Acasă » Apologetica » Babelul si Ziua Cincizecimii. Mandria goala a zilelor noastre. Cum ar trebui sa arate o viata traita pentru Dumnezeu

Babelul si Ziua Cincizecimii. Mandria goala a zilelor noastre. Cum ar trebui sa arate o viata traita pentru Dumnezeu

Unitatea celor care au apucat pe drumul unei fraternitati izolatoare fata de Dumnezeu ne apare in opozitie cu cea a infratirii lucrate in Biserica de Dumnezeu cand limbile vorbite in tarile unde locuiau evreii, de Cincizecime, aveau sa fie folosite pentru a se afirma „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu”.

Unitatea este esentiala pentru Biserica. Unitatea inteleasa prost, insa, face un foarte mare rau Bisericii.

Unitatea, astazi, este folosita de multe ori pentru a se pune omul si lucrarea lui in prim plan. Chiar lucrarea pe care o face in „slujire” (cuvant care devine parte din limbajul de lemn evanghelic contemporan) este, de fapt, doritul spatiul spiritual de afirmare egoista a profanului.

Aprofundarea Scripturii este buna, folositoare. Cunostinta creste. Totusi, scopul cunoasterii de Dumnezeu este asemanarea cu El, nu notele bune primite la o scoala. Adica, daca cunostinta naste infatuare, suntem departe de ceea ce a urmarit Dumnezeu prin descoperirea de Sine (despre care noi ne umplem cu o cunoastere mai mult sau mai putin profunda). Bisericile nu sunt locul de afirmare a personalitatii unora sau a cunostintelor dobandite de altii.

Muzica este un element folosit astazi cu rol de adeziune. Calitatea muzicii si lipsa de intelegere a acesteia, poate naste usor dorinta de afirmare si inaltare de sine. Usor se zice: „ne pregatim sa cantam bine pentru Dumnezeu” cand, de fapt, e vorba de afimare si etalare de sine.

Duhul cristic ne provoaca spre o traire in simplitate, modestie si smerenie. Ai studiat Scriptura si o cunosti bine? Foloseste-o fara sa te arati pe tine. Canti bine si nu gresesti notele? Da slava Domnului si nu te intalta. Dar se face asa? Traim noi asa? Este o tendinta evidenta catre afirmarea de sine. Acela care cunoaste bine Scriptura, ajunge sa se creada un fel de guru si vorbeste cu nastiutorii cu rautate si ura (cum de ei si-au permis sa nu studieze Scriptura la acelasi nivel?). Acela care canta crede ca datorita lui s-a creat o anumita atmosfera si merge parca plutind cu pieptul umflat de aer, canta tare. Am trait ridicolul cand mai multi incercau sa cante mai tare decat ceilalti, sa se auda ei. Fiecare. Acestea NU au nicio legatura cu Dumnezeu, Biserica si viata de credinta.

S-a spus candva: „Sa-i atragem in Biserica, sa nu-i pierdem”. I-am atras, asa, nespirituali, neatrasi de Dumnezeu, fara o viata de credinta spirituala si evlavie. Acum, atarsi fiind, se comporta fireste, cum stiu ei. Si asa se stinge Biserica. Eroare nu-i la ei. Eroarea a fost la cine a vrut sa-i atraga fara sa vrea macar sa se intrebe cu privire la consecinte. Nu stiu de ce si cand a devenit dorinta noastra de a avea Biserici pline mai mare si mai importanta decat dorinta lui Dumnezeu ca toti oamenii sa fie mantuiti. Si mai pozam si in „maturi” cand ii „acceptam” pe altii, cand, de fapt, Dumnezeu este Cel care ar trebui sa-i „cerceteze” si astfel sa „intre” in Biserica Lui. Sa nu se mai mire nimeni de consecinte.

O viata traita pentru Dumnezeu nu este interesata de om si valoarea lui, ci de Dumnezeu si valoarea Lui. Caci Dumnezeu vrea sa fim „asemenea Fiului Sau” fiindca nu e bine cum suntem noi, nativ. E adevarat ca omul e valoros. Dar merge, asa valoros cum e, in iad. Tocmai de aceea, el trebuie sa gaseasca o valoare mai mare intru care sa fie schimbat, transformat, metamorfozat.

Cum poate cineva sa aiba pretentia ca I se inchina lui Dumnezeu cand el nici macar nu e interesat de Dumnezeu si valorile Lui? El vrea sa se simta bine, sa fie in prim plan, sa iasa in evidenta. Dumnezeu e doar resortul contemporan circumstantial prin care poate sa-si satisfaca nevoilor.

Oamenii se leaga de oameni, de numele lor mare si renumele lor. De multimile pe care le atrag. Nu mai conteaza ca auzim, dupa o vreme, ca „oamenii mari” au cazut si moral si teologic. Cand Scriptura vorbeste despre „sfarsitul de alergare”, noi vorbim de faima si popularitate. Sau ca ei, care erau laudati ca strang oamenii si-i unesc, ca doar e „un singur Dumnezeu”, provoaca cele mai urate reactii si rupturi. Si e profund gresit, e incredibil de ireal ca nu realizam cat de gresit e…

Este menirea Bisericii sa aiba cel mai mare si frumos cor? Cel mai bun si cel mai grozav predicator? Cel mai cunoscator al Scripturilor? Cele mai tari activitati? Cei mai multi membri? Deloc. Atat de mult s-au atrofiat vietile de traire crestina incat realitatea s-a distorsionat dincolo de poveste, congregatiile au ajuns o adunare fara putere. Pentru ca oamenii cauta situatii si persoane care sa-i faca sa se simta bine asa cum sunt ei, dar Dumnezeu cauta oameni pe care sa-i schimbe, care au inteles ca nu e deloc bine cum sunt ei, si pe care sa-i primeasca, mai apoi, ca pe niste oameni noi.

Avem nevoie de oameni interesati de Dumnezeu nu de oameni. Ne trebuie nu oameni plini de sine, ci oameni goi. Oameni care se cred fara valoare, oameni respinsi, oameni satui de pacatele lor, oameni pe care altii nu dau nici doi bani. Nu avem nevoie de genii, nici de minti luminate, nici de cantareti slaviti, nici de predicatori ilustrii. Avem nevoie de oameni care sa fie infometati dupa neprihanire si cu sete dupa Dumnezeu. Care se simt goi si neimpliniti. Ce sa implineasca Dumnezeu la omul plin de sine? Unde sa mai incapa Cel necuprins?

Avem nevoie de o trezire spirituala, in care oamenii sa nu mai faca nimic. Au facut, si asa, destul rau. Sa-L lasam pe Dumnezeu sa lucreze El…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s