Observatii legate de Biserica, pericolele [2]

2. Sub nivelul formei. O expresie pe care am citit-o intr-o carte scrisa de Cristian Badilita.

Suntem intr-un pericol real, evident deja, de a trai un crestinism tern, lipsit de nuanta, la un nivel formal sau chiar sub.

Omul, „coroana a creatiunii” lui Dumnezeu, este fiinta care poate sa se coboare nu doar la nivelul animalelor, ci chiar sub (verzi Epistola lui Pavel catre Romani, cap.1). In alta ordine de idei, putem sa vorbim despre un nivel subformal. Atunci cand omul, crestin sau nu, cu numele sau nu, ajunge sa se blocheze intr-un spatiu extrem de simplist, al elementelor subcopilaresti, ale unor nuante de gri finite, putine la numar, poate chiar inexistente.

Lumea crestina, astazi, se imparte in mai multe familii. Da, tinem la ale noastre, fiecare. Totusi, dintr-o lipsa acuta de argument, pe fondul unei lipse de intelegeri importante, credinciosii de astazi (sau poate pseudo-credinciosii?) ajung sa se opreasca intre doua paranteze atat de apropiate incat practic se ating…

Eram, cu mai multi ani in urma, intr-un spital, impreuna cu un grup de prieteni, mergand sa cantam spre inviorarea celor bolnavi, din salon in salon, cateva cantari crestine alese sa incurajeze, sa intareasca. Nu putini au plans auzindu-le. Ne rugam pentru bolnavi, spuneam pilde care ii cercetau pe oameni. Simplu, deschis. Politicos si atent, ne ceream intotdeauna voie sa intram in vreun salon. Prezentam ce vrem sa facem si oamenii ne primeau bucurosi. Cateva clipe de suflet. Intr-o zi, la un salon, cand sa intram, dam de un barbat aproape tot in ghips, care se plimba, totusi, cu niste carje, probabil parte din terapia de refacere. Om, om, ca toti oamenii, doar ca in ghips. Ne intreaba incruntat ce vrem. I-am spus. „N-avem nevoie de Dunmnezeu”, zice el. De fapt, era evident ca are nevoie… Nu ne-am cramponat noi la vorbele lui, ceilalti din salon au avut nevoie. Ce m-a frapat a fost ca un om intr-o stare ca a lui a fost cel care nu a vrut sa ne primeasca. In contextul de atunci, o reactie la faptul ca nu eram din cultul din care facea si el parte…

Intr-o zi, la o inmormantare fiind, dupa ce se termina, inca in gandurile mele, departe de cele de acolo, dau sa plec. Cineva imi intinde un colac. Eram la o inmormantare tinuta de orgodocsi, cineva de la Oastea Domnului a trecut dincolo. Iau colacul, nu sunt prea atent. Imi vine in minte ca nu am luat colac pana atunci, dar nu stau sa ma gandesc la asta acum. Cand ies ma vad cativa baptisti, purtam o scurta discutie, la alt nivel, inferior, gandurilor de pana atunci, predicilor preotiolor, cantarilor Oastei Domnului… Dupa o vreme, ma intalnesc cu unul dintre ei. Vin la Biserica. Ce-mi zice? „Pace”? Nu! Ma intreaba de colac. Uitasem de el… Pana la urma a concluzionat: „Esti ultimul om!”, si a plecat. Asadar, am ajuns ultimul om. Iata ce face un colac… Daca m-as fi dus la masa de dupa, cred ca nu mai eram nici macar om, un extraterestu rataci pe planeta albastra… Si, iata, s-ar fi adeverit si ca extraterestrii exista.

Blocati in niste forme pe care oricum nu le inteleg, multi crestini nu pot inainta in viata fiindca si-au inchis orizontul atat de mult incat obscuritatea a luat locul tuturor lucrurilor frumoase si bune.

Pe vremea intoarcerii poporului evreu din robia babiloniana, in urma primului val de repatriere, dupa ce au refacut altarul Domnului, poporul s-a lasat pe tanjala si au uitat ca Dumnezeu le-a trezit duhul pentru a se reintoarce sa refaca Templul. In Eden, Dumnezeu si omul. Dupa un timp, Cortul Intalnirii, unde venea prezenta Domnului. Apoi, macar ca Dumnezeu nu locuieste in locuinte facute de maini omenesti, El a venit si a locuit in Templul zidit de Solomon. Si, apoi, alte Temple. In Cristos, „Templul” daramat si in trei zile zidit iarasi, Dumnezeu a locuit printre noi. In Biserica, fiecare este Templul Duhului Sfant. Si, in nadejde – „Iata Cortul lui Dumnezeu cu oamenii!”. Degeaba aducem noi jertfe, cand nu avem partasie reala cu Dumnezeu… Nu era destul altarul si jertfele, trebuia rezidit Templul. Tot asa, astazi, multi crestini se pot inchina, dar fara sa aiba o partasie cu Dumnezeu. Ei sunt cei care traiesc intr-o religie care nu-i cu nimic mai buna decat Legea, mai proasta cu siguranta, fiindca nu vine de la Dumnezeu (pe cand Legea a venit de la Dumnezeu si a avut un rol bine stabilit in planul de mantuire).

O, daca-ar sta mantuirea intr-un colac… Sau intr-o apartenenta religioasa, un scaun intr-o cladire… Ar fi pur omeneste, nimic din lucrarea pe care o poate face doar Dumnezeu. Din pacate insa, oamenii sunt gata sa lege bine lanturile rautatii din inima lor, sa purceada tot mai cu avant pe drumul urii, dar sa nu se lase de obiceiurile si traditiile lor, pe care oricum nu le inteleg si, cu atat mai putin, nu le pot explica… Pentru un colac, iata, cineva a fost gata sa ucida cu vorba – „Esti ultimul om…”. Cat de ridicol… Un astfel de crestinism este o trista si ieftina imitatie. Nimeni nu va vrea sa faca parte dintr-un astfel de crestinism… Viitorul este posibil doar daca vor exista oameni care sa fie reali in relatia lor cu Dumnezeu.

Cum ajunge cineva intr-o asemenea stare? Printr-o viata goala de continut, departe de umblarea reala cu Dumnezeu. Cum raspundem unor astfel de oameni? Cu argument? Nu stiu daca-i intereseaza. Cu cearta? Ei oricum se cred mai buni, deci… nu i-ar ajuta cu nimic! Atunci? Cred ca numai Dumnezeu poate sa cerceteze si sa aduca realitatea prezentei Sale, a constientizarii a ceea ce inseamna Dumnezeu si viata traita langa El.

Biserica va fi ceea ce trebuie sa fie (si) atunci cand oamenii ei vor umbla cu adevarat cu Dumnezeu, nu in formele reci si neintelese ale ritualurilor religioase sterpe, ci in realitatea schimbarii vietii facute de Dumnezeu, in minunata Sa lucrarea de transformare si intregire in chipul lui Cristos.

In latura cea mai indepartata a unor astfel de obiceiuri firesti, se regasesc psihopatii religiosi, poate chiar sociopatii religiosi. Atat de formali, dar plini de zel pe viata si pe moarte pentru un nimic. Fiindca, indiferent daca are sau nu relevanta, pentru ei obiectul luptei este lipsit de continut, irelevant. Dar, ar ucide pentru el.

Tot asa, l-au ucis si pe Cristos. In numele lui Dumnezeu… Incredibil? Dar s-a intamplat! E o boala cumplita. Nu degeaba denumirea de fariseu, avand o cu totul alta semnificatie, a ajuns sa fie sinomima cu ideea de ipocrit/ipocrizie si chiar sa-i ia locul cu brio.

Pericolul, in crestinism, nu este numarul mic de credinciosi, ci numarul mare de falsi-credinciosi. Au fost, slava Domnului, astfel de oameni in toate timpurile. Sa nu ne lamentam sau sa ne credem speciali in prigoana… Rolul lor este acela de a dezvolta cadrul pentru credinciosi, ca acestia din urma sa raspunda cereste celor firesti si ca, prin intristarea fetei, inima sa li se faca mai buna.

In incheiere, bine e sa nu fim pricina de poticnire. Dar, nu va lasati mahniti de scuipatul care se prelinge pe fata voastra, venit cand nu va asteptati, cand garda era jos, ca doar ati fost la Biserica… cu „fratii”. Ganditi-va, numai, la Cristos! Fiti fii ai Tatalui din ceruri, bucurati-va! Din suferinta cea mai grea, in taina, in intuneric si adanc, se nasc cele mai frumoase perle. O perla nu trebuie prezentata intr-un ambalaj de senzatie, prin nenumarate reclame si reducere de pret. O perla este admirata fiindca e valoroasa in sine. Dar, o perla nu apare, ea se formeaza, devine.

Anunțuri

Observatii legate de Biserica, pericolele[1]

1. Oamenii care se implica in ceva pe termen mediu-lung se vor confrunta, in mod natural si previzibil, cu monotonia, cu activitatea care se repeta, cu obisnuinta. De aici, in contextul crestinismului, usor se poate aluneca inspre formalism. Altfel, o alta problema apare si este de remarcat. Cand un copil sta in casa ore in sir, zilnic, invatand cu constinciozitate abia asteapta o pauza, o relaxare. Un aer curat din racoarea serii cand sa iasa la o plimbare si cand sa uite cu totul de scoala si munca lui de a-si pregati o anumita cariera.

In crestinismul de astazi, in acest sens, avem o problema. O problema cu seriozitatea liderilor si a celor care ofera „alternative”. Crestinismul real presupune o lupta serioasa si continua. Crestinul lucreaza asiduu in vederea inaintarii lucrarii credintei. Din monotonia care se poate naste de aici, ca om, individul se poate retrage intr-o stare de „racorire”, mai ales in urma oboselii acumulate.

Aici profita unii de pe munca altora. Aici – fiindca, desi nu ar trebui, smecherii si-au facut cuib si prin ungherele crestinismului de toate culorile – apar profitorii, care nu au ridicat o unghie in viata lor in ucenicizare, care ofera „concedii”, „prajituri” si „aer curat”. Si, oamenii merg. Problema este ca acestea nu se fac in contextul bisericii locale si, daca se fac aici, nu se fac intotdeauna corect, adica demn.

Si, tocmai aceste lipsuri determina constientizarea unei categorii de oameni care nu ar trebui sa existe si care lasa o mostenire de tensiune si una a dezordinii, cu o binecuvantare larga in zambet pusa.

Sunt de acord cu importanta implinirii nevoii de odihna. Dar, aceasta trebuie sa se faca intelept, atent, organizat, corect. Nu cred ca o comunitate ecleziala locala trebuie sa controleze, prin parghiile de care dispune, fie ele chiar biblice, tot ce face un individ. Cred, totusi, ca in lipsa armonizarii intregului spectru al implicarilor si slujilor in cadrul comunitatii, imaginile relationala si cea din exterior devin grotesti, dovada a lipsei de talent, ceva ieftin, zbuciumat.

Fiecare trebuie sa fim constienti de acest aspect. O solutie problemei ar fi refuzul de a te lasa manipulat de profitorii care vor sa se ridice in ochii tai in detrimentul celor care, de fapt, au muncit pentru binele tau. Pentru ca, in Biserica, biblic, unul singur este slujit de cei multi. Iar cine te slujeste este lasat pe dinafara si cel care profita si te duce sa te relaxezi primeste lauda si atentia. Fiindca, nu-i asa, munca crestina oricum o facem, dar ne raman in minte clipele de relaxare.

Oricum, trebuie sa fim atenti la acest aspect… al relaxarii. Sa nu cumva sa consideram ca avem de primit rasplata pe pamant pentru lucrarea si osteneala credintei noastre. Odihna este necesara, dar sa nu o confundam cu altceva.

Cand acesta se intampla intr-o familie, parintii au de suferit. Ei vor binele copiilor si pentru aceasta nu se joaca cu ei toata ziua si nu le ofera tot ce acestia cer. O alta persoana, care nu e interesata de educatia lor, le da totul, ii lasa cum vor ei, le fac pe plac. Astfel, le castiga increderea. Aceasta se intoarce asupra parintilor, care, totusi, fac bine copiilor lor. Si, in mintea  copiilor, cand sunt cu parintii devine o corvoada, cand sunt cu cei care fac ce vor ei e momentul acela asteptat multa vreme care in sfarsit se implineste. Acelasi lucru se intampla si in sens spiritual. Si, cand se intampla, problemele apar. Dupa o vreme, ne trezim ca toate sunt vraiste, ca relatiile nu functioneaza, ca Biserica nu creste si ne intrebam de ce. Blegi, cu ochii pierduti in zarea lipsei de timp, parca nu mai gasim niciun raspuns. Pentru ca nu am fost atenti la timp la detalii importante, pentru ca nu am vegheat si, in special pentru ca nu mai sunt prea multi care vegheaza pe zid sa anunte pericolul, sa inteleaga vremurile si, daca mai sunt unii, au ajuns sa fie marginalizati si nebagati in seama, ca pe vremea prorocilor.

Nu cred ca ne permitem, intr-un astfel de context, interesati fiind de comunitatea crestina in care ne aflam, sa lasam lucrurile sa se intample cum vor ele, fara sa ne pese de rezultatul pe care-l aduc. Dumnezeu ne-a dat si ne da intelepciune sa intelegem lucrurile si sa le avem in vedere in hotararile pe care le luam.

Cei mai vulnerabili dintre noi, copiii si tinerii, sunt cei mai predispusi la o astfel de abordare. Bisericile trebuie sa fie protective si cei vulnerabili trebuie sa stie sa se fereasca de pericole.

Ce-i de facut? Sa:

– ii apreciem pe cei care se ostenesc intre noi;

– nu cochetam cu dulcegariile celor care ne vor „binele” si care, de fapt, se gandesc la ei, nu ar ridica un deget pentru noi (populari sau nu);

– fim atenti la cei de langa noi si sa nu lasam ca credulitatea lor sa ii puna in pericol, atunci cand ii putem ajuta;

– ne pese de unitate, de continuarea trairii prin credinta si in credinta;

– nu ne parasim posturile si rolurile de dragul aprecierii celorlalti (aici este riscul urias de a scadea standardul biblic si a parasi, incet, incet, linia credintei date odata pentru totdeauna).

Tortura pe intelesul tuturor[4]

„Sunt practici simple care rodesc frumos. La inceputul anului 1958, Securitatea a arestat un mare numar de fosti prizonieri de razboi. Ofiterii romani care s-au opus infiintarii dezonorantelor divizii ‘Tudor Vladimirescu’ si ‘Horia, Closca si Crisan’ fusesera condamnati de rusi sub acuzatia de crima impotriva umanitatii. Refuzul de a intoarce armele impotriva propriei tari nu putea ramane nepedepsit. Cei mai multi s-au repatriat abia in decembrie 1955, dupa 12-14 ani de lagare sovietice. La scurta vreme, moartea unuia dintre ei, a capitanului George Fonea, i-a strans din nou impreuna, la cimitirul bucurestean Reinvierea. Nu au venit chiar toti, unii se aflau la inchisoare, altii prin spitale, dar au venit suficient de multi ca sa dea de lucru unei echipe intregi de securisti fotografi. Cum George Fonea isi pierduse un ochi in razboi, cheltuielile de inmormantare au fost suportate de Asociatia nevazatorilor; statul roman nu avea bani pentru funerariile unui erou. Din perspectiva modesta a omeniei, orbii vedeau mai bine decat autoritatile cu priviri agere. Aproape toti cei care au trecut pe la catafalcul mortului – Georgea Fonea era o legenda si ducea cu el in groapa renumele de poet al prizonieratului – au schimbat curand hainele de doliu cu haina de ocnas. In imaginatia infierbantata a anchetatorilor, florile depuse pe mormantul prietenului deveneau ajutor legionar, iar corul bisericesc si veghea la capataiul disparultului, ritualuri de organizatie antistatala. Fostii prizonieri de razboi au primit pedepse intre 18 ani si munca silnica pe viata, fara a fi lipsiti si de cateva condamnari la moarte. In gradarea sentintelor, este posibil ca Judecatorii sa fi tinut seama si de grosimea luminarilor pe care le-a aprins fiecare inculpat.” (pag. 184-185)

„N-avea insa nimic din cucernicia studiata, aducand a ipocrizie, cu care unii preoti isi indeparteaza credinciosii de la ei si de la biserica. Vantul scutura maldarele de stuf, ploua mocaneste, prin gaurile acoperisului se zareau nori plumburii, iar parintele Chiriac ne asigura ca virtutile pagane nu sunt decat vicii stralucitoare. Ii lua martori pe Parintii bisericii si pe filosoful danez, pentru a ne convinge ca sinuciderea nu este un act de libertate. Nu poate fi act de libertate, sublinie el, un lucru care violeaza datoriile catre aproapele tau, mai ales daca sinucigasul este un biet disperat. De aici incolo, conferentiarul uita ca tine un curs de filosofie. Glasul lui deveni soapta, ascultatorii isi incordara auzul, iar parintele Chiriac (care vorbea de la inaltimea teribilei lui condamnari, de 15 ani de munca silnica) paru ca sta de vorba cu el insusi. Isi lasa capul pe spate si inchise ochii. Opusul disperarii, se confesa el, este credinta. De la altitudinea ei, care da un sens creator disperarii, eul isi gaseste formula; rapotandu-se la sine, voind sa fie sine, eul plonjeaza in propria transparenta…” (pag. 188)

„Un sergent norocos i-a descoperit actorului Ion Omescu o fasie de hartie de sac – sacii de ciment treceau prin mainile brigazii de constructori – pe care omul o acoperise cu nenumarate semne interzise. A privit-o incantat, a rasucit-o in toate felurile, s-a dumirit despre ce este vorba si l-a pedepsit pe infractor cu cinci zile de izolare. Si-a justificat masura luata printr-un proces verbal, intocmit pe loc, in care isi informa comandantul ca ‘detinutul Omescu Ion a scris in limbi straine si in alte limbi’. L-a citit cu glas tare pentru a-si verifica stilul. Renuntarea la cultura orala, in favoarea scrisului, comporta riscuri si pentru el.” (pag. 208)

Tortura pe intelesul tuturor[3]

„Judecatorul, flancat de doi asesori populari, a caror unica si patriotica datorie era sa dea aprobator din cap, se simtea in largul sau. Punea intrebari, lansa observatii malitioase, dupa care dicta grefierului raspunsurile primite, intorcand vorbele pe dos, modificandu-le intelesul, potrivit cu nevoile justitiei populare. Acest impartitor de dreptate era capitan si se numea Liviu Pruna. Creierul lui functiona dupa principiul aparatului digestiv al unei pasari de curte: inghitea boabe si producea gainat. O asemenea pricepere de a deturna sensul unei marturii, de a o impinge catre opusul ei, tintind sa transforme un om cinstit intr-un bandit, ca si talentul de a face dintr-un enunt simplu si cuminte o monstruozitate gramaticala nu puteau sa ramana fara urmari: indata dupa revolutia din 1989, Frontul Salvarii Nationale l-a avansat pe Judecatorul militar Liviu Pruna la gradul de general.” (pag. 45)

„Avocatul lui Sandu Mihalcea, o duduie pretentioasa si sclifosita, a implorat instanta sa nu fie prea aspra cu un adolescent, un puber, un copil nestiutor, cum este clientul ei. Copilul nestiutor, barbat puternic si viril, in relatitate, cu barba crescuta perie doar in cateva ceasuri, o privea induiosat de imaginea infantila pe care el, delicventul din boxa, reusise sa o proiecteze asupra sexului frumos.” (pag. 50)

„S-au auzit un geamat prelung, un tipat, o injuratura. Doar injuratura ii apartinea locotenentului Stefan. Cand a revenit printre noi, fata lui Dan Demetrescu era rosie ca focul, sangele ii siroia pe obraz, iar urechea ii atarna sfartecata, aproape smulsa de la locul ei, tinandu-se moale intr-o bucata de cartilaj.

Pe locotenentul Stefan aveam sa il revad peste vreo sapte, opt ani, intr-un tramvai, asezat pe scaun alaturi de consoarta sa, careia ii mergea gura melita si care ii reprosa ceva legat de casa si de copii. Ea vorbea, dadea elocvent din maini, iar el asculta neclintit si solemn ca un bolovan. In discursul nevestei reveneau doua cuvinte cheie: prostule, mototolule. Nu se cuvenea sa ma amestec in disputa lor de familie, insa imi statea pe limba sa iau apararea barbatului si sa-i spun femeii ca se insela: o fi fost el prost, dar nu mototol. Despre asta ar fi putut sa depuna marturie miile de detinuti politici care-i trecusera prin mana.” (pag. 61)

„Insa judecatorul nu are scuza. Tinut sa imparta dreptatea, el a dat cele mai aberante sentinte din istoria justitiei romane. Potrivit statisticilor, pierderile Romaniei in cel de-al Doilea Razboi Mondial au depasit 300.000 de morti: 147.000 pe frontul de rasarit, 167.000 pe cel din apus. Pe timp de pace, au avut de suferit, din motive politice, peste 2.000.000 de persoane: retinuti, anchetati, condamnati prin sentinte judecatoresti, condamnati administrativ, internati in colonii de munca sau in clinici psihiatrice, deportati. Dintre acestea, au pierit in celule sau in lagare de exterminare cam 300.000.” (pag. 83)

„Aceasta pedeapsa regulamentara se numea, in limbajul subtil al proceselor-verbale, bataie organizata. Se confirma astfel, neoficial, existenta celeilalte batai, neorganizate, intamplatoare si salbatice, pe care ti-o aplicau caraliii fara sa mai astepte semnatura comandantului. In cazul pedepselor supravegheate, improvizatia si fantezia creatoare a batausului isi pierdeau mult din importanta. Locul lor il lua rutina, o excelenta tehnica de economisire a energiei, a efortului de gandire, in primul rand.” (pag. 91)