Sa lasi un semn

Sa lasi un semn pe unde treci,
cand stii ca nu mai vii in veci,
ca cei ce duc solia ta
s-o poata mai usor purta.

Sa lasi un umblet mai frumos
cu crucea ta dupa Hristos,
ca cei ce vin cu crucea lor
s-o poata duce mai usor.

Sa lasi un fel mai nalt adus
de-a suferi pentru Isus,
ca cei ce-ajung in anii grei
sa sufere frumos si ei.

Sa lasi un drum adevarat
la cei pe care i-ai chemat,
ca cei ce-au ascultat ce-ai spus
sa mearga drept dupa Isus.

Sa lasi un mai frumos indemn
in orice grai si-n orice semn,
ca fii si urmasii tai
sa-i vezi mai sfinti pe-a vietii cai.

… Atunci, pe urma-ti, fericit,
calca-vor multi urmasi iubiti,
iar Sus in Cer la Dumnezeu
de toti vei fi cinstit mereu.


de Traian Dorz

Anunțuri

Primus inter pares si Eclesia: intrebari

Cristos este „cel intai nascut dintre mai multi frati”. Este El primus inter pares? Iar, daca este, cand, in ce sens, cat?

Despre Petru se spune, in teologia apuseana ca este, prin Petru, loctiitor al lui Cristos pe pamant. Petru, in aceasta gandire, este considerat primus inter pares, adica „primul dintre egali”, iar, in acest context, are loc argumentatia catolica cu privire la organizarea ei episcopala. De aici pretentiile despre papa care declara ex-catedra infailibil, dand astfel dogme noi.

Este Cristos un frate mai mare in sensul acesta, in care este numit Petru cum am aratat? Anumite sisteme religioase pretind aceasta. De exemplu: mormonii sau anumite ramuri ale bisericii carismatice, care sustin ca omul va ajunge un Cristos, in orice sens.

Ce inseamna pentru noi ca suntem infratiti cu Cristos? Este aceasta doar o metafora?

In Biserica, cum ne organizam? Cum a vrut Cristos sa fie organizarea Bisericii? Este inca Biserica Baptista organizata congregational? A fost vreodata? Este o mixtura intre episcopal, presbiterian, congregational? Este cazul sa vorbim despre primus inter pares in Biserica locala? Ce rol are o Uniune, de exemplu, baptista, in sensul de fata?

Despre imparatul roman se spunea ca este primus inter pares. L-am adus in discutie fiindca acesti imparati romani isi luau singuri titlurile, incercand sa subliniez ca unii pot forta nota in acest sens, in anumite Biserici?

Relatia cu Cristos si relatia cu Biserica sunt esentiale. Dar este Cristos separat de credincios? Dar Biserica? Cum vedem aceasta relatie, fie cu Cristos, fie cu Biserica? Suntem noi Biserica? Atunci, cine o reprezinta? Membrii? Presbiterii? Pastorul? Si, din ce punct de vedere: legal, teologal?

Exista diferenta intre oricare doi oameni. Se impun functii in Biserica? Sau, mai degraba, functiuni ale anumitor madulare, in sensul Trupului lui Cristos? Putem vorbi despre primus inter pares intr-un trup? Poate cu privire la o anumita actiune. Daca vrem sa ridicam ceva avem nevoie de maini. Daca vrem sa ne deplasam avem nevoie de picioare. Daca vrem sa vorbim avem nevoie de gura. Daca vrem sa exprimam ganduri avem nevoie de creier. Daca vrem sa mancam avem nevoie de stomac etc. Dar, iata ca Trupul este al lui Cristos. Dar Trupul nu este separat de Cristos si este al Sau.

Cum vedem faptul ca cel mai mare trebuie sa fie robul tuturor, in Imparatia Cerurilor care este pe pamant, in credinciosi? Vorbim astfel despre unul mai mare, printre egali, dar in sensul opus gandirii firesti, in sensul slujirii celorlalti. Isi pierde valoarea aceasta unul care are o functie, dar nu are o viata de slujire?

Solutia corecta: caile stravechi, Mantuitorul din vesnicie

Voi vesti îndurările Domnului, faptele Lui minunate, după tot ce a făcut Domnul pentru noi! Voi spune marea Lui bunătate faţă de casa lui Israel, căci i-a făcut după îndurările şi bogăţia dragostei Lui. El a zis: „Negreşit, ei sunt poporul Meu, nişte copii care nu vor fi necredincioşi!” Şi astfel El S-a făcut Mântuitorul lor. În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor, şi Îngerul care este înaintea feţei Lui i-a mântuit; El însuşi i-a răscumpărat, în dragostea şi îndurarea Lui, şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime. Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel Sfânt; iar El li S-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor. Atunci poporul Său şi-a adus aminte de zilele străvechi ale lui Moise şi a zis: „Unde este Acela care i-a scos din mare cu păstorul turmei Sale? Unde este Acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel Sfânt, care povăţuia dreapta lui Moise cu braţul Său cel slăvit, care despica apele înaintea lor ca să-Şi facă un Nume veşnic, care îi călăuzea prin valuri, ca un cal pe loc neted, fără ca ei să se poticnească?” Ca fiara care se coboară în vale aşa i-a dus Duhul Domnului la odihnă. Aşa ai povăţuit Tu pe poporul Tău, ca să-Ţi faci un Nume plin de slavă! Priveşte din cer şi vezi, din locuinţa Ta cea sfântă şi slăvită: unde este râvna şi puterea Ta? Fiorul inimii Tale şi îndurările Tale nu se mai arată faţă de mine! Totuşi Tu eşti Tatăl nostru! Căci Avraam nu ne cunoaşte, şi Israel nu ştie cine suntem; dar Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, Tu, din veşnicie Te numeşti „Mântuitorul nostru”. (Isaia 63:7-16)


Cum s-a purtat Dumnezeu in zilele din vechime se poate descrie prin aceste cuvinte:
– marea Lui bunatate
– indurarile Lui
– bogatia dragostei Lui
– Mantuitorul;
– El Insusi i-a rascumparat
– dragostea si indurarea Lui
– necurmat i-a sprjinit si i-a purtat
Cum s-au purtat oamenii fata de care Dumnezeu s-a purtat asa?
– au fost neascultatori
– au intristat pe Duhul Lui cel Sfant
Ne vom intreba daca Dumnezeu a iertat si s-a facut ca nu vede?
– El li S-a facut vrajmas
– a luptat impotriva lor
Si, reactia poporului? Au parasit pe Dumnezeu sub pretextul ca e prea dur cu ei?
– si-a adus aminte de zilele stravechi
Neascultarea – iata la ce duce. Cand traim in chip firesc si Il intristam pe Duhul Sfant, iata unde ajungem. Unde este puterea astazi in adunari? De ce nu canta oamenii cu foc, plini de putere? Cate raspunsuri s-au dat si cate solutii pentru fiecare raspuns nu a numarat nimeni. Dar cand vom intelege odata ca problema este la noi, la atitudinea noastra, la viata noastra pe care (nu) o traim cu Dumnezeu? Cand realizam care este, de fapt, realitatea, ceea ce trebuie sa facem este sa ne aducem aminte de zilele stravechi. De multe ori Scriptura subliniaza aceasta singura solutie pentru starea deplorabila in care poporul lui Dumnezeu poate ajunge cand nu este ascultator de Dumnezeu. Sa ne amintim ce? Istoria? Sa alergam la Avraam? La sfintii din vechime? Unde sunt ei?
Iata aceasta rugaciune:

Priveşte din cer şi vezi, din locuinţa Ta cea sfântă şi slăvită: unde este râvna şi puterea Ta? Fiorul inimii Tale şi îndurările Tale nu se mai arată faţă de mine! Totuşi Tu eşti Tatăl nostru! Căci Avraam nu ne cunoaşte, şi Israel nu ştie cine suntem; dar Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, Tu, din veşnicie Te numeşti „Mântuitorul nostru”.

Expresia „nu se mai arata fata de mine” ar trebui sa clarifice – eu sunt problema, noi, fiecare. Nu mai simtim fiorul inimii lui Dumnezeu, nu mai vedem indurarile Sale fata de noi. La Dumnezeu este rezolvarea, numai El se numeste, din vesnicie, „Mantuitorul nostru”. Sa ne intoarcem, asadar, la caile bune, pe care au umblat sfintii, sa umblam si noi cu Dumnezeu si sa Il cautam cu adevarat.

Apostolul Pavel despre rasplata sa, castig si cum sa ai parte

1 Corinteni 9:18 Care este atunci răsplata mea? Este să vestesc fără plată Evanghelia, pe care o vestesc, şi să nu mă folosesc de dreptul meu în Evanghelie.
1 Corinteni 9:19 Căci, măcar că sînt slobod faţă de toţi, m’am făcut robul tuturor, ca să cîştig pe cei mai mulţi.
1 Corinteni 9:20 Cu Iudeii, m’am făcut ca un Iudeu, ca să cîştig pe Iudei; cu ceice sînt supt Lege, m’am făcut ca şi cînd aş fi fost supt Lege (măcar că nu sînt supt Lege), ca să cîştig pe ceice sînt supt Lege;
1 Corinteni 9:21 cu ceice sînt fără Lege, m’am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sînt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sînt supt legea lui Hristos), ca să cîştig pe cei fără lege.
1 Corinteni 9:22 Am fost slab cu cei slabi, ca să cîştig pe cei slabi. M’am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mîntuiesc pe unii din ei.
1 Corinteni 9:23 Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.



Apostolul Pavel ne invata ca:


1. Rasplata sa a fost sa vesteasca fara plata Evanghelia, in conditia dubla ca Evanghelia trebuie vestita cum am primit-o: fara plata, dupa cum a spus Cristos, si ca cel care vesteste Evanghelia trebuie sa traiasca din ea, dupa cum a hotarat Dumnezeu.


2. Castigul cel mai de pret este sufletul omului, iar apostolul cauta sa-i castige pe cei mai multi; facandu-se iudeu, ca si cand ar fi fost sub Lege, ca si cum ar fi fost fara lege, slab… tuturor totul.


3. Facand acestea pentru Evanghelie ajunge si el sa aiba parte de ea, considerand-o valoarea de pret a vietii sale.


Iata rasplata, castigul si valoarea. Cati dintre noi le cautam aici?

Cand vor zidi ai nostri daramaturile si cand vom ridica temeliile strabune?

Isaia 58:12 Ai tăi vor zidi iarăş pe dărîmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit «Dregător de spărturi», «Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit.»


Isaia 58:13 Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfîntă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmînd căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededîndu-te la flecării,

Isaia 58:14 atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.”

Cum ne purtam noi in fiecare zi si ce ar trebui sa invatam din cuvintele lui Dumnezeu din Isaia 58?


„ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfîntă”
Fiecare om are „gustul” sau, placerea sa, care, zic oamenii, nu se discuta. De unde acceptarea naturala a diferentelor dintre noi, relativizarea parerilor oamenilor pana acolo incat nimeni nu mai poate avea drepate. Iar, de aici, nevoia unui sistem precum democratia.

Dar, noi care ne rugam lui Dumnezeu si care ne consideram ai Sai? Ce gusturi avem noi? Pornirea inimii noastre este spre aceasta, dar, se pare ca avem posibilitatea de a ne opri piciorul sa si facem asa. Ispite vin, ganduri vin, placerile striga, dar hotararea trebuie sa ramana a noastra si sa fie una inteleapta.

Cand ti-ai planuit ceva, dupa gustul si placerea ta, iar mai apoi afli ca se organizeaza o misiune si esti invitat si tu, ce faci? Cand este adunarea sfintilor in lumina, ce faci? Cand credinciosii se intalnesc pentru rugaciune, tu ce faci? Cand aflam ca Dumnezeu are zile sfinte pentru noi, zile in care ne cheama sa traim lucrarile Lui, ce facem? Ce alegem? Ce iubim? Ce?

Cand vom renunta la gusturile noastre si la satisfacerea lor, abia atunci Dumnezeu va lua in considerare „dorinta” noastra de trezire spirituala. Nu putem pretinde o astfel de stare, daca noi traim in placeri, iubim activitatile pamantesti si suntem senzuali.

Ar trebui, maturizandu-ne, sa intelegem ca fiecare zi este o zi sfanta, a Domnului. Dar, pana atunci, ce-ar fi sa incepem cu „ziua Domnului” in sensul primei zile din saptamana si sa onoram Biserica lui Dumnezeu cu prezenta fiintelor noastre pline de dragoste fata de Dumnezeu si de frati?

Mie mi se pare ca in zilele noastre foarte multi stiu ce e sfintenia, ce e Biserica, cum sa traiasca pastorul si altii, dar, nu ar pune mana sa ridice vreo sarcina a trairii cu Dumnezeu.




„dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul”
Dar sa traim cu Dumnezeu fortandu-ne, se poate? Probabil… Dar, Dumnezeu ne cere sa Il cautam iubindu-L, sa-L ascultam pentru ca ne pasioneaza persoana Sa, pentru ca vrem sa facem si facem din El desfatarea noastra. Iubirea de Dumnezeu sta in implinirea, ascultarea activa, a poruncilor Lui. Cand placerea noastra sta in a face voia Domnului, cand ne place sa slujim, sa ne intalnim la Adunare, sa facem lucrarile Domnului, atunci, cu adevarat Il sfintim pe Domnul.


Ce sa iubim daca nu placerile noastre? Lucrarile Domnului. Nu ne iubeste Dumnezeu pe noi si nu-L iubim noi pe El? Atunci sa traim in asa fel incat realitatea iubirii inimii noastre sa fie pastrata aceeasi si in realitatea trairii iubirii despre care marturisim. Ce sa cautam, daca nu implinirea gusturilor noastre? Sabatul, adica, pentru noi astazi, odihna in Cristos, a fi in El „cata vreme se zice astazi”.


Numai ca, daca suntem in Cristos, nu putem sa fim oricum, sa ne purtam oricum, sa ne prezentam oricum, sau sa vorbim oricum. Nu putem sa facem ce dorim noi. Fiindca, nu suntem ai nostri, ci ai lui Cristos. Daca suntem in Cristos si El este in Dumnezeu, atunci cum sa traim noi in felul lumii, in pacate sau in placerile noastre? „Afara numai daca sunteti lepadati”.




„dacă-l vei cinsti, neurmînd căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededîndu-te la flecării”
Cum aflam ca poate cinsti un om pe Dumnezeu:
– neurmand caile lui de om;
– neindeletnicinudu-se cu treburile sale;
– nededandu-se la flecarii


Cai, treburi, flecarii. Acestea sunt puse fata in fata cu Calea Domnului, lucrarea Sa si realitatea ca ceea ce face El ramane. Si, astfel, ne putem evalua pe noi insine. Ce cai urma? Ce treburi facem? Suntem flecari?


Caile omului pot fi multe si rele. Ele, de obicei, nu sunt caile Domnului, iar omul nu cauta pe Dumnezeu in umblarea lui. Tocmai de aceea Dumnezeu a umblat pe pamant sa il caute pe om, in umblarea Sa. Aflam despre oile ratacite ale lui Israle si despre popoarele care umbla fiecare pe calea sa. Dumnezeu insa cauta pe cei rataciti sa-i aduca El pe calea buna. Daca au ratacit pe cand nu erau inca, cum sa mai gaseasca ei calea buna cand sunt rataciti deja? Scopuri in viata sunt multe, caile omului impanzesc pamantul in toate directiile. Daca am desena calea omului pe pamant in viata lui, sa facem un fel de radiografie, iar apoi am compara-o cu Calea Domnului, nu ca am avea imagini diferite, dar nici macar reperul cartezian nu ar fi acelasi…


Treburile omului sunt si mai multe. Omul are treaba si cand nu are. Sta omul pe internet, se uita la televizor, merge la volei, se plimba cu masina, munceste pamantul – toate si altele pierduti in timp, uitand ca zilele se duc si nu se mai intorc, pe drumul lor cu sens unic. Suntem atat de ocupati ca avem tupeul sa spunem ca din cauza aceasta nu mergem la Adunare. Pai tocmai aici este, de fapt, problema. Omul nu cinsteste pe Dumnezeu pentru ca se cinsteste pe sine, nu are timp de El pentru ca si-a facut timp pentru sine. Si atunci, chiar daca un astfel de om spune ca inima conteaza de fapt inaintea Domnului, nu face decat sa marturiseasca despre sine ca nu-L iubeste, de fapt, pe Dumnezeu, ci pe sine si numai pe sine. Meseriasi in treburile lor sunt multi, dar excelenti in lucrarea Domnului? Observ astazi ca standardul se vrea lasat mai jos, chiar in Biserica: pastorii pot sa fie chiar curvari, ei sunt lasati in numele unei iubiri pe care, de fapt, Dumnezeu nu o cunoaste, sa continue sa fie niste invatatori mincinosi in sanul Bisericilor lui Cristos; credinciosii stau acasa in fotoliu in timp ce Cristos este rastingnit inca printre fratii care mai merg la Adunare. Cat tupeu!


Flacarii sunt vorbitorii de cuvinte, aceia care sunt atat de nebuni incat se cred intelepti cand scuipa vorbe inghitite cand treceau prin adunarea celor nelegiuiti. Cartierul si limbajul de lemn este adus astazi in Biserica. Valorile sunt cei fara valoare. De pret sunt cei ieftini si usor de cumparat. Vorbele au ajuns goale, faptele jocuri de copii. Vorbim despre Dumnezeu si traim ca niste oameni. In loc de steagul biruintei este fleacul biruintei. Glume proate, fapte josnice, priviri trufase si incarcate cu patima pacatoasa, cu zgura. Cand se vor sfarsi toate acestea? Cand Il vom cinsti pe Dumnezeu din nou? Atunci si numai atunci, vom mai putea vorbi despre zidirea daramaturilor.


Sa ne intoarcem, asadar, la Dumnezeu! Poate ca ai nostri vor mai zidi iarasi daramaturile si vor pune din nou temeliile strabune. Ai mila de noi, Dumnezeule.