Implinirea numarului. sau: De ce se joaca unii oameni de-a Dumnezeu? sau: De ce, daca as fi ateu, as fi si mai inversunat impotriva lui Dumnezeu! sau: De ce sunt oamenii atat de usor de prelucrat?

Mesaj SMS primit:

Vå rog transmiteti si dvs. la cat mai multe persoane så se roage pt un båietel de 12ani,bolnav de cancer neoperabil. E internat la Fundeni. Il cheamå Vasilicå. Domnul a promis cå va lucra dacå va fi ìmplinit numårul de mijlocitori ìn rugåciune pt båiat.Domnul Isus så vå binecuvinteze!!

Discutie 1 – probleme:

#1 – daca e real ca acel baiat e internat acolo si boala lui e terminala, atunci discutam.
#2 – unde a „promis” „Domnul” ca va „lucra” daca va fi implinit „numarul” de „mijlocitori”? In primul rand, promisiunile lui Dumnezeu (daca despre acest „Domn” e vorba), sunt in Biblie, iar o astfel de promisiune nu exista in Biblie. Dimpotriva, invatatura Bibliei, principial, esential, nu se potriveste cu aceasta „promisiune”.
#3 – Lucrarea lui Dumnezeu, ca atare, este o tema fundamentala a Bibliei, atat in VT cat si in NT. Niciodata „lucrarea” lui Dumnezeu nu este de aceasta natura. Lucrarea lui Cristos este intru mantuire, cu implicatii si realitati mult mai adanci decat astfel de banalitati anacronice.
#4 – Cine stie, frate, numarul? Daca a fost depasit? Daca nu se va ajunge la el niciodata? In ce baza e numarul si ce semnifica el? Nu vreti sa fim, totusi, oameni seriosi? Macar din respect pentru copil… (daca e un caz real)
#5 – Sensul notiunii de rugaciune, in NT, nu are de-a face cu sugestia din SMS. Iar, daca cineva se roaga dupa alt „plan”, nu-i zic sa nu se roage, dar sa nu astepte sa il creada cineva care cunoaste, oarecum, Biblia, ca se roaga in urma unei chemari divine…
#6 – Dumnezeul Bibliei nu e un personaj malefic, cum e personajul „Domnul” din SMS-ul de mai sus. El nu lasa un copil sa moara doar pentru ca nu s-a strans „numarul” (pe care nu-l stie nimeni), ca nu au fost spuse suficiente rugaciuni sau ca cineva nu a mai avut credit sa trimita acel SMS prin care s-ar fi „implinit” numarul…

Problema majora, ca in multe alte cazuri, nu este ca acest SMS a fost scris, ci ca exista oameni care-l cred, care nu vad o problema in el, care inchid ochii, strang pumnii, baga bine capul in fata, intre umeri, si pornesc cu viteza inainte…

Discutie 2 – insemnatate:

Creduli si pseudo-buni, primitorii SMS-ului trimit mai departe. Nu se poate sa nu putem face acest gest mic pentru a salva o viata… Si, cu capul bine strans intre umeri, ii dam inainte prin intuneric. Ochii ii tinem inchisi, cum spuneam, ca sa fim siguri…

Ceea ce ma intristeaza cel mai mult este tocmai lipsa aceasta de discernamant. Si, primim aceste SMS-uri de la persoane care au pretentia ca-L cunosc pe Dumnezeu. Ideea de aici nu este sa neg cuiva cunoasterea de Dumnezeu. Ci, sa plang evidenta lipsei ei in realitate. Ironia mea trebuie inteleasa doar ca usturimea ranilor pe care, vreau-nu vreau, le am.

De ce preferam o barfa spusa in intuneric luminii Cuvantului lui Dumnezeu revelat? Daca exista Dumnezeu si S-a descoperit pe Sine omului in Biblie, atunci nu mai este loc de prostii. De ce facem loc, totusi? Din lipsa de cunoastere a acestui Cuvant. Mascarea acestei lipse nu este decat recunoasterea ei, datorita naturii adevarului.

Discutie 3 – copilul

Presupunand ca acest caz e real. Ar trebui, crestini fiind, sa ne rugam pentru copil? Cred ca da! Ar trebui sa simtim parere de rau, durere, iubire fata de el, chiar daca nu-l cunoastem? Cred ca da! Ar trebui, din cauza acestora, sa devenim creduli si sa inghitim niste aberatii, sa-l „salvam” pe bietul copil? Nu! Categoric, nu! Ori e vorba de Dumnezeu, ori de noi!

Iubirea, empatia, simpatia. Sa fie, suntem oameni, trebuie sa fie. Dar ele nu au fost date la pachet cu credulitatea si lipsa discernamantului. Crestinismul, ca sa aiba valoare, nu trebuie amestecat cu paganismul. Invatatura Bibliei trebuie acumulata, nu amestecata. E problema fiecaruia ce face, desigur, dar, atunci, vom spune lucrurilor pe nume si nu vom fi de acord prezentarea unor idei ca fiind biblice, crestine, cand nu sunt si nu au nimic de-a face cu Dumnezeu.

Daca primiti astfel de mesaje si chiar vreti sa va rugati pentru copil, nu ca sa se implineasca nu stiu ce numere s.a.m.d., sunati la Fundeni si interesati-va.

Discutie 4 – Dumnezeu

De fapt, Dumnezeul biblic este interesat de om si tot ce se intampla in viata lui este spre binele celui care este chemat de acest Dumnezeu conform cu „planul” Sau. Daca e sanatos sau bolnav este mai putin important, in economia mantuirii, decat daca este credincios sau necredincios. Fiindca, in credinta, omul trece fie prin voie buna fie prin boala, la fel cum poate trece si in necredinta. Esential, in acestea, este credinta si relatia omului cu Dumnezeu. Vezi Romani 8, tot capitolul.

Discutie 5 – pe surse

De unde, atunci, SMS-ul? Ce crede cel care l-a initiat? Daca nu e o gluma proasta in sensul larg, atunci cel care l-a initiat este ghidat de invataturi carismatice conforme cu evanghelia prosperitatii, considera mai degraba implicit ca Dumnezeu vorbeste direct astazi la acelasi nivel cu revelatia biblica, nu e familiarizat cu invatatura Bibliei desi e familiarizat cu termenii acesteia (expresii, idiomi) si un bun psiholog in sens nativ (a mers odata, facem si a doua oara, nu neaparat intelegand de ce).

Sugestie: daca zicem ca suntem crestini, atunci Dumnezeul despre care vorbim este cel al Bibliei. Se va citi Biblia si se va studia pentru lamuriri. In plus, crestinismul este mult mai mult decat o citire a Bibliei si o intelegere logica a invataturii acesteia.

Misterele din ziua a doua… (Luni)

De sarbatori, fie datorita sarbatorii, sau, chiar in virtutea inertiei, puterii de obisnuinta sau obiceiului comun, e o tendinta ca cineva sa aduca ceva nou. Neaparat ceva nou. Ceva care „nu a mai fost”. Acest articol nu este despre ceva nou. Totusi, s-ar putea sa fie ceva nou pentru multi dintre noi, nu datorita noutatii, ci din cauza noastra…

In a doua zi a saptamanii (Luni):

– prostituatele si colectorii de taxe devin modele pentru mai marii preotilor si pentru conducatorii poporului:

Isus le-a zis:

– Adevărat vă spun că până şi colectorii de taxe şi prostituatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu! Căci a venit Ioan la voi umblând pe calea dreptăţii şi nu l-aţi crezut! Dar colectorii de taxe şi prostituatele l-au crezut. Şi măcar că aţi văzut acest lucru, nu v-a părut rău la urmă, ca să-l credeţi!
(Matei 21: 31(b) – 32)

– conducatorii preotilor si fariseii au inteles, dar n-au inteles:

Când conducătorii preoţilor şi fariseii au auzit pildele Lui, au înţeles că Isus vorbeşte despre ei.  Ei au căutat să-L prindă, dar le-a fost frică de mulţimi, pentru că acestea Îl considerau profet.

(Matei 21: 45 – 46)

– ucigasii trimisilor cu invitatia la nunta au aceeasi soarta cu cei care nu au fost interesati:

Dar invitaţii nu le-au dat nici o atenţie şi au plecat, unul la ogorul lui, iar altul la negustoria lui. Ceilalţi i-au înşfăcat pe sclavi, i-au maltratat şi i-au omorât. Împăratul s-a mâniat foarte tare. El şi-a trimis trupele, i-a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea.

(Matei 22: 5 – 7)

– raspunsul lui Cristos la intrebari a condus la neindrazneala de a mai pune intrebari:

Nimeni n-a putut să-I răspundă nici măcar un cuvânt şi, din acea zi, nimeni n-a mai îndrăznit să-I pună întrebări.

(Matei 22: 46)

– oricine se intalta va fi smerit si oricine se smereste va fi inaltat:

Oricine se înalţă pe sine va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.

(Matei 23: 12)

Dar si aici, de multe ori:

Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Căci voi închideţi Împărăţia Cerurilor în faţa oamenilor; nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre!

 (Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Căci voi devoraţi casele văduvelor şi faceţi rugăciuni lungi de ochii lumii. De aceea veţi primi o condamnare mult mai mare.)

Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Căci voi înconjuraţi marea şi uscatul pentru a face un prozelit, dar când devine astfel, faceţi din el de două ori mai mult un fiu al Gheenei decât sunteţi voi!

Vai de voi, călăuze oarbe, care ziceţi: «Dacă cineva jură pe Templu, acest lucru nu înseamnă nimic, dar dacă cineva jură pe aurul Templului, este dator să-şi ţină jurământul!» Nesăbuiţilor şi orbilor! Ce este de mai mare importanţă: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? Voi mai ziceţi: «Dacă cineva jură pe altar, acest lucru nu înseamnă nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este dator să-şi ţină jurământul!» Orbilor! Ce este de mai mare importanţă: darul sau altarul, care sfinţeşte darul? Prin urmare, cel ce jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este pe el, iar cel ce jură pe Templu, jură pe el şi pe Cel Ce locuieşte în el. De asemenea, cel ce jură pe cer, jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe Cel Ce stă pe el.

Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Căci voi daţi zeciuială din mentă, din mărar şi din chimion, dar neglijaţi cele mai importante lucruri din Lege, şi anume dreptatea, mila şi credincioşia! Pe acestea trebuia să le faceţi, iar pe acelea să nu le neglijaţi! Călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!

Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Căci voi curăţaţi pe dinafară paharul şi farfuria, dar pe dinăuntru sunt pline de jaf şi de necumpătare! Fariseu orb! Curăţă mai întâi pe dinăuntru paharul (şi farfuria) , ca să fie curate şi pe dinafară!

Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Căci voi vă asemănaţi cu mormintele văruite, care pe dinafară arată frumos, dar înăuntru sunt pline de oasele celor morţi şi de orice fel de necurăţie! Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi drepţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de ipocrizie şi de fărădelege!

Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Căci voi zidiţi mormintele profeţilor şi împodobiţi mormintele celor drepţi şi spuneţi: «Dacă noi am fi trăit în zilele strămoşilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la vărsarea sângelui profeţilor!» Astfel, voi înşivă mărturisiţi că sunteţi urmaşii celor ce i-au ucis pe profeţi! Umpleţi deci măsura strămoşilor voştri!

Şerpilor! Pui de vipere! Cum veţi scăpa de condamnarea la Gheenă?! De aceea, iată, vă trimit profeţi, înţelepţi şi cărturari! Pe unii dintre ei îi veţi omorî şi îi veţi răstigni, iar pe alţii îi veţi biciui în sinagogile voastre şi îi veţi persecuta din cetate în cetate, ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel, cel drept, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Berechia, pe care l-aţi ucis între Templu şi altar! Adevărat vă spun că toate aceste lucruri vor veni peste această generaţie!

Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să-ţi adun copiii, aşa cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie! Căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când nu veţi zice: «Binecuvântat este Cel Ce vine în Numele Domnului!»“

(Matei 23: 13 – 39)

 

Cantarea si cantatul. De corectat

Imi povestea un coleg ca, mergand sa viziteze un mall, pentru cumparaturi, in timp ce era in lift, doua pitipoance extra tunate, care vorbeau intre ele, vazand ca intra el si un grup de alti oameni in lift, au scos telefoanele si au inceput sa apese cu unghiile vocsite pe el. Nimic de zis, doar ca, de fapt, nu se uitau la telefon, vorbeau intre ele. Apasau doar asa, sa se vada ca au si telefon… Aveau de toate. Un singur lucru nu aveau… In speta, cam asta vreau sa spun si in cele ce urmeaza. Ma vor referi la cantarea si cantatul in Bisericile baptiste si, ca sa fiu si eu la moda, in „lumea” evanghelica. Dar se poate extrapola, unde e cazul, nu?

1. Tinuta cantarii, in general, dar in special atunci cand este afisata, trebuie privita in acelasi context cu imbracamintea sau vocea prezentate. Daca te imbraci frumos, vrei sa canti frumos, dar afisezi cantari cu greseli si nu te intereseaza, e o problema. Inconsecventa, ipocrizie, precum si altele dar nu vreau sa insist acum. Corectati, prieteni, cantarile. Nu stiti cum, mergeti la un profesor de limba romana. Dar nu strica nici sa invatati…

2. Modificarea versurilor cantarilor compuse de altii in limba romana pare sa fie obiceiul celor care nu pot scrie ei, dar nici nu pot suporta ca nu au talent… Sau, nu stiu. Ideea e ca e mai bine sa fie lasate cantarile compuse asa cum au fost compuse. Poate ca ti se pare tie ca ar fi mai bine cu un vers altfel, chiar o strofa si, de ce nu, toata cantarea. Alunga acel gand, lasa cantarea cum a fost scrisa. Ma refer in special la cantarile scrise de oameni precum: Nicolae Moldoveanu, Traian Dorz, Costache Ioanid s.a. care sunt ciopartite grav de unii. Doar cei care studiaza in profunzime scrierile acestea cunosc valoarea lor si importanta fiecarui cuvant la locul lui. Desigur, nu sunt Scriptura, canon, dar nici fituicile nimanui.

3. Traducerea cantarilor. Hm… aici as avea mai multe de spus. Se „traduc” cantari despre care se spune mai apoi ca e compozitie proprie (plagiat, de fapt). „Publicul-fan” tine partea idolului lor, clar. Apoi, se traduc cantari fara aprobarea autorilor si se folosesc. Asta nu ar fi atat de grav, cat faptul ca se traduc gresit, atat din punctul de vedere al continutului cat si gramatical. Fiindca, cei care traduc, poate ca sunt sinceri, dar nu sunt nici prea buni cunoscatori ai Scripturilor, nu au nici experienta de viata si nici scoala nu prea au. Nu ar fi o problema daca (pentru o vreme) ar canta pentru ei, in camera lor… In randul populatiei agramate, acestea devin hituri. Si, na, mai schimba hitul daca poti, ca el a devenit in fel de canon popular pentru care unii si-ar da viata (dar numai dupa un joc pe smartfon)…

4. Un lucru greu de inteles este acela ca Biserica NU este scena unde incercam ceea ce am mai vazut pe youtube, la televizor sau in „cercul vostru stramt”. Ceea ce ar fi trebuit sa fie un loc de inaltare a individului, de cultivare, de aprofundare in cunoastere si contemplare la Dumnezeu NU trebuie lasat sa ajunga sala de spectacole a unor tristi clovni, dar care zambesc mimat (fiindca, ei, oricum, nu-s ipocriti… din principiu), ai incompetentei bunului gust in muzica.

5. Uneori, mi se pare ca mai lipseste ca cei care canta sa poarte si cate un tricou cu poza lor si, pe fundalul versurilor afisate pe videoproiector sa fie… da, poza lor. Si nu ma refer aici la… monotonie si lipsa de inspiratie.

6. Suntem prinsi de ceea ce am vazut la altii, in special in filme, nu in mod direct. Cu atat mai putin am inteles. Se copiaza forma si afisul. Restul nu, fiindca e prea greu de inteles. Personal, consider ca este important ca cei care canta in mod regulat intr-o Biserica trebuie sa aiba printre ei si oameni in varsta, cu experienta si maturitate spirituala.

7. Sunt ferm si deschis impotriva notiunii si ideii de „grup de inchinare”. Si, de aici, nu sunt de acord cu expresiile si semnificatia lor: „a conduce Biserica in inchinare”, „a intra in prezenta Domnului… acum” et c. Daca grupul de inchinare conduce Biserica, cine conduce grupul de inchinare, ce conduce? Totul, nu? Si Dumnezeu? Oricum, daca ar fi sa vorbim despre cele de pe pamant, nu „liderii” au fost lasati sa „conduca” Biserica, ci alt gen de oameni, duhovnicesti, dar nu vreau sa intru in detalii. In spate, pentru cine vrea sa inteleaga, toate acestea fac parte dintr-o directie data prin miscarea carismatica (si nu doar) de inlocuire a conducerii Bisericii fara a da jos conducatorii ei de drept. Sunt ferm convins ca cei mai multi nu fac asta din acest motiv. Nici nu ma gandeam ca ar face-o. Problema este nu la nivel de forma, nu la nivel de caz particular, ci cu realitatea lucrurilor.

8. Ideea ca cei care canta „bine” (formal, adica vocal) ar trebui sa cante si ceilalti sa asculte este o prostie. La fel este si ideea ca ar trebui ca cei care nu prea stiu sa cante sa cante mai incet. O asemenea abordare arata clar lipsa de intelegere cu privire la ceea ce inseamna, biblic si istoric, cantarea in Biserica, sau a Bisericii.

9. Argumentele de genul celui ca „poate tie nu-ti place, nu e genul tau” fac parte din categoria argumentelor care se ofera din lipsa de argument si care sunt aruncate doar ca sa zici ceva si sa nu pari ca nu ai un raspuns intr-o discutie care ar fi putut ajunge undeva. Din fericire, Biserica nu este partid politic sau alt gen de asociatie. In Biserica, cantarile trebuie compuse, cantate, abordate, alese, in „gandul” lui Cristos, nu dupa placerile noastre. E adevarat, suntem oameni, cantam ce ne place. Dar, la fel de adevarat este ca Dumnezeu exista si oameni duhovnicesti pot exista si ei pot intelege cum este o cantare spirituala. Ca unii nu pot, nu inseamna ca toti nu pot.

10. Una este sa stii sa canti, alta este sa intelegi cantarea duhovniceasca si rostul ei biblic si istoric. A nu se confunda.

11. Avem, mai nou, in Biserici: trupe, formatii, echipe…

12. Cantatul atinge oarecum, in VT, familia levitilor. Totusi, prezentarea celor care canta ca „leviti” mi se pare exagerata si periculoasa.

13. Ar mai fi… ghinion…

Sfintele sarbatori…

După ce a terminat de spus aceste cuvinte, Isus le-a zis ucenicilor Săi: „Ştiţi că peste două zile va fi Paştele, iar Fiul Omului va fi trădat ca să fie răstignit“.

Atunci conducătorii preoţilor şi bătrânii poporului s-au strâns în curtea marelui preot, numit Caiafa, şi au uneltit să-L aresteze pe Isus prin vicleşug şi să-L omoare. Însă ei ziceau: „Nu în timpul sărbătorii, ca nu cumva să se facă tulburare în popor“. (Matei 26: 1 – 5; NTR)

In text e vorba de Pastele evreiesti, sarbatoare (si) in amintirea exodului urmasilor lui Avraam din robia Egiptului, in zilele in care Dumnezeu i-a cercetat, dupa promisiunea data acestuia pe cand era numai el singur (fara urmasi). Ea va fi transformata printr-o jertfa mai mare, prin acea jertfa la care indruma, astazi anamneza a unui alt „miel” – cel „fara cusur, al lui Dumnezeu”.

In textul de mai sus, Cristos le vorbeste ucenicilor. Reactia o au conducatorii preotilor si batranii poporului. Vorbirea Lui este parca un semn, o porunca, o dezlegare, o plinire a vremii catre vazduhurile nevazute.

Care sunt personajele? Cristos, El vorbeste. Nu degeaba este Logosul intrupat. Ucenicii, ei nu fac nimic. Aparent, textul ne-ar sugera ca Cristos le vorbeste si asteapta o reactie. Nimic. Reactioneaza, insa, altii. In mod normal, un om intreg la minte si pentru care textul e nou, ar trebui sa fie surprins. Obisnuiti fiind cu „cetirea” tindem si noi, ca ucenicii, sa ascultam, sa inregistram si sa mergem mai departe. Totusi, uitati-va cine sunt cei care-si propun sa faca rau: „conducatorii preotilor” si „batranii poporului”… La evrei, ce era mai bun intre oameni (teoretic, desigur). Ba, si un mare preot, Caiafa…

Si ce fac aceste capete luminate, intai-statatori, luminati si varstnici?

Intai, uneltesc. Asta inseamna, in primul rand, lasitate. Lideri lasi. Conducatori care se ascund. Interesant, nu? Nu fac lucrurile pe fata, planuiesc in ascuns, au intalniri separat. I-am putea da numele: „Comisia de cercetare a cauzei numitului Isus”. Cu participarea extraordinara a unui mare preot; in al doilea rand, uneltire este un semn al relelor intentii, al premeditarii intru rau.

Apoi, ca niste buni preoti si batrani ce au fost, experti respectabili in ale Sfintelor Scripturi, Lege si oranduire cereasca, s-au gandit ca ar fi potrivit sa foloseasca preacuvioasa, cucernica, metoda a viclesugului, demna de o atare etate si intaietate.

Si, ca toate sa fie fara echivoc, prin aceste modalitati total nespecifice slujbelor pe care le aveau, varstei sau oricaror normalitati morale, scopul a fost nici mai mult nici mai putin decat acela de a-l ucide cu premeditare inselatoare si bine ticluita chiar pe „acest” Isus Cristos care, pesemne, i-a deranjat nitel.

Haideti sa ne dam putin cu apa pe fata, sa revenim la clipele de adanca meditatie de care putem sa dam cu totii dovada, sa ne scuturam capul cu putere, ca poate nu am inteles bine – sa recitim textul. Da, inca odata. Mai-marii preotilor si batranii poporului s-au strans pe ascuns in curtea unui mare preot ca sa puna la cale, prin uneltire, omorarea unui om.

Asadar, ce nu-i deranja pe acesti preoti insemnati si batrani ai poporului, obisnuiti cu Legea si intelepciunea, cunoscatori vajnici ai lui Dumnezeu? Iata:

– sa se intalneasca pe ascuns;

– sa unelteasca;

– sa aresteze un om nevinovat, prin viclesug (cum altcumva?);

– sa omoare un om.

Ce-i deranja, totusi, fiindca textul ne spune ca ceva ii deranja. Sa mai fi ramas vreo urma de omenesc, ca sa nu zicem mai mult? Sa fie vreun firicel de remuscare? Poate un tainic gand, ratacit, care sa aduca speranta ca poate, poate, isi vor reveni si vor intelege ce vor sa faca… sa omoare un om. Iata ce-i deranja:

– nu in timpul sarbatorii…

„Nu in timpul sarbatorii”. In timpul sarbatorii, nu e bine. E sarbatoare. Dupa…

Credeti asa ceva? Mie mai ca-mi vine sa nu cred. Aproape ca mi se pare incredibil. Iata capacitatea religiozitatii omului in toata splendoarea ei. Cum pot sa fie niste oameni religiosi fata de Dumnezeu dar fara nicio legatura cu Dumnezeul despre care infaptuiesc ritualurile specifice religiei de care s-au legat.

Cat de puternica sa fie religiozitatea fara de Dumnezeu? Gata sa omoare un om, dar… nu in timpul „sfintelor sarbatori”. Am folosit sintagma asta pentru ca as vrea sa ne gandim la noi…

Gata de ura, gata sa lovim in fratele nostru cu cele mai aspre vorbe, gata sa-l ucidem cu limba. Dar nu de sarbatori. Dupa. Cand obiceiurile ajung sa se constituie intr-un context in care ura sa poata fi eliberata, nu mai vorbim despre nimic sfant, nu mai vorbim despre Dumnezeu, nici chiar daca personajele sunt preotii randuiti de El sau batranii unui popor „crestin”…

Din pacate, vremurile doar s-au schimbat. Obiceiurile nu… Alti oameni, aceeasi „carne”, fire pamanteasca, natura pacatoasa. Iubirea? Acea cale „nespus mai buna”? Nu-i… Feriti-va de astfel de oameni. Nu se vor odihni pana ce nu va vor improsca cu ce au ei mai scarnav, infam si miselesc.

Dar noi, „bunii crestini”, oare, ce vom face de aceste „sarbatori” „crestine”?

Sa incheiem, totusi, avanu-L in vedere pe Cristos. El este personajul demn de aici. Cu mintea clara, acceptand evenimentele care vor veni: „peste doua zile… Fiul Omul va fi tradat ca sa fie rastignit”. Pentru ca, surpriza, nu marii preoti, nu batranii, cu viclesugul si tainuitul sfat criminal au hotarat istoria. Ci, Dumnezeul Cel care le cunostea pe toate mai dinainte, care S-a dat pe Sine pentru viata lumii.

Nu doar bătrânii cărturari,

nu doar mai marii preoţi, nu!

Şi noi am râs cu ochii murdari,

şi noi suntem cei doi tâlhari!

Şi eu, şi tu…

(Costache Ioanid)

Iubitu-Te-am pe Tine, Doamne

Iubitu-Te-am pe Tine, Doamne

Mai sfant ca orice, Te-am iubit.

Si-am plans mai mult ca niciodata

Cand Te-am vazut, cand Te-am privit.

 

Pe Golgota erai, pe-o cruce,

A spumelor de-orice ocari…

Dar nu c-asa era dreptatea,

O, plangeti ceruri, plangeti mari!

 

Caci S-a urcat pe-o prea grea cruce

Acela ce e Dumnezeu,

Nu pentru a-Si plati pacatul,

Ci-n locul meu, in locul meu…

Baptistii si vorbele lor „de duh”

(1)Problema majora a baptistilor pare sa fie… peticostalii. Uite, domle, ca la ei vin oameni la Biserica. Ii deranjeaza, nu ca s-ar gandi ca se „intorc” oameni la Dumnezeu, ci ca nu vin la ei la biserica… E vorba de ciuda, nu de dragoste de oameni si de dorinta ca si altii sa fie mantuiti.

(2)Numar mare, lucrare mai importanta. Daca suntem mai multi, inseamna ca e mai bine. Cine sa mai si aiba treaba cu logica. Ce-i aia? Ucenicii au fost chemati sa faca ucenici. Ei fac repetitii de cor si de fanfara, ca e o lucrare mai importanta. Si cum sa creasca Bisericile, ne strangem sa fim multi si ne incordam (tare)?

(3)Cativa vin sa „conduca” in inchinare Biserica. E vorba de cantare, dar sa lasam confuziile, tot ce fac e sa ne provoace dureri de cap, prea multa gandire… Sau, „intram in prezenta Domnului”, de parca suntem samani. Gata, pocnim din degete, bagam doua cantari cu ritm alert si apoi cateva lacrimogene si face atmosfera. O rugaciune si e gata, suntem in prezenta Domnului. Suna a ce a incercat Nebucadnetar… (de fapt, sunt niste termeni si tactici carismatice, dar ce mai conteaza, nu?)

(4)”Ma duc la bise, ca vine X”. De-asta am ajuns noi sa mergem la Biserica… Ca si cum ar fi o sala de spectacole si venim cand ne place de X. Ca, orice ar spune altii, nici X nu-i oricine… Crestere spirituala, apropiere de Dumnezeu, partasie frateasca dorita, slujire si „dezbracare” de sine? Ce-s alea? (a nu se intelege ultima intrebare in sensul ca se cauta un raspuns)

(5)”Ce bine o vorbit fratele”. Nicio schimbare in viata, dar, important e ca o vorbit bine… Nu tradeaza asta motivul pentru care am mers? Sa auzim oratori? Ce legatura o avea cu bunul Dumnezeu toata aceasta tarasenie, nu stiu…

(6)Mare suparare, mare, cand predicatorul vorbeste ceva „de tine”. Mare suparare. Dar, despre ce ai vrea sa vorbeasca, stimabile, despre non-omul si gastele de aur? Unde e dorinta de schimbare, dorinta de a veni la Biserica sa auzi ce mai spune, prin Duhul, Domnul, sa te schimbi, sa nu mai fii rau si artagos, plin de ura si gol de Dumnezeu? Dorinta aceea sfanta de a respinge ce-i „firesc” si a pune in loc ce-i din Dumnezeu? S-a dus pe „apa duminicii”. (ca noi nu suntem sambatari…)

(7)Zecile si sutele de expresii tip care-ti garanteaza apartenenta religioasa dar nu si autenticitatea, ca: „pragul casei tale”, „slava Tie”, „amin”, „pace frate” (sic!) si multe altele. La scoala zici: „Slava Domnului” cand iei nota mare? Zici ca te aude si te intelege aproapele sau ca chiar te bucuri de ce ai si consideri ca e doar de la Dumnezeu si vrei sa-L maresti prin laudele tale explicite?

Lasam sapte, conform traditiei.

Babelul si Ziua Cincizecimii. Mandria goala a zilelor noastre. Cum ar trebui sa arate o viata traita pentru Dumnezeu

Unitatea celor care au apucat pe drumul unei fraternitati izolatoare fata de Dumnezeu ne apare in opozitie cu cea a infratirii lucrate in Biserica de Dumnezeu cand limbile vorbite in tarile unde locuiau evreii, de Cincizecime, aveau sa fie folosite pentru a se afirma „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu”.

Unitatea este esentiala pentru Biserica. Unitatea inteleasa prost, insa, face un foarte mare rau Bisericii.

Unitatea, astazi, este folosita de multe ori pentru a se pune omul si lucrarea lui in prim plan. Chiar lucrarea pe care o face in „slujire” (cuvant care devine parte din limbajul de lemn evanghelic contemporan) este, de fapt, doritul spatiul spiritual de afirmare egoista a profanului.

Aprofundarea Scripturii este buna, folositoare. Cunostinta creste. Totusi, scopul cunoasterii de Dumnezeu este asemanarea cu El, nu notele bune primite la o scoala. Adica, daca cunostinta naste infatuare, suntem departe de ceea ce a urmarit Dumnezeu prin descoperirea de Sine (despre care noi ne umplem cu o cunoastere mai mult sau mai putin profunda). Bisericile nu sunt locul de afirmare a personalitatii unora sau a cunostintelor dobandite de altii.

Muzica este un element folosit astazi cu rol de adeziune. Calitatea muzicii si lipsa de intelegere a acesteia, poate naste usor dorinta de afirmare si inaltare de sine. Usor se zice: „ne pregatim sa cantam bine pentru Dumnezeu” cand, de fapt, e vorba de afimare si etalare de sine.

Duhul cristic ne provoaca spre o traire in simplitate, modestie si smerenie. Ai studiat Scriptura si o cunosti bine? Foloseste-o fara sa te arati pe tine. Canti bine si nu gresesti notele? Da slava Domnului si nu te intalta. Dar se face asa? Traim noi asa? Este o tendinta evidenta catre afirmarea de sine. Acela care cunoaste bine Scriptura, ajunge sa se creada un fel de guru si vorbeste cu nastiutorii cu rautate si ura (cum de ei si-au permis sa nu studieze Scriptura la acelasi nivel?). Acela care canta crede ca datorita lui s-a creat o anumita atmosfera si merge parca plutind cu pieptul umflat de aer, canta tare. Am trait ridicolul cand mai multi incercau sa cante mai tare decat ceilalti, sa se auda ei. Fiecare. Acestea NU au nicio legatura cu Dumnezeu, Biserica si viata de credinta.

S-a spus candva: „Sa-i atragem in Biserica, sa nu-i pierdem”. I-am atras, asa, nespirituali, neatrasi de Dumnezeu, fara o viata de credinta spirituala si evlavie. Acum, atarsi fiind, se comporta fireste, cum stiu ei. Si asa se stinge Biserica. Eroare nu-i la ei. Eroarea a fost la cine a vrut sa-i atraga fara sa vrea macar sa se intrebe cu privire la consecinte. Nu stiu de ce si cand a devenit dorinta noastra de a avea Biserici pline mai mare si mai importanta decat dorinta lui Dumnezeu ca toti oamenii sa fie mantuiti. Si mai pozam si in „maturi” cand ii „acceptam” pe altii, cand, de fapt, Dumnezeu este Cel care ar trebui sa-i „cerceteze” si astfel sa „intre” in Biserica Lui. Sa nu se mai mire nimeni de consecinte.

O viata traita pentru Dumnezeu nu este interesata de om si valoarea lui, ci de Dumnezeu si valoarea Lui. Caci Dumnezeu vrea sa fim „asemenea Fiului Sau” fiindca nu e bine cum suntem noi, nativ. E adevarat ca omul e valoros. Dar merge, asa valoros cum e, in iad. Tocmai de aceea, el trebuie sa gaseasca o valoare mai mare intru care sa fie schimbat, transformat, metamorfozat.

Cum poate cineva sa aiba pretentia ca I se inchina lui Dumnezeu cand el nici macar nu e interesat de Dumnezeu si valorile Lui? El vrea sa se simta bine, sa fie in prim plan, sa iasa in evidenta. Dumnezeu e doar resortul contemporan circumstantial prin care poate sa-si satisfaca nevoilor.

Oamenii se leaga de oameni, de numele lor mare si renumele lor. De multimile pe care le atrag. Nu mai conteaza ca auzim, dupa o vreme, ca „oamenii mari” au cazut si moral si teologic. Cand Scriptura vorbeste despre „sfarsitul de alergare”, noi vorbim de faima si popularitate. Sau ca ei, care erau laudati ca strang oamenii si-i unesc, ca doar e „un singur Dumnezeu”, provoaca cele mai urate reactii si rupturi. Si e profund gresit, e incredibil de ireal ca nu realizam cat de gresit e…

Este menirea Bisericii sa aiba cel mai mare si frumos cor? Cel mai bun si cel mai grozav predicator? Cel mai cunoscator al Scripturilor? Cele mai tari activitati? Cei mai multi membri? Deloc. Atat de mult s-au atrofiat vietile de traire crestina incat realitatea s-a distorsionat dincolo de poveste, congregatiile au ajuns o adunare fara putere. Pentru ca oamenii cauta situatii si persoane care sa-i faca sa se simta bine asa cum sunt ei, dar Dumnezeu cauta oameni pe care sa-i schimbe, care au inteles ca nu e deloc bine cum sunt ei, si pe care sa-i primeasca, mai apoi, ca pe niste oameni noi.

Avem nevoie de oameni interesati de Dumnezeu nu de oameni. Ne trebuie nu oameni plini de sine, ci oameni goi. Oameni care se cred fara valoare, oameni respinsi, oameni satui de pacatele lor, oameni pe care altii nu dau nici doi bani. Nu avem nevoie de genii, nici de minti luminate, nici de cantareti slaviti, nici de predicatori ilustrii. Avem nevoie de oameni care sa fie infometati dupa neprihanire si cu sete dupa Dumnezeu. Care se simt goi si neimpliniti. Ce sa implineasca Dumnezeu la omul plin de sine? Unde sa mai incapa Cel necuprins?

Avem nevoie de o trezire spirituala, in care oamenii sa nu mai faca nimic. Au facut, si asa, destul rau. Sa-L lasam pe Dumnezeu sa lucreze El…

Cristos, Fiul lui Dumnezeu

Acesta este al doilea articol dintr-o serie cu tot atatea. Primul – Cristos, Fiul Omului

 

Cristos, Fiul lui Dumnezeu

Apostolul Petru face referire la profetii VT, in prima sa epistola canonica, astfel:

Cu privire la această mântuire, profeţii care au profeţit despre harul ce urma să fie al vostru, au căutat şi au cercetat cu atenţie, încercând să afle ce vreme sau ce împrejurări le arăta Duhul lui Cristos din ei, atunci când a prezis suferinţele lui Cristos şi slava care urma după acestea. Lor le-a fost descoperit că nu slujeau pentru ei înşişi, ci pentru voi, cu privire la lucrurile care v-au fost anunţate acum prin cei ce v-au vestit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer – lucruri în care chiar şi îngerii doresc să privească. (1 Petru 1: 10 – 12; NTR)

Aflam, astfel, ca profetiile despre Cristos au avut in vedere atat „suferintele” Lui (Cornilescu traduce „patimile”) cat si „slava care urma dupa acestea” („slava de care aveau sa fie urmate” – VDC). Ei se referau, asadar, la prima venire a Fiului, dar si la a doua Sa venire. Fara o cunoastere ca a noastra (a Bisericii, peste veacuri si cu o privire de ansamblu mai larga, prin revelatie si istorie), fiindca taina lui Dumnezeu – „Cristos in voi, nadejdea slavei” – nu era descoperita oamenilor atunci, profetiile lor nu distingeau foarte clar cele doua evenimente. Intruparea Logosului si Parusia. Nici pentru noi, astazi, escatologia nu promite o claritate dincolo de orice indoiala… Ca atunci cand mergem la munte si, in ceata fiind, tindem sa vedem ca fiind acelasi munte doua varfuri diferite, care se suprapun in orizont, dar intre care exista o distanta mare, privind din alt unghi. Pentru exemplificare, iata o schita simpla:

Optica profetica

Pavel face o impartire a acestor profetii, in alt sens, cu totul semnificativ pentru crestini (si pentru scopul articolului de fata):

Pavel, rob al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu, pe care El o promisese mai dinainte prin profeţii Săi în Sfintele Scripturi şi care se referă la Fiul Său – născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte Duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea dintre cei morţi – adică la Isus Cristos, Domnul nostru, prin Care am primit harul şi apostolatul, ca să aducem, de dragul Numelui Său, la ascultarea credinţei pe toate neamurile, între care sunteţi şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Cristos. Deci, tuturor celor care sunt preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fie sfinţi: har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos! (Romani 1: 1 – 7; NTR)

Asadar, Evanghelia aceasta, promisa mai dinainte de Dumnezeu in scrierile VT (caci la aceste scrieri se refera sintagma „Sfintele Scripturi”), se refera la „Fiul Sau”. Acesta, este atat fiu al omului (vezi primul articol amintit in antet), din spita de neam a lui David, adica „in ce priveste trupul”, cat si Fiu al lui Dumnezeu, „in ce priveste Duhul sfinteniei”.

Mica, cu sute de ani in urma, facea o referire importanta legata de geografia mesianica, dar acolo primim si un alt fel de informatie, cu o greutate mult mai mare:

Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuş din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpîni peste Israel, şi a cărui obîrşie se suie pînă în vremuri străvechi, pînă în zilele veciniciei. (Mica 5: 2; VDC)

Cel „a carui origine este din vechime, chiar din zilele vesniciei” (NTR), este, asadar, Fiul lui Dumnezeu. David, in Psalmul a doilea, relateaza un dialog intre Tatal si Fiul, o vorbire care cuprinde simplu toata istoria si mergand dincolo de ea:

De ce se întărâtă neamurile
    şi de ce cugetă popoarele lucruri deşarte?
Regii pământului iau poziţie
    şi conducătorii se strâng laolaltă
împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:
„Să rupem legăturile Lor
    şi să aruncăm funiile Lor de pe noi!“

Cel Ce tronează în ceruri râde;
    Stăpânul îşi bate joc de ei.
Apoi le vorbeşte în mânia Lui
    şi-i îngrozeşte în furia Lui, zicând:
„Totuşi Eu Însumi L-am înscăunat pe Împăratul Meu peste Sion,
    muntele Meu cel sfânt.“

Voi vesti hotărârea Domnului:
    El Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu!
        Astăzi Te-am născut!
Cere-Mi
    şi-Ţi voi da neamurile drept moştenire
        şi marginile pământului în stăpânire!
Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier
    şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar!“

De aceea, regilor, purtaţi-vă cu înţelepciune!
    Judecători ai pământului, luaţi învăţătură!
Slujiţi Domnului cu frică
    şi bucuraţi-vă tremurând!
Daţi sărutare Fiului,
ca nu cumva să se mânie şi să pieriţi pe cale,
    căci mânia Lui este gata să se aprindă!

Ferice de toţi cei ce-şi găsesc refugiul în El! (Psalmul 2; NTR)

Marturisirea Fiului despre cuvantarea Tatalui, „Tu esti Fiul Meu, astazi Te-am nascut”, nu este nici lipsita de importanta majora, nici usor de inteles. Fiindca, aici nu vorbim despre o nastere trupeasca, asa cum suntem noi obisnuiti, ca oameni.

Asadar, in „zilele vesniciei”, inainte de umanitate, Tatal si Fiul „comunicau” (daca putem folosi un vocabular profan, totusi, propriu noua). Fiindca apostolul Pavel spune si el, intr-o scrisoare catre Tit:

Pavel, rob al lui Dumnezeu şi apostol al lui Isus Cristos, după credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi după cunoaşterea adevărului, care este potrivit cu evlavia, în nădejdea vieţii veşnice, pe care Dumnezeu, Care nu minte, a promis-o înainte de vremurile veşniciilor, iar la vremea potrivită Şi-a descoperit Cuvântul prin predicarea care mi-a fost încredinţată prin porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, către Titus, adevăratul meu copil în credinţa pe care o împărtăşim împreună: har şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Cristos Isus, Mântuitorul nostru! (Tit 1: 1 – 4; NTR)

„Inainte de vesnicii” (Cornilescu), Dumnezeu a promis viata vesnica, macar ca nu era niciun om acolo sa-L auda si primii oameni nu cazusera inca, si n-au ajuns sa fie alungati din Eden. Atunci era, insa, Fiul, Logosul, „Dumnezeul adevarat si viata vesnica” (vezi 1 Ioan). Fiindca apostolul Ioan isi incepe asa Evanghelia:

La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi nici un lucru care a fost făcut n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a învins-o. (Ioan 1: 1 – 5; NTR)

Si Acest Logos (Cuvantul) „S-a facut trup si a locuit printre noi…”.

Faptul ca Logosul, numit de Ioan „Dumnezeu” si „cu Dumnezeu”, este numit „Fiul” (lui Dumnezeu) aduce o claritate majora asupra insemnatatii ultimului (nume). Fiindca, daca „la inceput”, oricare ar fi fost acest inceput, Logosul era deja, si, mai mult, El era Dumnezeu, atunci Acest Cuvant nu are inceput. Dar terminologia de „fiu” presupune un inceput. Prin urmare, inceputul trebuie sa fie altceva decat „al zilelor”. El, Fiul, are un inceput, dar cum, in ce sens?

Apostolul Pavel face o mentiune importanta in scrisoarea sa adresata romanilor:

Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte, El i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, ca Acesta să fie primul născut dintre mai mulţi fraţi. (Romani 8: 39; NTR)

Aceasta „nastere” are de-a face cu „fratii”. Adica, El este „Cel intai nascut dintre mai multi frati” (Cornilescu) fiindca au fost si alti „frati”. Si, a putut sa fie numit asa inainte de vesnicii, fiindca El i-a cunoscut pe acestia „mai dinainte” si fiindca acestia aveau sa fie „asemenea chipului Fiului Sau”. Asadar, nu este doar o terminologie, ci o insemnatate a asemanarii. Cristos este, asadar, ca prototokos, Cel care este inainte-mergatorul intru mantuirea lui Dumnezeu si tot ce presupune ea, fata de toti cei care-l vor urma si despre care Dumnezeu a avut dintotdeauna o prestiinta lamuritoare.

Mesia avea sa fie, asadar, fiul a omului dupa spita de neam, dupa trup, cum spunea Pavel in Romani (pasaj citat mai sus), dar si Fiu al lui Dumnezeu in sensul acesta, in ce priveste Duhul sfinteniei (dovedit cu putere ca este Fiul lui Dumnezeu prin invierea mortilor).

Mai departe, sa ne aducem aminte de Psalmu 110, unde David spunea:

Domnul i-a zis Stăpânului meu:

   „Şezi la dreapta Mea,
până voi face din duşmanii Tăi
    aşternut al picioarelor Tale!

Domnul va întinde toiagul puterii Tale din Sion.
    Stăpâneşte în mijlocul duşmanilor Tăi!
Poporul Tău este dornic de luptă,
    când se adună oştirea Ta.
Cu podoabe sfinte
    din tainiţa zorilor
        vei primi roua tineretului Tău. “

Domnul a jurat
    şi nu-I va părea rău:
„Tu eşti preot în veci
    potrivit rânduielii lui Melhisedek.

Stăpânul este la dreapta Ta.
    El va zdrobi regi în ziua mâniei Sale.
El va judeca neamurile, va umple pământul de leşuri
    şi va zdrobi căpeteniile întregului pământ.
El va bea dintr-un pârâu de lângă drum;
    de aceea Îşi va înălţa fruntea.“ (Psalmul 110; NTR)

Intervine, aici, Melhisedec. Despre Melhisedec aflam, in Genesa, ca a venit sa-l intampine pe Avraam cand acesta se intorcea de la „macelul imparatilor” (cand s-a dus sa-l salveze pe Lot). Melhisedec a venit la Avraam cu paine si cu vin, ca preot al Dumnezeului Cel Preainalt. Imediat ne gandim la „Cina Cea de Taina”, cand Cristos vorbeste despre un „nou legamant”, in aceea ca El Isi va da Trupul si Sangele (painea si vinul) pentru viata lumii, pentru a face iertarea pacatelor (nu doar trecerea cu vederea a lor, ca in perioada VT). Avraam ii da lui Melhisedec zeciuiala din toata prada de razboi pe care a adus-o cu el dupa eliberarea lui Lot.

Asadar, David vorbeste despre un juramant si o preotie speciala. Autorul cartii Evrei explica foarte multe detalii legate de acest Melhisedec. Esential, inainte sa ne aventuram in cercetarea personajului, este tocmai faptul ca asemanarea se face din anumite considerente care, daca l-am pune pe acesta intr-o spita de neam, am zadarnici ideea pe care Scriptura vrea s-o sublinieze. Melhisedec trebuie sa ramana acel personaj misterios, pentru ca explicatiile din Evrei sa aiba sens si valoare. Scopul acestora este sa arate felul „preotiei” lui Isus si urmarile ei.

Intai, Cristos este mai mare decat ingerii si nu poate fi pus laolalta cu ei. Cristos nu este un inger, ci Insusi Dumnezeu, nu unul care slujeste pe cei care vor mosteni mantuirea, ci Unul care a faurit aceasta mantuire vesnica si care a mers primul pe calea cea noua si vie, pe care a deschis-o astfel:

În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri prin profeţi de multe ori şi în multe feluri, însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile. El, Care este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui şi Care susţine toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui, a realizat curăţirea de păcate şi S-a aşezat la dreapta Măreţiei, în înălţimi, devenind cu atât mai superior decât îngerii, cu cât Numele pe care l-a moştenit este mai minunat decât al lor.

Căci căruia dintre îngeri i-a zis vreodată:

„Tu eşti Fiul Meu!
    Astăzi Te-am născut!“?

Şi, din nou:

„Eu voi fi Tatăl Lui,
    iar El va fi Fiul Meu.“

Şi, din nou, când Îl aduce în lume pe întâiul născut, spune:

„Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!“

Iar despre îngeri spune:

„Din vânturi El Îşi face îngeri
    şi din flăcări de foc – slujitori.“

Însă despre Fiul zice:

„Tronul Tău, Dumnezeule, este pentru veci de veci,
    iar sceptrul Împărăţiei Tale este un sceptru al dreptăţii!
Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea;
    de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns
        cu untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarăşii Tăi.“

 Şi:

„Tu, Doamne, ai întemeiat la început pământul,
    iar cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.
Ele vor pieri, dar Tu rămâi.
    Toate se vor învechi ca o haină.
Le vei înfăşura ca pe un veşmânt
    şi vor fi schimbate ca pe o haină.
Tu însă rămâi Acelaşi
    şi anii Tăi nu se vor sfârşi.“

Dar căruia dintre îngeri i-a zis vreodată:

„Şezi la dreapta Mea
    până voi face din duşmanii Tăi
    aşternut al picioarelor Tale!“?

Nu sunt ei toţi duhuri slujitoare, trimise să-i slujească pe cei ce urmează să moştenească mântuirea? (Evrei 1; NTR)

Se cuvine, macar ca acesta este un articol neinsemnat, sa ne oprim putin din lectura si sa ne cutremuram de maretia Fiintei sfintei a lui Cristos, Singurul nascut al Tatalui, Mielul fara cusur al lui Dumnezeu, Ridicatorul pacatelor lumii, Slavitul deplin al slavei si Inaltul cel de sus al oricaror inaltimi (cantarea de mai jos mi-a venit in minte in timp ce scriam aceste randuri, nu e nici reclama si nici reclama ascunsa; se poate sari peste, daca incurca):

Apoi, autorul epistolei catre evrei scrie:

Nu îngerilor le-a supus El lumea viitoare, despre care vorbim, ci cineva a mărturisit solemn undeva, spunând:

„Ce este omul ca să-Ţi aminteşti de el
    şi fiul omului ca să-Ţi pese de el?
Totuşi, Tu l-ai făcut cu puţin mai prejos decât pe îngeri
    şi l-ai încoronat cu slavă şi cu cinste;
i-ai pus totul sub picioare.“

Dacă i le-a supus pe toate, n-a lăsat nimic care să nu-i fie supus, dar acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse. Îl vedem însă pe Isus, Care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, încoronat acum cu slavă şi onoare datorită morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru toţi.

Cel pentru Care şi prin Care sunt toate a considerat potrivit ca, pentru a duce mulţi fii la slavă, să-L desăvârşească prin suferinţe pe Autorul mântuirii lor. Căci atât Cel Ce sfinţeşte, cât şi cei ce sunt sfinţiţi sunt toţi din Unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi, spunând:

„Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei;
    Te voi lăuda în mijlocul adunării!“

De asemenea, El spune:

„Îmi voi pune încrederea în El!“

Şi, din nou, El spune:

„Iată-Mă, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu!“

Aşadar, întrucât copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, El a devenit asemănător cu ei, pentru ca, prin moarte, să-l distrugă pe cel ce are puterea morţii, care este diavolul, şi să-i elibereze pe cei care toată viaţa lor erau ţinuţi în sclavie prin frica de moarte. Este clar că El n-a venit să-i ajute pe îngeri, ci a venit să ajute sămânţa lui Avraam. De aceea, El a trebuit să fie făcut în toate precum fraţii Lui, ca să poată fi un Mare Preot milos şi credincios în slujba lui Dumnezeu şi să facă ispăşire pentru păcatele poporului. Pentru că El Însuşi a fost ispitit prin ceea ce a suferit, El poate să-i ajute pe cei care sunt încercaţi. (Evrei 2: 5 – 18; NTR)

Cum spuneam, Cristos, ca Cel intai nascut, este Cel care a deschis drumul. Aceasta inseamna ca mai sunt si altii „nascuti”. Da, intr-adevar, nascuti „nu din sange” (vezi Ioan 1), „carnea si sangele” neputand sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu (care nu este „mancare si bautura”). El a deschis drumul, asadar, fratilor Sai, pe care Dumnezeu ii numeste asa in raport cu calea mantuirii, cu lucrarea transformatoare pe care El o face in fiinta umana. De asemenea, El a trebuit sa fie facut asemenea omului, pentru o asemenea lucrare mareata (partas carnii si sangelui).

Despre acestea, autorul epistolei catre Evrei continua:

Orice mare preot este ales dintre oameni şi desemnat să-I slujească lui Dumnezeu pentru ei, ca să aducă atât daruri, cât şi jertfe pentru păcate. El poate fi blând cu cei neştiutori şi rătăciţi, pentru că el însuşi este cuprins de slăbiciune. Şi din pricina acestei slăbiciuni el trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât şi pentru ale poporului. Nu el îşi ia această onoare, ci este chemat de Dumnezeu, aşa cum a fost şi Aaron.

Tot astfel, nici Cristos nu S-a slăvit pe Sine, devenind Mare Preot, ci Dumnezeu I-a spus:

„Tu eşti Fiul Meu!
    Astăzi Te-am născut!“,

aşa cum spune şi în altă parte:

„Tu eşti preot în veci
    potrivit rânduielii lui Melhisedek.“

El, în timpul vieţii Lui pe pământ, s-a rugat şi a făcut cereri, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, către Cel Care a putut să-L scape de la moarte, şi a fost auzit datorită reverenţei Sale. Chiar dacă era Fiu, a învăţat să asculte prin ceea ce a suferit şi, fiind făcut desăvârşit, a devenit sursa unei mântuiri veşnice pentru toţi cei care ascultă de El, fiind numit Mare Preot de către Dumnezeu, potrivit rânduielii lui Melhisedek. (Evrei 5: 1 – 10)

Avem explicatia cu privire la importanta juramantului fata de preotia lui Isus:

Când Dumnezeu i-a făcut o promisiune lui Avraam, pentru că nu avea pe nimeni mai mare pe care să jure, a jurat pe Sine Însuşi, spunând: „Te voi binecuvânta cu adevărat şi-ţi voi înmulţi foarte mult urmaşii.“ Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a obţinut promisiunea. Oamenii jură pe cineva mai mare decât ei, iar un jurământ, care face cunoscut faptul că un lucru este adevărat şi sigur, pune capăt oricăror dispute dintre ei. În acelaşi fel, când Dumnezeu a vrut să le arate mai clar moştenitorilor promisiunii caracterul neschimbător al planului Său, El a garantat acest lucru printr-un jurământ, pentru ca, prin două lucruri neschimbătoare, în care este imposibil ca Dumnezeu să fie găsit mincinos, noi să avem siguranţă şi astfel să fim puternic încurajaţi să punem mâna pe nădejdea care ne stă înainte. Avem această nădejde ca pe o ancoră pentru suflet, fermă şi sigură, şi care pătrunde în partea dinăuntru, dincolo de draperie unde, pentru a ne arăta calea, Isus, Care a intrat înaintea noastră, a intrat pentru noi. El a devenit Mare Preot pentru totdeauna, potrivit rânduielii lui Melhisedek. (Evrei 6: 13 – 20; NTR)

Si o explicatie cu privire la Melhisedec si la preotia de acest tip (in opozitie cu cea a lui Levi), informatii care ne arata de ce preotia lui Isus e mai buna si la ce anume s-au referit profetii cand au vorbit mai inainte despre „patimile lui Cristos” – la ce bun toata suferinta Lui:

Acest Melhisedek, rege al Salemului, preot al Dumnezeului celui Preaînalt, l-a întâlnit pe Avraam când acesta se întorcea de la măcelul regilor şi l-a binecuvântat, iar Avraam i-a dat zeciuială din toate. Numele lui înseamnă, în primul rând, „Rege al dreptăţii“, apoi, de asemenea, el este şi „Rege al Salemului“, adică „Rege al păcii“, fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, şi astfel, fiind asemănat cu Fiul lui Dumnezeu, el rămâne preot pentru totdeauna.

Înţelegeţi deci cât de mare a fost acesta, căruia chiar şi patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din cea mai bună parte din pradă! Acelora dintre fiii lui Levi, care sunt preoţi, li se cere, potrivit Legii, să adune zeciuiala de la oameni, adică de la fraţii lor, chiar dacă ei se trag din Avraam. Însă acest om, deşi nu aparţinea genealogiei lor, totuşi a adunat zeciuiala de la Avraam şi l-a binecuvântat, pe el, care avea promisiunile. Fără îndoială, cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare. Într-un caz, zeciuielile sunt primite de oameni care sunt muritori, în altul – de cel despre care se depune mărturie că trăieşte. Şi, într-un sens, prin Avraam, chiar Levi, cel care primeşte zeciuiala, a dat zeciuială, pentru că el urma să fie urmaşul lui Avraam, dar încă nu se născuse atunci când Melhisedek l-a întâlnit pe strămoşul său.

Acum, dacă desăvârşirea ar fi fost posibilă prin preoţia levitică, pentru că poporul a primit Legea sub această preoţie, ce nevoie ar fi fost să mai vorbim despre un Alt Preot, Care să vină potrivit rânduielii lui Melhisedek, şi nu potrivit rânduielii lui Aaron? Atunci când este schimbată preoţia, este necesară şi o schimbare a Legii. Cel despre Care sunt spuse aceste lucruri a aparţinut unei alte seminţii, din care nimeni n-a slujit la altar. Acum, este clar că Domnul nostru S-a ridicat din Iuda, iar, în legătură cu această seminţie, Moise n-a spus nimic cu privire la preoţi. Acest lucru este mult mai evident atunci când vine un Alt Preot, la fel ca Melhisedek, Unul Care nu a devenit preot prin porunca unei legi pământeşti, ci prin puterea unei vieţi nepieritoare. Căci este depusă următoarea mărturie:

„Tu eşti preot în veci
    potrivit rânduielii lui Melhisedek.“

Pe de o parte, porunca veche a fost dată la o parte, deoarece a fost slabă şi fără vreun beneficiu, pentru că Legea n-a făcut nimic desăvârşit, iar, pe de altă parte, este asigurată o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu.

Şi aceasta nu s-a făcut fără jurământ! Căci ei au devenit preoţi fără să depună un jurământ, dar El a devenit preot cu jurământ, prin Cel Ce I-a spus:

„Domnul a jurat
    şi nu-I va părea rău:
«Tu eşti preot în veci.»“

În consecinţă, Isus a devenit garantul unui legământ mai bun. Într-adevăr, preoţii au fost mulţi la număr, pentru că erau împiedicaţi de moarte să-şi continue lucrarea Dar El, fiindcă rămâne în veci, are o preoţie permanentă.  De aceea, El poate să-i mântuiască pe deplin pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, întrucât El trăieşte veşnic ca să mijlocească pentru ei.

Era potrivit să avem un astfel de Mare Preot – sfânt, fără pată, nepângărit, despărţit de păcătoşi şi înălţat deasupra cerurilor. Spre deosebire de alţi mari preoţi, El nu are nevoie să aducă jertfe în fiecare zi – mai întâi pentru păcatele Sale, iar apoi pentru ale poporului – pentru că a făcut aceasta o dată pentru totdeauna, atunci când S-a jertfit pe Sine. Legea îi desemnează ca mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii, însă cuvântul jurământului care a venit mai târziu, după Lege, desemnează un Fiu, Care a fost făcut desăvârşit pentru totdeauna. (Evrei 7; NTR)

Scopul acestor lucruri este sa realizam ca Cristos revine. Si ca trebuie sa fim pregatiti! Sa ne apropiem de El, fiindca „daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor, pe Isus…” (1 Ioan):

Însă atunci când Cristos, ca Mare Preot al lucrurilor bune care au venit, a intrat în cortul mai mare şi perfect care nu este făcut de mâini – adică nu este parte a acestei creaţii – nu cu sânge de capre şi de viţei, ci cu propriul Lui sânge, a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt, obţinând astfel o răscumpărare veşnică. Dacă sângele caprelor şi al boilor şi stropirea cu cenuşa unei juninci îi sfinţeşte pe cei pângăriţi (având în vedere curăţirea trupului), cu cât mai mult sângele lui Cristos – Care, prin Duhul veşnic, S-a dat pe Sine, fără pată, lui Dumnezeu – va curăţi conştiinţa noastră de faptele moarte, pentru a ne închina Dumnezeului celui Viu!

De aceea, El este mijlocitorul unui nou legământ, pentru ca aceia care sunt chemaţi să poată primi moştenirea veşnică promisă, întrucât a avut loc o moarte care-i răscumpără din neascultările comise sub primul legământ. Unde este un legământ, trebuie să se dovedească faptul că cel care l-a făcut a murit. Căci un legământ intră în vigoare numai când cineva moare, pentru că un legământ nu este în vigoare atâta timp cât cel care l-a făcut este încă viu. De aceea, nici chiar primul legământ n-a intrat în vigoare fără sânge, pentru că, atunci când fiecare poruncă le-a fost spusă de Moise tuturor celor din popor, el a luat sânge de viţei şi de capre, cu apă, lână cărămizie şi isop, şi a stropit sulul însuşi şi tot poporul, spunând: „Acesta este sângele legământului pe care vi l-a poruncit Dumnezeu.“ În acelaşi fel a stropit cortul şi obiectele folosite la închinare. Potrivit Legii, aproape totul este curăţit cu sânge, iar fără vărsare de sânge nu este iertare.

Aşadar, a fost necesar să fie curăţite cu aceste jertfe copiile lucrurilor cereşti, dar lucrurile cereşti înseşi aveau nevoie de jertfe mai bune decât acestea. Nu este ca şi cum Cristos ar fi intrat într-un loc sfânt făcut de om, o imagine a celui adevărat, ci El a intrat chiar în ceruri, ca să Se înfăţişeze acum pentru noi în prezenţa lui Dumnezeu. Nu că El trebuia să Se jertfească din nou şi din nou, aşa cum marele preot intră în Locul Preasfânt în fiecare an cu sânge care nu este al lui, pentru că atunci El ar fi trebuit să sufere din nou şi din nou de la crearea lumii. Însă El S-a arătat acum, o dată pentru totdeauna, la sfârşitul veacurilor, ca să îndepărteze păcatul prin jertfa Lui. Aşa cum fiecare dintre oameni trebuie să moară o dată, iar după aceea urmează judecata,  la fel şi Cristos, fiind jertfit o dată pentru totdeauna pentru a purta păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în legătură cu păcatul, ci pentru a-i mântui pe cei care-L aşteaptă cu nerăbdare. (Evrei 9: 11 – 28; NTR)

Concluzia? Iat-o:

Aşadar, fraţilor, întrucât îndrăznim să intrăm în Locul Preasfânt prin sângele lui Cristos, prin calea cea nouă şi vie pe care El a deschis-o pentru noi prin draperie – care este trupul Său – şi întrucât avem un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei, având inimile curăţite de conştiinţa rea şi trupurile spălate cu apă curată! Să păstrăm cu fermitate nădejdea pe care o mărturisim, pentru că Cel Care a promis este credincios! Să fim preocupaţi cum să ne îndemnăm unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune! Să nu renunţăm să ne adunăm laolaltă, aşa cum obişnuiesc unii, ci să ne încurajăm unii pe alţii, cu atât mai mult cu cât vedeţi că Ziua se apropie!

Dacă noi păcătuim în mod intenţionat, după ce ni s-a făcut cunoscut adevărul, nu mai este nici o jertfă pentru păcat, ci numai o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi a focului cumplit care-i va mistui pe cei care I se împotrivesc lui Dumnezeu. Oricine n-a ascultat de Legea lui Moise a murit fără îndurare, pe baza mărturiei a doi sau trei martori. Cu cât mai sever credeţi că trebuie pedepsit un om care-L dispreţuieşte pe Fiul lui Dumnezeu, care consideră ca fiind fără valoare sângele legământului prin care a fost sfinţit şi care-L insultă pe Duhul harului?! Îl cunoaştem pe Cel Care a spus:

„A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti!“

Şi, din nou:

„Domnul Îşi va judeca poporul.“

Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui Viu!

Amintiţi-vă însă de acele zile de la început, când, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă, în suferinţe, fiind uneori expuşi în mod public abuzului şi persecuţiei, iar alteori fiind părtaşi cu cei ce au fost trataţi astfel. Aţi împărtăşit suferinţele celor închişi şi aţi răbdat cu bucurie jefuirea bunurilor voastre, ştiind că voi aveţi ceva mai bun şi care rămâne. De aceea, să nu vă părăsiţi acea încredere, care aduce o mare răsplată! Căci aveţi nevoie de răbdare, pentru ca, după ce aţi făcut voia lui Dumnezeu, să puteţi primi ceea ce a fost promis.

„Totuşi, încă puţin, foarte puţin, şi Cel Ce vine va veni şi nu va întârzia!
Însă cel drept al Meu va trăi prin credinţă.
    Sufletul Meu nu găseşte plăcere în cel care dă înapoi.“

Însă noi nu suntem dintre cei ce dau înapoi şi care astfel sunt pierduţi, ci dintre cei ce au credinţă pentru a-şi scăpa sufletul. (Evrei 10: 19 – 39; NTR)

De citit si capitolul 12, in ideea unei aceleiasi concluzii.

In loc de incheiere:

Cristos, Fiul Omului

Voi scrie doua postari legate de „sarbatoarea Pastelui” care se apropie. Poate ne ajuta sa ne reimprospatam memoria cu pasajele Scripturii si sa fim provocati sa ne gandim si mai mult la aceste adevaruri, gasindu-le tot mai mult sensurile.

Inainte, insa, as face cateva mentiuni:

(1) in comunism, „vizionarii” de atunci au cautat inlocuirea sarbatorilor crestine existente in acea vreme (in speta vorbesc despre cele doua mari sarbatori) cu altceva, pentru aceasta incepand cu denumirea. Asa s-au nascut locutiunile „sarbatorile de iarna” si „sarbatorile de primavara”, a aparut Mos Gerila si Iepurasul, cu obiceiuri si valori promovate si post-mortem (dupa „moartea comunismului”) cu simpatie si admiratie pline de loialitate;

(2) Pastele crestin, sarbatoare menita sa-i uneasca pe urmasii lui Cristos, a ajuns in sanul crestinismului istoric un punct de presiune in favoarea schismei (putem spune chiar disidenta), fiind serbat in date diferite, ale aceluiasi an, de cele mai multe ori. Romania, de exemplu, tine o sarbatoare cu Estul si una cu Vestul, oarecum politic, speudo-reconciliant. Doua calendare, doua frunti nemiscate in hotararile luate, legate de aspecte subformale (data mortii lui Cristos, par example, nu se cunoaste cu exactitate…);

(3) departe de a insista asupra unei atitudini refractare si disidente in sanul congregatiilor, va trebui, totusi, sa intelegem aceasta invatatura biblica si s-o acceptam ca atare (indiferent cat de mult inseamna pentru noi traditia si religia, chiar in defavoarea unei credintei adevarate, traite):

“Unul socoteste o zi mai pe sus decat alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare sa fie deplin incredintat in mintea lui. Cine face deosebire intre zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire intre zile, pentru Domnul n-o face…” (Romani 14: 5, 6; VDC)

 

Cristos, Fiul Omului

Cand omul „cade” in Eden, cand are loc „dezbracarea” si „cunoasterea binelui si a raului”, constientizarea starii de „gol”, Dumnezeu rosteste blestemul. In mijlocul acestuia, vorbind „sarpelui”, insa, apare o promisiune, o speranta pentru „femeie”, o promisiune antica, pe care Dumnezeu va veghea s-o duca la indeplinire generatie dupa generatie, descoperind tot mai mult omului insemnatatea ei:

Domnul Dumnezeu i-a zis şarpelui: „Pentru că ai făcut aceasta,

blestemat eşti între toate vitele
    şi între toate animalele sălbatice;
pe pântece te vei târî
    şi vei mânca ţărână toată viaţa.
Voi pune duşmănie între tine şi femeie,
    între sămânţa ta şi sămânţa ei;
Sămânţa ei îţi va zdrobi capul,
    iar tu îi vei zdrobi călcâiul.“ (Genesa 3: 14, 15; NTR)

Conform traducatorilor NTR, „termenul ebraic pentru samanta este un termen cheie in Vechiul Testament – „este un singular care se poate referi atat la un singur urmas, cat si la toti urmasii de pe linia genealogica a unei persoane (colectiv)”. Aceasta nota este semnificativa in contextul promisiunii date lui Avraam (despre care voi puncta mai jos) in contextul explicatiilor din Epistola lui Pavel catre Galateni.

O lectura a VT, in acest sens, atenta, face clara semnificatia acestui termen.

Dumnezeu le face haine. Probabil le-a aratat mijlocul prin care sa si le faca. Dar nu e atat de sigur. Hainele lor, din piele de animal, in contextul in care hrana lor nu era atunci carnea (de orice fel), ne obliga sa ne gandim la o jertfa. Animalele nu au venit sa-si doneze imbracamintea naturala de buna voie si excludem moartea lor naturala si folosirea ulterioara a pieii. Indiferent cum s-a intamplat, golul acela a fost acoperit si viata a fost data pentru asta (sangele animalelor e asimilat vietii in VT si, indiferent daca au fost ucise sau jertfite, a curs sange, viata a fost data). Ar mai fi si interpretarea ca Dumnezeu le-a facut haine ex-nihilo, pe care eu o resping fiindca nu este consecventa contextului. Dumnezeu, de exemplu, nu a facut sa apara pomi in gradina, ci a facut sa „rasara”. Golul launtric, asadar, acela lasat de pacat, in profunzime, avea sa fie acoperit (umplut, de fapt) in jertfa de Sine a lui Cristos, peste veacuri.

Adam este alungat din Eden. Impreuna cu Eva, au mai multi copii. Fii si fiice. Dintre toti acestia, insa, doar trei sunt amintiti, toti de parte barbateasca. Cain si Abel aduc jertfe Domnului. Dar, Dumnezeu accepta doar jertfa lui Abel, uitandu-se cu placere la ea. Cu siguranta ca Eva si-a pus nadejdea in fiii ei. Auzise promisiunea ca ea va da nastere cuiva care va zdrobi capul sarpelui (in Apocalipsa, sarpele „cel vechi” – cartea este scrisa dupa milenii – este aratat ca fiind diavolul, vrajmasul, nu ca nu ar fi fost evident aceasta deja).

In acest moment, Scriptura ne arata doi fii. Unul primit, altul respins. Cain se ridica impotriva fratelui sau si Abel este ucis. Sangele lui „striga” din pamant catre Dumnezeu care-l aude. Din Cain se naste alt ucigas, cu pretentii mai mari de „dreptate”. Cain si urmasii lui isi fac o tara a fugii, a exilului, in raport cu Dumnezeu. Totusi, Scriptura mai mentioneaza un al treilea fiu al Evei (al femeii), Set. Ca Eva si-a pus sperantele mantuitoare in Abel si ca a crezut cu nadejde promisiunea lui Dumnezeu din blestemul asupra sarpelui, ca se naste o „spita de neam” speciala, „protejata” de Dumnezeu in vederea implinirii acelei profetii (spuse de El Insusi), devine clar din urmatorul pasaj pe care Moise a fost atent sa-l sublinieze:

Adam s-a împreunat iarăş cu nevastă-sa; ea a născut un fiu, şi i -a pus numele Set; „căci”,  a zis ea, „Dumnezeu mi -a dat o altă sămînţă în locul lui Abel, pe care l -a ucis Cain.” (Genesa 4: 25; VDC)

Si, de aici, este prezentata prima genealogie din Biblie in care urmasii il cauta pe Dumnezeu. Pe vremea lui Enos, oamenii au inceput sa cheme Numele Domnului. Enoh a umblat cu Dumnezeu si a fost luat de pe pamant fara sa vada moartea. Noe, neprihanit inaintea lui Dumnezeu, in mijlocul unei generatii stricate, a fost ales de Dumnezeu sa salveze viata de pe Terra, prin potop.

Cain s-a ridicat impotriva lui Abel, dar Dumnezeu a ridicat o samanta femeii. Implinirea promisiunii nu a putut fi deturnata, desi „sarpele” a incercat. Solutia lui Dumnezeu pentru Abel cel mort a fost Set cel viu, o noua „samanta” data femeii (urmas).

„Dincolo de Rau”, traiau parintii lui Avram, inchinandu-se la „alti dumnezei”. De acolo, Dumnezeu l-a chemat pe acesta din urma, i-a schimbat numele (Avraam) si i-a facut o promisiune, pe cand nu avea copii – ca samanta lui va fi ca stele cerului, atat de mare ca nu se va putea numara. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu si Dumnezeu i-a socotit aceasta ca neprihanire… Nu doar ca nu au putut avea copii, dar a venit si vremea cand Sara, frumoasa lui sotie, sa imbatraneasca atat de mult incat sa ajunga in perioada cand nu mai putea avea o femeie copii, biologic vorbind. Impotriva a doua realitati imposibile, Dumnezeu i-a dat, prin Sara, un fiu lui Avraam. La batranete, i s-a nascut Isaac. Din Sara.

Nu a putut nici „firea” sa opreasca „planul lui Dumnezeu”. Promisiunea a fost facuta apoi lui Isaac si apoi, dupa o vreme, lui Iacov. Din Iacov s-au nascut 12 fii. In timpul istoriei lui Iosif, fiul iubit al lui Israel (Iacov), Moise face o pauza de un capitol (in impartirea actuala, ulterioara), 38, cand vorbeste despre Iuda. In binecuvantarea de la sfarsitul vietii, Iacov face o referire profetica importanta legata de semintia lui Iuda:

Iuda, fraţii tăi te vor lăuda;
    tu vei avea autoritate asupra duşmanilor tăi,
        iar fiii tatălui tău se vor pleca înaintea ta.
Iuda, tu eşti un pui de leu;
    fiule, te-ai întors de la pradă.
Iuda stă culcat şi se întinde ca un leu,
    ca o leoaică – cine va îndrăzni să o trezească?
Sceptrul nu se va îndepărta de la Iuda,
    nici toiagul domnitorului de lângă picioarele sale,
până va veni Şilo;
    de El vor asculta popoarele.
El Îşi leagă măgarul de viţa-de-vie
    şi mânzul măgăriţei Lui de cea mai aleasă viţă.
Îşi spală hainele în vin
    şi îmbrăcămintea în sângele strugurilor.
Ochii Îi sunt mai negri decât vinul,
    iar dinţii mai albi decât laptele. (Genesa 49: 8 – 12; NTR)

Silo urma sa vina din Iuda. Acela caruia ii apartine sceptrul. O raza incepea sa se vada peste veacuri… Iuda acesta a fost cel care a fost cu ideea sa-l vanda pe Iosif. Urmasii lui au fost nascuti din Tamar, o femeie nu tocmai fecioara sau de „bune moravuri”. Insa, nici o atare situatie nu a putut sa opreasca lucrarea lui Dumnezeu cea tainica, in vremuri, dar descoperita, acum, Bisericii.

Urmasii lui Avraam, scosi din robia egipteana (dupa cum i-a spus lui Avraam Dumnezeu Insusi, cu sute de ani in urma) prin Moise (el insusi scos din ape in vremurile cand urmasii de parte barbateasca ai evreilor trebuiau ucisi), aveau sa poposeasca, in timpul exodului lor, in campia Moabului, „dincolo de Iordan, in fata Ierihonului”. Acolo a fost adus Balaam, sa rosteasca impotriva lor un blestem. Dumnezeu, insa, nu a vrut sa-l asculte, iar Balaam a rostit, pana la urma (la a treia incercare, mai jos), o binecuvantare si o profetie:

Când Balaam a văzut că lui Dumnezeu îi place să-l binecuvânteze pe Israel, n-a mai umblat după farmece ca în celelalte dăţi, ci şi-a întors faţa spre pustie. Ridicându-şi ochii, a văzut pe Israel organizat pe seminţii. Atunci Duhul lui Dumnezeu a venit peste el, iar Balaam a început să rostească oracolul acesta:

Iată rostirea lui Balaam, fiul lui Beor,
    rostirea celui ai cărui ochi sunt deschişi,
rostirea celui care aude spusele lui Dumnezeu,
    care vede o viziune de la Cel Atotputernic,
        care este prosternat înaintea Lui şi ai cărui ochi sunt deschişi:

«Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove,
    locuinţele tale, Israele!

Se întind ca nişte ueduri,
    ca nişte grădini lângă un râu,
ca nişte plante de aloe sădite de Domnul,
    ca nişte cedri lângă ape.
Apa va curge din găleţile lui
    şi sămânţa lui va fi udată de ape mari.

Regele lui va fi mai măreţ decât Agag
    şi regatul lui va fi înălţat.

Dumnezeu l-a scos din Egipt,
    i-a dat tăria unui bivol sălbatic.
Va devora neamurile duşmane,
    le va zdrobi oasele
        şi le va străpunge cu săgeţile lui.
Se ghemuieşte, se întinde ca un leu,
    ca o leoaică – cine va îndrăzni să-l scoale?

Binecuvântat să fie cel care te binecuvântează
    şi blestemat să fie cel care te blestemă!»“ (Numari 24: 1 – 9; NTR)

Poporul era, asadar, grupat pe semintii. Apostrofat de Balak, cel care-l chemase pe Balaam sa aduca blestemul asupra urmasilor lui, Balaam mai are inca o profetie:

Atunci el şi-a rostit oracolul şi a zis:

Iată rostirea lui Balaam, fiul lui Beor,
    rostirea celui ai cărui ochi sunt deschişi,
rostirea celui care aude spusele lui Dumnezeu,
    care are cunoaşterea Celui Preaînalt,
care vede o viziune de la Cel Atotputernic,
    care este prosternat înaintea Lui şi ai cărui ochi sunt deschişi:

«Îl văd, dar nu acum,
    îl privesc,
        dar nu de aproape!
O stea răsare din Iacov,
    un sceptru se ridică din Israel.
El va zdrobi căpeteniile Moabului
    şi capetele tuturor fiilor lui Şet.
Edom va fi cucerit;
    Seir, duşmanul lui, va fi cucerit,
        dar Israel va creşte în putere.
Din Iacov va ieşi cel ce va domni
    şi-i va distruge pe supravieţuitorii cetăţii.»“ (Numeri 24: 15 – 19; NTR)

O profetie despre „Silo”, despre care vorbea cu sute de ani in urma Iacov. Dumnezeu nu a renuntat la planul Sau!

Iuda, semintia din care avea sa vina „samanta femeii” care sa zdrobeasca definitiv puterea si viata „sarpelui”, s-a asezat, impreuna cu celelalte semintii, in tara promisiunii, in locurile unde au trait, odinioara, patriarhii (Avraam, Isaac si Iacov), in corturi, ca straini. Ei au locuit in cetati, unele mai insemnate, altele mai mari si mai importante. In cadrul acestei familii, au aparut alte sub-familii, fiecare cu renumele ei. In timp, intr-o cultura formata sa aiba de-a face cu spitele de neam (de ce aceasta, am vazut la inceputul articolului), evreii il asteptau pe Mesia cel promis.

Intre familiile lui Iuda, Dumnezeu s-a uitat la familia lui Isai. Aceasta avea mai multi fii, toti inalti si frumosi la chip. Unul dintre acestia era la oi, cel mai mic. Nebagat in seama nici chiar de tatal sau. Pe David, fiul lui Isai, l-a ales Dumnezeu ca uns al Sau. Scriptura vorbeste despre el in termeni deosebiti, „om dupa inima lui Dumnezeu”. Prin David, Dumnezeu aduce mai multe profetii despre Mesia, pe care nu le vom reda aici, unele specificand detalii si amanunte exacte cu privire la suferintele Domnului Isus, peste ani. Prin David, imparatia a revenit lui Iuda, peste toti fratii sai, fiii lui Iacov, triburile lui Israel. Chiar daca Imparatia s-a schindat, Ierusalimul a continuat sa fie capitala imparatiei de Sud, Iuda.

Mica, unul dintre profetii care au profetit despre Mesia care avea sa vina, are aceasta cuvantare deosebita, plina de semnificatie si incurajatoare:

Acum însă strânge-ţi oştirea, fiică înconjurată de războinici,
    căci suntem sub asediu!
Ei îl vor lovi cu toiagul peste obraz
    pe judecătorul lui Israel!

„Dar tu, Betleeme Efrata,
    deşi eşti neînsemnat printre miile lui Iuda,
totuşi din tine Îmi va ieşi
    Cel Ce va fi Conducător în Israel,
Cel a Cărui origine este din vechime,
    chiar din zilele veşniciei.

De aceea El îi va abandona
    până la vremea când cea care trebuie să nască va naşte.
Apoi, rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce
    la israeliţi.

El se va înfăţişa şi va păstori poporul
    în puterea Domnului,
        în toată maiestatea Numelui Domnului, Dumnezeul Său.
Şi ei vor locui liniştiţi,
    căci atunci El va fi măreţ până la marginile pământului! (Mica 5: 1 – 5a; NTR)
        

Betleemul a fost ales. El a fost ales „din vesnicii”, dar prin Mica a fost descoperita oamenilor aceasta alegere. De acolo se va naste „Cel ce va fi Conducator in Israel”. Din cea mai neinsemnata familie a lui Iuda, cea care nu era privita de nimeni ca avand vreo semnificatie in poporul lui Dumnezeu. Istoria lui Mesia este, practic, o istorie a multor surprize, impotriva oricaror previziuni facute de om… De unde si puterea profetiei si a „lucrarii” lui Dumnezeu multi-milenare. Cand il apostrofau pe Cristos, peste sute de ani, au ajuns la concluzia ca „nimic bun” n-a iesit vreodata din Betleem.

Peste vremuri, apostolul Pavel va scrie:

Vreau să spun că, atât timp cât moştenitorul este copil, nu este diferit de un sclav, cu toate că el este proprietarul tuturor lucrurilor, ci el se află sub îngrijirea tutorilor şi a administratorilor până la timpul desemnat de tatăl său. Astfel, şi noi, când eram copii, eram sub sclavia principiilor lumii. Dar, la împlinirea vremii, Dumnezeu Şi-a trimis Fiul, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei ce sunt sub Lege, pentru ca noi să primim înfierea. Iar pentru că voi sunteţi fii, Dumnezeu a trimis Duhul Fiului Său în inimile noastre, Duh care strigă „Abba!“,adică „Tată!“ Astfel, tu nu mai eşti sclav, ci fiu, iar dacă eşti fiu, Dumnezeu te-a făcut şi moştenitor. (Galateni 4: 1 – 7; NTR)

Fiul despre care profetea David in Psalmul 2, avea sa se nasca, la vremea potrivita, la timp, in familia fecioarei Maria si a „neprihanitului” Iosif. Matei si Luca dovedesc apartenenta acestora in spita de neam despre care am scris pana acum. Mai sunt si altii, am scris pe scurt si indeosebi despre barbatii de care Scriptura leaga profetii mesianice. Sunt sapte (7) barbati, 6 dintre acestia sunt in genealogia lui Cristos, pe linia urmasilor Evei (samanta femeii). Al saptelea este Metusala, despre care voi face mentiuni in urmatorul articol.

Nascut in Nazaret, venit din Egipt unde a fost ascuns in vremea lui Irod, Isus a implinit in detaliu toate profetiile despre El. Sunt prea multe pentru a fi amintite intr-un articol sau intr-un grup de articole de aceasta dimensiune… Cititorul le poate studia, Internetul ofera o gama larga de articole pe aceasta tema, sunt carti scrise si, la urma urmei, este Biblia (care poate fi citita si cercetata, studiata in libertate, astazi).

Samanta femeii, samanta lui Avraam (vezi Galateni), Isus Cristos, avea sa zdrobeasca pe satana, inviind din morti, prin puterea Tatalui, pentru ca moartea nu a putut sa-L tina. „Cu moartea pe moarte calcand”, „Cristos a inviat din morti, parga celor adormiti”!

Isaia profetea despre El ca „va vedea o samanta de urmasi…” (Isaia 53). Fiindca istoria nu se opreste aici. Critos nu a venit sa implineasca doar o profetie, ci sa aduca mantuirea prin implinirea acelei profetii. El, Singurul, a adus omenirii o mantuire vesnica, pe care a facut-o nu usor…

Apostolul Petru ne lasa aceste cuvinte, pentru ca o alta samanta de oameni se naste (acum, pluralul despre care aminteam la inceput), in nadejdea unei alte profetii, aceea a revenirii lui Cristos in slava (pentru ca profetii VT au profetit despre „patimile lui Cristos” si despre „slava de care aveau sa fie urmate”, vezi 1 Petru 1):

Prin urmare, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiind treji, puneţi-vă pe deplin nădejdea în harul care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Cristos! Ca nişte copii ascultători, să nu vă conformaţi poftelor pe care le aveaţi înainte, când eraţi în ignoranţă, ci, aşa cum Cel Ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, deoarece este scris: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt!“

Şi dacă-L chemaţi ca Tată pe Cel Ce judecă cu nepărtinire pe fiecare după faptele lui, atunci trăiţi cu frică în timpul peregrinării voastre,pentru că ştiţi că nu cu lucruri pieritoare – argint sau aur – aţi fost răscumpăraţi din felul vostru de viaţă fără rost, moştenit de la strămoşii voştri, ci cu sângele preţios al lui Cristos, ca al unui miel fără meteahnă şi fără pată. El a fost ales înainte de întemeierea lumii, dar a fost arătat în vremurile de pe urmă, pentru voi. Prin El sunteţi credincioşi în Dumnezeu, Care L-a înviat din morţi şi I-a dat slavă, astfel încât credinţa şi nădejdea voastră să fie în Dumnezeu.

Acum că v-aţi curăţit sufletele prin ascultarea de adevăr, ca să aveţi o dragoste de fraţi fără ipocrizie, iubiţi-vă unii pe alţii cu căldură, dintr-o inimă curată! Aţi fost născuţi din nou, nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci dintr-una nepieritoare, prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi care rămâne pe vecieCăci,

„Orice făptură este ca iarba
    şi toată gloria ei este ca floarea de pe câmp!
Iarba se usucă, iar floarea cade,
însă Cuvântul Domnului rămâne pe vecie!“

Şi acesta este Cuvântul care v-a fost vestit prin Evanghelie. (1 Petru 1: 13 – 25; NTR)

[continuare in articolul urmator, „Cristos, Fiul lui Dumnezeu„]