Acasă » Crestinism » Observatii legate de Biserica, pericolele [2]

Observatii legate de Biserica, pericolele [2]

2. Sub nivelul formei. O expresie pe care am citit-o intr-o carte scrisa de Cristian Badilita.

Suntem intr-un pericol real, evident deja, de a trai un crestinism tern, lipsit de nuanta, la un nivel formal sau chiar sub.

Omul, „coroana a creatiunii” lui Dumnezeu, este fiinta care poate sa se coboare nu doar la nivelul animalelor, ci chiar sub (verzi Epistola lui Pavel catre Romani, cap.1). In alta ordine de idei, putem sa vorbim despre un nivel subformal. Atunci cand omul, crestin sau nu, cu numele sau nu, ajunge sa se blocheze intr-un spatiu extrem de simplist, al elementelor subcopilaresti, ale unor nuante de gri finite, putine la numar, poate chiar inexistente.

Lumea crestina, astazi, se imparte in mai multe familii. Da, tinem la ale noastre, fiecare. Totusi, dintr-o lipsa acuta de argument, pe fondul unei lipse de intelegeri importante, credinciosii de astazi (sau poate pseudo-credinciosii?) ajung sa se opreasca intre doua paranteze atat de apropiate incat practic se ating…

Eram, cu mai multi ani in urma, intr-un spital, impreuna cu un grup de prieteni, mergand sa cantam spre inviorarea celor bolnavi, din salon in salon, cateva cantari crestine alese sa incurajeze, sa intareasca. Nu putini au plans auzindu-le. Ne rugam pentru bolnavi, spuneam pilde care ii cercetau pe oameni. Simplu, deschis. Politicos si atent, ne ceream intotdeauna voie sa intram in vreun salon. Prezentam ce vrem sa facem si oamenii ne primeau bucurosi. Cateva clipe de suflet. Intr-o zi, la un salon, cand sa intram, dam de un barbat aproape tot in ghips, care se plimba, totusi, cu niste carje, probabil parte din terapia de refacere. Om, om, ca toti oamenii, doar ca in ghips. Ne intreaba incruntat ce vrem. I-am spus. „N-avem nevoie de Dunmnezeu”, zice el. De fapt, era evident ca are nevoie… Nu ne-am cramponat noi la vorbele lui, ceilalti din salon au avut nevoie. Ce m-a frapat a fost ca un om intr-o stare ca a lui a fost cel care nu a vrut sa ne primeasca. In contextul de atunci, o reactie la faptul ca nu eram din cultul din care facea si el parte…

Intr-o zi, la o inmormantare fiind, dupa ce se termina, inca in gandurile mele, departe de cele de acolo, dau sa plec. Cineva imi intinde un colac. Eram la o inmormantare tinuta de orgodocsi, cineva de la Oastea Domnului a trecut dincolo. Iau colacul, nu sunt prea atent. Imi vine in minte ca nu am luat colac pana atunci, dar nu stau sa ma gandesc la asta acum. Cand ies ma vad cativa baptisti, purtam o scurta discutie, la alt nivel, inferior, gandurilor de pana atunci, predicilor preotiolor, cantarilor Oastei Domnului… Dupa o vreme, ma intalnesc cu unul dintre ei. Vin la Biserica. Ce-mi zice? „Pace”? Nu! Ma intreaba de colac. Uitasem de el… Pana la urma a concluzionat: „Esti ultimul om!”, si a plecat. Asadar, am ajuns ultimul om. Iata ce face un colac… Daca m-as fi dus la masa de dupa, cred ca nu mai eram nici macar om, un extraterestu rataci pe planeta albastra… Si, iata, s-ar fi adeverit si ca extraterestrii exista.

Blocati in niste forme pe care oricum nu le inteleg, multi crestini nu pot inainta in viata fiindca si-au inchis orizontul atat de mult incat obscuritatea a luat locul tuturor lucrurilor frumoase si bune.

Pe vremea intoarcerii poporului evreu din robia babiloniana, in urma primului val de repatriere, dupa ce au refacut altarul Domnului, poporul s-a lasat pe tanjala si au uitat ca Dumnezeu le-a trezit duhul pentru a se reintoarce sa refaca Templul. In Eden, Dumnezeu si omul. Dupa un timp, Cortul Intalnirii, unde venea prezenta Domnului. Apoi, macar ca Dumnezeu nu locuieste in locuinte facute de maini omenesti, El a venit si a locuit in Templul zidit de Solomon. Si, apoi, alte Temple. In Cristos, „Templul” daramat si in trei zile zidit iarasi, Dumnezeu a locuit printre noi. In Biserica, fiecare este Templul Duhului Sfant. Si, in nadejde – „Iata Cortul lui Dumnezeu cu oamenii!”. Degeaba aducem noi jertfe, cand nu avem partasie reala cu Dumnezeu… Nu era destul altarul si jertfele, trebuia rezidit Templul. Tot asa, astazi, multi crestini se pot inchina, dar fara sa aiba o partasie cu Dumnezeu. Ei sunt cei care traiesc intr-o religie care nu-i cu nimic mai buna decat Legea, mai proasta cu siguranta, fiindca nu vine de la Dumnezeu (pe cand Legea a venit de la Dumnezeu si a avut un rol bine stabilit in planul de mantuire).

O, daca-ar sta mantuirea intr-un colac… Sau intr-o apartenenta religioasa, un scaun intr-o cladire… Ar fi pur omeneste, nimic din lucrarea pe care o poate face doar Dumnezeu. Din pacate insa, oamenii sunt gata sa lege bine lanturile rautatii din inima lor, sa purceada tot mai cu avant pe drumul urii, dar sa nu se lase de obiceiurile si traditiile lor, pe care oricum nu le inteleg si, cu atat mai putin, nu le pot explica… Pentru un colac, iata, cineva a fost gata sa ucida cu vorba – „Esti ultimul om…”. Cat de ridicol… Un astfel de crestinism este o trista si ieftina imitatie. Nimeni nu va vrea sa faca parte dintr-un astfel de crestinism… Viitorul este posibil doar daca vor exista oameni care sa fie reali in relatia lor cu Dumnezeu.

Cum ajunge cineva intr-o asemenea stare? Printr-o viata goala de continut, departe de umblarea reala cu Dumnezeu. Cum raspundem unor astfel de oameni? Cu argument? Nu stiu daca-i intereseaza. Cu cearta? Ei oricum se cred mai buni, deci… nu i-ar ajuta cu nimic! Atunci? Cred ca numai Dumnezeu poate sa cerceteze si sa aduca realitatea prezentei Sale, a constientizarii a ceea ce inseamna Dumnezeu si viata traita langa El.

Biserica va fi ceea ce trebuie sa fie (si) atunci cand oamenii ei vor umbla cu adevarat cu Dumnezeu, nu in formele reci si neintelese ale ritualurilor religioase sterpe, ci in realitatea schimbarii vietii facute de Dumnezeu, in minunata Sa lucrarea de transformare si intregire in chipul lui Cristos.

In latura cea mai indepartata a unor astfel de obiceiuri firesti, se regasesc psihopatii religiosi, poate chiar sociopatii religiosi. Atat de formali, dar plini de zel pe viata si pe moarte pentru un nimic. Fiindca, indiferent daca are sau nu relevanta, pentru ei obiectul luptei este lipsit de continut, irelevant. Dar, ar ucide pentru el.

Tot asa, l-au ucis si pe Cristos. In numele lui Dumnezeu… Incredibil? Dar s-a intamplat! E o boala cumplita. Nu degeaba denumirea de fariseu, avand o cu totul alta semnificatie, a ajuns sa fie sinomima cu ideea de ipocrit/ipocrizie si chiar sa-i ia locul cu brio.

Pericolul, in crestinism, nu este numarul mic de credinciosi, ci numarul mare de falsi-credinciosi. Au fost, slava Domnului, astfel de oameni in toate timpurile. Sa nu ne lamentam sau sa ne credem speciali in prigoana… Rolul lor este acela de a dezvolta cadrul pentru credinciosi, ca acestia din urma sa raspunda cereste celor firesti si ca, prin intristarea fetei, inima sa li se faca mai buna.

In incheiere, bine e sa nu fim pricina de poticnire. Dar, nu va lasati mahniti de scuipatul care se prelinge pe fata voastra, venit cand nu va asteptati, cand garda era jos, ca doar ati fost la Biserica… cu „fratii”. Ganditi-va, numai, la Cristos! Fiti fii ai Tatalui din ceruri, bucurati-va! Din suferinta cea mai grea, in taina, in intuneric si adanc, se nasc cele mai frumoase perle. O perla nu trebuie prezentata intr-un ambalaj de senzatie, prin nenumarate reclame si reducere de pret. O perla este admirata fiindca e valoroasa in sine. Dar, o perla nu apare, ea se formeaza, devine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s