Acasă » Cercetare » Cand vor zidi ai nostri daramaturile si cand vom ridica temeliile strabune?

Cand vor zidi ai nostri daramaturile si cand vom ridica temeliile strabune?

Isaia 58:12 Ai tăi vor zidi iarăş pe dărîmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit «Dregător de spărturi», «Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit.»


Isaia 58:13 Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfîntă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmînd căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededîndu-te la flecării,

Isaia 58:14 atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.”

Cum ne purtam noi in fiecare zi si ce ar trebui sa invatam din cuvintele lui Dumnezeu din Isaia 58?


„ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfîntă”
Fiecare om are „gustul” sau, placerea sa, care, zic oamenii, nu se discuta. De unde acceptarea naturala a diferentelor dintre noi, relativizarea parerilor oamenilor pana acolo incat nimeni nu mai poate avea drepate. Iar, de aici, nevoia unui sistem precum democratia.

Dar, noi care ne rugam lui Dumnezeu si care ne consideram ai Sai? Ce gusturi avem noi? Pornirea inimii noastre este spre aceasta, dar, se pare ca avem posibilitatea de a ne opri piciorul sa si facem asa. Ispite vin, ganduri vin, placerile striga, dar hotararea trebuie sa ramana a noastra si sa fie una inteleapta.

Cand ti-ai planuit ceva, dupa gustul si placerea ta, iar mai apoi afli ca se organizeaza o misiune si esti invitat si tu, ce faci? Cand este adunarea sfintilor in lumina, ce faci? Cand credinciosii se intalnesc pentru rugaciune, tu ce faci? Cand aflam ca Dumnezeu are zile sfinte pentru noi, zile in care ne cheama sa traim lucrarile Lui, ce facem? Ce alegem? Ce iubim? Ce?

Cand vom renunta la gusturile noastre si la satisfacerea lor, abia atunci Dumnezeu va lua in considerare „dorinta” noastra de trezire spirituala. Nu putem pretinde o astfel de stare, daca noi traim in placeri, iubim activitatile pamantesti si suntem senzuali.

Ar trebui, maturizandu-ne, sa intelegem ca fiecare zi este o zi sfanta, a Domnului. Dar, pana atunci, ce-ar fi sa incepem cu „ziua Domnului” in sensul primei zile din saptamana si sa onoram Biserica lui Dumnezeu cu prezenta fiintelor noastre pline de dragoste fata de Dumnezeu si de frati?

Mie mi se pare ca in zilele noastre foarte multi stiu ce e sfintenia, ce e Biserica, cum sa traiasca pastorul si altii, dar, nu ar pune mana sa ridice vreo sarcina a trairii cu Dumnezeu.




„dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul”
Dar sa traim cu Dumnezeu fortandu-ne, se poate? Probabil… Dar, Dumnezeu ne cere sa Il cautam iubindu-L, sa-L ascultam pentru ca ne pasioneaza persoana Sa, pentru ca vrem sa facem si facem din El desfatarea noastra. Iubirea de Dumnezeu sta in implinirea, ascultarea activa, a poruncilor Lui. Cand placerea noastra sta in a face voia Domnului, cand ne place sa slujim, sa ne intalnim la Adunare, sa facem lucrarile Domnului, atunci, cu adevarat Il sfintim pe Domnul.


Ce sa iubim daca nu placerile noastre? Lucrarile Domnului. Nu ne iubeste Dumnezeu pe noi si nu-L iubim noi pe El? Atunci sa traim in asa fel incat realitatea iubirii inimii noastre sa fie pastrata aceeasi si in realitatea trairii iubirii despre care marturisim. Ce sa cautam, daca nu implinirea gusturilor noastre? Sabatul, adica, pentru noi astazi, odihna in Cristos, a fi in El „cata vreme se zice astazi”.


Numai ca, daca suntem in Cristos, nu putem sa fim oricum, sa ne purtam oricum, sa ne prezentam oricum, sau sa vorbim oricum. Nu putem sa facem ce dorim noi. Fiindca, nu suntem ai nostri, ci ai lui Cristos. Daca suntem in Cristos si El este in Dumnezeu, atunci cum sa traim noi in felul lumii, in pacate sau in placerile noastre? „Afara numai daca sunteti lepadati”.




„dacă-l vei cinsti, neurmînd căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededîndu-te la flecării”
Cum aflam ca poate cinsti un om pe Dumnezeu:
– neurmand caile lui de om;
– neindeletnicinudu-se cu treburile sale;
– nededandu-se la flecarii


Cai, treburi, flecarii. Acestea sunt puse fata in fata cu Calea Domnului, lucrarea Sa si realitatea ca ceea ce face El ramane. Si, astfel, ne putem evalua pe noi insine. Ce cai urma? Ce treburi facem? Suntem flecari?


Caile omului pot fi multe si rele. Ele, de obicei, nu sunt caile Domnului, iar omul nu cauta pe Dumnezeu in umblarea lui. Tocmai de aceea Dumnezeu a umblat pe pamant sa il caute pe om, in umblarea Sa. Aflam despre oile ratacite ale lui Israle si despre popoarele care umbla fiecare pe calea sa. Dumnezeu insa cauta pe cei rataciti sa-i aduca El pe calea buna. Daca au ratacit pe cand nu erau inca, cum sa mai gaseasca ei calea buna cand sunt rataciti deja? Scopuri in viata sunt multe, caile omului impanzesc pamantul in toate directiile. Daca am desena calea omului pe pamant in viata lui, sa facem un fel de radiografie, iar apoi am compara-o cu Calea Domnului, nu ca am avea imagini diferite, dar nici macar reperul cartezian nu ar fi acelasi…


Treburile omului sunt si mai multe. Omul are treaba si cand nu are. Sta omul pe internet, se uita la televizor, merge la volei, se plimba cu masina, munceste pamantul – toate si altele pierduti in timp, uitand ca zilele se duc si nu se mai intorc, pe drumul lor cu sens unic. Suntem atat de ocupati ca avem tupeul sa spunem ca din cauza aceasta nu mergem la Adunare. Pai tocmai aici este, de fapt, problema. Omul nu cinsteste pe Dumnezeu pentru ca se cinsteste pe sine, nu are timp de El pentru ca si-a facut timp pentru sine. Si atunci, chiar daca un astfel de om spune ca inima conteaza de fapt inaintea Domnului, nu face decat sa marturiseasca despre sine ca nu-L iubeste, de fapt, pe Dumnezeu, ci pe sine si numai pe sine. Meseriasi in treburile lor sunt multi, dar excelenti in lucrarea Domnului? Observ astazi ca standardul se vrea lasat mai jos, chiar in Biserica: pastorii pot sa fie chiar curvari, ei sunt lasati in numele unei iubiri pe care, de fapt, Dumnezeu nu o cunoaste, sa continue sa fie niste invatatori mincinosi in sanul Bisericilor lui Cristos; credinciosii stau acasa in fotoliu in timp ce Cristos este rastingnit inca printre fratii care mai merg la Adunare. Cat tupeu!


Flacarii sunt vorbitorii de cuvinte, aceia care sunt atat de nebuni incat se cred intelepti cand scuipa vorbe inghitite cand treceau prin adunarea celor nelegiuiti. Cartierul si limbajul de lemn este adus astazi in Biserica. Valorile sunt cei fara valoare. De pret sunt cei ieftini si usor de cumparat. Vorbele au ajuns goale, faptele jocuri de copii. Vorbim despre Dumnezeu si traim ca niste oameni. In loc de steagul biruintei este fleacul biruintei. Glume proate, fapte josnice, priviri trufase si incarcate cu patima pacatoasa, cu zgura. Cand se vor sfarsi toate acestea? Cand Il vom cinsti pe Dumnezeu din nou? Atunci si numai atunci, vom mai putea vorbi despre zidirea daramaturilor.


Sa ne intoarcem, asadar, la Dumnezeu! Poate ca ai nostri vor mai zidi iarasi daramaturile si vor pune din nou temeliile strabune. Ai mila de noi, Dumnezeule.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s