Despre credinta in Epistola soborniceasca a lui Iuda[2]

Articolul nehotarat folosit in traducerea „credinta” este important. In limba greaca exista un cuvant separat pentru acest articol. Daca traducem in engleza, pentru a sublinia ideea, formularea arata astfel: „the faith”, iar eu am subliniat articolul.

In greaca formularea este specifica modului in care este constituita limba sintactic. Se aseamana cu limba engleza. Din nou, pentru usurinta intelegerii textului grecesc, voi reda in limba engleza modul in care se constituie expresia unde apare si „credinta” despre care vorbim:

„Fight for the once-for-all-delivered-to-the-saints faith”

Asa este si in limba greaca, unde articolul apare la inceputul expresiei, iar substantivul la sfarsit. In limba romana articolul se uneste cu substantivul si constituie forma „credinta”.

Revenind, atat articolul cat si substantivul sunt la dativ. Este vorba despre dativ de avantaj (dative of advantage), care indica insemnatatea: „in beneficiul…”, „in interesul…” (pentru). Modul cum este tradus in limba noastra acest pasaj pastreaza sensul real original: „sa luptati pentru credinta data sfintilor…”.

Aceasta observatie ma face sa ma intreb ce beneficiu ar putea avea credinta? In context, dupa cum vom vedea abordand si celelalte expresii din acest verset, credinta nu este produsul vreunei actiuni realizate de om. Asa ca omul nu poate sa aduca niciun beneficiu credintei. Ea este de la inceput „credinta”.

Intervine in discutie si aspectul istoric. Cu siguranta ca trebuie sa fim constienti de faptul ca invataturile despre care Iuda vorbeste atunci cand spune „credinta” au fost revelate progresiv. Dar aceasta nu inseamna deloc ca credinta a fost realizata progresiv. Aceste invataturi au fost de la inceput in planul lui Dumnezeu si sunt in fapt adevarul pe care Dumnezeu ni l-a descoperit noua, oamenilor. Aspectul istoric trebuie, asadar, inteles foarte bine, pentru a nu ne deruta.

Revenind la formularea „pentru credinta”, intelegem ca beneficiul nu este al credintei, ci al nostru, al celor care avem credinta. Stim ca avem credinta fiindca Iuda spune „credinta data sfintilor…”.

Aici intervine factorul subiectiv. Chemarea noastra nu este sa realizam „credinta”. Noi nu suntem chemati sa o completam (cum cred unii, prin profetii „proaspete” etc). Noi nu suntem chemati sa fim co-laboratori cu Dumnezeu pentru realizarea unui produs finit denumit „credinta”. Noi nu am contribuit si nici nu putem contribui cu nimic la aceasta credinta. Ea a fost data asa cum este, inca de la inceput. In momentul in care Iuda isi scrie epistola, aceasta era deja ceva clar pentru primii crestini. Dar ce trebuie sa facem noi pentru credinta? Sa luptam pentru ea!

Noi trebuie sa pazim credinta. Noi trebuie sa traim credinta. Noi trebuie sa nu negociem credinta. Noi trebuie sa dam mai departe credinta asa cum a fost ea data. Noi trebuie sa tinem credinta corespunzator. Cu alte cuvinte, noi trebuie sa depunem efort pentru a ne raporta corect, din toate punctele de vedere la aceasta credinta obiectiva.

Fiecare cu credinta lui. Astazi sunt proiecte inter-confesionale, o incercare de a lega „credintele”, spre pace, armonie, bunastare, fericire, euforie… Scriptura ne invata altceva: diavolul v-a ataca exact credinta pe care am primit-o. Nu ca ar putea-o ataca pe ea, ci ne ataca pe noi, la nivelul credintei. Esential de inteles.

O, da, diavolul ataca si credinta, asa cum a fost ea revelata. De unde si atacurile asupra istoricitatii Domnului Isus, criticismul biblic care doreste murdarirea autenticitatii Scripturii si alte asemenea eforturi fara rezultat (precum evolutia). Zic fara rezultat in sensul ca, evident, credinta tot ramane, asa cum este. Dar, ramane ea aceeasi in viata ta dupa atacul diavolului? Stii cat este diavolul de siret? Pavel stia atunci cand le scrie corintenilor:

„Dar ma tem ca, dupa cum sarpele a amagit pe Eva cu siretlicul lui, tot asa si gandurile voastre sa nu se strice de la curatia si credinciosia care este fata de Cristos.” {2 Corinteni 11: 3; de citit si vrs. 4)

Sarpele a amagit-o pe Eva reusind sa relativizeze Cuvantul lui Dumnezeu de atunci. Mare atentie, fratilor. Vorbim despre chestiuni importante si grave in acelasi timp. Nu ne putem permite sa ne purtam oricum cu privire la credinta. Trebuie sa ne pese de credinta. Sa ne luptam pentru ea.

Ma gandesc acum, in acest context, la ecumenism. Ma gandesc la carismatism (in speta valul al treilea). Avem printre noi promotorii acestor „miscari”. Sunt foarte trist din acest motiv, dar daca ne pare rau nu rezolvam problema. Cand trecem pe langa un om flamand si simtim compasiune, nu-l hranim prin aceasta, nu?

Atunci, ce-i de facut? „… sa luptati pentru credinta data sfintilor odata pentru totdeauna”. Amin!

Voi continua despre credinta despre care vorbeste Iuda referindu-ma la faptul ca credinta a fost „data” si la faptul ca credinta a fost data „odata pentru totdeauna”. Aceste doua cuvinte/expresii sunt esentiale, fiind si ele obiective in economia versetului 3.

Anunțuri
Publicat în Fără categorie

Despre credinta in Epistola soborniceasca a lui Iuda[1]

„Preaiubiţilor, în timp ce doream cu toată nerăbdarea să vă scriu despre mântuirea pe care o împărtăşim împreună, m-am simţit nevoit să vă scriu şi să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” [NTR]

Cuvintele sau expresiile: „credinta”, „le-a fost data” si „odata pentru totdeauna” arata neimplicarea omului in vreun fel in ce priveste aceasta credinta despre care Iuda s-a vazut silit (s-a simtit nevoit) sa scrie crestinilor in general.

Credinta” este articulat nehotarat. Nu o credinta, ci credinta. Este vorba despre acea credinta care a fost data sfintilor odata si nu se mai schimba. Este vorba despre ceva obiectiv. Nu oscileaza in functie de cel care o are. Nu ni se vorbeste aici despre „fiecare cu credinta lui”, ci despre credinta „tuturor sfintilor”.

Intelegem ca e vorba despre un intreg de invataturi pe care crestinii le cred, motiv pentru care chiar aceasta cale pe care mergeau ei era adesea cunoscuta, in perioada apostolica (cel putin) drept „calea” sau „credinta”, sau „calea credintei”.

Saul, pe cand prigonea Biserica, a cerut scrisori de la marele preot din Ierusalim, catre sinagogile din Damasc, ca, „daca va gasi pe unii umbland pe Calea credintei, atat barbati cat si femei, sa-i aduca legati la Ierusalim” (Fapte 9: 2, sublinierea imi apartine). In aceasta calatorie, Saul a primit si el credinta aceasta in Dumnezeu, un nou scop, un nou nume, o noua intelegere. Dupa trei ani, dupa cum insusi marturiseste in Epistola destinata bisericilor din tinuturile Galatiei, Pavel relateaza:

„Si eram necunoscut la fata Bisericilor lui Cristos, care sunt in Iudeea. Ele auzeau doar spunandu-se ‘Cel ce ne prigonea odinioara, acum propovaduieste credinta, pe care cauta s-o nimiceasca odinioara.’ Si slaveau pe Dumnezeu din pricina mea.” (Galateni 1: 22 – 24, sublinierea imi apartine)

Avertizand apostolul Pavel ii scrie lui Timotei (1 Timotei 4: 1):

„Dar Duhul spune lamurit ca, in vremurile din urma, unii se vor lepada de credinta, ca sa se alipeasca de duhuri inselatoare si de invataturile dracilor…” (sublinierea imi apartine)

Aceasta credinta se constituie in invataturile Domnului Isus aduse noua, oamenilor. Aceste invataturi au fost scrise pentru noi, cei care nu am trait in acele vremuri cand au fost date, pentru ca si noi sa ajunge sa cunoastem adevarul si, astfel, sa primi o credinta „de acelasi pret” cu a primilor crestini (cum se exprima apostolul Petru in a doua sa epistola catolica).

Aceasta credinta este referita de apostolul Pavel ca fiind „credinta alesilor lui Dumnezeu”, atunci cand ii scrie lui Tit, cu mentiunea ca aceasta credinta este pusa langa „cunostinta adevarului”.

Exista, asadar, un singur Dumnezeu, un singur Domn, o singura credinta (vezi Efeseni). Si studiul despre credinta ar putea continua, dar cred ca ideea este deja clara pentru toti. Ar fi totusi interesant de realizat un studiu atent si profund asupra acestui subiect, care sa cuprinta toate pasajele vizate. Exista un singur adevar si, mai specific, un singur adevar revelat. Exist o cale spre Dumnezeu si o viata vesnica. Exista doar o posibilitate de salvare a sufletului omului si exista doar o singura jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

Consecinte ale acestui fapt sunt si aceastea:

1. Credinta nu este ceva mistic, la care sa ajunga doar anumite persoane initiate; daca ar fi asa, atunci ea nu ar mai putea fi cunoscuta de oricine in sensul in care ni se vorbeste despre ea in NT, asa cum am vazut in linii mari;

2. Credinta nu este ceva ambiguu, ci invataturile care o concretizeaza sunt clar exprimate in NT;

3. Daca atunci se vorbea despre „credinta” (gr. τῇ πίστει, deci articulat), insemneaza ca era deja un set de invataturi complet si suficient pentru ca planul lui Dumnezeu pentru credinciosi (si nu intru in detaliu aici) sa se realizeze in conditii corecte; prin urmare si astazi putem sa vorbim despre aceeasi credinta;

4. De aici rezulta ca o noua revelatie in ce priveste credinta este non-sens in contextul NT, ba chiar este catalogata deja de apostolul Pavel (cum am vazut mai sus) ca fiind parte din „invataturile dracilor” – nu mai exista revelatie proaspata care sa imbunatateasca in vreun fel (prin adaugare, prin eliminare sau prin modificare) invatatura care se constituie in ceea ce numim „credinta”;

5. Intelegem ca avem nevoie sa avem si noi aceasta credinta, ca noi nu ne aducem aportul la a o constitui, dar trebuie sa o cunoastem, sa o avem, sa o gasim cumva, sa o traim, sa ne identificam cu ea s.a.m.d.

6. Credinta nu este nici ceva abstract, un element intr-o discutie, chiar bine definit; credinta este totusi ceva real, care implica toata fiinta celui ce o are, desi se refera direct la invataturile primite de la Dumnezeu prin revelatie si care constituie credinta in sine. Cum am observat deja intr-un articol precedent, forma verbala in greaca, dupa cum explica Robertson, este „aici nu in sensul originar de ‘incredere’, ci mai degraba in sensul lucrurilor crezute, ca si in versetul 20; 1: 23; 3: 23; Filipeni 1: 27” (vezi comentariul lui Robertson la Iuda)

[va urma]

Publicat în Fără categorie

Despre credinta in Epistola soborniceasca a lui Iuda[2]

Articolul nehotarat folosit in traducerea „credinta” este important. In limba greaca exista un cuvant separat pentru acest articol. Daca traducem in engleza, pentru a sublinia ideea, formularea arata astfel: „the faith”, iar eu am subliniat articolul.

In greaca formularea este specifica modului in care este constituita limba sintactic. Se aseamana cu limba engleza. Din nou, pentru usurinta intelegerii textului grecesc, voi reda in limba engleza modul in care se constituie expresia unde apare si „credinta” despre care vorbim:

„Fight for the once-for-all-delivered-to-the-saints faith”

Asa este si in limba greaca, unde articolul apare la inceputul expresiei, iar substantivul la sfarsit. In limba romana articolul se uneste cu substantivul si constituie forma „credinta”.

Revenind, atat articolul cat si substantivul sunt la dativ. Este vorba despre dativ de avantaj (dative of advantage), care indica insemnatatea: „in beneficiul…”, „in interesul…” (pentru). Modul cum este tradus in limba noastra acest pasaj pastreaza sensul real original: „sa luptati pentru credinta data sfintilor…”.

Aceasta observatie ma face sa ma intreb ce beneficiu ar putea avea credinta? In context, dupa cum vom vedea abordand si celelalte expresii din acest verset, credinta nu este produsul vreunei actiuni realizate de om. Asa ca omul nu poate sa aduca niciun beneficiu credintei. Ea este de la inceput „credinta”.

Intervine in discutie si aspectul istoric. Cu siguranta ca trebuie sa fim constienti de faptul ca invataturile despre care Iuda vorbeste atunci cand spune „credinta” au fost revelate progresiv. Dar aceasta nu inseamna deloc ca credinta a fost realizata progresiv. Aceste invataturi au fost de la inceput in planul lui Dumnezeu si sunt in fapt adevarul pe care Dumnezeu ni l-a descoperit noua, oamenilor. Aspectul istoric trebuie, asadar, inteles foarte bine, pentru a nu ne deruta.

Revenind la formularea „pentru credinta”, intelegem ca beneficiul nu este al credintei, ci al nostru, al celor care avem credinta. Stim ca avem credinta fiindca Iuda spune „credinta data sfintilor…”.

Aici intervine factorul subiectiv. Chemarea noastra nu este sa realizam „credinta”. Noi nu suntem chemati sa o completam (cum cred unii, prin profetii „proaspete” etc). Noi nu suntem chemati sa fim co-laboratori cu Dumnezeu pentru realizarea unui produs finit denumit „credinta”. Noi nu am contribuit si nici nu putem contribui cu nimic la aceasta credinta. Ea a fost data asa cum este, inca de la inceput. In momentul in care Iuda isi scrie epistola, aceasta era deja ceva clar pentru primii crestini. Dar ce trebuie sa facem noi pentru credinta? Sa luptam pentru ea!

Noi trebuie sa pazim credinta. Noi trebuie sa traim credinta. Noi trebuie sa nu negociem credinta. Noi trebuie sa dam mai departe credinta asa cum a fost ea data. Noi trebuie sa tinem credinta corespunzator. Cu alte cuvinte, noi trebuie sa depunem efort pentru a ne raporta corect, din toate punctele de vedere la aceasta credinta obiectiva.

Fiecare cu credinta lui. Astazi sunt proiecte inter-confesionale, o incercare de a lega „credintele”, spre pace, armonie, bunastare, fericire, euforie… Scriptura ne invata altceva: diavolul v-a ataca exact credinta pe care am primit-o. Nu ca ar putea-o ataca pe ea, ci ne ataca pe noi, la nivelul credintei. Esential de inteles.

O, da, diavolul ataca si credinta, asa cum a fost ea revelata. De unde si atacurile asupra istoricitatii Domnului Isus, criticismul biblic care doreste murdarirea autenticitatii Scripturii si alte asemenea eforturi fara rezultat (precum evolutia). Zic fara rezultat in sensul ca, evident, credinta tot ramane, asa cum este. Dar, ramane ea aceeasi in viata ta dupa atacul diavolului? Stii cat este diavolul de siret? Pavel stia atunci cand le scrie corintenilor:

„Dar ma tem ca, dupa cum sarpele a amagit pe Eva cu siretlicul lui, tot asa si gandurile voastre sa nu se strice de la curatia si credinciosia care este fata de Cristos.” {2 Corinteni 11: 3; de citit si vrs. 4)

Sarpele a amagit-o pe Eva reusind sa relativizeze Cuvantul lui Dumnezeu de atunci. Mare atentie, fratilor. Vorbim despre chestiuni importante si grave in acelasi timp. Nu ne putem permite sa ne purtam oricum cu privire la credinta. Trebuie sa ne pese de credinta. Sa ne luptam pentru ea.

Ma gandesc acum, in acest context, la ecumenism. Ma gandesc la carismatism (in speta valul al treilea). Avem printre noi promotorii acestor „miscari”. Sunt foarte trist din acest motiv, dar daca ne pare rau nu rezolvam problema. Cand trecem pe langa un om flamand si simtim compasiune, nu-l hranim prin aceasta, nu?

Atunci, ce-i de facut? „… sa luptati pentru credinta data sfintilor odata pentru totdeauna”. Amin!

Voi continua despre credinta despre care vorbeste Iuda referindu-ma la faptul ca credinta a fost „data” si la faptul ca credinta a fost data „odata pentru totdeauna”. Aceste doua cuvinte/expresii sunt esentiale, fiind si ele obiective in economia versetului 3.

Despre credinta in Epistola soborniceasca a lui Iuda[1]

„Preaiubiţilor, în timp ce doream cu toată nerăbdarea să vă scriu despre mântuirea pe care o împărtăşim împreună, m-am simţit nevoit să vă scriu şi să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” [NTR]

Cuvintele sau expresiile: „credinta”, „le-a fost data” si „odata pentru totdeauna” arata neimplicarea omului in vreun fel in ce priveste aceasta credinta despre care Iuda s-a vazut silit (s-a simtit nevoit) sa scrie crestinilor in general.

Credinta” este articulat nehotarat. Nu o credinta, ci credinta. Este vorba despre acea credinta care a fost data sfintilor odata si nu se mai schimba. Este vorba despre ceva obiectiv. Nu oscileaza in functie de cel care o are. Nu ni se vorbeste aici despre „fiecare cu credinta lui”, ci despre credinta „tuturor sfintilor”.

Intelegem ca e vorba despre un intreg de invataturi pe care crestinii le cred, motiv pentru care chiar aceasta cale pe care mergeau ei era adesea cunoscuta, in perioada apostolica (cel putin) drept „calea” sau „credinta”, sau „calea credintei”.

Saul, pe cand prigonea Biserica, a cerut scrisori de la marele preot din Ierusalim, catre sinagogile din Damasc, ca, „daca va gasi pe unii umbland pe Calea credintei, atat barbati cat si femei, sa-i aduca legati la Ierusalim” (Fapte 9: 2, sublinierea imi apartine). In aceasta calatorie, Saul a primit si el credinta aceasta in Dumnezeu, un nou scop, un nou nume, o noua intelegere. Dupa trei ani, dupa cum insusi marturiseste in Epistola destinata bisericilor din tinuturile Galatiei, Pavel relateaza:

„Si eram necunoscut la fata Bisericilor lui Cristos, care sunt in Iudeea. Ele auzeau doar spunandu-se ‘Cel ce ne prigonea odinioara, acum propovaduieste credinta, pe care cauta s-o nimiceasca odinioara.’ Si slaveau pe Dumnezeu din pricina mea.” (Galateni 1: 22 – 24, sublinierea imi apartine)

Avertizand apostolul Pavel ii scrie lui Timotei (1 Timotei 4: 1):

„Dar Duhul spune lamurit ca, in vremurile din urma, unii se vor lepada de credinta, ca sa se alipeasca de duhuri inselatoare si de invataturile dracilor…” (sublinierea imi apartine)

Aceasta credinta se constituie in invataturile Domnului Isus aduse noua, oamenilor. Aceste invataturi au fost scrise pentru noi, cei care nu am trait in acele vremuri cand au fost date, pentru ca si noi sa ajunge sa cunoastem adevarul si, astfel, sa primi o credinta „de acelasi pret” cu a primilor crestini (cum se exprima apostolul Petru in a doua sa epistola catolica).

Aceasta credinta este referita de apostolul Pavel ca fiind „credinta alesilor lui Dumnezeu”, atunci cand ii scrie lui Tit, cu mentiunea ca aceasta credinta este pusa langa „cunostinta adevarului”.

Exista, asadar, un singur Dumnezeu, un singur Domn, o singura credinta (vezi Efeseni). Si studiul despre credinta ar putea continua, dar cred ca ideea este deja clara pentru toti. Ar fi totusi interesant de realizat un studiu atent si profund asupra acestui subiect, care sa cuprinta toate pasajele vizate. Exista un singur adevar si, mai specific, un singur adevar revelat. Exist o cale spre Dumnezeu si o viata vesnica. Exista doar o posibilitate de salvare a sufletului omului si exista doar o singura jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

Consecinte ale acestui fapt sunt si aceastea:

1. Credinta nu este ceva mistic, la care sa ajunga doar anumite persoane initiate; daca ar fi asa, atunci ea nu ar mai putea fi cunoscuta de oricine in sensul in care ni se vorbeste despre ea in NT, asa cum am vazut in linii mari;

2. Credinta nu este ceva ambiguu, ci invataturile care o concretizeaza sunt clar exprimate in NT;

3. Daca atunci se vorbea despre „credinta” (gr. τῇ πίστει, deci articulat), insemneaza ca era deja un set de invataturi complet si suficient pentru ca planul lui Dumnezeu pentru credinciosi (si nu intru in detaliu aici) sa se realizeze in conditii corecte; prin urmare si astazi putem sa vorbim despre aceeasi credinta;

4. De aici rezulta ca o noua revelatie in ce priveste credinta este non-sens in contextul NT, ba chiar este catalogata deja de apostolul Pavel (cum am vazut mai sus) ca fiind parte din „invataturile dracilor” – nu mai exista revelatie proaspata care sa imbunatateasca in vreun fel (prin adaugare, prin eliminare sau prin modificare) invatatura care se constituie in ceea ce numim „credinta”;

5. Intelegem ca avem nevoie sa avem si noi aceasta credinta, ca noi nu ne aducem aportul la a o constitui, dar trebuie sa o cunoastem, sa o avem, sa o gasim cumva, sa o traim, sa ne identificam cu ea s.a.m.d.

6. Credinta nu este nici ceva abstract, un element intr-o discutie, chiar bine definit; credinta este totusi ceva real, care implica toata fiinta celui ce o are, desi se refera direct la invataturile primite de la Dumnezeu prin revelatie si care constituie credinta in sine. Cum am observat deja intr-un articol precedent, forma verbala in greaca, dupa cum explica Robertson, este „aici nu in sensul originar de ‘incredere’, ci mai degraba in sensul lucrurilor crezute, ca si in versetul 20; 1: 23; 3: 23; Filipeni 1: 27” (vezi comentariul lui Robertson la Iuda)

[va urma]

Sola Scriptura si diferitele tipuri de traditii

John MacArthur face un studiu aprofundat asupra echivalarii altor revelatii cu Scriptura in lumea crestina, in general. Astfel ca, in „Charismatic Chaos”, el prezinta urmatoarele tipuri de „traditii” aduse la acelasi nivel cu Scriptura in cateva din miscarile istorice din era Bisericii.

Montanismul

Montanismul este o miscare pornita din sanul Bisericii primelor veacuri, numita asa dupa Montanus, un eretic al secolului al doilea, din Frigia. El credea despre sine ca este un profet trimis de Dumnezeu care sa imbunatateasca revelatia profetica. Tot el sustinea importanta vorbirii in limbi (glogolalia), crezand ca este inspirat de Duhul Sfant in toate invataturile sale.

Montanus, un fost preot pagan, sustinea ca doar in vremea sa (cam din anul 156 d.Cr.) a inceput „epoca Paracletului” (lucrarea Duhului Sfant in Biserica). Impreuna cu doua foste preotese ale zeitei Cibele, Maximila si Priscila, Montanus pretinde revelatie directa de la Duhul Sfant. In timp, montanistii au fost exclusi si din biserici. De remarcat chiar ca Tertulian a fost atras in randurile lui (montanismul tinea foarte mult la rigoare si avea o buna organizare, precum si alte nuante care au atras multi crestini pe vremea aceea, precum ascetismul). Montanismul s-a stins pana in anul 500 d. Cr.

Impactul montanismului a fost unul destul de mare, deci, la vremea lui. Montanul sustinea ca primeste revelatie de la Duhul Sfant, direct. Aceasta presupune ca invataturile primite direct de la Duhul Sfant trebuie adaugate Scripturilor si pastrate in continuare si pentru alte generatii. Astfel, aceste noi „descoperiri” s-ar constitui intr-o „traditie” adaugata Scripturilor.

MacArthur observa ca miscarea carismatica contemporana „este in multe sensuri mostenirea spirituala a montanismului”. El spune ca cel putin liderul carismatic Larry Christenson pretinde ca miscarea montanista este parte din traditia istorica a carismatismului.

Romano-catolicismul

Prin traditie, catolicii considera Scriptura ca traditie dogmatica, sau revelatie primara, dar sustin ca aceasta este completata de traditia disciplinara, care include practicile si ritualurile liturgicale ale bisericii. Aceasta traditie mai este numita si revelatie secundara.

Romano-catolicii pastreaza deschisa Scriptura. Dumnezeu, spune ei, inca mai da revelatie in istorie prin Biserica Romano-Catolica. De unde bulele papale si vorbirea papei ex cathedra.

MacArthur da un exemplu, al ridicarii Mariei (mama Domnului Isus) la rangul de Regina a Cerului, printr-o bula papala (1950, Pius XII). Cei care nu recunosc aceasta, din sanul bisericii, sunt excomunicati. Practic, avem de-a face cu o revelatie in sensul Scripturilor. E ca si cum nu ai asculta Scripturile si voia clara a lui Dumnezeu. De aici si pana la idolatrizarea Mariei de multimi este un mic pas. Exemple se pot da multe, precum: penitentele, purgatoriul, infailibilitatea papala, rugaciunea pentru cei morti etc.

Trebuie sa vorbesti in limbi, daca nu vorbesti in limbi nu ai Duhul Sfant. Suna cunoscut? Unde gasim aceasta in Scriptura? Nu gasim, dar exista „revelatie” dupa, in miscarile carismatice. Exista un fel de traditie si aici, un adevarat haos carismatic. Iar problema este ca aceste traditii mereu tind sa substituie si sa marginalizeze Biblia. Daca-i spui unui tanar astazi ca are o preferinta nu prea biblica cu privire la partenerul de viata reactiile sunt foarte dure. Dar, daca-i spune un „profet” ca Domnul i-a spus sa nu se casatoreasca cu respectiva, atunci zis si facut.

Daca argumentezi impotriva rugaciunilor fata de cei morti, sau impotriva unor teorii legate de Maria, cu persoane din bisericile crestine ale Marii Schisme nu te asculta nimeni. Dar, daca papa da o bula, toti stau drepti. Oare ce fel de traditie este aceasta si unde duce ea? Observati?

Neo-orthodoxia

Acest curent sustine ca Scriptura intra in vigoare doar atunci cand cineva isi deschide inima pentru mesajul ei; doar atunci devine Cuvantul revelat al lui Dumnezeu si aceasta pentru persoana respectiva. Ideea este de aici ca, Scriptura trebuie luata personal. De unde nu mai exista notiunea de validare a cuiva pe baza Scripturii, fiindca Scriptura a devenit Scriptura atunci cand o persoana a avut un contact pozitiv cu ea.

„The neoorthodox view is that the Bible is a failible human book. Nevertheless, it is the instrument of God’s revelation to us, for it is a record of God’s personal revelation in Christ. Revelation, however, is personal, the Bible is not a verbally inspired revelation from God. It is merely an errant human means through which one can encounter the personal revelation wo is Christ. In itself it is not the Word of God; at best, the Bible only becomes the Word of God to the individual when he encounters Christ through it.” [Norman Geisler si William Nix, citati de Jonh MacArthur in Charismatic Chaos, p. 92]

De aici rezulta ca orice alteva scris astazi are la fel de multa valoare pentru a-i inspira pe oameni. Asa ca, un nou set de „traditii” se naste si formeaza credinta unora care se incadreaza in limitele acestei miscari.

Cultele

Mormonii

Cartea lui Mormon sugereaza ca tot ce contine este rezultatul revelatiei Duhului Sfant. Mormonii mai au inca doua carti, cu exceptia acesteia, pe care le pun deopotriva cu Scriptura. Ce rezulta de aici – eroare si haos.

Stiinta Crestina

Aceasta miscare o desemneaza pe Mary Baker Eddy „revelatorul adevarului pentru aceasta era”.

Martorii lui Iehova

Ei considera scrierile publicate de Watchtower ca fiind inspirate de Dumnezeu.

Dincolo de toate acestea, noi avem Scriptura. Si ne bucuram ca in Scriptura avem tot ce avem nevoie pentru a ne asigura viata vesnica si partasia cu Dumnezeu incepand de aici. Aici gasim autoritatea lui Dumnezeu in ce priveste voia Sa cu privire la oameni.

De ce o carte? Am intalnit aceasta intrebare prima oara cand eram in facultate, in timpul unei discutii cu un coleg. Raspunsul ar fi complex, dar evidenta ne arata ca aceasta Carte reuseste sa faca fata tuturor provocarilor.

Tineti-va de Scriptura lui Dumnezeu, traiti-o si fiti plini de Duhul!

Publicat în Fără categorie

Revelatia divina, Scripturile si viata crestina individuala

Scripturile sacre, Sfintele Scripturi, Biblia sau Scrierile Noului Testament, asa cum le cunoastem noi sub aspectul de Canon sunt Cuvant revelat de la Dumnezeu. Noul Testament se ocupa practic de inregistrarea revelatiei divine prin Domnul Isus Cristos, din partea Tatalui, ca un continut necesar si suficient pentru a noastra mantuire.

Ioan, apostolul, de pilda, specifica importanta Evangheliei pe care o scrie, cand subliniaza ca ceea ce a scris a scris pentru ca cei care citesc (destinatarii) sa aiba viata vesnica. Alaturi de alti apostoli alesi de Dumnezeu pentru aceasta lucrare (de apostolat), Scrierile NT sunt constituite si din cateva carti semnate de anumite persoane care i-au insotit pe Petru, Pavel.

Ce este important este ca toate aceste scrieri au circulat in Biserica primului veac in timp ce apostolii erau inca in viata, precum si multi alti martori ai vietii, vorbirii si faptelor Domnului Isus cand a fost in trup, pe pamant.

Dar, oare Dumnezeu a dat revelatie divina Bisericii si dupa ce aceste scrieri au fost constituite in ceea ce noi numim „canonul NT”? Sau, mai da Dumnezeu si astazi o astfel de revelatie?

O mare parte a lumii carismatice spun ca da, prin scrieri, vorbiri si manifestari efective. Majoritatea indivizilor care sustin ca poseda revelatie de la Dumnezeu nu-si pun problema legaturii acestei revelatii personale cu Scriptura. John MacArthur, in „Haosul carismatic” arata cum unii carismatici, care au realizat problemele nascute pe acest fond, au constituit ceea ce ei au numit „scoala profetica”, unde cei care „studiaza” sa devina „profeti” trebuie sa trimita revelatia pe care spun ei ca o au, daca vor sa o faca publica; iar daca nu, o pot pastra pentru ei, dar trebuie sa participe la cateva din aceste cursuri ale scolii.

Daca exista revelatie direct de la Dumnezeu (cum sustin multi lideri carismatici care spun: „Asa vorbeste Domnul”, „Asa zice Duhul Sfant” sau folosind alte formule), atunci ne punem problema importanta de a produce o extindere a Scripturilor, prin adaugarea de noi revelatii. Daca asa stau lucrurile, atunci se nasc alte intreabari:
– cum putem sa stim daca ce adaugam Scripturii este autentic?
– mai vrea Dumnezeu sa adauge Scripturii noi revelatii?
– cum alegem o profetie-revelatie adevarata si cum o deosebim de una falsa?
– ne vorbeste Scriptura, in care avem incredere, despre o asemenea posibilitate: fiindca daca aceasta este o posibilitate, Dumnezeu trebuia sa o lase clar specificata pentru noi si sa ne indrume cum sa o identificam ca fiind falsa sau adevarata?
– care ar fi autoritatea suprema, care sa adauge Scripturii? (catolicii au traditia lor si o serie intreaga de vorbiri ex cathedra, carismaticii au profetiile lor si un haos de nedescris care nu va fi solutionat decat prin reformarea modului in care sunt lucrurile acum, ceea ce ar duce la sfarsitul carismatismului asa cum il cunoastem noi etc)

Desigur, mult mai multe probleme se ridica, iar complexitatea ramificatiilor in implicatii se pierde in istorie, ungherele civilizatiilor si tainele indivizilor. O astfel de pretentie de a adauga Scripturilor este nu doar imposibila, ci chiar absurda si periculoasa.

Majoritatea carismaticilor nici nu doresc asa ceva, iar multi dintre ei sustin ca nu este vorba despre o adaugare la canonul Scripturii, fiind vorba despre o alta revelatie.

Evident ca nu se mai poate adauga la revelatia divina din Scripturi. Scripturile contin pentru noi invataturile care ne dau credinta, iar aceasta credinta „a fost data sfintilor odata pentru totdeauna”. Ea nu doar ca nu mai poate fi data din nou, dar orice modificare (adaugare, eliminare, corectare sau reformare) a ei ar conduce nemijlocit la pierderea suportului care ne asigura posibilitatea cunoasterii lui Dumnezeu in sensul in care Iuda vorbeste in epistola lui.

John MacArthur explica:

„Jude 3 is crucial passage on the completness of our Bibles. This statement, penned by Jude before the New Testament was complete, nevertheless looked forward to the completion of the etire canon: ‘Beloved, while I was making every effort to write to you about our common salvation, I felt the necessity to write to you appealing that you contend earnestly for the faith which was once for all delivered to the saints'”. In the Greek text the definite article preceding ‘faith’ points to the one and only faith: ‘the faith’. There is no other. Such passages as Galatians 1: 23 (‘He who once persecuted us is now preaching the faith’) and 1 Timothy 4: 1 (‘In latter times some will fall away from the faith’) indicate this objective use of the expression ‘the faith’ was common in apostolic times. Greek scholar Henry Alford wrote that the faith is ‘objective here: the sum of that which Christian belive’.

Note also the crucial phrase ‘once for all’ in Jude 3. The Greek word here is hapax, which refers to something done for all time, with lasting results, never needing repetition. Nothing needs to be added to the faith that has been delivered ‘once for all'”

Also important in Jude 3 is the word ‘delivered’. In the Greek it is an aorist passive participle, which in this context indicates an act completed in the past with no continuing element. In this instance the passive voice means the faith was not discovered by men, but given to men by God. How did He do that? Through His Word – the Bible” [Charismatic chaos, p. 72-73]

Dar o alta revelatie, inferioara Scripturii este valabila?

Revelatia de la Dumnezeu, sau revelatia divina, nu poate sa fie decat de o singura valoare, prin definitie. Exista un singur Dumnezeu. Dumnezeu fie vorbeste, fie nu. Fie revelatia este de la Dumnezeu, fie nu. Fie revelatia este adevarata, fie este falsa.

MacArthur subliniaza:

„From the time of the apostles until the present, the true church has always believed that the Bible is complete. God has spoken. What he gave is complete, efficacious, sufficient, inerrant, infallible, and authoritative. Attempts to add to the Bible, and claims of further revelation from God have always been characteristic of heretics and cultists, not the true people of God.

Although charismatics deny that they are trying to add to Scripture, their views on prophetic utterance, gifts of prophecy, and revelation really do just that. As they add – however unwittingly – to God’s final revelation, they undermine the uniqueness and authority of the Bible. New revelation, dreams, and visions are considered as binding on the believer’s conscience as the book of Romans or the gospel of John.”[p. 75]

In viata crestina noi suntem chemati sa traim Scripturile, prin puterea Duhului Sfant, care lucreaza in credinciosi si in Biserica. Prezenta Duhul Sfant nu este data sau confirmata de o presupusa noua revelatie divina, imposibil de verificat si fara necesitate in contextul existentei Scripturilor, ci de o viata schimbata in conformitate cu Scriptura deja revelata, o traire reala care poate sa fie autentificata prin Cuvantul lui Dumnezeu intr-o evidenta simpla.

Duhul Sfant ne calauzeste in fiecare zi. Nu este scopul meu aici sa discut sau sa abordez invataturile despre Duhul Sfant din Scriptura. Dar este important, in contextul acestui articol, sa subliniez ca exista o viata crestina reala, plina de prezenta Duhul Sfant, pe care noi toti trebuie sa o cautam. Evidenta unei astfel de vietuiri sta nu in imbracarea de haine si nici in vorbire, ci intr-o traire conforma cu Scriptura. O astfel de traire nu este posibila decat prin luminarea, indreptarea, mustrarea, inzestrarea facute de Duhul Sfant in vietile noastre.

Noi trebuie sa traim zilnic cu Dumnezeu, prin Domnul Isus, prin Duhul Sfant. Dumnezeu ne calauzeste personal, dar prin Cuvantul Sau care ne-a fost transmis si noua. Fie citit, fie un verset memorat, fie un exemplu din Scriptura – prin aceste realitati Duhul Sfant ne cerceteaza si ne calauzeste; oferindu-ne si linistea autenticitatii si validarea adevarului.

Se poate ca cineva sa vorbeasca bine despre Cuvant, dar viata lui sa fie o negare a acestuia. Se poate ca o grupare de oameni sa cinsteasca verbal Cuvantul ca fiind singura revelatie divina autentica, incheiata si folosita de Dunezeu si astazi si oricand, dar practica sa fie doar o imagine de poveste, ideala. Aceasta nu schimba nu nimic realitatea, insa. Exista si oameni care traiesc cu adevarat Cuvantul lui Dumnezeu.

Dumnezeu cunoaste pe cei care sunt ai Sai. Si oricine cheama Numele Domnului, sa se departeze de faradelege.

Publicat în Fără categorie

Sola Scriptura si diferitele tipuri de traditii

John MacArthur face un studiu aprofundat asupra echivalarii altor revelatii cu Scriptura in lumea crestina, in general. Astfel ca, in „Charismatic Chaos”, el prezinta urmatoarele tipuri de „traditii” aduse la acelasi nivel cu Scriptura in cateva din miscarile istorice din era Bisericii.

Montanismul

Montanismul este o miscare pornita din sanul Bisericii primelor veacuri, numita asa dupa Montanus, un eretic al secolului al doilea, din Frigia. El credea despre sine ca este un profet trimis de Dumnezeu care sa imbunatateasca revelatia profetica. Tot el sustinea importanta vorbirii in limbi (glogolalia), crezand ca este inspirat de Duhul Sfant in toate invataturile sale.

Montanus, un fost preot pagan, sustinea ca doar in vremea sa (cam din anul 156 d.Cr.) a inceput „epoca Paracletului” (lucrarea Duhului Sfant in Biserica). Impreuna cu doua foste preotese ale zeitei Cibele, Maximila si Priscila, Montanus pretinde revelatie directa de la Duhul Sfant. In timp, montanistii au fost exclusi si din biserici. De remarcat chiar ca Tertulian a fost atras in randurile lui (montanismul tinea foarte mult la rigoare si avea o buna organizare, precum si alte nuante care au atras multi crestini pe vremea aceea, precum ascetismul). Montanismul s-a stins pana in anul 500 d. Cr.

Impactul montanismului a fost unul destul de mare, deci, la vremea lui. Montanul sustinea ca primeste revelatie de la Duhul Sfant, direct. Aceasta presupune ca invataturile primite direct de la Duhul Sfant trebuie adaugate Scripturilor si pastrate in continuare si pentru alte generatii. Astfel, aceste noi „descoperiri” s-ar constitui intr-o „traditie” adaugata Scripturilor.

MacArthur observa ca miscarea carismatica contemporana „este in multe sensuri mostenirea spirituala a montanismului”. El spune ca cel putin liderul carismatic Larry Christenson pretinde ca miscarea montanista este parte din traditia istorica a carismatismului.

Romano-catolicismul

Prin traditie, catolicii considera Scriptura ca traditie dogmatica, sau revelatie primara, dar sustin ca aceasta este completata de traditia disciplinara, care include practicile si ritualurile liturgicale ale bisericii. Aceasta traditie mai este numita si revelatie secundara.

Romano-catolicii pastreaza deschisa Scriptura. Dumnezeu, spune ei, inca mai da revelatie in istorie prin Biserica Romano-Catolica. De unde bulele papale si vorbirea papei ex cathedra.

MacArthur da un exemplu, al ridicarii Mariei (mama Domnului Isus) la rangul de Regina a Cerului, printr-o bula papala (1950, Pius XII). Cei care nu recunosc aceasta, din sanul bisericii, sunt excomunicati. Practic, avem de-a face cu o revelatie in sensul Scripturilor. E ca si cum nu ai asculta Scripturile si voia clara a lui Dumnezeu. De aici si pana la idolatrizarea Mariei de multimi este un mic pas. Exemple se pot da multe, precum: penitentele, purgatoriul, infailibilitatea papala, rugaciunea pentru cei morti etc.

Trebuie sa vorbesti in limbi, daca nu vorbesti in limbi nu ai Duhul Sfant. Suna cunoscut? Unde gasim aceasta in Scriptura? Nu gasim, dar exista „revelatie” dupa, in miscarile carismatice. Exista un fel de traditie si aici, un adevarat haos carismatic. Iar problema este ca aceste traditii mereu tind sa substituie si sa marginalizeze Biblia. Daca-i spui unui tanar astazi ca are o preferinta nu prea biblica cu privire la partenerul de viata reactiile sunt foarte dure. Dar, daca-i spune un „profet” ca Domnul i-a spus sa nu se casatoreasca cu respectiva, atunci zis si facut.

Daca argumentezi impotriva rugaciunilor fata de cei morti, sau impotriva unor teorii legate de Maria, cu persoane din bisericile crestine ale Marii Schisme nu te asculta nimeni. Dar, daca papa da o bula, toti stau drepti. Oare ce fel de traditie este aceasta si unde duce ea? Observati?

Neo-orthodoxia

Acest curent sustine ca Scriptura intra in vigoare doar atunci cand cineva isi deschide inima pentru mesajul ei; doar atunci devine Cuvantul revelat al lui Dumnezeu si aceasta pentru persoana respectiva. Ideea este de aici ca, Scriptura trebuie luata personal. De unde nu mai exista notiunea de validare a cuiva pe baza Scripturii, fiindca Scriptura a devenit Scriptura atunci cand o persoana a avut un contact pozitiv cu ea.

„The neoorthodox view is that the Bible is a failible human book. Nevertheless, it is the instrument of God’s revelation to us, for it is a record of God’s personal revelation in Christ. Revelation, however, is personal, the Bible is not a verbally inspired revelation from God. It is merely an errant human means through which one can encounter the personal revelation wo is Christ. In itself it is not the Word of God; at best, the Bible only becomes the Word of God to the individual when he encounters Christ through it.” [Norman Geisler si William Nix, citati de Jonh MacArthur in Charismatic Chaos, p. 92]

De aici rezulta ca orice alteva scris astazi are la fel de multa valoare pentru a-i inspira pe oameni. Asa ca, un nou set de „traditii” se naste si formeaza credinta unora care se incadreaza in limitele acestei miscari.

Cultele

Mormonii

Cartea lui Mormon sugereaza ca tot ce contine este rezultatul revelatiei Duhului Sfant. Mormonii mai au inca doua carti, cu exceptia acesteia, pe care le pun deopotriva cu Scriptura. Ce rezulta de aici – eroare si haos.

Stiinta Crestina

Aceasta miscare o desemneaza pe Mary Baker Eddy „revelatorul adevarului pentru aceasta era”.

Martorii lui Iehova

Ei considera scrierile publicate de Watchtower ca fiind inspirate de Dumnezeu.

Dincolo de toate acestea, noi avem Scriptura. Si ne bucuram ca in Scriptura avem tot ce avem nevoie pentru a ne asigura viata vesnica si partasia cu Dumnezeu incepand de aici. Aici gasim autoritatea lui Dumnezeu in ce priveste voia Sa cu privire la oameni.

De ce o carte? Am intalnit aceasta intrebare prima oara cand eram in facultate, in timpul unei discutii cu un coleg. Raspunsul ar fi complex, dar evidenta ne arata ca aceasta Carte reuseste sa faca fata tuturor provocarilor.

Tineti-va de Scriptura lui Dumnezeu, traiti-o si fiti plini de Duhul!