Acasă » Apologetica » Dar ce am impotriva ta… Un raspuns unui comentariu[3]

Dar ce am impotriva ta… Un raspuns unui comentariu[3]

Acest articol este un raspuns partial fata de un comentariu primit la un articol, pe blog. Acesta poate fi citit, asa cum l-am primit, in intregime, aici.

De asemenea, se poate citi prima parte a raspunsului despre care mentionam mai sus aici si a doua parte aici.

Sa ne gandim, acum, la o a treia abordare a comentariului amintit mai sus, la aspecte care rezulta din urmatoarele afirmatii:

Eu unul pentru mine si pentru cei la care tin zic mai bine un Doamne ajuta-ma pe mine si pe ai mei (referindu-ma la cei apropiati la care tin),fereste-ma de rele si iarta-mi pacatele chiar daca nu merit si gresesc fata de tine ! … nu ma duc prin biserici sa rod MOASTE (chilotii ,unghiile unuia sau altuia care se zice ca a vazut cine stie ce cai verzi pe pereti si l-au facut ortodocsii mei rapid sfand) incat pana la urma va fii plin tot calendarul (365 zile) cu cruci rosii de atatia sfinti intruchipati. Decat fals credincios mai bine sant asa cum natural ma simt,am pacatuit fiindca sincer eu unul recunosc ca l-am si hulit pe D-zeu fiindca urasc rautatea pe care a lasat-o sa bantuie pe pamant (poate chiar si fac parte din ea dupa cum ar spune unii doar pentru ca vorbesc asa desi eu niciodata nu am facut rau cuiva decat poate pentru a ma apara ipotetic vorbind cel putin din punctul meu de vedere).Nu am nici un fel de regrete si nici teama de judecata fiindca intre falsii credinciosi si mine…mai bine prefer sa raman astfel cum ma stiu (fie si pacatos) Doar Dumnezeu ma va judeca si nu ma tem de judecata sa,nu stiu de ce nu ma tem insa simt ca niciunde oricat de rau ar fii in iad nu exista mai multa suferinta decat sa vezi cat de rau poate fii omul aici pe pamant.

 

1. Mersul la Biserica, Biserica si acasa

Intr-un anume sens, biblic, ideea de a merge la Biserica are in spate o eroare. Biserica trebuie vazuta intai de toate ca fiind Adunarea sfintilor. Ei, credinciosii, sunt Biserica. Cand ma gandesc ca ma duc la Adunare, atunci a spune ca „ma duc la Biserica” are sens (vazandu-le sinonime). Dar, pe de alta parte, stim cu totii ca oamenii nu se refera, de obicei, la fratietate, ci la o cladire. In acelasi timp, vom face diferenta intre Trupul tainic al lui Cristos – Biserica Universala – si Biserica Locala. In spatiu si timp se pot strecura printre credinciosi oameni scrisi de mult pentru osanda, oameni supusi poftelor firii carnii, care nu au Duhul.

In alta ordine de idei, cautand sensul autenticului in viata noastra, nu putem sa trecem peste anumite aspecte ale invataturilor Bibliei, lasandu-le neobservate. Noul Testament ne invata importanta partasiei fratesti in Biserica Locala, rostul cresterii spirituale in cadrul predestinat de Dumnezeu, pericolele inerente neparticiparii „impreuna”.

Reactia corecta la ideea eronata de Biserica nu este in „a sta acasa”, avand tot felul de pretentii (ca-i mai bine asa, ca e mai sigur, ca-i mai comod et c.), ci este in a dobandi si a avea perceptia corecta, biblica, practica si evlavioasa. Da, sunt de acord ca fiecare vom da socoteala personal inaintea lui Dumnezeu. Este bine ca, in fata atator situatii in care altii se indeparteaza de Dumnezeu – cel putin cum percepem noi – sa nu le luam exemplul, prost de altfel, ci sa cautam sa fim noi insine credinciosi. Sunt de acord cu importanta faptului de a ne ruga, de a ne interesa de ai nostri si de a lucra inspre a-i ajuta in cele spirituale. Dar, in acelasi timp, chiar daca altii au obiceiul sa paraseasca „adunarea” (Eklesia lui Dumnezeu), noi nu trebuie sa fim ca aceia, dimpotriva!

Statul acasa nu este o solutie pentru „a face Biserica gresit”. Corectarea problemei se face prin a intelege, cum spuneam, ce inseamna Biserica (via Cuvantul lui Dumnezeu), cum se poate pune in practica aceasta si a fi, in adevar, Biserica lui Dumnezeu, asa cum, de altfel, am si fost chemati de Cel care „face totul dupa sfatul voii Sale”.

In cealalta parte este excesul de zel (sau… doar zelul) in a merge in biserici (diverse constructii, diverse locuri) si a cauta o religiozitate a unei practici religioase de datina omeneasca, fara putere duhovniceasca, o evlavie de forma, gaunoasa. Cum spunea si persoana care a scris acest comentariu – galagie mare si cozi la pupat de moaste. Sau… spectacole ieftine si circ in bisericile evanghelice care si-au pierdut puterea trairii in sfintenie si acum cauta cu disperare o alta forma de evlavie, o forma doar, o forma… in manifestari ale unei alte evanghelii, fie ea a somnului prelung sau a dantuielii si agitatiei oarbe. Suntem mai spirituali daca umblam in multe biserici? Asta ne face sa fim mai spirituali – ca pupam moaste, ca dormim de la fix in banci, ca chemam si trimitem duhuri in declaratie care ne depasesc in mod vizibil si enervant de evident? O, cat de clara este chemarea lui Dumnezeu la autentic si cat de mult incearca omul, in zbaterea lui carnala, sa gaseasca orice altceva dar numai voia lui Dumnezeu pentru el nu…

Traversam vremurile cand a fost hotarata o tulburare a obiceiurilor la nivel global, pana acolo ca tremura toate din incheieturi si se scutura la pamant praful mult care s-a depus pe esenta trairii crestine. E timpul cand multe din cele facute se pun la incercare si se dovedesc bune, cand altele se vad ca sunt „praf in ochi”. E si vremea cand falsul straluceste prea mult, dar nu pentru mult timp! Aceasta este si ideea – oameni buni, daca tot vedeti ca nu merg lucrurile, daca tot vedeti desertaciunea aceasta peste tot in jurul vostru, lasati-va in mana lui Dumnezeu si in voia planului Sau cel bun si complet! Ce, bine este sa gresim original in fata atator greseli sau sa ne indreptam viata? Si, daca descopar o traditie moarta, goala de continut si fara noima in raport cu Scripturile, solutia este sa inventez alta noua sau sa imi pun viata in lumina invataturilor de la Dumnezeu si sa mi-o schimb in conformitate cu acestea?

Da, sunt de acord cu multe din observatiile pe care le aud mai mereu si pe care multi le au. Dar, de ce nu vrem sa Il cautam pe Dumnezeu cu adevarat si sa gasim esenta fiindului experimentandu-L pe El, Dumnezeul adevarat si viata vesnica?! Pentru ca nu ne place realitatea pe care ne-o arata El, Cel care singur nu vede stramb! Apropos de sfintii din calendar si de faptul ca toate zilele vor fi „ocupate” de cate un „sfant” – ar trebui sa fim toti sfinti si sa fim sfinti de toate zilele – aceasta este chemarea Bibliei, a lui Dumnezeu! Cum stam? Unde ne aflam in raport cu realitatea chemarii divine?

Printre atatea conceptii gresite cu privire la Dumnezeu si Biserica – unele de te apuca rasul ore intregi – ce faci tu cu viata ta? O alta traditie moarta in ea insasi? O reactie a firescului la firesc?

 

2. Decat fals credincios mai bine pacatos

Aparent pare ok… afirmatia. Superficial, as tinde sa fiu de acord cu ea. Totusi, in lumina Scripturii, vom remarca faptul ca… un fals credincios este un pacatos. Sunt din aceeasi categorie, urmeaza aceluias destin. Ar fi bine sa ne imbunatatim gandirea si sa spunem: „mai bine decat un fals credincios, un credincios autentic!”. Din nou, acelasi timp de gandire – sa alegem un rau altui rau cand putem sa alegem un bine… Nu, nu e mai bine sa fii un pacatos decat un fals credincios fiindca… nu e nicio diferenta intre acestea (ar fi… faptul ca falsul credincios zice ca e credincios, dar aceasta este un fals pe care-l stim deja). Solutia? O intoarcere autentica inspre Dumnezeu!

 

3. Rautatea pe care Dumnezeu a lasat-o in lume – sa-L uram pentru aceasta?

Da, Dumnezeu a permis ceea ce se intampla acum in lume si ceea ce s-a intamplat pana acum. Dar, aspectul acesta al suferintei si al raului este deosebit de amplu si comporta o dezvoltare laborioasa in multe dintre ramurile sale.

Suferinta este ca un catalizator care potenteaza cautarea omului dupa Dumnezeu, dar care participa la formarea omului. Suferinta omului sta la baza a foarte multe lucrari de o valoare uriasa. Cantari, poezii, opere de arta, diverse scrieri, discutii, ganduri – de o valoare uriasa, nascute in suferinta, prin suferinta. Este rautatea un lucru bun? Nu. Dar sa nu desconsideram ce poate face Dumnezeu cu omul care trece prin grele momente.

Rautatea celorlalti a nascut cuvinte ametitor de inalte cand, pe cruce, Cristos a spus: „Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac!”. Sa nu uitam ca Dumnezeu este tot acolo cand sufar unde a fost si cand Fiul Sau, Isus Cristos, murea pe o cruce pe un deal obscur… Fata lui Stefan, martirul crestin al primului secol al e.n., se vedea ca o fata de inger, in timp ce, plini de ura si rautate, alti oameni participau la uciderea prin lapidare. A putut rautatea sa-i invrajbeasca pe cei care au fost inaltati de minunata si tainica prezenta a lui Dumnezeu in vietile lor, pe mucenicii aceia binecuvantati? A fost rautatea celorlalti perla adevaratilor traitori? O, nu! Dar ce inalta intelepciune este in intelegerea rostului existentei suferintei si a raului care o provoaca…

Problema noastra nu e suferinta, ci cum sa trecem prin suferinta avand o stare a fiintei de o inaltime asemenea aceleia aratate noua de Mantuitorul?! Schimbarea esentei fiintei noastre ne este adevarata problema, adevarata framantare. Si, pentru credincios, suferinta este atunci cand nu reuseste sa treaca sfant prin suferinta, iar nu suferinta prin care oricum va trece.

 

4. La judecata. Teama de Dumnezeu

Un alt subiect important. Si, ca si celelalte, care are pretentia – pe drept vorbind – de a fi tratat nu in cateva cuvinte, ci in zeci de volume si mii de ore de discutii (o viata de om, si mai mult de-am putea). Dar, totusi, letargia, ameteala si indiferenta in care ne scaldam este ceea ce ne face sa fim insensibili la judecata lui Dumnezeu. Realitatea crunta este ca… in fata judecatii lui Dumnezeu oamenii vor paraliza, vor cauta sa se ascunda in moarte, in anihilare. Atat de grozava este si va fi judecata lui Dumnezeu, in acea „zi” mare si infricosata, incat… „cine va sta in picioare”? cum zice Scriptura.

Atitudinea ca nu ne temem de judecata fiindca ne comparam cu altii este una extrem de nefolositoare. Dureros de nefolositoare. Absolut gaunoasa. Pai, asta-i problema omului? Asta e problema – cum e el in comparatie cu… un altul? Problema este ca ne vom infatisa inaintea lui Dumnezeu, asta-i problema! Nu cu un om vom fi comparati, ci cu Dumnezeu! Si sa nu-mi ziceti ca nu va temeti… In prezenta Lui, atunci, la judecata, nimeni nu va fi gasit vrednic sa stea in picioare, sa ramana, sa treaca de judecata! Nimeni! Nimeni! Aici este marea problema. Deasta ne facem noi religiile noastre, cu datinile noastre si cu obiceiuri omenesti – fiindca nu intelegem cu cine avea a face! Ca, daca am intelege, am sta de paza zi si noapte la vietile noastre sa pazim poruncile PreaInaltului Dumnezeu…

Iertati-ma! Prostia cu iadul… am mai auzit-o… dar nu ceea ce SIMTIM noi (si, cred ca unii dintre noi sunt capabili chiar sa simta, nu se joaca, asa cum o facem noi, diletantii in ale simtitului!) defineste realitatea! Putem sa simtim mult si bine ca in iad va fi mai bine decat pe pamantul blestemat, fiindca nu e asa! Daca ar fi fost asa, de ce-a mai murit Cristos? Ba, sa va temeti de judecata lui Dumnezeu! Caci, cine va putea sa suporte ziua aceea mare si infricosata? O, da, e o mare durere sa vezi cat de rau poate fi omul pe pamant. Dar, nu vedem noi ca pentru acest om pierdut a venit Cristos, Fiul lui Dumnezeu, sa moara pentru a-l elibera din starea lui? Nu intelegem noi suferinta lui Dumnezeu pentru a ne da noua viata, speranta si eternitatea glorioasa?

Si, iata-ne, in sfarsit, la miezul problemei – suferinta lui Dumnezeu. O, cat de buni suntem sa ne vedem suferinta noastra. Dar, ca a venit Cristos, Fiul lui Dumnezeu, pe pamantul mizerabil, ca a murit in dizgratie, osanda si batjocura, nu vedem? De ce a trebuit sa sufere Cel Sfant? De ce a plans Isus? Ce, nu avea tot cerul de slava? Iata ce mare este depravarea in care ne gasim, ca a trebuit sa moara Dumnezeu, in Fiul Sau, ca sa putem fi rascuparati din „felul nostru desert de vietuire”! Abia asa, in Cristos, vom putea sta inaintea lui Dumnezeu la judecata. Fiindca vom avea o ancora a sufletului nostru, o nadejde vie, deplina: ca am fost rascumparati cu pret nu de aur, de argind, de pietre pretioase, ci cu „sangele SCUMP al lui Cristos”!

Dragi cititori, oare nu ne infioram de judecata lui Dumnezeu asupra lui Cristos, pe cruce, taina scaparii noastre de consecintele – care nu pot fi descrise in grozavia lor – revarsarii maniei lui Dumnezeu asupra omului corupt de pacat? Daca nu, ar fi cazul! Ar fi cazul!

O, ce suferinta este pe pamantul blestemat! Dar, ce va fi in iad… sa aiba mila Dumnezeu de fiecare. Caci noi nu de iad ne temem, ci de mania lui Dumnezeu. Si, mantuirea sufletului nu este de iad, ci de mania lui Dumnezeu! Dumnezeul acela mare si infricosat. Lipsa umblarii cu Dumnezeu, lipsa trairii cu Dumnezeu si a experimentarii autenticului in relatia cu Dumnezeu il face pe om sa fie un etern somnambul in ce priveste realitatea care-l asteapta…

Sa cautam, mai bine, iertarea pacatelor noastre, impacarea cu Dumnezeu si a fi o faptura noua.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s