De Craciun

Anul acesta, de Craciun, in ajun, a murit sora Lidia. Ea a fost fiica unui insemnat lucrator crestin baptist din anii 1920-1940, din Tara Hategului, pe care cei mai multi l-au dat uitarii, dupa datina oamenilor.

Si-a dorit ca si ea sa fie ca mama ei, Ana, care a murit cand inca Lidia era mica, adica: plina de curaj si credinta, pana la sfarsit.

Ultima oara cand ne-am intalnit, i-am spus un lucru important – cred eu – pentru ea, in contextul in care ea se afla, pe care l-am invatat din moartea bunicii mele, cu care a fost buna prietena.

Prima zi de priveghi a fost cea in care se cantau colindele in oras. Ajunul Craciunului. La capataiul sicriului au stat cativa frati. De credinta. Nimeni din partea familiei, asa a fost sa fie. A avut o istorie cat se poate de zbuciumata, iar multe intrebari pe care mi le-am pus, cunoscand-o, atat cat o poate cunoaste un strain, dar oarecum apropiat, nu isi vor gasi raspunsul decat in cer.

In ultimii ani, nu am mai vazut-o stand in picioare. Imaginea cu care eram obisnuit era cea pe care am vazut-o si in sicriu. Fiindca patul suferintei i-a dat, in mintea multora care au vizitat-o, imaginea. Tot mai putine intrebari. Odata, ma intreba de bunica, de parinti, frati si de ai mei. Apoi, de bunica nu m-a mai intrebat… Acum nu mi-a mai zis nimic. Plecase. Era, acolo, doar trupul cu care noi ne-am obisnuit. Noi am ramas s-o confundam, acum, doua-trei zile, cu trupul acela trecator. Apoi, in pamant, se va asterne peste el tarana si peste ea uitarea. Grele ca plumbul, una din firea legilor naturii si alta din firea legilor pamantului acestuia blestemat.

Acolo, in cimitir, la capela rece, am avut cele mai inalte simtaminte din seara de Craciun. Cu lacrimi in ochi, m-am gandit la tatal ei, la ea, la bunica si la alti fratii care au murit. Stiu ca sora Lidia nu mai e. Atat e tot ce stiu. Am plecat mai sarac, mai trist, mai singur. La revedere, sora Lidia!

Anunțuri