Acasă » Articole » Degradarea omului

Degradarea omului

Omul nu-L cauta pe Dumnezeu. Prin ceea ce face el, prin el insusi, omul se indeparteaza de Dumnezeu. Omul nu devine mai bun, nici mai sensibil, nici mai drept si nici mai intelept.

In Romani 1: 18 – 32, apostolul Pavel descrie cum omul s-a indepartat de Dumnezeu, chiar si avand cunostinta faptului ca El exista. Faptul ca omul L-a cunoscut pe Dumnezeu in ceea ce a facut Dumnezeu nu a lucrat apropiere de Dumnezeu si neprihanire. Omul, cat este el de bun, nu l-a cautat pe Dumnezeu.

In aceste conditii, omul a inceput sa pacatuiasca tot mai mult, degradandu-se mereu si mereu. Savarsirea pacatului aduce cu sine mania lui Dumnezeu. Aceasta manie se descopere din cer, in prezent:
– impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu;
– impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor

Traind in nelegiuire, oamenii sufoca adevarul. Facand raul, oamenii resping dreptatea, binele, adevarul. Si, cand fac aceasta, Dumnezeu isi arata mania fata de ei.

Si drept e Dumnezeu s-o faca. Pentru ca, „ce se poate cunoaste despre Dumnezeu” a fost descoperit, revelat in oameni. Se vorbeste astazi despre religia eului, despre religii care pleaca din launtru, din om. Pentru ca omul gaseste ceva in el insusi, ceva care este evident ca nu este din natura sa. O chemare la bine, o intelegere superioara. Dar, chiar daca Dumnezeu i-a aratat omului, in el insusi, anumite lucruri pe care omul le poate cunoaste despre El, omul s-a indepartat de Dumnezeu. Astazi oamenii vad ca este ceva in ei, dar despre Dumnezeu nu mai vorbeste nimeni.

Intai, Dumnezeu se descopera in oameni. Apoi, insusirile Lui nevazute, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui se vad. Se vad clar, incepand cu primii oameni, de la facerea lumii, atunci cand omul se uita cu atentie, cu bagare de seama la lucrurile facute de Dumnezeu. Faptul ca omul zice ca nu exista Dumnezeu, sau ca nu vede aceste lucruri fiindca nu se uita cu atentie, nu este deloc o scuza. Aceste realitati descoperite despre Dumnezeu, in mediul inconjurator, mai mult sau mai putin apropiat, ca timp sau spatiu, arata despre Dumnezeu. Nu ne putem scuza ca nu am facut ceea ce puteam sa facem cand am cautat despre ceva anume. Daca i-ar fi pasat neamului omenesc de Dumnezeu, atunci L-ar fi cautat si ar fi gasit evidentele existentei Sale si caracteristici ale Persoanei Sale.

Acest pasaj valideaza creationismul stiintific. Acest pasaj incurajeaza gasirea evidentelor despre Dumnezeu in natura si in mediul inconjurator. De asemenea, in oameni. Numai ca, oamenii au ajuns la concluzia ca Dumnezeu e lumea (panteism) si ca omul e Dumnezeu (idolatria autosuficientei umane).

De ce au deviat oamenii in intelegerea lor? De ce au ajuns la concluzii atat de ciudate si gresite? De ce nu au adevarul, macar ca le-a fost descoperit? Fiindca nu au avut teama de Dumnezeu. Ci, s-au laudat ca sunt intelepti, s-au mandrit ca stiu ei mai bine si iata-i nebuni. Au innebunit.

In loc sa ajunga sa-L slaveasca pe Dumnezeul nemuritor, oamenii, prin puterea lor si prin observatiile lor si prin efortul lor, au ajuns sa slaveasca o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare.

E trist sa vezi cum religia omului, fie ea chiar pornita din gradina crestinismului, ajunge sa-L batjocoreasca pe Dumnezeu, in inchinare. In loc sa inteleaga faptul ca Dumnezeu e nemuritor si ca o astfel de slava i se cuvine pentru ca o si are, oamenii au inceput sa-L coboare pe Dumnezeu la ei, sa-L murdareasca cu o slava desarta, una omeneasca.

Asa au intrat icoanele in Biserica Ortodoxa, nu fara lupte mari, asa au acceptat bisericile evanghelice astazi lumea cu tot ce are ea in sanul ei, sub pretextul relevantei. Intelepti si puternici, oameni insemnati si cu renume, cu minti celebre si capacitati de gandire uriase, dar comparate cu omul, acestia au concluzionat o inchinare la inchipuirea unui Dumnezeu, pe care L-au adus in sfera lor. Pe cand Dumnezeu este vesnic, are o slava care nu este ca a omului sau ca ceea ce este din lumea aceasta. Dumnezeu este nemuritor si slava Lui nu poate sa fie infatisata in termeni ai muritorilor. Si totusi, oamenii au facut aceasta.

Iata cum se arata mania lui Dumnezeu fata de asa ceva. „Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei”. Vreti sa faceti cum credeti voi ca e bine? Faceti. Si Dumnezeu i-a lasat „sa urmeze poftele inimii lor”. Facand aceasta, oamenii au ajuns sa-si necinsteasca singuri trupurile.

Ce pedeapsa mai mare, ce revarsare mai mare de manie, ce stare dizgratioasa mai adanca, decat ca omul sa fie lasat in voia sa. Adica sa fie parasit de Dumnezeu. Te falesti ca esti intelept, ai? Bine, atunci, inteleptule, hai sa vedem ce lucruri mari stii tu sa faci. Parca omul e vesnic, parca el e imbatranit de zile, sa cunoasca toata stiinta. Dar nu a vrut omul sa-L primeasca pe Dumnezeu in cunostinta lui.

Oamenii au schimbat adevarul lui Dumnezeu in minciuna, ajungand sa se inchine fapturii, in locul Facatorului. Iata ce mare poate sa fie intelepciunea omului. Iata de unde toate religiile, iata de unde si umanismul, evolutionismul si toate sistemele facute de om, gandite de el, cu stralucita lui minte. Iata de unde psihologia si ajutorul mare pe care oamenii-experti il dau cu generozitate semenilor lor.

Pentru ca asa au ales oamenii, Dumnezeu i-a lasat „in voia unor patimi scarboase”, „si au primit in ei insisi plata cuvenita pentru ratacirea lor”. „Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite”.

Cat de jos a coborat omul, cu intelepciunea lui. Cu pofta inimii lui. Cu mandria lui. Iata cum mania lui Dumnezeu se descopera din cer: i-a lasat prada necuratiei, i-a lasat sa urmeze poftele inimii lor (o inima fara pricepere, care alimentata de o mandrie desarta, s-a intunecat si mai mult), i-a lasat in voia mintii lor blestemate…

Acest pasaj ne descopera ceva important – un semn. Cand Dumnezeu pedepseste cel mai greu, omul e lasat singur. Dumnezeu nu apare aici traznind oameni si lovind in stanga si in dreapta, pe drept. Ci, isi paraseste oamenii, ii lasa in voia lor, a inimii lor, a mintii lor.

Si, iata semnele de astazi:
– omul crede ca inima lui il poate ghida, crede ca dragostea-l va ajuta si daca va fi bun, crede ca un sistem psihologic va aduce in cele din urma binele in sufletele oamenilor;
– omul crede ca mintea lui il poate purta, ii poate elucida misterele, fara Dumnezeu; crede ca poate descoperi inceputul lumii fara Creator, crede ca poate intelege viata fara Cel care are viata in Sine Insusi…
– omul s-a depravat asa de mult incat astazi la cinste si la loc de intelegere sunt tocmai cei care si-au parasit intrebuintarea fireasca in relatii, aceea naturala, lasata de Dumnezeu si, in pofta lor, s-au aprins „impotriva firii”, lasand in viata lor „patimi scarboase”. Homosexualitatea, lesbianismul, safismul, tribadismul, ginecofilia, pedofilia, zoofilia si alte atrocitati degradante, abominatiuni, ticalosii, marsavii, nelegiuiri.

Iata semnul aratarii maniei lui Dumnezeu peste oameni si astazi. Ne uitam in jurul nostru si, tot mai mult, vedem acest semn. Este tot mai vizibil, fiindca omul inainteaza tot mai mult in bezna nebuniei lui, in haul infect al unor fapte nesabuite si scarboase. Degenerare, degradare, uraciune, murdarii, mizerii…

Si strang oamenii zi, dupa zi, ajungand, cum arata Scriptura „plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate, plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de porniri rautacioase…” Oamenii „sunt soptitori, barfitori, uratori de Dumnezeu, obraznici, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, neascultatori de parinti, fara pricepere, calcatori de cuvant, fara dragoste fireasca, neinduplecati, fara mila”.

Iata cateva selectii:
– obraznici;
– nascocitori de rele;
– fara pricepere;
– calcatori de cuvant

Toate sunt plinatati ale raului in viata omului a carui degradare ajunge spre limita. Sunt deja plini. Mania lui Dumnezeu asteapta sa cada ireversibil peste ei. Am selectat acestea de mai sus, pentru ca sunt mai aparte, intr-un fel, regasindu-se tot mai mult printre cei care se numesc crestini astazi. Ma refer la cei dintre baptisti, in primul rand.

Obraznicia este o virtute acum. Daca nu esti curajos sa raspunzi unuia mai mare, mai batran sau vazut mai bine de altii, esti slab. Cei tari sunt capabili sa raspunda, sa nu roseasca, sa aiba sange rece si sa dea vorbele inapoi, sa stea fara pic de remuscare in fata unuia care ar merita, in mod normal, putinul respect al bunei cuviinte. Obraznicia este sa raspunzi cand nu ai dreptate, sa minti cu non-salanta, sa stai drept cand esti vinovat, cu fata fara rusine. Sa raspunzi fara evlavie celui mai in varsta, fara teama de Dumnezeu. Crestini de cartier… oare?

Nascocirea raului este ceva mai mult decat a face raul. Poate vezi pe cineva ca face un rau si-l faci si tu. Faci un rau, esti vrednici de pedeapsa. Dar, sa gandesti la rau, sa pui la cale un plan rau, sa scormonesti pana la rau, sa iti folosesti capacitatile de gandire si intelegere a lucrurilor pentru a face raul… aceasta este deja nascocirea raului. Este premeditarea raului.

A fi fara pricepere nu e o caracteristica pe care s-o atasam pacatului, de obicei, nu-i asa? Nu mai stim astazi sa deosebim voia lui Dumnezeu, nu mai putem nici macar o simpla diferenta in ce priveste alegerea unei cantari duhovnicesti dintre altele. Despre Dumnezeu… tot mai putin. La volei toti, la munte toti, la piscina toti, la mafia toti, la studiu cativa. Trece o saptamana, trec doua… si incet, incet, ajung oamenii sa fie plini de lipsa priceperii. O exprimare interesanta, nu? Cum sa fi plin de ceva ce nu e? Sa ai capul gol, sa ai sufletul uscat, sa te ofilesti cu apa langa tine…

Calcarea cuvantului. La ordinea zilei. Ne dam intalnire la fix si venim la si zece, cel mai devreme. Ne-am calcat cuvantul. Spunem ca venim la biserica, dar cand sa mergem ne este lene si, ce am spus nu e mare lucru. Putem incalca. Zicem „Da” si facem „Nu”, in casatorie (divortul), in Biserica (una zicem, alta facem) etc… Calcatori de cuvant.

Cand citim aceste versete ne gandim ca apostolul Pavel se refera aici la necrestini. Cu siguranta ca nu la crestini se refera el, dar, tu cum esti? Ce marturisesc despre tine lucrurile din viata ta? Ce te umple? Ce strangi in viata ta? Pana cand vom continua sa vedem de ce argumenteaza aici apostolul Pavel asa, sa ne gandim bine la aceste lucruri. Nu sunt cumva si in vietile noastre? Sa identificam raul si sa-l scoatem afara. Nu are ce cauta in inima noastra, in mintea noastra, sa ni le spurce.

Cand lumea decade, cand exista acest downgrade in biserici, avem din partea lui Dumnezeu chemarea aceasta sa ramanem in adevar.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s