Corolarele unui Jurnal – Steinhardt

N. Steinhardt discuta, la un moment dat, in Jurnalul Fericirii, despre atitudinea pe care ar trebui s-o aiba cineva – nu oricine – in fata nedreptatii. Conditia dupa care rezulta cele doua corolare pe care le precizeaza ca atare este locul in care se afla persoana, ca subiect, in raport cu adresantul nedreptatii. Este, asadar, una cand nedreptatea ti se adreseaza tie, si, cu totul alta atunci cand este adresata altora si ai cunostinta de ea.

As vrea sa citez partial aceste doua corolare (pag. 61-62):

„Corolarul I: nedreptatea, cand iti este facuta tie, ai dreptul – daca-ti dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului – sa cedezi, cedarea in acest caz fiind palma cea mai cumplita. Nu te bati in duel cu omul care nu-i vrednic sa-i versi sangele.

Corolarul II: nedreptatea, cand ti (exprimarea poate parea gresita, dar nu e fiindca orice nedreptate si noua se impune) se face nu tie ci altuia, trebuie denuntata, doborata, indreptata.”

In acest context, autorul in citeaza imediat pe Iorga:

„Ai dreptul sa ierti numai ce s-a facut in paguba ta”

Si continua:

„Omul, daca rationeaza in calitate de crestin si vrea sa se poarte conform cu doctrina crestina, poate – si trebuie – sa nu tina seama de nedreptatile savarsite impotriva-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar daca ocupa o functie de raspundere ori se afla in fruntea treburilor publice nu are dreptul sa invoce principiul iertarii spre a ramane distant si rece in fata raului si a lasa pe nevinovati prada ticalosilor.

Eroarea tragica a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat doua situatii distincte. Si nu numai a lui, a numerosilor zapaciti care cred ca ‘nu judeca’ si ‘cine-s eu sa judec?’ se refera si la interesele comunitatii, ale omenirii. Acolo e altfel, invers: vigilenta, apararea binelui, pastorul e iubit de turma pentru ca o pazeste si-si pune viata pentru ea.”

Publicat în Fără categorie

(dar) Vine o zi…

Cristos a fost batjocorit greu…

Pe drumul crucii de lemn l-au condus vrajmasii. Cand se lupta, vazand cat de grozav e paharul suferintelor in duh, ucenicii, apropiatii Sau, au adormit… Unul a fugit in pielea goala. Privirea altuia i-a intalnit-o dupa ce-a cantat cocosul – se lepadase de El in fata oamenilor.

Nici femeile care-L plangeau nu au inteles care era, de fapt, taina suferintei lui Cristos.

Scuipat si lovit peste fata, pironit pe o cruce la care S-a dus Singur, i-au pus paza. Sa nu fuga, de pe cruce, Acela care pentru aceasta S-a nascut si a venit in lume.

Asa S-a stins Lumina care era in lume, asa a murit Viata venita din ceruri. Detaliile sunt importante si numeroase. In scurte cuvinte… Cristos a fost nedorit de oamenii acestei lumi, care au facut tot posibilul ca El sa moara si sa stea acolo.

Dar: Cristos a inviat din morti, parga celor adormiti! El, biruind moartea, prin moarte viata ne-a adus. El, prin suferinta ne-a dat bucuria cea sfanta si intreaga. El, prin rupere, ne-a adus pacea relegarii cu Tatal, in slobozenie curata.

L-au urmat martirii de pretutindeni si de oricand, marturisitorii pe care lumea nu i-a iubit, asa cum nu L-a iubit nici pe El. In arene, in inchisori, pe insule sau in diversele torturi, sfintii cei marturisitori, savarsitorii martiriului sfant si curat, au fost separati de fratii lor in grea rupere si durere. Caci bunii prieteni si frati, cei care L-au dorit pe Cristos, nu au putut vietui impreuna, prin miseleasca voie a celor blestemati si parasiti de Dumnezeu… in voia mintii lor blestemate. Dar, a putut inchisoarea sa-i tina? Sau izolarea, sau moartea chiar?

Caci se vor intalni in cer sfintii lui Dumnezeu, prietenii si fratii. Si, in pace si adanca pretuire, iubi-se-vor la sanul Celui Sfant. Acolo moarte nu va fi, nici lacrimi, nici dureri. Si nici cei care sa-i desparta de Domnul lor pe aceia care nu si-au iubit viata, ci au vrut mai degraba sa primeasca batjocura si moartea drept pret pentru iubirea de Dumnezeu.

Dragi crestini, orice v-ar face voua oamenii, sa va desparta de dorul partasiei cu Dumnezeu si cu fratii, de scumpa Adunare si sfanta – vine o zi cand cei morti vor auzi glasul Lui, cand Cristos va invia din morti pe aceia care au fost ai Sai pe pamantul acesta. Si nimeni nu va putea sa va rapeasca clipa aceea a bucuriei.

Fiti treji, dar, vegheati! Duceti pana la capat mantuirea voastra, cu frica si cutremur. Caci Cel ce vine va veni si nu va zabovi. Nu va inselati, preiubitilor, ce seamana omul aceia va secera. Stati gata, dar, avand mijlocul incins caci vine Mirele. Nu dormiti, vegheati! Cristos a inviat din morti!

Publicat în Fără categorie

Uciderea copiilor in pantecul mamei – un drept al medicului?

Citeam aproape fara sa-mi cred ochilor urmatorul articol (din care citez cateva randuri):

Francesca Minerva susține că doctorii ar trebui să aibă dreptul să ucidă nou-născuții, în cazul în care aceștia au vreun handicap sau pur și simplu nu sunt doriți de către mamele lor. Un bebeluș în primele sale zile nu este propriu-zis o persoană, iar uciderea lor imediat după naștere nu ar fi diferită de un avort timpuriu.

Potrivit cercetătorului, un nou-născut trebuie să dezvolte sentimente, speranțe și scopuri pentru a deveni o persoană cu dreptul moral la viață, scrie „Daily Mail”.
Citiţi mai mult: „Doctorii ar trebui să poată ucide bebelușii. Nou-născuții nu sunt persoane!” – Viata > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/doctorii-ar-trebui-sa-poata-ucide-bebelusii-nou-nascutii-nu-sunt-persoane-969152.html#ixzz1rdhEL9n3 EVZ.ro

Deci, dam o definitie care sa ne permita o concluzie si apoi concluzionam folosind acea definitie. Eroare tipica de logica? Si? Nu sunt asemenea erori la tot pasul? Ba da, numai ca urmarile unor astfel de erori conduc omenirea la a nu mai putea fi numita „umanitate”.

La ce concluzii poate ajunge mintea blestemata a omului!

Publicat în Fără categorie

Pastele sunt aproape

Paştele Iudeilor erau aproape. Şi mulţi oameni din ţinutul acela s-au suit la Ierusalim, înainte de Paşte, ca să se curăţească. Ei căutau pe Isus, şi vorbeau unii cu alţii în Templu: „Ce credeţi? N’are să vină la praznic?” Iar preoţii cei mai de seamă şi Fariseii porunciseră că, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca să-l prindă.” (Ioan 11:55-57)

Iudeii se pregateau de Pastele evreiesc. Ne pregatim si noi – curatenie de primavara, haine noi, o masa bogata, invitatie prentru membrii familiei, cadouri, oua vopsite, cozonaci. Pregatirea aceasta, dimpotriva, ar trebui sa fie sufleteasca. Odata pe an e o asemenea „sarbatoare”, mai degraba ii pot zice comemorare, si atunci ratam complet sensul ei.

Poate vine Domnul chiar de Paste, saptamana viitoare. Si, toate acestea, pentru ce le-am pregatit? Ce vom lua cu noi din tot ce-am pregatit? Daca ne-am pregatit sufleteste, atunci aceasta va ramane. Si tocmai si aceasta este chemarea pentru crestini – sa fim intotdeauna pregatiti, fiindca Domnul sta sa vina!

Noi nu o sarbatoare asteptam, ci Il avem mereu cu noi (daca-L avem) pe Cristos Insusi, „Pastele nostru”. Cristos, Pastele, a fost la Pastele evreiesc. Erau zilele cand Domnul era pe pamant, cand Cel catre care aratau toate semnele si semnificatiile Vechiului Testament era printre oamenii care traiau aceste obiceiuri in speranta esentei din spatele lor. Numai ca, in timp, au ramas cu obiceiul, uitandu-i semnificatia. Au ramas cu o metoda perfectionata de a taia lemne, uitand sa mai faca focul. Au ramas cu o icoana, ajungand sa nege si sa omoare pe Cel zugravit in ea, atunci cand a venit in mijlocul lor Domnul, pe care-L asteptau. Ce trist, nu-i asa? Dar, oare, noi cum suntem, noi cum ne pregatim zilnic de revenirea lui Cristos?

Este Pastele pentru noi doar o sarbatoare, odata pe an? Suntem si noi crestini de Craciun si Pasti, cand, de fapt, tot pentru noi sarbatorim?

Preotii cei mai de seama se pregatisera si ei – au hotarat sa-L omoare pe Cristos, au vorbit cu oamenii sa le spuna daca-L vad, sa-L poata prinde. Au pus panda impotriva Celui omniprezent, acum fiu al omului… Preotii cei mai de seama… doreau sa-L prinda pe imparatul calare pe un magarus… Si iata-i cum n-au priceput. Si iata-ne si pe noi, gata sa trecem pe langa realitate cu obiceiuri, pompa si fast.

Caci, in Cristos, sarbatoarea este deplina. Dincolo de o zi, dincolo de un obicei, Cristos ni S-a adus pe Sine, dandu-se deplin noua, ca sa avem partasie cu Tatal tot deplin, prin Sine. Astfel ca, Cristos, Pastele nostru, este Sarbatoarea in care suntem in fiecare zi – daca suntem in El – si motivul pentru care ne pregatim.

Da, este si un praznic. Este praznicului sarbatorii in spatiu si timp, o sarbatoare a unei zile. Cand, am putea sa avem mancare, bautura si galagie si fara Cristos. Este praznicul in familie, in Biserica. Si acesta poate sa fie fara Cristos. Este si praznicul Imparatiei Cerurilor, masa cu Cristos Insusi, parte din nadejdea pe care o avem, parte din asteptarea cu care nadajduim. Acesta din urma nu se poate fara Cristos, iar acolo vor fi doar aceia pe care i-a testat Cristos in viata de aici si i-a gasit vrednici.

Pastele este aproape. Cum ne pregatim?

Publicat în Fără categorie