Acasă » Adevar » Printre privirile stelelor…

Printre privirile stelelor…

Calatoria este istovitoare. Dar o termini, pas cu pas. Ai ajuns pe varf. Esti acolo. In jurul tau ai o panorama pe care ai vrea s-o fotografiezi, dar cu un aparat care nu s-a inventat inca, sa imortalizezi… nu stiu… senzatia aceea care pare mereu aceeasi si e intotdeauna diferita…

Te asezi si… e liniste. Sau, mai bine spus, tacere. Incet, incept toate sa-ti vorbeasca. Incepi sa intelegi fiindca vezi. Incepi sa vezi…

Vezi padurile intinzandu-se in zare, le vezi frumusetea. Stii ce nu vezi? Uscaturile.

Vezi umbrele norilor, vezi seninul. Muntii stau fermi, chiar daca e soare sau nu.

Vezi urma traseului. In padure nu puteai vedea asta, dar acum intelegi. Te gandesti la batranii care au umblat cu Dumnezeu, ce priveliste li se deschide acum…

Cararea se vede pana sus. Te gandesti la Dumnezeu Tatal, care a vazut tot drumul Fiului catre Golgota… Fiecare pas…

Te intrebi daca frumusetea pe care o admiri s-a nascut cu mii de ani in urma sau e doar rasplata pentru ca ai depus un efort foarte mare sa ajungi acolo? Ambele? Niciuna?

Te intrebi daca nu ai putea vedea, ai mai urca pe munte? Pentru liniste? Dar daca nu ai auzi? Dar daca ai fi un surdo-mut? A, atunci nu ai veni? Pai, atunci, asta sa fie, faptul ca vezi, ca auzi? Asta sa fie, de fapt, frumusetea muntelui?

Soarele apune. Ar fi putut sa apuna simplu, banal. Oricum apune. Si… o face de multi ani. In fiecare zi… Si, totusi, o face unic de fiecare data? Nu se plictiseste? Noi de ce ne plictisim?

Pe cer apar stelele. Tot mai multe. Ca Soarele, doar ca… nu atat de aproape. Te gandesti ca… apropierea de Dumnezeu face lumina in viata ta. De departe, te-ai calauzi cumva in viata. Dar, aproape fiind, e lumina, e ca ziua, e cu totul altfel…

Oamenii sunt mai rari pe aici. Si muntele ii selecteaza. Nu urca oricine. Mai nimeresti si rataciti pe munte. In sensul ca ar fi trebuit sa fie altundeva. Dar, daca mergi mai des, sansele sa mai intalnesti astfel de oameni scad. Mai merg si la munte, unii, dar nu insista. Nu le sta in caracter…

Un imens… Dar daca te-ai fi nascut intr-un imes fara forma, fara niciun obiect. In ce parte ai merge? De ce? Si… cat? Pana „unde”? Ai „merge” in gol o viata si-ai muri. Si, totusi, care-i diferenta ca, in aceasta viata, in cea reala, ne nastem, traim si murim? Faptul ca avem munti, carari, apusuri de soare, stele pe cerul noptii? Faptul ca, in mister, totul e inconjurat de frumos?

Pe camp e o floare. O pot rupe, o pot lua cu mine. O pot pune in vaza, acasa. Trece. Moare. O presez, dar… nu mai e ea… E o dovada frumoasa ca a fost, candva… Atunci, de ce-a mai fost? Pentru a ma bucura o clipa? Pai… ma intristez urmatoarea. Si, atunci, pretul pentru bucurie este intristarea? Atunci, nu ar fi fost mai bine sa nu simt nimic? De ce tocmai am legat frumosul, sentimentele de o lege morala?

Sa fug de intrebari, daca Dumnezeu ma supune la ele? Sa caut sa le raspund, fara sa pot? De ce ma mai intreb, atunci? Si, chiar daca m-as raspunde, cu ce m-ar ajuta? As scapa de moarte? As scapa de rau? Daca intrebarile ma conduc intr-un lume a complexului, de ce ma astept sa gasesc raspunsuri banale? Si, totusi, de ce nu ar fi raspunsuri simple in toate astea?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s