Allhalloween. Sfintii si martirii. Mortii si anul liturgic

Nu mi-am propus sa scriu despre halloween in acest an, fiind ocupat. Totusi, a trebuit, fiindca s-a intamplat ceva. Niste copii au venit la usa mea, imbracati urat, vopsiti urat pe fata… Si m-am gandit… A trebuit sa ma gandesc, nu pot altfel, fiecare cu problemele lui…

As pune in discutie unele aspecte. As pune niste intrebari, as ridica niste probleme, as pune in contradictie anumite realitati/intamplari simultane.

1. Intrebari

– Cum de a prins aceasta „sarbatoare” in lumea crestina a ortodoxiei din Romania?

– Evident, majoritatea nu a promovat acest obicei, atunci cum a ajuns sa fie abordat la o atare scara, astazi?

– De ce am fi impotriva acestei sarbatori, doar fiindca nu suntem obisnuiti cu ea?

– Se pleaca de la ideea de a ridiculiza moartea, dar oare printr-o asemenea manifestare o facem? Sigur asta propune sarbatoarea, sau propune altceva?

– Are sens sa ridiculizam moartea?

– Se spune ca e o sarbatoare plecata din crestinism. Ok, dar este pentru aceasta neaparat buna? Adica, originea unui lucru il face pe acela implicit valoros?

– Este aceasta sarbatoare rezultatul unei abordari teologice gresite asupra cultului mortilor si a altor chestiuni conexe?

– Trebuie s-o acceptam fiindca nu avem ce face, ca suntem romani si suntem cei dupa care se calibreaza definitia cuvantului „moale”?

– De ce nu masti cu o estetica a frumosului?

– Este halloween o incercare de a inlocui craciunul?

– Evident, e vorba de bani, de castiguri. Dar, e doar atat? Poate… Poate nu…

– De ce se implica scoala in chestiune? Nu ar trebui ca in scoli sa se puna accentul pe educatie in alt sens?

 

2. Contradictii

– Cum de parintii isi invata copiii intr-un cadru pozitiv, luminos, dar ii incurajeaza sa fie cu totul altfel in aceasta zi din an? De ce? Cum se potrivesc cele doua abordari?

– De ce s-ar ridica vocile impotrivitorilor crestinismului sa critice Craciunul si Pastele, dar sa accepte aceasta sarbatoare, daca provine din crestinism?

– Sunt toti mortii intruchiparea uratului, ca sa avem o estetica a uratului ca exclusivitate reprezentativa in obiceiurile acestei sarbatori?

– De ce merg romanii la moaste fiindca sunt „crestini ortodocsi” dar nu mai sunt, brusc, atunci cand e vorba despre Halloween?

– Daca argumentam ca intunericul nu trebuie neaparat vazut ca rau si lumina nu neaparat ca bun, atunci de ce doar estetica uratului in obiceiul acestei zile? De ce nu doar estetica frumosului? Fiindca, evident, dupa acelasi rationament, moartea nu ar fi ceva neaparat rau…

– Ii invatam pe copii in scoli ca trebuie sa fie ingeri, dar apoi ii incurajam, didactic, sa fie monstri, macar pentru o zi… Interesant, nu? Oricum, consecventa in niciun caz. Ipocrizie?

– Acesta „sarbatoare” apare in relatie cu… nu o sa va vina sa credeti… martirii, sfintii… (concepte crestine); de ce oare? nu vad vreo legatura… Eu percep si inteleg altfel toate relatarile biblice si toata istoria crestinismului (atat cat o cunosc), nici nu mi-ar trece prin cap o asemenea asociere…

 

3. Probleme

– Din toate acestea, cat pricep bietii copii?

– Cum sa le spun copiilor ca eu resping acest obicei, dar nu pe ei, cand ii refuz la usa? De ce sa ma forteze pe mine sa-i resping? De ce sa ma forteze sa fiu pus fata in fata cu aceasta decizie pe care trebuie s-o iau? Este acesta un atac personal, fata de mine, la care sa raspund ca atare? Daca da, atunci e razboi, clar! Oricum, eu ma simt pus intr-o situatie penibila…

– Nu as da vina pe sarbatoare pentru raul din lume, am vazut multe reactii care infiereaza obiceiul, ca-i rau in sine… oare nu noi l-am inventat, nu noi l-am promovat, nu noi l-am ingaduit? Adica, da, sa fie si o reactie, sa se ia atitudine, dar nici sa mergem in extrema de a-i face pe toti draci si satane, iar noi, evident, cei buni, personajele pozitive…

– Sunt curios de argumente pentru o astfel de sarbatoare…

– Este interesant faptul ca o astfel de sarbatoare pare sa fie respinsa de biserica ortodoxa din Romania, dar prinde foarte mult intr-o tara preponderent… ortodoxa.

– Mi se pare ca noi intelegem ideea de distractie ca pe ceva negativ, de obicei. Adica, de ce nu m-as distra fara sa beau, fara sa ajung prin santuri drogat si fara sa ma imbrac urat si sa ma vopsesc pe fata ca un drac rosu sau negru?

– Nu vi se pare ca viziunea oamenilor despre demoni este una a evului mediu? Adica, trebuie neaparat ca „diavolul” sa fie cu coarne si rosu (de exemplu)? Nu poate sa fie imbracat in alb, cu aripi frumoase si vorband cu blandete?

– Are de-a face sarbatoarea cu cultura/incultura oamenilor, cu o anumita intelegere asupra lumii si a vietii (mortii)?

– Deschis si o problema mai acuta – de ce nu exista o promovare a esteticii frumosului, a bunului simt si a culturii prin valoare? De ce nu promovam, in generatia tanara, valori precum: cititul, imbracamintea frumoasa si decenta, bunul simt in exprimare, valoarea celor care gandesc si care pot face ceva bun, folositor s.a.m.d.? De ce lipsesc acestea, la scara larga? Oare pentru ca toti putem sa fim rai, dar nu toti buni? Atunci, evident, raul nu-i tot una cu binele, chestiuni relative. Iar, daca este asa, atunci de ce am promova raul in detrimentul binelui? (apropos, tangential, daca lumea noastra ar fi duala, in sensul raportului dintre rau si bine, atunci am avea, nu-i asa, si o sarbatoare a ingerilor, soarelui, luminii, frumosului, candva dimineata, chiar daca tot intr-o intelegere de tip ev-mediu cu privire la aceste aspecte?).

– Daca se preda in scoli acest obicei, evident, copiii vor lua invatatura ca si pe orice altceva. Ce ne face sa credem ca nu vor fi invatati, pe viitor, orice ca fiind bine? Homosexualitatea? Evolutia? Omul pe acelasi nivel cu animalele? Familia e doar un moft? Sexualitatea e binele absolut? Daca nu ne facem cruce suntem fara Dumnezeu? Si cate altele…

– Fara lipsa de modestie, cu respect si consideratie, eu totusi nu cred ca profesorii au pregatirea necesara sa faca activitati cu copiii, in scoli si gradinite, pe tema aceasta a halloweenului… Intram in alta discutie. Dar, totusi, ne trimitem copiii la scoala sa fie invatati „carte”. Daca se adreseaza probleme legate de abordarea conceptiei despre lume si viata, de ce ar fi invatati copiii nostrii valori ca aceastea: estetica uratului ca distractie, ideea ca nu exista Dumnezeu, ideea ca Dumnezeu ar fi doar dupa cum Il defineste cineva anume (care, la o adica, Il poate defini si eronat, daca presupunem ca Dumnezeu chiar exista, nu?). Cine dicteaza ce sa invete copiii in scoli si de ce, fiindca e clar ca nu majoritatea? Cine si de ce? E important, insa, nici sa nu cadem in teoriile conspiratiei. Totusi, am putea raspunde la aceasta intrebare?

 

Mai sunt multe…

Eu sunt impotriva acestui gen de „sarbatoare”. Din principiu. Am si argumente, dar mai degraba m-ar interesa argumentele pro, ca nu-mi vine in minte niciunul si, totusi, e atat de populara aceasta… sarbatoare a esteticii uratului.

L-a facut omul pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui?

L-a facut omul pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui? Sau, este Dumnezeu produsul creativitatii omului? Mai larg, este divinitatea produsul umanitatii?

Studiile perioadelor istorice la care avem un oarecare acces, prin cercetarea unora care isi dedica viata pentru asa ceva, ne aduc anumite informatii. Acestea sunt puse pe o masa si cer o interpretare, o intelegere. De aici, nevoia de a intelege, de a explica, de a contextualiza, de a naste idei, modele, teorii.

O teorie legata de divinitate este ca o omul a incropit-o pe acesta si nu invers. Cand grupurile de oameni erau pasnice, zeitatile lor era asa. Cand erau razboinici oamenii, isi faureau zeitati dupa chipul si asemanarea lor. Odata cu stratificarea societatii, a aparut o stratificare si in „divinitate”. Am concluziona, asadar, ca divinitatea a fost urmarea umanitatii.

Dar, sa nu ne grabim…

In primul rand, faptul ca oamenii si-au facut zei dupa chipul si asemanarea lor, nu demonstreaza ca orice zeitate ar fi rezultatul umanitatii. Nu putem sa fortam logica, prin indoire, sa ne dea concluzia asta.

Gestul omului de a-si face zei, idoli, evident tipic acestuia dupa o privire sumara asupra istoriei, ne arata o tendinta a omului si nu ne ofera dovada suprema asupra existentei sau provenientei divinitatii. Daca omul a obisnuit sa-si faca idoli sau zei care sa-i semene, atunci inseamna ca omul are o problema in acest sens, in constitutia fiintei sale.

Cineva ar putea argumenta ca acum, emancipandu-se, omul nu mai crede in divinitate. Dar, sa urmarim tiparul – omul nu mai crede in divinitate, prin urmare, el considera ca divinitatea… nu mai exista. Ca si pana acum, cand credea ca zeul e ca el sau cum credea el ca ar trebui sa fie.

In alta ordine de idei, vom observa ca omul si-a definit idolul dupa cum credea el ca este acesta, nu dupa cum era acesta. Adica, exista posibilitatea ca sa exista o zeitate reala pe care omul s-o defineasca dupa propria placere referindu-se la ea. Prin urmare, modul in care omul isi defineste obiectul studiului nu defineste insusi obiectul acesta, ci-l deformeaza doar in ochii unei a treia persoane/parti, observatorul exterior.

Apoi, faptul ca omul a descoperit inscriptii si vestigii, obiecte sau a dedus ritualuri si si-a facut o oarecare parere asupra unor religii pe care le-a dedus, mai mult sau mai putin corect, pe baza a ceea ce a gasit in pamant sau pe peretii pesterilor, nu inseamna ca omul poate defini toata societatea din perioada pe care incearca s-o inteleaga. Ci, doar acea partea a societatii care traia in acest context. Putem presupune ca toti oamenii acelor vremuri pictau pereti si se inchinau la animale sau la pietre, la soare sau la zeitati mult mai abstracte? Putem, dar numai ca un tabiet, fiindca in mod logic nu putem concluziona asta. La fel de bine, putem presupune ca au existat oameni care s-au inchinat unei zeitati care nu se putea infatisa prin desene si, nedescoperind desene despre ea, nu am avea cum sa stim despre ea. Si inca o mie de scenarii, doar in introducere… Prin urmare, nu putem forma, oricat de mult am vrea, o teorie care sa cuprinda totul despre umanitate si zeitate, in istorie, pe baza a ceea ce descoperim in arheologie.

In realitate, exista religii care au traversat multe generatii si si-au pastrat neatinse zeitatile. Mozaismul, de pilda. Deci, avem cel putin un exemplu din viata reala in care omul contemporan la un moment dat nu isi face zeul dupa chipul si asemanarea lui.

Astfel, este normal sa nu negam prosteste istoria si ce a descoperit omul in trecutul istoriei lui. Chiar in prezent sunt evidente tendintele omului catre religiozitate, prin aceea ca-si imagineaza zeitatea dupa cum e el sau dupa capacitatea sa de gandire. El isi face astfel un fel de idoli, de care ar avea nevoie, la care sa-si caute implinirea dorintelor.

De pilda, omul ia un lemn. Face din el niste bucati subtiri si aprinde focul la care se incalzeste. Din ce a mai ramas isi face un idol, un chip. Si apoi se inchina acelui chip in timp ce sta la foc si se incalzeste. Si nu are capacitatea sa vada ca idolul sau e lemnul care arde, adica nu face distinctia intre lucrul de care se foloseste avand o nevoie imediata si acelasi element pe care-l identifica intr-o cu totul alta sfera pe cand, evident, nu e. Asadar, mai intra in discutie si capacitatea omului de a percepe lucrurile, de a intelege, inainte de a exprima.

Avem, astfel, capacitatea omului de intelegere, exprimarea a ceea ce poate intelege si faurirea a ceea ce spune ca este ceea ce crede. Si, pe langa aceastea, totusi, mai avem si posibilitatea existetei unei divinitati care sa nu fie produsul omului, indiferent daca omul cunoaste ceva despre aceasta sau nu.

Prin urmare, argumentul acesta este unul foarte slab, puternic poluator al gandirii. El nu clarifica, ci tulbura. In ce ma priveste, caut sa inteleg lumea si viata prin clarificarea lucrurilor nu prin tulburarea lor.

Cel care spune ca omul l-a facut pe Dumnezeu nu e mai bun cu nimic de cel pe care-l acuza ca l-ar fi facut pe Dumnezeu. Fiindca el, acuzatorul, isi imagineaza o lume proprie fara Dumnezeu din pricina ca si-a propus sa creada ca acesta nu exista. Si tot ceea ce va argumenta va avea un coeficient de influenta din acest punct de vedere. Argumentele lui nu pot fi vazute ca fiind autentice. In ceea ce acuza pe altii se ragaseste si pe el, rasturandu-si propriul argument.

Acest argument este specific celui care deja este un sceptic, dupa cum si-au facut unii zei/idoli cand deja erau gata sa faca asta. Cel care nu vrea sa creada in Dumnezeu inventeaza acest argument, dupa cum inventeaza si cel care vrea sa creada in Dumnezeu un alt argument, ambele false. Aceasta nu inseamna nici ca exista Dumnezeu, nici ca nu exista. Dar, fiindca argumentul este impotriva existentei lui Dumnezeu, concluzia este ca nu demonstreaza deloc ca Dumnezeu nu exista, ba chiar nu vorbeste despre acest subiect. El se refera strict la reactiile naturale ale oamenilor de a inventa o divinitate dupa voia lor, pentru a se linisti oarecum in cautarea lor sau in vina pe care o resimt.

La nunta. Hainele

Speram sa nu ajung aici. Nu ma refer la acele personaje care sunt rele, afurisite, tradatoare, ci la imbacaminte.

La nunta, cel mai important lucru este cum arati. In exterior, evident. Se fac poze, nu vrei sa ramai pentru totdeauna imbracat banal. Trebuie sa fii diferit. Trebuie sa fii original, adica asa cum sunt pesonajele-modele de la televizor.

Dar, fratilor, parerea mea este ca bunul simt a disparut, atunci cand vorbim despre asa ceva. Nu mai stiu oamenii sa se imbrace. Se casatoresc cei doi? Mergem la nunta lor? Na… E momentul sa ne etalam garderoba! Acum e timpul! Nunta este acel eveniment care se intampla in istorie, afara din spatiu si timp, necontabilizabil in iconomia lui Dumnezeu, cand toate valorile bunului simt si ale credintei nu se mai aplica, unde ne putem destrabala si imbraca si noi, macar odata in viata, cum vrem! Ca, in rest, ne obliga obiceiul si fratii sa fim smeriti si atenti cu hainele. La biserica zic…

Propun urmatoarele: usi inalte, de minim 3m, pentru a asigura integritatea frezelor la intrarea omului de rand; eliminarea blitului de pe aparatele foto avand in vedere stralucirea hainelor la purtator; inventarea papucilor cu talpa inalta pentru barbati (cu sau fara varf ascutit, de preferinta cu) pentru a reveni la inaltimea sotiei, s-o priveasca iarasi in ochi; eliminarea imbratisarii prin simulare, dupa modelul sarutului in aer; ridicarea pretului la articolele de prost gust pentru stimularea economiei (oricum se vor cumpara, nunta nu se anuleaza pentru atata); maximum doua feluri la mancare, pentru a nu se sufoca sufletele in corsete; ochelari Google „Christian Man Teen 101” cu rulaj de versete pe fundal, cu senzor de miscare la pornire, pentru a-i ajuta pe baietii neexperimentati sa nu se uite dupa formele (chiar nu vreau sa fiu mai direct) surorilor, socati, evident, fiindca de obicei abia ca le zareau fetele de baticurile de duminica; aparatoare de fibra pe fluierele picioarelor, culoarea pielii, la fete, pentru a nu se lovi cu urmari de vanatai, in ciocatele baietilor impiedecati; scut de protectie pentru mireasa, in caz ca e in pericol de-a se lovi de freza data cu fixativ (doua modele, pentru siguranta) a baetilor de baeti carele vine la felicitat (ca asa se face).

Soacra mica si… soacra mare. Ziua Z a venit. Coafor, haine, machiaj. N-a vazut Parisul… Motiv pentru care Parisul e inca apreciat! Si, pe buna dreptate…

Daca predica-i proasta, avantajul e ca poti sa nu te plictisesti incercand sa descoperi cine-i cine. Familia e usor, ca sta in primele randuri. De restul zic. Dezavantajul e ca daca faci cunostinta cu cineva la o nunta, sa nu te trezesti nepoliticos mare cand treci pe strada dupa si nu saluti. A, scuze, nu te-am recunoscut (de fapt, nu stii cu cine vorbesti, e alta persoana pe deplin!).

Si cand te gandesti ca NICIODATA nu am vrut sa stiu gusturile in imbracaminte ale nimanui. Si, totusi, sunt fortat sa le aflu… De ce? Ce rau v-am facut eu voua?

PS: am pus acest articol la categoria „Apologetica”. 🙂

La nunta. Vorbele, cuvintele

De la nunti nu poate sa lipseasca nici cuvantul, cuvantarile, discursurile, vorbele. Este bine cand se predica. Doar ca, de prea multe ori auzim predici de pe Internet, incercari de exercitiu lamentabile, simulari…

De la nuntile cu un sir aproape nesfarsit de cuvantari, multi pastori, fiecare cu 5 minute (20, in realitate), sa vada si invitatii cati pastori predica la nunta mea, la nuntile cu „unul si bun”, care vorbeste mai multe despre el, sotie si, daca e cazul, copii. Copiii lui, zic. E bine, totusi, sa vorbesti (si) din experienta.

La nunti trebuie sa se zica si glume. Glume proaste, cu soacre, din care rezulta ca gata, ii manca puscaria de familie pe noii miri. Glume de doi bani, printre cuvantari din Scriptura. Radem toti, fericiti, terni, prostiti. Fain la nunta? Fain.

Am fost la unele nunti unde predica a fost deosebit de frumoasa, duhovniceasca. Ziditor, deosebit, minunat. Din pacate, exceptional! Multi au inceput sa creada – gresit – ca, daca esti la nunta, trebuie sa fie o predica dinamica, presarata cu glume (macar de ar fi bune, ceva cu talc, sa ne mai si gandim la ceva cu mintile astea), nu poti sa predici sa planga „sala”. Toate fetele cu rimele pe ele, ce facem aici? Si, de mila fetelor, facem sa fie bine, nimeni sa nu planga. Mai ales mireasa sa nu planga, ca ea sta in fata si nu poate pleca de acolo (regula nescrisa, esentiala: mireasa si mirele stau in fata pana la sfarsit, daca se poate tinandu-se de mana si zambind unul la altul sa-i vedem toti ca ei sunt fericiti, i.e.: se prefac, exerseaza pentru sesiunea de poze de mai tarziu).

Ce sa faca mirii si noi, ceilalti, tinerii care asteapta fermecati o atare zi, cu sfaturi reci, cu glume pe care le aud si la alte nunti (nu zic unde, sa nu ne facem de ras)? Unde sa le puna? Banalizarea acestor evenimente, trivializarea lor, nu poate duce decat la o relativizare a insemnatatii pe care o etaleaza.

Multumesc pastorilor care, la nuntile unde am fost, au predicat Cuvantul lui Dumnezeu. Pe noi, ascultatorii, asta ne interesa, de fapt.

Sunt si unele expresii spefice nuntilor. Una dintre acestea este: „E cea mai importanta zi din viata lor”. Acelasi lucru l-au zis si cand s-au botezat. Peste ani, din lipsa de alte idei, cea mai importanta zi va fi la nasterea copilului (primul, apoi incepem sa ne dam seama). O serie intreaga de expresii se spun la nunti, mai ales cand nu prea avem ce spune, dar insistam sa spunem ceva si, evident, vrem sa fim noi cei care sa spunem (nu ne gandim la posibilitatea ca, daca tot nu prea avem ce zice, poate ar fi cineva care, totusi, ar avea ce zice). Sa zicem ce trebuie sau sa zica cine trebuie?

O alta expresie este legata de iubirea agape. Toti stiu, mai nou, despre aceasta iubire. Agape. Ar trebui sa fie o trezire spirituala fara precedent in istorie daca, cu adevarat, ar fi vorba de dragoste agape la toate nuntile la care se vorbeste despre aceasta in ce-i priveste pe miri. De fapt, ei abia daca stiu ce-i aia dragoste romantica, ceva eros… De fapt, rata divortului este mult mai mare decat in vremea in care bunica habar nu avea ea ce-i aia… „agape”… Se prezinta iubirea dintre miri de zici ca cei doi se casatoresc la 80 de ani, dupa o viata intreaga de intelegere a ce inseamna, de fapt, casnicia si iubirea ei specifica. In plus, nicio sansa pentru ceilalti, sarmanii. Doar cei care se casatoresc au acces la… iubirea agape. Si asa, iata-ne, toti teologi vorbitori cuvantatori invatati drept cuvantatori.

Nu se poate ca sora miresei sa nu zica si ea ceva. Si, probabil ca daca mireasa nu are sora, ar trebui inventata una, special pentru nunta. E aproape urata o nunta unde mireasa nu are sora. Asadar, o alta expresie foarte auzita la nunti este tocmai aceasta: „sora miresei”. Articulat. A cui sora? A miresei.

Ar mai fi ele multe de zis, dar va las cu nuntile si va doresc succes. Cel mai fain e la prima, apoi realizezi ca toate se cam repeta. Din lipsa de idei in contextul goanei dupa „originalitate”, cand noi ar trebui sa fim oameni simpli, smeriti, atenti la caracter si la insemnatatea REALA a acestui eveniment.

As vrea ca nuntile sa arate spre Cristos si Biserica, sa fie frumoase cu adevarat, sa nu caute senzationalul si vorbele prea mari, costisitoare, goale sau prea grele pentru situatie. Da, merita mirii o nunta frumoasa, dar sa nu uitam ca Cristos merita o imagine mult mai buna decat cea pe care i-o aducem noi cu nuntile noastre. Mai responsabili? Da, eu asa cred!