Acasă »

Slava fara cruce – desarta veche a lumii cale

Pavel, apostol nu dela oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos, şi prin Dumnezeu Tatăl, care L -a înviat din morţi, şi toţi fraţii cari sînt împreună cu mine, către Bisericile Galatiei:

Har şi pace vouă dela Dumnezeu Tatăl, şi dela Domnul nostru Isus Hristos! El S-a dat pe Sine însuş pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin. (Galateni 1: 1 – 5, traducerea Cornilescu)

Mesajul vietii lui Cristos si, implicit si explicit, al Noului Testament, ca invatatura, este cu privire la o slava care urmeaza crucii. Suferinta este calea pe care crestinii sunt chemati sa mearga in vederea slavei de care aceasta are sa fie urmata.

Acum, ca ne apropiem de Paste, este potrivit sa ne gandim la suferintele Domnului Isus, ale Mantuitorului, intru mantuirea noastra.

Am ales cateva versete din Galateni pentru a sublinia acest adevar, in ideea de a medita si pe mai departe la el.

Dumnezeu Tatal a avut un plan

Suferintele lui Cristos, in lucrarea Sa de mantuire, in jertfirea Sa, nu au fost intamplatoare, o consecinta a circumstantelor contemporane sau obiceiul lumii acesteia cu privire la geniile care ii presara istoria. Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a trait experientele relatate de evanghelii datorita unui plan suveran al lui Dumnezeu.

Atat planul cu privire la Cristos, cat si planul cu privire la mantuirea noastra se refera in acest verset citat mai sus – „Dupa voia Dumnezeului nostru si Tatal”.

Despre Cristos putem spune ca este singurul Om care a facut voia Tatalui si sa punem punct dupa asta. Ceilalti, indiferent de cat de sfinti au fost, au avut slabiciuni, greseli si pacate. Cand Cristos a venit sa implineasca voia lui Dumnezeu, a implinit-o in toate si deplin, asa cum a si intentionat-o Tatal.

Avand in vedere exprimarea in ce-L priveste pe Dumnezeu, voia aceasta ne priveste pe noi („Dumnezeului nostru”) si pe Cristos Insusi si pe Dumnezeu („si Tatal”). Caci mantuirea, chiar daca a fost pentru noi, L-a implicat deplin pe Dumnezeu. Mantuirea, asadar, este in legatura cu noi si in legatura cu Dumnezeu. Planul, asadar, este in legatura cu Dumnezeu si cu noi, deopotriva si asemenea. Dumnezeu nu a avut un fel de plan pentru Cristos si un alt fel de plan, diferit esentialmente, pentru oameni.

Care a fost, asadar, acest plan?

Ca sa ne smulga din acest veac rau

Planul lui Dumnezeu (despre care vorbim) nu trebuie sa fie o expresie a unei exprimari de lemn, cu care suntem noi obisnuiti in contextul mai mult sau mai putin religios in care ne miscam. Este o exprimare biblica pe care trebuie s-o intelegem si s-o folosim ca atare.

A fost nevoie de un plan fiindca a omul a avut nevoie de unul. Nu voi poposi acum in a sublinia obarsia acestuia, ca este „din vesnicii”, ci vreau sa ma refer la impactul sau, la nevoia substantiala de a fi.

Omul traieste intr-un „veac rau” si este atat de inradacinat in acest „veac rau” incat e nevoie sa fie „smuls” de acolo. E vorba de ceva abrupt, de o actiune in forta, de o ruptura extraordinara si impotriva naturii.

Veacul rau se refera la vremea de acum (un prezent continuu al starii decazute a omenirii, caci intotdeauna prezentul ne-a fost rau). Astfel, Dumnezeu trebuia sa ne elibereze din starea aceasta prezenta, adica in ceea ce suntem noi in lumea aceasta, prin nastere si prin devenire.

Smulgerea se refera la scoatere, la eliberare. Evident, prin mantuire omul nu dispare de pe pamant. Ramane, asadar, ca e vorba de a iesi din modul de a fi, de a gandi, de a trai, de a judeca-aprecia realitatea, de a te forma in esenta fiintei tale. Cuvantul grecesc presupune o mutare totala, completa. Cornilescu alege sa traduca cu „smulgere”, iar sensul nu este atat in imaginea smulgerii unei buruieni, cat in ideea separarii complete. Nu este atat segregare, ca este separatie. Smulgerea aceasta presupune transmutarea, separatia totala.

Implicatiile sunt in viata care ii ramane de trait omului care a primit iertarea lui Cristos (efectul lucrarii cristice, dupa acest plan divin) si in eternitatea acestuia, dincolo de viata de aici. Asadar, omul care zice ca-l cunoaste pe Dumnezeu, ca este mantuit prin credinta in Cristos, nu doar asteapta urmarile de dupa moarte pentru a fi separat de starea actuala, ci el de pe acum se separa de cele intinacioase, pacatoase, rele, precare, pamantesti, firesti, de aici.

Daca viata cuiva nu arata o asemenea realitatea, omul acela nu poate sa fie caracterizat ca fiind o urmare a mantuirii lui Dumnezeu. Cristos a suferit si a murit pentru ca omul care-L cunoaste prin credinta in El sa fie separat total de cele ale veacului de acum, o stare de rau si disgratie.

Ar trebui sa ducem o viata speciala in urma mantuirii noastre. Ar trebui sa avem o atitudine speciala, corecta in raport cu aceste realitati. Cum este, asadar, viata noastra?

Si, in fine, ce anume a facut Cristos, dupa planul lui Dumnezeu, Tatal, ca sa ne smulga din acest veac rau?

El S-a dat pe Sine Insusi pentru pacatele noastre

Din cauza ca noi ne-am ratat telul, am esuat lamentabil. Pacatul, adica esuarea noastra, a cerut o rezolvare. Iar rezolvarea arata gravitatea problemei, arata bunatatea si iubirea lui Dumnezeu si arata seriozitatea raportarii la o asemenea mantuire.

Pentru pacatele noastre… pretul a fost Cristos Insusi, Fiul Insusi.

Intai, aceasta inseamna ca am esuat, cum spuneam, lamentabil. Si asta, ca sa folosim un eufemism… Pacatul nostru, al oamenilor, starea noastra deplorabila, a fost atat de josnica, incat de acolo, ca sa fim scosi pe deplin, smulsi, transmutati din aceasta stare stricata, rea, a fost nevoie de jertfa lui Cristos, nici mai mult nici mai putin (cu accent pe „nici mai putin”). Abia acela care intelege gravitatea pacatului in raport cu jertfa lui Cristos poate sa aprecieze cu adevarat nevoia urgenta de mantuire pe care o are el si oricine altcineva. Restul sunt aproximatii, pareri puerile si glume proaste. Din aceasta cauza unii rad cand aud de pacate si spun bancuri si datorita acestui fapt altii plang si cauta iertarea lui Dumnezeu grabnic. E vorba de raportare, iar aceasta se face fata de pacat, care e potentat de jertfa lui Cristos, ca sa fie inteles asa cum e de grav. Daca pretul era mai mic, problema era mai simpla. Pretul fiind atat de mare, problema inseamna ca era cu adevarat majora. Si… nu era inflatie la Dumnezeu…

Apoi, in al doilea rand, se arata prin aceasta jerfa de Sine atitudinea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii. Cat ne-a iubit de mult… Cat a dat… Cata mila a avut… Cata dorinta sa ne ierte, sa ne schimbe, sa ne mute din starea noastra, sa ne separe… In fata unei asemenea iubiri, ce atitudine sa avem? Oare nu e natural, astfel, ca crestinii care inteleg acestea sa se inchine Domnului, sa-L laude si sa-L mareasca prin laudele lor sincere? Dar, in acelasi timp, vom fi cu nebagare de seama la viata noastra, stiind ce pret a fost platit pentru noi, stiind cat L-a costat pe Dumnezeu, stiind cat ne-a iubit si cat a fost gata sa sacrifice? Daca da, atunci fiecare isi va merita soarta, care nu va fi una usoara. Caci, daca plata pacatului este moarte, o si mai mare pedeapsa va primi acela care va calca in picioare sangele Fiului lui Dumnezeu si care va dispretui harul lui Dumnezeu, mila si dragostea Lui jertfitoare!

In al treilea rand, jertfa lui Cristos arata seriozitatea raportarii la mantuirea adusa prin aceasta. Cum spuneam, nu putem sa ne raportam oricum. Indiferenta nu are sens, aici. Nici nu are rost sa ne ascundem. Problema ramane. Singura noastra oportunitate de salvare este primirea mantuirii lui Dumnezeu. Si, daca cineva a primit-o, va trebui sa duca o viata cu adevarat separata de ceea ce caracterizeaza „acest veac rau”, adica pamantul, lumea, starea omenirii.

As vrea sa subliniez si faptul ca Cristos S-a dat pe Sine. A fost, da, voia Tatalui. Dar a fost si dorinta Fiului. Noi, cand jertfim mielul de paste, obicei barbar, dupa parerea mea, pagan, care nu are de-a face deloc cu crestinismul (fiindca jertfa noastra e Cristos, adevarata si valoroasa), suntem doar noi de acord cu asta, va asigur eu ca mielul nu e de acord. Cristos insa, a dorit aceasta. El S-a dat pe Sine. Nimeni nu i-a luat viata cu sila, ci El Si-a dat-o. De aceea El asteapta un raspuns pe masura. Oamenii care vin la El trebuie sa se dea ei insisi pe ei lui Cristos. Da, ei astfel scapa de pierzanie, dar e ceva mai mult aici – e partasia cu Acela care e, de fapt, totul – cu Dumnezeu.

Incheiere – exemplificare

Ideea ca crestinii nu trebuie sa sufere, nu trebuie sa fie bolnavi sau nu trebuie sa fie saraci este o penibila permutare a valorilor lumesti in aceleasi vechi coordonate. Ceea ce ne aduce noua Dumnezeu este o stramutare esentiala in cu totul alte coordonate, adica eliberarea de conceptiile si valorile acestea stricacioase si iluzorii.

Mesajul biblic este, spus simplu: „Drumul slavei trece si pe la cruce”. Exista o vreme a suferintei care e urmata de o vreme a slavei. Neciclic. Definitiv. Aici crestinii trebuie sa sufere, acolo vor primi slava, gloria eterna. Viata unui crestin trebuie sa fie ca a lui Cristos, adica intai sa aiba de-a face cu crucea si apoi cu slava.

De aceste sarbatori imi doresc sa fim oameni responsabili si atenti cu jertfa lui Cristos, sa nu privim cu frivolitate valorile mantuirii prin suferintele lui Cristos si sa abordam o intelegere biblica asupra suferintei si slavei, dupa exemplul clar al lui Cristos si dupa planul lui Dumnezeu revelat noua.

„A Lui sa fie slava, in vecii vecilor! Amin!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s