierusalim și Fiul Omului va fi dat pe mâna conducătorilor preoților și a cărturarilor. Ei Îl vor condamna la moarte și-L vor da pe mâna neamurilor,
care Îl vor batjocori, Îl vor scuipa, Îl vor biciui și-L vor omorî. Dar după trei zile va învia.“
Marcu 10: 32 – 34

Ei, erau, asadar, pe drum. Se indreptau spre Ierusalim. Aceasta se intampla dupa ceva vreme dupa momentul in care Petru L-a recunoscut ca Mesia. Au plecat spre Ierusalim, erau spre drumul spre Ierusalim. In Marcu 11, pasaj cu care am inceput, au ajuns langa Ierusalim si aveau sa intre in cetate. Au plecat, deci, si au ajuns.

Ucenicii erau tot mai nelinistiti, cei care veneau dupa el erau tot mai speriati. Dar, semnificativ, textul spune: „Isus mergea inaintea lor.”. El avea sa sufere, nu ei. Ei ar fi ales alta cale, dar El era inainte, la fel de hotarat si acum, dupa multe zile. Ajungeau la Ierusalim, Cristos mergea in fata lor. Ei Il urmau. Asa trebuie sa arate viata crestina, prieteni!

Cristos a mers spre Ierusalimul din Israel, Ierusalimul pamantesc, unde avea sa sufere. Calea Ierusalimului pamantesc inseamna suferinta si prigoana. Cristos a mers pe calea aceasta. Adevaratii Lui ucenici vor merge dupa El!

Concluzia evidenta este ca mesajul asa-numitei evanghelii a prosperitatii este unui firesc si care nu are de-a face cu „lucrurile lui Dumnezeu”. Nu e adevarat ca ucenicii nu trebuie sa sufere, nu trebuie sa fie saraci, nu trebuie sa nu aiba boli! Nu e adevarat ca ei vor avea o viata de succes si acceptare din partea lumii! Aceasta NU este Evanghelia lui Dumnezeu! Noi, crestinii, trebuie sa suferim. Aceasta este calea. Trebuie sa trecem prin Ierusalimul pamantesc, adica prin suferinta si prigoana, sa fim oameni „ai crucii”. Dar, dupa cruce, vine slava!

Calea noastra este spre Ierusalimul ceresc! Cristos este inaintea noastra!

El S-a dus sa ne pregateasca un loc. Ca acolo unde e El sa fim si noi. El a inviat din morti, parga celor adormiti!

Daca, la inceput de drum, nu l-au primit in gazduire, fiindca se indrepta spre Ierusalim, nu era timp de odihna, acum, ajungand la Ierusalim, oamenii care erau responsabili de magarusul acela, i-au lasat pe ucenici sa il ia. Scriptura zice: „… i-au lasat sa plece”. Pe acest magarus avea sa intre Cristos in Ierusalim. Si au fost strigate de bucurie, au fost haine aruncate pe jos, ramuri de finic, copii strigand „Osana!”.

Va veni o zi ca aceasta, dar fara patimi si suferinta care s-o urmeze! Va veni o zi cand Cristos va intra in slava in Ierusalimul ceresc! Acolo ne asteapta El! Acolo mergem noi! Acolo, spre slava ne indreptam!

Acum, da, suferim. Acum, da, crestinii asteapta la morga, in Nairobi, sa ia acasa trupurile tinerilor lui Cristos care si-au dat viata pentru El! Mucenicii Africii! Dar, prieteni, vine o zi… o zi mare, a Dumnezeului nostru, o zi mare si infricosata pentru toate natiunile pamantului! Cristos merge inainte, sa-L urmam. Sa nu ne departam de El, sa Il urmam indeaproape, sa fim hotarati, luandu-ne crucea in fiecare zi! Ne apropiem. Pentru sfinti, nu moartea se apropie, ci ziua aceea mare si binecuvantata a reintalnirii cu Cristos!

Cu Dumnezeu!

Slava fara cruce – desarta veche a lumii cale

Pavel, apostol nu dela oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos, şi prin Dumnezeu Tatăl, care L -a înviat din morţi, şi toţi fraţii cari sînt împreună cu mine, către Bisericile Galatiei:

Har şi pace vouă dela Dumnezeu Tatăl, şi dela Domnul nostru Isus Hristos! El S-a dat pe Sine însuş pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin. (Galateni 1: 1 – 5, traducerea Cornilescu)

Mesajul vietii lui Cristos si, implicit si explicit, al Noului Testament, ca invatatura, este cu privire la o slava care urmeaza crucii. Suferinta este calea pe care crestinii sunt chemati sa mearga in vederea slavei de care aceasta are sa fie urmata.

Acum, ca ne apropiem de Paste, este potrivit sa ne gandim la suferintele Domnului Isus, ale Mantuitorului, intru mantuirea noastra.

Am ales cateva versete din Galateni pentru a sublinia acest adevar, in ideea de a medita si pe mai departe la el.

Dumnezeu Tatal a avut un plan

Suferintele lui Cristos, in lucrarea Sa de mantuire, in jertfirea Sa, nu au fost intamplatoare, o consecinta a circumstantelor contemporane sau obiceiul lumii acesteia cu privire la geniile care ii presara istoria. Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a trait experientele relatate de evanghelii datorita unui plan suveran al lui Dumnezeu.

Atat planul cu privire la Cristos, cat si planul cu privire la mantuirea noastra se refera in acest verset citat mai sus – „Dupa voia Dumnezeului nostru si Tatal”.

Despre Cristos putem spune ca este singurul Om care a facut voia Tatalui si sa punem punct dupa asta. Ceilalti, indiferent de cat de sfinti au fost, au avut slabiciuni, greseli si pacate. Cand Cristos a venit sa implineasca voia lui Dumnezeu, a implinit-o in toate si deplin, asa cum a si intentionat-o Tatal.

Avand in vedere exprimarea in ce-L priveste pe Dumnezeu, voia aceasta ne priveste pe noi („Dumnezeului nostru”) si pe Cristos Insusi si pe Dumnezeu („si Tatal”). Caci mantuirea, chiar daca a fost pentru noi, L-a implicat deplin pe Dumnezeu. Mantuirea, asadar, este in legatura cu noi si in legatura cu Dumnezeu. Planul, asadar, este in legatura cu Dumnezeu si cu noi, deopotriva si asemenea. Dumnezeu nu a avut un fel de plan pentru Cristos si un alt fel de plan, diferit esentialmente, pentru oameni.

Care a fost, asadar, acest plan?

Ca sa ne smulga din acest veac rau

Planul lui Dumnezeu (despre care vorbim) nu trebuie sa fie o expresie a unei exprimari de lemn, cu care suntem noi obisnuiti in contextul mai mult sau mai putin religios in care ne miscam. Este o exprimare biblica pe care trebuie s-o intelegem si s-o folosim ca atare.

A fost nevoie de un plan fiindca a omul a avut nevoie de unul. Nu voi poposi acum in a sublinia obarsia acestuia, ca este „din vesnicii”, ci vreau sa ma refer la impactul sau, la nevoia substantiala de a fi.

Omul traieste intr-un „veac rau” si este atat de inradacinat in acest „veac rau” incat e nevoie sa fie „smuls” de acolo. E vorba de ceva abrupt, de o actiune in forta, de o ruptura extraordinara si impotriva naturii.

Veacul rau se refera la vremea de acum (un prezent continuu al starii decazute a omenirii, caci intotdeauna prezentul ne-a fost rau). Astfel, Dumnezeu trebuia sa ne elibereze din starea aceasta prezenta, adica in ceea ce suntem noi in lumea aceasta, prin nastere si prin devenire.

Smulgerea se refera la scoatere, la eliberare. Evident, prin mantuire omul nu dispare de pe pamant. Ramane, asadar, ca e vorba de a iesi din modul de a fi, de a gandi, de a trai, de a judeca-aprecia realitatea, de a te forma in esenta fiintei tale. Cuvantul grecesc presupune o mutare totala, completa. Cornilescu alege sa traduca cu „smulgere”, iar sensul nu este atat in imaginea smulgerii unei buruieni, cat in ideea separarii complete. Nu este atat segregare, ca este separatie. Smulgerea aceasta presupune transmutarea, separatia totala.

Implicatiile sunt in viata care ii ramane de trait omului care a primit iertarea lui Cristos (efectul lucrarii cristice, dupa acest plan divin) si in eternitatea acestuia, dincolo de viata de aici. Asadar, omul care zice ca-l cunoaste pe Dumnezeu, ca este mantuit prin credinta in Cristos, nu doar asteapta urmarile de dupa moarte pentru a fi separat de starea actuala, ci el de pe acum se separa de cele intinacioase, pacatoase, rele, precare, pamantesti, firesti, de aici.

Daca viata cuiva nu arata o asemenea realitatea, omul acela nu poate sa fie caracterizat ca fiind o urmare a mantuirii lui Dumnezeu. Cristos a suferit si a murit pentru ca omul care-L cunoaste prin credinta in El sa fie separat total de cele ale veacului de acum, o stare de rau si disgratie.

Ar trebui sa ducem o viata speciala in urma mantuirii noastre. Ar trebui sa avem o atitudine speciala, corecta in raport cu aceste realitati. Cum este, asadar, viata noastra?

Si, in fine, ce anume a facut Cristos, dupa planul lui Dumnezeu, Tatal, ca sa ne smulga din acest veac rau?

El S-a dat pe Sine Insusi pentru pacatele noastre

Din cauza ca noi ne-am ratat telul, am esuat lamentabil. Pacatul, adica esuarea noastra, a cerut o rezolvare. Iar rezolvarea arata gravitatea problemei, arata bunatatea si iubirea lui Dumnezeu si arata seriozitatea raportarii la o asemenea mantuire.

Pentru pacatele noastre… pretul a fost Cristos Insusi, Fiul Insusi.

Intai, aceasta inseamna ca am esuat, cum spuneam, lamentabil. Si asta, ca sa folosim un eufemism… Pacatul nostru, al oamenilor, starea noastra deplorabila, a fost atat de josnica, incat de acolo, ca sa fim scosi pe deplin, smulsi, transmutati din aceasta stare stricata, rea, a fost nevoie de jertfa lui Cristos, nici mai mult nici mai putin (cu accent pe „nici mai putin”). Abia acela care intelege gravitatea pacatului in raport cu jertfa lui Cristos poate sa aprecieze cu adevarat nevoia urgenta de mantuire pe care o are el si oricine altcineva. Restul sunt aproximatii, pareri puerile si glume proaste. Din aceasta cauza unii rad cand aud de pacate si spun bancuri si datorita acestui fapt altii plang si cauta iertarea lui Dumnezeu grabnic. E vorba de raportare, iar aceasta se face fata de pacat, care e potentat de jertfa lui Cristos, ca sa fie inteles asa cum e de grav. Daca pretul era mai mic, problema era mai simpla. Pretul fiind atat de mare, problema inseamna ca era cu adevarat majora. Si… nu era inflatie la Dumnezeu…

Apoi, in al doilea rand, se arata prin aceasta jerfa de Sine atitudinea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii. Cat ne-a iubit de mult… Cat a dat… Cata mila a avut… Cata dorinta sa ne ierte, sa ne schimbe, sa ne mute din starea noastra, sa ne separe… In fata unei asemenea iubiri, ce atitudine sa avem? Oare nu e natural, astfel, ca crestinii care inteleg acestea sa se inchine Domnului, sa-L laude si sa-L mareasca prin laudele lor sincere? Dar, in acelasi timp, vom fi cu nebagare de seama la viata noastra, stiind ce pret a fost platit pentru noi, stiind cat L-a costat pe Dumnezeu, stiind cat ne-a iubit si cat a fost gata sa sacrifice? Daca da, atunci fiecare isi va merita soarta, care nu va fi una usoara. Caci, daca plata pacatului este moarte, o si mai mare pedeapsa va primi acela care va calca in picioare sangele Fiului lui Dumnezeu si care va dispretui harul lui Dumnezeu, mila si dragostea Lui jertfitoare!

In al treilea rand, jertfa lui Cristos arata seriozitatea raportarii la mantuirea adusa prin aceasta. Cum spuneam, nu putem sa ne raportam oricum. Indiferenta nu are sens, aici. Nici nu are rost sa ne ascundem. Problema ramane. Singura noastra oportunitate de salvare este primirea mantuirii lui Dumnezeu. Si, daca cineva a primit-o, va trebui sa duca o viata cu adevarat separata de ceea ce caracterizeaza „acest veac rau”, adica pamantul, lumea, starea omenirii.

As vrea sa subliniez si faptul ca Cristos S-a dat pe Sine. A fost, da, voia Tatalui. Dar a fost si dorinta Fiului. Noi, cand jertfim mielul de paste, obicei barbar, dupa parerea mea, pagan, care nu are de-a face deloc cu crestinismul (fiindca jertfa noastra e Cristos, adevarata si valoroasa), suntem doar noi de acord cu asta, va asigur eu ca mielul nu e de acord. Cristos insa, a dorit aceasta. El S-a dat pe Sine. Nimeni nu i-a luat viata cu sila, ci El Si-a dat-o. De aceea El asteapta un raspuns pe masura. Oamenii care vin la El trebuie sa se dea ei insisi pe ei lui Cristos. Da, ei astfel scapa de pierzanie, dar e ceva mai mult aici – e partasia cu Acela care e, de fapt, totul – cu Dumnezeu.

Incheiere – exemplificare

Ideea ca crestinii nu trebuie sa sufere, nu trebuie sa fie bolnavi sau nu trebuie sa fie saraci este o penibila permutare a valorilor lumesti in aceleasi vechi coordonate. Ceea ce ne aduce noua Dumnezeu este o stramutare esentiala in cu totul alte coordonate, adica eliberarea de conceptiile si valorile acestea stricacioase si iluzorii.

Mesajul biblic este, spus simplu: „Drumul slavei trece si pe la cruce”. Exista o vreme a suferintei care e urmata de o vreme a slavei. Neciclic. Definitiv. Aici crestinii trebuie sa sufere, acolo vor primi slava, gloria eterna. Viata unui crestin trebuie sa fie ca a lui Cristos, adica intai sa aiba de-a face cu crucea si apoi cu slava.

De aceste sarbatori imi doresc sa fim oameni responsabili si atenti cu jertfa lui Cristos, sa nu privim cu frivolitate valorile mantuirii prin suferintele lui Cristos si sa abordam o intelegere biblica asupra suferintei si slavei, dupa exemplul clar al lui Cristos si dupa planul lui Dumnezeu revelat noua.

„A Lui sa fie slava, in vecii vecilor! Amin!”