Islamismul

Cadru academic la Centrul European pentru Studii de Securitate Georghe C.Marshall, profesor invitat la Academia de Aparare a Marii Britanii, profesor invitat la Universitatea Cranfield, Mare Britanie, profesor la scoala NATO, Oberammergau, membru in consiliul Institutului de Securitate al Marii Britanii si fost consilier cultural pentru Irak si Afganistan, Patrick Sookhdeo, in cartea sa „Jihadul global. Viitorul in fata islamului militant”, ed. Faclia, pag. 51, spune urmatoarele:

Desi exista minoritati razlete de musulmani liberali si seculari, majoritatea musulmanilor din lumea de azi continua sa lupte pentru versiunea clasica traditionala a Islamului ca singura religie adevarata data de Dumnezeu si neschimbabila care nu trebuie criticata, discreditata sau falsificata. Versiunea islamista a Islamului care a devenit recent dominanta in cele mai multe societati musulmane intareste si radicalizeaza si mai mult asemenea conceptii traditionaliste. Islamismul (Islamul renascut, Islamul politic, fundamentalismul islamic) este o parte integranta a Islamului, iar influenta lui creste rapid in toata lumea musulmana.

In Europa de Vest, numarul ridicat de musulmani spera sa faca state islamice si aici. Islamismul s-a vazut in radicalismul cu care a fost abordata de catre unii satira fata de Mahomed, in Franta.

Apare, desigur, argumentul ca, cei mai multi musulmani din Europa nu gandesc asa.

In contextul acestei religii si a scopului ei esential, devenit scop existential pentru toata suflarea credinciosilor, trebuie sa facem distinctia intre deziderat si modalitate de obtinere. Radicalismul islamist nu este decat un fier inrosit intr-un acelasi lot de acelasi material. Zambetul aparent al „prietenilor” musulmani din Europa de Vest este doar in scopul razboiului sfant islamic, adica in ideea de a face toata lumea loc si religie pentru Mahomed.

Argumentul lipsei de radicalism pentru musulmanii din Europa este o autoinselare tipica occidentalilor plictisiti de viata, fara scop si ideal, care traiesc la trecerea timpului. Musulmanii doresc majoritatea si stat islamic. Iar cand acest deziderat are loc, atitudinea se va schimba. Majoritari, ei vor impune credinta, intr-un fel sau altul, conform cu Sharia lor.

In Romania, de exemplu, marii lideri baptisti, ca sa nu zic de altii, care se lupta in putere pentru functii in Uniune si care se bucura de scaunele Comunitatilor, nu au adus nici macar o chemare la post si rugaciune – specifice atitudinii crestine – in fata uciderilor fratilor nostri marturisitori intru Cristos din tarile unde musulmanii au arme si fac ce vor ei.

Astfel, musulmanii au castigat teren in Europa si America tocmai pe fondul somnolentei din sanul multor denominatii crestine, ca sa nu spun mai mult. Dar, intr-un fel se poarta ei unde sunt majoritari si in alt fel unde sunt minoritari. In general, insa, scopul lor este acelasi. Prin pace, ei nu inteleg ceea ce inteleg crestinii, ci ceea ce si-ar dori sa fie atunci cand toti sunt musulmani si tot Pamantul este al lor.

Nu saracia, exploatarea sau rabufnirea fata de intamplari istorice neavenite produc reactiile inumane in randul musulmanilor de astazi, ci traversarea unei perioade istorice in care unii dintre ei se simt curajosi si lasa laoparte alte constrangeri, actionand in sensul dezideratului acestei religii a sabiei.

Publicat în Fără categorie

Atractiile islamului din spatele rigorii

Adesea, gasim o foarte larga exploatare a rigorii din sanul islamului ca o caracterizare a religiei si explicare, motivare a atractiei pentru crestini de a se converti, in contextul ambiguitatii generate de criza morala contemporana aparent de fond cultural crestin.

Sunt interesante, totusi, observatiile de mai jos, care propun o alta perspectiva, sau o largesc, aducand o privire la clara asupra problemei.

(1) Postul si festinul

Se pare ca, in timpul Ramadanului, luna dedicata postului, se consuma mai multa mancare decat intr-o alta luna obisnuita, in statele musulmane. Aceasta, fiindca la sfarsitul zilei de post, are loc un banchet cu „cantitati insemnate de delicatese” (Patrick Sookhdeo, Provocarea islamului…, pag. 40).

(2) Postul vizibil

Spre deosebire de crestinism, unde postul trebuie sa nu fie vazut de altii, dupa invatatura lui Cristos din evanghelii, islamul propovaduieste un post ca act comun, vizibil.

(3) Rasplatirile din cer, virginele

Anumiti musulmani pot fi rasplatiti in cer cu virgine… No comment. Unii sinucigasi se bazeaza pana in ulltima clipa a vietii lor pe aceasta promisiune… Desi unii se pare ca vor trebui sa treaca printr-un fel de purgatoriu, ca sa ajunga, in cele din urma, in rai, o cale sigura si directa este moartea de martir in jihad…

De asemenea, raiul este un loc in care se intampla cele interzise aici – placeri senzuale, femei frumoase, canapele cu brocarturi, vin din belsug si fructe delicioase.

(4) Religie si politica

Locurile de intalnire religioasa sunt locuri unde se face si politica, dinamic si interesat.

Conveniente islamice in legatura cu Coranul. Sau, cum sustin cele de deasupra pilonii pe care se afla. Rationamente circulare

Inainte de a face referire la anumite aspecte legate de credinta musulmana ca ideologie (nu la musulmani, ca oameni), este de remarcat faptul ca toate sursele cu privire la Mahomed, initiatorul, autoproclamat profet al acestei religii, provin de la musulmani si nu dateaza decat de la 150 de ani in sus de la moartea acestuia.

1. In Coran ni se spune ca Mahomed este profetul lui Allah. Coranul a fost scris de Mahomed… Adica, Mahomed garanteaza Coranul si Coranul garanteaza identitatea lui Mahomed. Desigur, in discutie mai apare si un inger, care i-ar fi dictat lui Mahomed ce sa memoreze. Problema este ca Mahomed vorbeste despre acest inger, dar ingerului nu ne spune nimic despre acest Mahomed… Oricum o punem, sunt doar afirmatii care se acopera pe ele insele.

2. Musulmanii cred ca originalul Coranului, inscriptionat in araba, se afla in cer. Evident, nu putem testa aceasta… Convenabil, fiindca nu putem compara actualul text cu „originalul”, nu-i asa? Ideea ca e in cer se doreste a sublinia importanta reverentei fata de acesta si fata de limba araba. Dar, secundar, se arunca in derizoriu orice incercare de abordare a veridicitatii autenticitatii proclamate vis-a-vis de aceasta carte.

3. Exista surse islamice timpurii care afirma ca scrierea Coranului a fost realizata abia dupa moartea lui Mahomed. De asemenea, pana cand califul Uthman sa ordone distrugerea tuturor versiunilor Coranului, cu exceptia uneia anume, acestea circulau, evident, sub forme diferite. Dincolo de efortul acestui calif, au ramas doua versiuni ale Coranului pana dincolo de secolul IX, versiunea minoritara fiind folosita, dupa cum scrie Patrick Sookhdeo, fost musulman, in cartea „Provocarea islamului…”, la pag. 27, de musulmanii din Africa de Nord.

Deci, nu e, de fapt, ca si cum ar fi fost o singura scriere. In plus, musulmanii pretind ca au o carte sacra de la Dumnezeu, cuvant cu cuvant, in original, care s-a pastrat ca atare peste vremi. Fiind mai multe versiuni, cum a fost aleasa cea corecta, din moment ce Mohamed murise deja (si el NU a inviat!)? Deci, altii, in afara de Mahomed, au ales scrierea? Pe baza la ce? Cine, este, asadar, factorul determinant – cartea sau califii?

Islamul si incompatibilitatea sa intrinseca cu ceea ce-i ofera Vestul

Este o tendinta in Europa si SUA, probabil nu in aceeasi masura din aceleasi motive, incercarea de acomodare a credintelor credinciosilor musulmani in contextul societatilor democratice liberale post-moderne ale populatiilor majoritar crestine.

Efortul provine din mai multe cauze, pe care nu le voi discuta acum. Scopul, insa, este unul iluzoriu. Cel putin, ar trebui macar sa fim in stare sa intelegem aceasta religie, mai intai! Abia apoi sa alergam la niste metode pe care sa le abordam dintr-o dorinta de a ajunge undeva. Mi se pare ca statele lumii occidentale incearca sa cladeasca o structura care se vrea solida pe o fundatie imaginara.

Este posibil dezideratul unei lumi moderne pluraliste religios, prin controlul religiilor? Nu cred! In occident, s-a cladit pe implicatiile naturale ale teologiei crestine aplicate. Democratia nu are sens altfel. Separarea Bisericii de stat a determinat o tensiune ca stare, in care e posibil oricand ca una sa doreasca sa o controleze pe cealalta, daca nu chiar natural.

Daca statul incearca sa controleze Biserica, entitate care a sustinut aceasta separatie, in special in Vest, se va lovi, mai devreme sau mai tarziu, de o puternica opozitie de valoare si identitate. Statul, in organizarea lui actuala, gandita si aplicata de oameni, s-a vrut un garant al drepturilor omului. Din pacate, insa, intelegerea puerila a religiilor si a umanitatii in genere, a condus la ingradirea acestor drepturi prin oferirea lor. Fiindca, ideea ca se poate face o societate pluralista cu integrarea tuturor este o utopie.

Crestinismul, de exemplu, nu poate fi ingradit. Nici inchis in temnite reci. Acceptarea altora, consecinta a iubirii crestine, a fost confundata cu toleranta prost inteleasa, aceea care lasa usa deschisa hotilor, in speranta ca si acestia vor intelege nevoia convietuirii si nu vor intra sa fure ceva. Din pacate, hotii, prin definitie, inteleg prin convietuirea cu oamenii de la care fura insasi elementul care le asigura continuitatea si „slujba”. Caci, evident, fara sa ai de la cine fura, se stinge notiunea de cleptoman.

Islamul nu poate fi asimilat unei societati pluraliste in sensul idealului cosmopolit. El este, prin definitie, asimilator si cuceritor. Si este, desigur, o reactie eretica la crestinismul ortodox (a NU se intelege in sensul ortodoxiei – crestinism de Rasarit). Probabil cea mai puternica si mai mare. Nici nu este scopul crestinismului coerent, adica nu al acelui crestinism care se identifica cu doleantele statale pe linie de politica si directive de partid.

Zaki Badawi, in „Islam in Britain”, citat de Patrick Sookhdeo in cartea sa „Provocarea islamului pentru Biserica si pentru misiunea ei”, pag. 20, spune:

„Istoria islamului ca o credinta este de asemenea istoria unui stat si a unei comunitati de credinciosi care traiesc conform legii divine. Juristii si teologii musulmani au prezentat intotdeaun islamul ca fiind deopotriva o guvernare si o credinta. Aceasta reflecta faptul istoric potrivit caruia musulmanii au trait, inca de la inceput, conform propriei legi. Teologii musulmani au scris, in mod natural, o teologie din aceasta perspectiva – ea este o teologie a majoritatii. Statutul de minoritate nu a fost luat in considerare cu seriozitate si nici macar contemplat.”

Omar Ahmed, condatorul celui mai numeros grup musulman din Statele Unite, citat in aceeasi lucrare, afirma:

„In America islamul nu trebuie sa fie egal cu alta credinta, ci sa devina dominant. Coranul, cartea scripturala musulmana, ar trebui sa fie cea mai inalta autoritate in America, iar islamul singura religie acceptata pe Pamant.”

Prin natura lui, islamul este cuceritor, atat in sens religios, cat si in sens concret, teritorial. Inteleg prin sistemul occidental, islamul nu este cel real, ci doar o dorinta a unora de a nu fi asa cum este de fapt. El niciodata nu va fi ceea ce nu este, chiar daca cineva, animat de o dorinta sa fie cum vrea el, si-l imagineaza ca atare. Iluzoriul se va disipa odata, realitatea va ramane. Tocmai de aceea este gandirea aceasta paguboasa si periculoasa. Ea nu rezolva o problema, o ascunde intr-o speranta desarta de rezolvare.

Totusi, se mai poate observa ceva, in spatele acestei abordari. Formatorii noii ordini mondiale par ca-si doresc cetateni perfect controlabili, care sa fie de acord cu toti. Astfel, toti, mai putin formatorii, vor fi de acord cu toti, in acceptiunea acestei ideologii politice, speudo-seculare, de interes in sfera de putere si economie (bunastare). O noua forma de opresiune si conducere a maselor. Caci, in afara teoriilor conspiratiei, alt motiv care sa fie? Binele comun? Omenirea, in numele acestei cautari fantasmagorice, a esuat de nenumarate ori in gunoaiele poluate ale golfurilor limitelor sale vesnic nerecunoscute.

„Nu toti musulmanii sunt asa…”, spun unii. Unii cred ca cei mai multi nu sunt, de fapt, ca extremistii… Probabil ca unii nu vor ucide pentru a face din islam religia globala, dar asta nu inseamna ca nu vor face altceva pentru obtinerea acestui statut, scopul fundamental si central al acestei miscari socialo-politico-religioase. Extremismul nu este solutia pentru multi musulmani, dar scopul extremistilor este impartasit, prin definitie.

Icoanele si argumentarea iconofila contemporana. Raspuns unui articol [1]

Am gasit, de curand, acest articol, unde autorul aduce o parere fata de care vreau sa raspund, punctual:

http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/de-ce-ortodocsii-se-inchina-icoanelor

Ce este icoana?

Definita in articol, raspunsul la intrebarea aceasta suna cam asa:

Cuvântul „icoană” vine din grecescul „εικον”, care se traduce prin „chip, reprezentare” a ceva. Astfel,  icoana este o reprezentare grafică a unui „prototip”, care poate fi o persoană, o faptă sau un adevăr,  ea nefiind nimic în sine, ci doar o metodă de relaţionare cu „prototipul”, asemenea unei fotografii care ne aduce aminte de o persoană, un loc sau o întâmplare.

Vom observa ca definitia este exclusiv pozitiva, pregatita ca atare pentru a face posibila argumentarea viitoare, in opozitie cu notiunea de idol. In realitate, insa, orice notiune cu care opereaza omul este pervertibila, inclusiv notiunea de Dumnezeu. De unde, religiile false. Idolii, vazuti ca divinitate, sunt o pervertire a divinitatii reale.

Poate ca se doreste ca icoana sa fie doar ceva pozitiv. In practica, insa, nu stau lucrurile chiar asa, ba chiar, in cele mai multe cazuri e invers. Sa presupunem, luandu-ne dupa titlul articolului, ca ortodocsii sunt toti capabili, doar omeneste vorbind, sa inteleaga reprezentarea, notiunea de metafora, de pretip, prototip s.a.m.d. este, deja, prea mult. Eu vorbesc despre realitate acum.

Teologic, voi argumenta mai jos, dupa ce depasim chestiunea cu definitia.

Icoana este vazuta ca o reprezentare a unui personaj sfant. Icoana vazuta ca pictura aceea la care ne referim acum. In primul rand, chiar ideea de „personaj sfant” este relativa. Icoana, din dorinta de a i se da o nuanta doar pozitiva, se refera, totusi, din cuvintele autorului acelui articol, la personajele sfinte la care se refera. Deci, nu doar la Dumnezeu. Sau, si la Dumnezeu.

Prin urmare, chiar si la sfintii catalogati ca atare de Biserica. Intram, desigur, intr-un cerc vicios de argumentare. In realitatea, numai Dumnezeu stie cati sfinti numiti asa au fost, de fapt, sfinti… Ca, hotarare nu e ne greu noua, oamenilor, sa dam.

Mergand si mai in profunzime, se pune problema daca tot ce a spus Biserica este adevarat. Sau, Biserica nu poate gresi? De aici, vine intrebarea – Care Biserica? Sau, cine e Biserica? Cine se erijeaza in Biserica? Istitutia care se jura ca e Biserica? Cea care seamana? Cea care are anumite insemne? Ce-i cu stampila? Nu poate fi furata stampila? Cei cu o traditie mai veche? Cei cu una mai noua?

Sunt unii care au ajuns pana acolo sa afirme erori grosolane, precum crestinatatea poporului roman inainte de Cristos, sau faptul ca el ar fi fost in Biserica Ortodoxa de cand crestinismul. Voi spune doar ca ideea de Biserica Ortodoxa, asa cum o intelegem noi astazi, este in legatura cu evenimente intamplate cu multe secole dupa formarea crestinismului, a Bisericii lui Cristos.

Deci, iata ca discutia nu e tocmai simpla, dimpotriva. Incercarea este de a pune o definitie care sa convina, cand, de fapt, o gandire mai complexa nu poate admite o asemenea definitie restrictiva, fara mentiunea ca ea este intentionala. In practica, oamenii se inchina icoanelor si statuilor si capacitatea lor nu transcende obiectul acela, de care, de fapt, are nevoie. Fiindca, daca ar putea, nu ar mai avea nevoie de el, ci inchinarea lor ar fi fara intermediere in acest sens si fel.

Apoi, ca reprezentare a personajelor sfinte, icoana este o inchipuire in sensul negativ, cel mult. Fiindca, sper ca e clar pentru toata lumea zadarnicia picturii concrete in sine. Chipul inteligibil arata nimic, fiindca nu stim cum au aratat: Isus, sfintii, ingerii etc. Mai mult, ridicolul unor icoane il reprezinta si pe Tatal…

Eu inteleg nevoia de argumentare pro-icoane, in contextul in care lumea de astazi are nevoie tot mai mult de un crestinism real, nu de traditii si obiceiuri si nici de necinstiri fata de Dumnezeu promovate prin practici pseudo-crestine carismatice, si nici nu ar renunta ortodoxia la ceva atat de drag.

In speta, fara sa o spun deloc cu rautate, icoane face cam oricine, le vinde… pe bani. Bisericile, manastirile ar trebui sa fie pentru suflet, nu, cum tot mai mult sunt, pentru bani. Cand totul e pe bani, nu mai putem vorbi despre un crestinism pur, cand reprezentantii lui vor sa fie dupa cum ne-a invatat Cristos. Biserica are, acum, bani, dar nu mai are putere. E complex si amplu, dar prin spartura aceasta, au avut de castigat, in lumea crestina, in timp, atat ateismul cat si islamul.

Publicat în Fără categorie

Sa facem curatenie. Sa punem in raduiala ce nu e

Marcu relateaza intrarea Domnului Isus in Ierusalim, pe un magarus, continuand sa ne spuna ce a facut Domnul Isus dupa aceea. El a mers la Templu.

In Templu, pentru ca era seara, Domnul Isus doar a cercetat ce se intampla acolo:

A intrat în Ierusalim, în Templu, s-a uitat de jur-împrejur la toate lucrurile și, pentru că era deja seara târziu, S-a dus la Betania împreună cu cei doisprezece.
Marcu 11: 11

Domnul Isus este in masura sa inteleaga ce se intampla in Templu

Relatarea aceasta nu este pentru noi inca o informatie, ca sa stim ce a facut Domnul Isus dupa ce a intrat in Ierusalim. Nici nu este inca ceva text pentru predicatori, sa aiba ce sa mai zica in plus la Florii. Este o informatie foarte importanta, care ne ajuta sa intelegem autoritatea Domnului Isus si interesul Sau cu privire la Casa Tatalui Sau.

Acum, in vremea Bisericii, credinciosii sunt Temple ale Duhului Sfant. Aceia care Il cunosc pe Dumnezeu si care sunt, astfel, prin Duhul, in Biserica lui Dumnezeu. Nu cei care sunt in registre facute de oameni, cu numele in biserici, nu cei care pretind ca sunt crestini. Ci, cei care sunt cu adevarat.

Domnul Isus „s-a uitat de jur-imprejur la toate lucrurile”. Nu este vreo parte unde El sa nu se fi uitat. In plus, s-a uitat la toate lucrurile. E seara, e tarziu. Dar Cristos nu a venit la Ierusalim sa caute lauri, sa taie panglici. E vorba de Casa lui Dumnezeu, adica a Tatalui Sau.

Este esential sa stim ca Domnul Isus e interesat de noi, de fiecare. Daca El se uita cu atentie in viata noastra, este fiindca-I pasa ne noi, de fiecare in parte! De asemenea, El are si dreptul sa se uite. E mostenirea Lui!

Astazi ar fi o buna zi, ba chiar intreaga saptamana, sa facem si noi o curatenie in viata noastra. Sa ne uitam de jur-imprejur si sa vedem daca e ceva ce nu e la locul lui, daca e ceva ce lipseste, daca e ceva in plus. Sa vedem daca e cum vrea Domnul, unde mai avem de lucrat. Doar ochiul Sau stie ce mai trebuie facut! E casa Lui! Noi suntem ai Sai.

Poate ca sunt unele lucruri la care nu vrem sa ne uitam. Dar trebuie sa ne uitam… la toate. Pentru Domnul se uita. Si El cu siguranta ca va arata ca nu sunt cum trebuie sa fie!

La fel, cei care au responsabilitati in Biserici, trebuie sa fie cu luare aminte la tot ce se intampla acolo. De la aspectele administrative pana la cele spirituale, in complexitatea lor. Fiindca e vorba de o lucrarea care-L priveste pe Dumnezeu!

Daca ar veni Domnul la noi in vizita, am fi rusinati sa-L vedem ca se uita in bucatarie? Dar pe calculator? Dar cand avem relatii unii cu altii? Dar in ungherele ascunse ale inimii? Mai sunt acolo… rautate, ura, mandrie, indiferenta, judecata?

E un timp potrivit sa invatam sa curatam tot mai mult viata noastra, sa punem in randuiala tot mai mult tot ceea ce tine de viata noastra si de viata Bisericii unde suntem parte. Si, Cel care e in masura sa ne cerceteze, este Domnul Isus! Sa ne rugam Lui in sensul acesta si sa facem pasi inspre o asezare corecta a lucrurilor in vietile noastre.

Daca Domnul nu spune nimic la un moment dat, nu inseamna ca totul e bine

A doua zi, Domnul revine in Templu. Au fost lucruri – si au fost multe – care nu i-au placut, din ce a vazut in ziua precedenta! In Templu nu erau asezate lucrurile cum ar fi trebuit. Marcu relateaza urmatoarele evenimente:

Au ajuns în Ierusalim; şi Isus a intrat în Templu. A început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu; a răsturnat mesele schimbătorilor de bani, şi scaunele celor ce vindeau porumbei.

Şi nu lăsa pe nimeni să poarte vreun vas prin Templu.

Şi -i învăţa şi zicea: ,,Oare nu este scris: ,Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile?` Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tîlhari.„

Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, cînd au auzit cuvintele acestea, căutau cum să -L omoare; căci se temeau de El, pentrucă tot norodul era uimit de învăţătura Lui.

Marcu 11: 15 – 18

Ce se intampla in Templu?

Erau oameni care vindeau si cumparau in Templu. Se facea comert. Se faceau afaceri. Oamenii foloseau acel loc sa profite, sa isi rezolve probleme omenesti. Erau schimbatori de bani, in Templu. Oamenii veneau acolo pentru a schimba bani si nu pentru Dumnezeu. Erau scaunele celor ce vindeau porumbei. Atat de puternica era afacerea, ca si-au adus si scaune, au pus tarabele, mesele. Mai mult, altii purtau vase, duceau provizii si materiale pe care sa le vanda. Era un fel de piata, un fel de bazar inchis.

Pentru Domnul Isus o asemenea priveliste nu era una pe care s-o poata accepta. Si a inceput sa ii opreasca pe oameni de la a face ceea ce faceau.

Noi la Biserica pentru ce mergem? Suntem acolo pentru afaceri? E Biserica locul unde folosim diverse oportunitati pentru imbogatire? Astazi se vand lumanari si alte cele pentru obiceiurile traditiilor. Manastirile au ajuns loc de afaceri. La Biserici se merge pentru comertul cu haine, cand fiecare incearca sa afiseze un fel de parada a modei „evanghelice”. Intalnirile sunt pline de tot felul de lucrari si actiuni care nu sunt ceea ce ar trebui sa fie, de multe ori. Scopul lui Dumnezeu nu e cel cautat si considerat – aici e problema!

Ce vrea Dumnezeu de la noi?

Domnul Isus nu doar i-a oprit, ci i-a invatat

Un aspect esential al actiunii Domnului este faptul ca El ii invata pe oameni. Ii oprea, ii invata ca nu e bine ce fac, cum e bine si de ce. In linii mari, asa cum noteaza Marcu, Domnul ii invata pentru ce a fost randuit Templul si ce a ajuns el, deci, lucrurile trebuie schimbate!

Templul era randuit pentru rugaciune, ba chiar pentru toate natiunile pamantului. Idealul acesta misionar a ajuns sa fie invizibil in fata a ceea ce a ajuns Templul in vremea aceea. Era un oras cosmopolit, ca se schimbau bani. Dar, natiunile pamantului, oamenii din varii locuri care erau acolo in niciun caz nu erau acolo pentru rugaciune.

De aceea, lucrurile trebuie schimbate, ii invata Domnul. Templul, ca sa fie asezate lucrurile cum trebuie, trebuia sa fie o casa de rugaciune, nu o pestera de talhari. A ajuns un loc unde au venit talharii, jefuitorii, profitorii.

Au incaput bisericile zilelor noastre pe mainile unor oameni care cauta sa profite de pe urma oamenilor? Se fac oamenii preoti si pastori pentru bani? Se fac lucrurile pentru a se ajunge la profit, la interes material si bunastare pentru cei care sunt implicati in vreun fel sau altul? Daca asa stau lucrurile – si stau asa, de multe ori si in multe locuri – atunci, acestea trebuie schimbate.

Valul de impotrivire fata de crestinism, in genere, nu s-a ridicat, din pacate, din ura fata de Cristos, caci atunci ar fi fost bine si normal. S-a ridicat din cauza multelor inconsistente crase dintre invatatura biblica si practica oamenilor care spun despre ei ca sunt ai Bibliei. Si, fiindca oamenii acestia nu au nimic de-a face cu Dumnezeu, lucrurile Bisericii nu sunt asezate asa cum ar trebui sa fie.

O reforma este necesara, dar nu una seaca si care schimba doar hainele. Una dreapta si plina de teama fata de Dumnezeu. Nu avem nevoie de alte biserici, ci avem nevoie ca cele care sunt sa fie transformate, sa fie cum ar trebui sa fie.

E important ca fiecare sa rezolve lucrurile care nu se potrivesc cu ceea ce ar trebui sa fie viata crestina in dreptul sau. Acolo unde este el, in ce-l priveste pe el, sa le aseze cum ar trebui.

Cum? Dupa invatatura Domnului Isus. Nu dupa parerile oamenilor. Nu dupa metodele omenesti. Nu vom face Biserica atractiva prin tehnici de marketing sau printr-o intelepciune omeneasca aplicata, fie ea dintre cele mai bune. Biserica este randuita sa fie Trupul lui Cristos pe pamant, Templul lui Dumnezeu unde altii sa vina si sa se roage, sa se inchine lui Dumnezeu in duh si adevar. Tocmai de aceea, Biserica trebuie sa fie dupa cum a randuit Dumnezeu. Ca oamenii sa lucreze in dreptul lor asa, trebuie ca ei sa invete aceste valori.

Ar trebui sa ne dedicam timp si interes pentru a cunoaste voia lui Dumnezeu si a o implementa in viata noastra cu adevarat.

Este posibil sa gasim ceva gresit in ceea ce facem doar daca privim prin ochii Domnului, daca-L lasam pe El sa ne cerceteze. Este posibil sa schimbam ceva, doar daca acceptam mustrarea si indreptarea, doar daca ne pasa de invataturile Domnului si de dorinta Lui ca Biserica Lui sa fie cum trebuie sa fie. Si… doar El stie cum, prin Cuvant si Duhul Sfant.

Domnul Isus si responsabilii Templului

Preotii cei mai de seama, carturarii, batranii, toti responsabilii Templului care erau acolo, cautau sa-L omoare pe Domnul pentru ceea ce facea. Le strica afacerile!

In urmatoarea zi, in timp ce Domnul era tot in Templu continua sa aseze lucrurile cum trebuiau sa fie ele:

Au intrat apoi din nou în Ierusalim. În timp ce se plimba prin Templu, au venit la El conducătorii preoților, cărturarii și bătrânii
și L-au întrebat: – Cu ce autoritate faci aceste lucruri? Și cine Ți-a dat această autoritate ca să le faci?
Marcu 11: 27 – 28

Oamenii acestia erau deranjati de ceea ce facea Domnul. Ei erau autoritatea acolo! Si ei nu i-au spus sa faca asta! Ei bine, El era chiar stapanul acelui loc, Fiul Tatalui in a carui Casa slujeau ei pentru o vreme…

Problema cu responsabilii de atunci si de acum este ca incep sa se creada stapani pe lucrul altuia. Ajung unii sa creada ca ei taie si spanzura in Biserica! Afacerile lor si interesele lor, dar Dumnezeu ramane un intrus in chiar Casa Lui! Fata de oamenii acestia Dumnezeu va avea o mare pedeapsa in ziua judecatii. Observati ca Cristos nu se pune in locul lor, El era deja in locul Lui.

In acelasi timp, noi nu ne putem purta ca El, fiindca nu suntem si nu vom fi niciodata in locul Lui. Dar, trebuie sa fim atenti la atitudinea noastra, la motivatia slujirii si sa nu acceptam ca in Biserici sa ajunga oameni firesti, cu interese firesti si care sa schimbe asezarea biblica a lucrurilor in raport cu invatatura dumnezeiasca.

Drumul spre Ierusalim. Cele doua acceptiuni. Marcu 11

Când s-au apropiat de Ierusalim și au ajuns la Betfaghe și Betania, lângă Muntele Măslinilor, Isus i-a trimis pe doi dintre ucenicii Săi în sat,
spunându-le: „Duceți-vă în satul dinaintea voastră și imediat ce intrați în el, veți găsi legat un măgăruș pe care nu a încălecat încă nici un om. Dezlegați-l și aduceți-l!
Dacă vă va zice cineva: «De ce faceți aceasta?», să-i spuneți: «Domnul are nevoie de el. Și imediat îl va trimite înapoi aici.»“
Ei s-au dus, au găsit măgărușul legat lângă ușă, afară în stradă, și l-au dezlegat.
Cei care stăteau acolo i-au întrebat: „Ce faceți de dezlegați măgărușul?“
Ei le-au zis așa cum le spusese Isus și aceștia i-au lăsat să plece.
Marcu 11: 1 – 6, NTR

Harta – Betania, Ierusalim, Muntele Maslinilor

„Cand s-au apropiat de Ierusalim” este o exprimare care relateaza istoria, in cronologia ei, dar si drumul Mantuitorului, in ultima Sa calatorie catre acest oras. Aceasta ultima calatorie spre Ierusalim este semnificativa.
In timpul lucrarii Sale pe pamant, Domnul Isus, chiar in mijlocul unor evenimente deosebite, precum inmultirea painilor si a pestilor si hranirea multimilor, in timp ce oamenii se strangea multi la El si in timp ce ucenicii Lui experimentau momente deosebite alaturi de Invatatorul, Domnul Isus, „intr-una din zile”, dupa cum se exprima Matei, initiaza o discutie importanta:
Într-o zi, în timp ce se ruga singur deoparte, cu El fiind doar ucenicii, Isus i-a întrebat: – Cine zic mulțimile că sunt Eu?
Ei au răspuns: – Unii zic că ești Ioan Botezătorul, alții zic că ești Ilie, iar alții zic că un profet dintre cei din vechime a înviat.
– Dar voi cine ziceți că sunt Eu? i-a mai întrebat El. Petru a răspuns: – Cristosul lui Dumnezeu!
Luca 9: 18 – 20
In acest moment, cand Petru, prin Tatal, L-a recunoscut, Domnul Isus le vorbeste ucenicilor despre ceva ce era pentru ei ciudat si de neinteles, tulburator:
Însă Isus i-a avertizat și le-a poruncit să nu spună nimănui acest lucru,
zicând: – Fiul Omului trebuie să sufere mult și să fie respins de către bătrâni, de către conducătorii preoților și de către cărturari, să fie omorât, iar a treia zi să fie înviat.
Luca 9: 21, 22

Matei face o mentiune importanta. El ne arata ca, in planul lui Dumnezeu in viata lui Cristos, momentul acesta a punctat inceputul unor invataturi specifice si speciale pe care le-a dat Domnul Isus ucenicilor Sai. Matei foloseste expresia: „de atunci incolo”:

De atunci încolo, Isus a început să le spună ucenicilor că El trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere mult din partea bătrânilor, din partea conducătorilor preoților și din partea cărturarilor, să fie omorât, iar a treia zi să fie înviat.

Matei 16: 21

Petru Il mustra, luandu-L deoparte, ca si cum se gandea sa-I faca o observatie pe care altii sa n-o vada, sa-L ajute pe Invatatorul sau sa inteleaga mai bine despre ce e vorba cu viata aceasta si ce ar trebui sa faca ei – „Sa te fereasca Dumnezeu!”, ii zice Petru. Dar Mantuitorul ii spune ceva ce este semnificativ in intelegerea intrarii lui Cristos in Ierusalim, inainte de patimile Sale, dar si pentru intelegerea planului lui Dumnezeu de mantuire:

Dar Isus S-a întors și i-a zis lui Petru: – Înapoia Mea, Satan! Tu ești o piatră de poticnire pentru Mine, căci tu nu te gândești la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor!
Atunci Isus le-a zis ucenicilor Săi: – Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze!
Căci oricine vrea să-și salveze viața o va pierde, dar cel ce-și pierde viața pentru Mine o va găsi.
Și la ce i-ar folosi unui om să câștige întreaga lume, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimbul sufletului său?
Căci Fiul Omului urmează să vină în slava Tatălui Său, împreună cu îngerii Lui, și atunci El va răsplăti fiecăruia după faptele lui.
Matei 16: 23 – 27

Cuvintele: „… caci tu nu te gandesti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor” este semnificativa. Oamenii aveau ei un plan al lor. Dumnezeu gandea altfel. Petru, cand ia cuvantul aici, gandeste fireste, nu dupa „lucrurile lui Dumnezeu”.

Petru reuseste performanta sa-si mustre Invatatorul pentru ca Acesta a inceput sa le vorbeasca despre suferinte, durere, prigonire…

Omeneste, Cristos, Dumnezeul, Mesia, trebuie sa fie slavit si inaltat. Insa, in gandirea lui Dumnezeu, Cristos trebuia sa ajunga la slava (invierea din morti, inaltarea la dreapta Tatalui) pe la… cruce.

Asadar, venise vremea cand Cristos trebuia sa plece spre Ierusalim, pentru ca avea sa se implineasca scopul vietii Sale – patimile si moartea Sa, urmate de invierea din morti. In acestea, Cristos a dobandit o mantuire vesnica, o iertare corecta pentru oameni, o eliberare de pacate. Si, Cristos le spune ucenicilor, clar, ca, daca vrea sa vina cineva dupa El – fiindca El se duce pe drumul acesta -, trebuie sa-si ia crucea si sa-L urmeze! Caci, daca cineva vrea sa-si scape viata, daca cineva crede ca poate sa ajunga la slava vesnica fara suferinta, fara cruce, in planul lui Dumnezeu, se inseala si-si va pierde viata. Dar, daca cineva intelege chemarea lui Cristos de a-L urma, daca-si ia crucea si daca-L urmeaza pe drumul acesta, atunci Cristos, cand va veni in slava Sa, la sfarsitul vremurilor, ii va da viata ucenicului aceluia.

Drumul spre Ierusalim, aceasta ultima calatorie a Domnului, devine, asadar, mai mult decat o calatorie prin spatiu-timp. Este o calatorie semnificativa si definitorie in ce priveste viata crestina! Crestinul, adica ucenicul, trebuie sa faca aceasta calatorie spre Ierusalim ca atare, spiritual vorbind.

In versetul 28, aratand Cristos ca sunt unii „care nu vor gusta moartea inainte de a-L vedea pe Fiul Omului venind in Imparatia Sa”, El arata, pe langa alte lucruri importante la care nu ne vom opri acum, ca nu felul suferintei si al mortii este cel pe care-l vor experimenta crestinii, caci Ioan, de exemplu, nu a trecut prin martiriu, dar a fost marturisitor.

Calea noastra trece prin Ierusalimul suferintelor. Ierusalimul din Israel

Luca relateaza urmatoarea intamplare:

Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat la cer, Și-a îndreptat hotărât fața să meargă la Ierusalim.
A trimis înaintea Lui niște mesageri, care s-au dus și au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să facă pregătirile pentru El.
Dar aceștia nu L-au primit, pentru că fața Sa se îndrepta spre Ierusalim.
Luca 9: 51 – 53

Revin, pentru a sublinia esenta mesajului Evangheliei si din acest pasaj.

Cristos a inteles ca este timpul. Se apropia vremea in care avea sa fie luat la cer. Sfarsitul lucrarii Sale pe pamant era aproape, dar lucrarea Sa nu era nici pe departe realizata. Ce era mai greu urma. Dar, in partasie cu Dumnezeu, Fiul stia ca se apropie acea vreme. Intelegand aceasta, este plin de semnificatie ce spune Luca: „Si-a indreptat hotarat fata sa mearga la Ierusalim”.

Dupa cum am vazut, Cristos stia prea bine ce-L astepta la Ierusalim… Avea sa fie repudiat de batrani, de invatati, de oamenii religiosi reprezentativi… Inteleptii Il vor da la moarte. Invatatii in ale Scripturilor nu-L vor recunoaste… Va fi dat la moarte… Apropiindu-ne de rugaciunea Domnului din gradina Gratsimani, putem intelege mai bine „paharul”…

Dar, cand Cristos a inteles ca se apropie vremea, „si-a indreptat hotarat fata sa mearga la Ierusalim”! Aceasta era voia Tatalui. Pentru aceasta s-a nascut si a venit in lume! A fost dorinta Lui din vesnicie! A venit vremea, Cristos a fost hotarat in a pleca spre Ierusalim.

Luca descrie cum a trimis niste mesageri inaintea Lui, intr-un sat al samaritenilor, ca sa caute gazduire. Dar, nu au fost primiti. Explicatia data este esentiala: „pentru ca fata Sa se indrepta spre Ierusalim”!

Asadar, invatam de aici ca planul lui Dumnezeu este cel care interpreteaza circumstantele, nu circumstantele sunt cele care determina planul lui Dumnezeu! Totusi, circumstantele arata planul lui Dumnezeu, dar este nevoie de cunoasterea lui in prealabil, pentru a interpreta circumstantele corect. Hotararea lui Cristos era foarte puternica.

Am inceput cu pasajul din Marcu 11, unde Cristos, ca si aici, trimite doi oameni dupa un magarus. Acolo, Cristos, ajunsese langa Ierusalim, calatoria era spre sfarsit. In acel caz relatat de Marcu, oamenii aceia ii lasa sa ia magarusul. Pentru Domnul avea trebuinta de el. Dar nu i-a trimis Cristos pe oamenii aceia sa caute gazduire in acel sat? Nu El i-a trimis? Ba da!

S-ar putea ca in viata (si e sigur asta, doar cand-ul nu-l stim) sa trecem prin suferinta si incercare, prin prigonire si refuz. Dar, daca suntem in voia Domnului, in planul Sau, atunci acestea le vom primi cu bucurie si hotarare. Drumul nostru este spre cer, dar drumul acesta TREBUIE SA TREACA PE LA CRUCE!

Se apropiau de Ierusalim, iar Marcu relateaza:

Ei erau pe drum și se îndreptau spre Ierusalim. Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau neliniștiți, iar cei care-L urmau erau speriați. Isus i-a luat din nou deoparte pe cei doisprezece și a început să le vorbească despre ce urma să I se întâmple:
„Iată că ne suim spre Ierusalim și Fiul Omului va fi dat pe mâna conducătorilor preoților și a cărturarilor. Ei Îl vor condamna la moarte și-L vor da pe mâna neamurilor,
care Îl vor batjocori, Îl vor scuipa, Îl vor biciui și-L vor omorî. Dar după trei zile va învia.“
Marcu 10: 32 – 34

Ei, erau, asadar, pe drum. Se indreptau spre Ierusalim. Aceasta se intampla dupa ceva vreme dupa momentul in care Petru L-a recunoscut ca Mesia. Au plecat spre Ierusalim, erau spre drumul spre Ierusalim. In Marcu 11, pasaj cu care am inceput, au ajuns langa Ierusalim si aveau sa intre in cetate. Au plecat, deci, si au ajuns.

Ucenicii erau tot mai nelinistiti, cei care veneau dupa el erau tot mai speriati. Dar, semnificativ, textul spune: „Isus mergea inaintea lor.”. El avea sa sufere, nu ei. Ei ar fi ales alta cale, dar El era inainte, la fel de hotarat si acum, dupa multe zile. Ajungeau la Ierusalim, Cristos mergea in fata lor. Ei Il urmau. Asa trebuie sa arate viata crestina, prieteni!

Cristos a mers spre Ierusalimul din Israel, Ierusalimul pamantesc, unde avea sa sufere. Calea Ierusalimului pamantesc inseamna suferinta si prigoana. Cristos a mers pe calea aceasta. Adevaratii Lui ucenici vor merge dupa El!

Concluzia evidenta este ca mesajul asa-numitei evanghelii a prosperitatii este unui firesc si care nu are de-a face cu „lucrurile lui Dumnezeu”. Nu e adevarat ca ucenicii nu trebuie sa sufere, nu trebuie sa fie saraci, nu trebuie sa nu aiba boli! Nu e adevarat ca ei vor avea o viata de succes si acceptare din partea lumii! Aceasta NU este Evanghelia lui Dumnezeu! Noi, crestinii, trebuie sa suferim. Aceasta este calea. Trebuie sa trecem prin Ierusalimul pamantesc, adica prin suferinta si prigoana, sa fim oameni „ai crucii”. Dar, dupa cruce, vine slava!

Calea noastra este spre Ierusalimul ceresc! Cristos este inaintea noastra!

El S-a dus sa ne pregateasca un loc. Ca acolo unde e El sa fim si noi. El a inviat din morti, parga celor adormiti!

Daca, la inceput de drum, nu l-au primit in gazduire, fiindca se indrepta spre Ierusalim, nu era timp de odihna, acum, ajungand la Ierusalim, oamenii care erau responsabili de magarusul acela, i-au lasat pe ucenici sa il ia. Scriptura zice: „… i-au lasat sa plece”. Pe acest magarus avea sa intre Cristos in Ierusalim. Si au fost strigate de bucurie, au fost haine aruncate pe jos, ramuri de finic, copii strigand „Osana!”.

Va veni o zi ca aceasta, dar fara patimi si suferinta care s-o urmeze! Va veni o zi cand Cristos va intra in slava in Ierusalimul ceresc! Acolo ne asteapta El! Acolo mergem noi! Acolo, spre slava ne indreptam!

Acum, da, suferim. Acum, da, crestinii asteapta la morga, in Nairobi, sa ia acasa trupurile tinerilor lui Cristos care si-au dat viata pentru El! Mucenicii Africii! Dar, prieteni, vine o zi… o zi mare, a Dumnezeului nostru, o zi mare si infricosata pentru toate natiunile pamantului! Cristos merge inainte, sa-L urmam. Sa nu ne departam de El, sa Il urmam indeaproape, sa fim hotarati, luandu-ne crucea in fiecare zi! Ne apropiem. Pentru sfinti, nu moartea se apropie, ci ziua aceea mare si binecuvantata a reintalnirii cu Cristos!

Cu Dumnezeu!