Maniheul medieval – scurtă recenzie de carte

steven-runciman---maniheul-medieval_c1

Autorul prezintă o lecție istorică în legătură cu continuatorii dualismului caracteristic gnosticismului contemporan Bisericii Primare, în sensul vectorului spatio-temporar dinspre teritoriile Răsăritului înspre Europa de Apus. După fiecare astfel de incursiune istorică, el prezintă și caracteristicile învățăturilor respectivelor erezii.

Pentru cititor, menționez a nu se lăsa influențat de folosirea ideii de erezie oridecâteori nu este vorba de creștinismul oficial, pentru că această carte nu își propune să desemneze, prin studiu biblic, erezia ca atare sau caracteristicile ei, sau, mai degrabă dreapta credință. De altfel, nici prezenta recenzie nu-și propune acest lucru.

În speță, cartea este folositoare pentru cei care vor să înțeleagă întinderea în timp a învățăturilor gnostice, peste teritoriile Europei și peste vremurile perioadei medievale. După cum subliniază și autorul, creștinismul majoritar (ortodox sau catolic) a pus eticheta de maniheu și altor credințe creștine care nu aveau nimic de-a face cu învățătura de predanie gnostică.

De asemenea, sugerez că această carte poate să clarifice în mintea unora problema provenienței baptiștilor, mai ales că se fac anumite confuzii grave în legătură cu calitatea creștină a persecutaților bisericii mainstream contemporane acelora. Se pun, de multe ori, în aceeași oală: lolarzii, bogomilii, catarii, ba chiar protestanții.

Apoi, cartea poate să lămurească și unele idei din mediul protestant din România, dar nu sugerez nimic, la cititorului această plăcere, dacă o va descoperi, fiindcă tot e vorba de gnoză

Mai jos, câteva citate din carte, fără să le comentez:

„În Armenia secolului al V-lea, secta era destul de activă, iar în veacul următor în jurul Edessei este atestat un număr considerabil de mesalieni, numiți în aceste părți eustațieni sau marcianiți, după cei doi lideri ai lor… Până și în secolul al VII-lea se bucură de înflorire, când Maxim Mărturisitorul vorbește cu nemulțumire despre ei, aplecându-se și asupra unora dintre episcopii lor, aserțiuni redate de un teolog din mediul monastic cândva pe la sfârșitul aceiuiași secol. Probabil că în această vreme a intervenit și dislocarea lor către vest, survenită în urma atacurilor arabilor, moment din care cad în anonimat pentru o lungă perioadă de timp. În momentul reapariției lor pe scena istoriei, în secolul al XI-lea, mesalienii sunt o comunitate solidă, trăitoare pe teritoriul provinciei Tracia. Îi vom întâlni aici și mai târziu, puși pe prozelitism în rândul vecinilor.

Importanța fenomenului mesalian rezidă în amestecul de doctrine gnostice dualiste cu fervoare populară evanghelică. Ei și-au cimentat doctrina cu cărți, spre deosebire de alți clerici, de aceea învățăturile lor s-au păstrat pentru uzul ereticilor ce vor fi să vină, într-un vast corpus de literatură de factură gnostică.”

„Populația a scăzut și ea, s-a retras din ce în ce mai mult în văile și pe costișele munților, în Pindul meridional, dar mai ales în Carpații transdanubieni, pentru a da naștere dupa mai multe secole vlahilor sau românilor, cum sunt cunoscuți astăzi. Prea puțini dintre acești războinici revărsați din Răsărit s-au menținut însă. Ținuturile pustiite au fost repopulate de un neam mai blajin, de slavi.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 92)

„În 1446, papa și comandantul trupelor maghiare Iancu de Hunedoara l-au silit pe Ștefan Toma să înceapă persecuția supușilor săi patareni. Acesta a consimțit să le interzică ridicarea de noi biserici ori repararea celor vechi. Ulterior, în 1450, stârnit de nunțiul papal, le-a ridicat și dreptul de a mai celebra slujbe.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 152)

„De asemenea, și Biserica Valdenză, pe care teologii contemporani o socoteau a fi precum bisericile catare, nu avea de fapt nimic în comun cu acestea, în afara faptului că împărtășea anticlericalismul ascetic caracteristic perioadei. Valdenzii erau creștini protestanți, care cautau să revină la puritatea Bisericii primare. Nu avea legătură cu dualismul catarilor. Propovăduirea ascetismului și a abstinenței se datora în cazul lor unei tendințe puritane de autodisciplinare și ură față de lux, nu unei concepții filosofice legate de răutatea ființială a materiei și de dezideratul sinuciderii speciei. Chiar și acolo unde organizarea lor o copia pe cea a catarilor, precum existența unei caste de Inițiați sau Desăvârșiți, formată printr-un COnsolamentum, inițierea acestora nu avea niciun element esoteric. Era doar o manieră de a numi slujitori a căror consacrare să nu vădească nicio urmă de tradiție clericală.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 166)

Apoi:

„Numai odată cu generalizarea practicii de a acorda Botezul mai devreme, pentru ca și cei morți de tineri să se bucure de calitatea de membri ai Bisericii, toți prozeliții au putut deveni, prin itnermediul pedo-baptismului, inițiați; și traptat, odată cu generalizarea acestei ceremonii inițiatice, a crescu importanța Mirungerii. Astfel, până la sfârșitul secolului al V-lea nu mai exista altă aristocrație spirituală în cadrul Bisericii în afara ierarhiei oficiale. Sectele gnostice însă, ca o consecință a importanței pe care o acordau gnozei lor, și-au păstrat mai vechile practici. Astfel, atunci când clericii medievali îi acuzau pe eratici de menținerea unor caste de Aleși ori Desăvârșiți, ei atacau în fapt o practică a Bisericii primare, iar ceremonia eretică de inițiere pe care o înfierau cu oroare era aproape în întregime echivalentul slujbei prin care primii creștini erau primiți în Biserică.” (Steven Runciman, „Maniheul Medieval”, ed. Nemira, pag. 220)

Și:

„Autorii care îi consideră pe protestanți, reformai ori chiar protestanții timpurii, precum lorarzii ori husiții, ca fiind urmași ai catarilor dovedesc necunoașterea protestantismului. Chiar dacă și pentru Wyclif, Luther ori Calvin Satana era echivalentul unui dumnezeu, iar lumea era un loc al răului, dar categoric Dumnezeu era Creatorul, Iehova al evreilor. Niciunul dintre aceștia nu a negat autoritatea Vechiului Testament și nu i-a desconsiderat pe patriarhi. Au dorit doar să reformeze Biserica, nu să instituie o nouă religie. Pentru ei, Hristos era cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, și nu un Eon ori unul dintre cei mai mari Aleși. Înaintașul lor spiritual era mai degrabă Petru Valdenzul decât Mani, Marcion ori oricare altul dintre prorocii dualiști.” (Steven Punciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 224)

Cartea este captivantă, se poate citi într-o zi.

Să nu uităm nici de implicațiile în scrierile lui Dan Brown, un scriitor de mare succes al vremurilor noastre, care atacă virulent creștinismul prin imaginarele sale cărți. Apologetica, în acest segment, nu poate să aibă sens dacă apologetul nu cunoaște esența învățăturii gnostice (perpetuate peste veacuri).

 

Anunțuri

Despre mesalieni

Iată o informație interesantă în raport cu anumite obiceiuri pe care le cunoaștem și noi prea bine, adusă de autorul de unde o voi cita în contextul altor date despre montaniști:

„În Armenia secolului al V-lea, secta era destul de activă, iar în veacul următor în jurul Edessei este atestat un număr considerabil de mesalieni, numiți în aceste părți eustațieni sau marcianiți, după cei doi lideri ai lor… Până și în secolul al VII-lea se bucură de înflorire, când Maxim Mărturisitorul vorbește cu nemulțumire despre ei, aplecându-se și asupra unora dintre episcopii lor, aserțiuni redate de un teolog din mediul monastic cândva pe la sfârșitul aceiuiași secol. Probabil că în această vreme a intervenit și dislocarea lor către vest, survenită în urma atacurilor arabilor, moment din care cad în anonimat pentru o lungă perioadă de timp. În momentul reapariției lor pe scena istoriei, în secolul al XI-lea, mesalienii sunt o comunitate solidă, trăitoare pe teritoriul provinciei Tracia. Îi vom întâlni aici și mai târziu, puși pe prozelitism în rândul vecinilor.

Importanța fenomenului mesalian rezidă în amestecul de doctrine gnostice dualiste cu fervoare populară evanghelică. Ei și-au cimentat doctrina cu cărți, spre deosebire de alți clerici, de aceea învățăturile lor s-au păstrat pentru uzul ereticilor ce vor fi să vină, într-un vast corpus de literatură de factură gnostică.”

(Steven Runciman, „Maniheul medieval”, pag. 45, editura Nemira)

Acesti mesalieni se dedicau rugăciunii, dar pentru a scoate afară demonul din om, demon care credeau că există în fiecare. Saliva și mucoasa nazală erau mijloacele prin care ieșea demonul, după o îndelungată procesiune a rugăciunii Tatăl Nostru.

Demonologia aceasta, cu influențe și în sferele de astăzi ale exorcizării carismatice, parvine, peste secole, din teoriile dualiste ale gnosticismului – una dintre principalele erezii față de care au scris (și, deci, au predicat) apostolii. Gnosticismul antic l-a inspirat și pe Dan Brown în scrierile sale contemporane de succes.

 

Publicat în Fără categorie

Structuri în Biserică

Cum nu avem nicio poruncă biblică din partea lui Cristos sau vreo așezare a lucrurilor din partea apostolilor, cu privire la vreo structură cultică, ierarhică sau etică în sânul creștinismului, ne putem întrebarea firească – de unde au apărut acestea; în special ne interesează să aflăm despre dezvoltarea structurilor ierarhice.

Primele două secole de creștinism par să sugereze o influență a iudaismului în acest sens, mozaismul având deja astfel de structuri consacrate. Astfel, multe elemente specifice iudaismului au fost creștinate.

Important este faptul că Iustin susținea că preoția a fost înlocuită odată cu noul legământ și că întreaga Biserică este, „acum”, adevărata spiță arhierească a lui Dumnezeu. Iustin Martirul a trăit dupa anul 100 d.Cr. și, deci, scrierile sale creștine au fost scrise undeva până în anul 165. Nu toate scrierile sale s-au păstrat, probabil că cele mai multe s-au pierdut. Oricum, avem: cele două Apologii și Dialogul cu Trypho.

În scrierile sale apologetice, Iustin argumentează cu îndrăzneală și direct, apelând la argument clar și satisfăcător cititorului, adresându-se unor oameni culți, de la care emitea în mod vizibil pretenții.

[va urma]

Publicat în Fără categorie

De ce am semnat pentru Referendum

Am semnat pentru modificarea Constituției în sensul clarificării unor termeni. De ce am semnat și de ce nu am semnat:

1. Când a fost făcută această Constituție și s-a pus acolo „soți”, nu s-a gândit nimeni că vor veni vremuri în care să se poată interpreta în alt sens decât spiritul în care a fost scris, adică, în cazul nostru, să poată să fie și situația aberantă: doi bărbati sau două femei. De curând, doi bărbați care s-au „căsătorit” în altă țară, au cerut să le fie recunoscută „căsătoria” în România. Cum există o lege organică prin care se definește căsătoria ca fiind între bărbat și femeie, ei au găsit chichița asta în Constituție, de care s-au apucat, prin avocați, la atac. Dacă ar fi câștigat, legea organică respectivă ar fi ajuns neconstituțională, așa, din pix. Prin urmare, aceste Referendum nu a fost cerut fiindcă ne-am gândit noi să facem ceva inedit și, neștiind ce, asta am găsit. E mult mai mult la mijloc aici, o miză mai mare și care ascunde un pericol, nu cum încearcă unii să sugereze – că ar fi un demers inutil.

2. NU am semnat fiindcă sunt homofob. Chiar am fobia asta. În principiu, nu știu să am vreo fobie. Asta, în niciun caz.

3. NU am semnat fiindcă aș vrea să atac ceva sau pe cineva. Am semnat fiindcă vreau să apăr ceva, ceva ce a existat deja și pe care alții vor să-l schimbe. Reacțiile furibunde, pline de ură și de opusul toleranței pe care o mestecă în discursuri apoteotice ale frivolității, sunt doar consecința neașteptatei situații în care activiștii anti-familie au ajuns brusc, fiindcă românii s-au prins mai repede decât se așteptau ei de schemă. Și, fiindcă au fost mai deștepți cu ceva mutări, trebuie neapărat făcuți… proști. Mi se pare o logică destul de solidă, ce să zic…

4. Am semnat fiindcă NU vreau să-i las pe alții, gen CTP, care mustesc a ură, să-mi impună părerea lor. De ce? Fiindcă, dacă nu ești de acord cu acest tip de indivizi, te înjură, te fac bou, găină, homofob, viezure, vierme sau altă ciumă din altă categorie, nu le știu, nu mă preocupă. Prefer liniștea.

5. Am semnat în locul strămoșilor mei, pentru fărâma de bun simț pe care mi-au transmis-o, prin educația dată copiilor lor, până la mine, în vremuri nu tocmai senine. Ei au ținut la familie, și-au îngropat cu lacrimi copiii, au crescut cu sudoare pe cei care au rămas în viață, nu au divorțat (nici nu s-au gândit) și au ajuns, astfel, pe veci în inimile noastre. Valorile vieții lor, cum este familia, este, astăzi, în pericol. Am semnat pentru a apăra moștenirea primită de la ei. Nu are nicio legătură cu situația deplorabilă a familiilor de astăzi, cu divorțuri, avorturi, ură între soți și alte cele. Nici cu astea nu sunt de acord. Dar asta fac parte din altă categorie. Unii, needucați sau rău întenționați, încearcă să amestece aceste două categorii. În una e vorba despre redefinirea în sine, în alta e vorba despre alterare. Chestiuni diferite. Nu mă aștept ca toți să înțeleagă aspectul, mă aștept ca să vorbească mai puțin cei care nu reușesc s-o facă.

6. Am semnat pentru copiii mei. Mă interesează viitorul, care va fi prezentul lor. Le doresc vremuri bune, pentru care trebuie și eu să fac un sacrificiu. Printre altele, trebuie să iau atitudine în această situație atipică. Nu eu am ales ca aceste lucruri să se întample în timpul meu. Ele se întâmplă fără să fiu eu întrebat dacă sunt de acord. Ce pot alege eu, însă, este dacă fac ceva în timp ce lucrurile astea se întamplă. Și, da, am ales să fac ceva.

7. Am semnată fiindcă credința mea în Dumnezeu, în ansamblul ei, mă face să știu că valorile sfinte aduc binele și alterarea lor aduce răul. Dumnezeu nu este indiferent față de ceea ce facem noi. Când oamenii se strică, societățile, imperiile, civilizațiile pier. Dimpotrivă, când oamenii își așează valorile bine, bine le merge, dăinuiesc. Dumnezeu a creat pe om și l-a făcut să fie bărbat și femeie, ambii om (fără discriminare, cu diversitate; cu complementaritate, gata definiți, fără opțiunea aberantă de a-și alege „orientarea sexuală” – ce să alegi, ești gata făcut). Am semnat din respect pentru Creator. El nu a creat doar, ci a făcut totul cu un scop, nu fără să simtă. A pus valoare informațională dar si sentimentală în ceea ce a creat. Pentru mine, nu e OK să-ți bați joc de familie.

Depre dezvoltarea doctrinei imutabilității lui Dumnezeu [1]

  1. Factorul deiudaizării creștinismului

Jaroslav Pelikan spune în cartea sa, Tradiția Creștină, vol. I, pag. 45:

Însă „deiudaizarea creștinismului” nu a fost ilustrată numai de locul acordat iudaismului de către teologii creștini. Un efect mult mai subtil și profund al acestui proces este evident în însăși dezvoltarea diferitelor doctrine creștine. Printre acestea, doctrina despre Dumnezeu și doctrina despre om poartă amprenta deiudaizării. În iudaism era posibil să-i fie atribuită schimbarea inteniilor lui Dumnezeu și, în același timp, să i se afirme caracterul imutabil, fără a se rezolva acest paradox; căci imutabilitatea lui Dumnezeu era considerată ca fiind mai mult o reflectare a adevărului relației bazate pe lagământul făcut cu poporul său în istoria concretă a judecății și a iertării, și mai puțin o categorie ontologică. Însă în dezvoltarea doctrinei creștine despre Dumnezeu, imutabilitatea a dobândit un statut de premisă axiomatică pentru luarea în discuție a altor doctrine. Prin urmare, deiudaizarea gândirii creștine a contribuit, spre exemplu, la cristalizarea controversei hristologice, în care ambele părți au definit caracterul absolut al lui Dumnezeu potrivit principiului imutabilității, deși au tras concluzii hristologice opuse din acesta.

Plecând de la această observație, subliniem încă de la începutul discuției despre imutabilitatea lui Dumnezeu acest context în care doctrina aceasta a început să se cristalizeze în teologia creștină

În teologia sistematică, în dreptul atributelor lui Dumnezeu, imutabilitatea este considerat un atribut natural al lui Dumnezeu, non-moral, alături de cele 3 „omni-” (omniprezența, omnisciența și omnipotența Sa). Faptul că Dumnezeu este absolut perfect implică faptul că El nu se poate schimba în niciun fel, nici înspre bine, nici înspre rău.

Imutabilitatea este neschimbabilitatea lui Dumnezeu. Ea se datorează unității esenței ființei Sale, anume faptului că El este Unul și că Acest Unul nu se schimbă.

Altfel spus, dacă Dumnezeu s-ar schimba, nu ar mai fi același și, deci, unitatea esenței ființei Sale nu ar mai fi aceeași, prin urma ar mai fi cel puțin o ființă rezultată sau am vorbi despre o esență a ființei divine care să fie de așa natură încât să permită sau să definească fiindul divin ca fiind non-unitar. Cum Dumnezeu este Unul, El râmâne Unul și ambele posibilități de mai sus se anulează de la sine. Astfel, imutabilitatea lui Dumnezeu derivă neapărat din unitatea esenței ființei Sale (neschimbătoare).

Toma din Aquino, citându-l adesea pe Augustin, argumentează în favoarea a două aspecte legate de imutabilitatea lui Dumnezeu: (1) Dumnezeu este absolut imutabil și (2) a fi imutabil Îi este propriu lui Dumnezeu.

Implicațiile imutabilității pot avea de-a face cu ideea de imobilitate. Au de-a face una cu alta? Implică imutabilitatea o imobilitate a lui Dumnezeu?