Acasă » Apologetica » Relicvele sfinte – decăderea creștinismului pe linia pelerinajului

Relicvele sfinte – decăderea creștinismului pe linia pelerinajului

În timp ce Sfântul Ieronim, unul dintre părinții bisericii, se stabilea în Betleem și primea, constant, pelerinii care vizitau locurile sfinte, umblate bunăoară de Cristos, Augustin avea o altă atitudine față de pelerinaje: nu le acorda vreo importanță deosebită.

Augustin este considerat unul dintre cei mai spirituali părinți ai bisericii (istoricul Steven Runciman îl consideră chiar „cel mai spiritual” dintre aceștia). El a considerat pelerinajele periculoase, la fel cum au făcut-o și „părinți” din Răsărit.

Opinia lui Ieronim, care considera că rugăciunile rostite pe meleagurile vechiului Israel reprezentau un act de credință, a fost mai populară decât cea care-l caracteriza pe Augustin din acest punct de vedere.

Moda aceasta a atins apogeul în secolul al V-lea. Un rol important îl are împărăteasa Evdochia care a pus și bazele marii colecții de moaște a vremii de la Constantinopol.

Trebuie să luăm în considerare și comerțul propriu-zis, care a făcut mereu din Orient un „exportator” de produse de lux. Tot așa a stat și cu obiectele religioase care au început să fie exportate către Vest, pe fondul interesului popular din partea acestuia din urmă.

Fiindcă creștinismul a început în Orient, este evident faptul că acolo au fost primii creștini, primii martiri, generic: primii sfinți. Astfel:

„Relicvele minore au început să pătrundă în Occident, fie aduse de pelerini norocoși, de negustori cu spirit întreprinzător, fie trimise în dar vreunul potentat local. La puțin timp au urmat și părți din relicvele importante, iar apoi chiar moaște neatinse.”(1)

Astfel, istoria menționează frivolități aberante, cu o puternică tentă de hilaritate, precum faptul că diverse comunități au ajuns să dețină câte o parte a corpului vreunui „sfânt”, cum ar fi: un deget… Și, din moment ce aveau acest deget, aveau și obligația pelerinajului în locul unde se știa că a trăit respectiva persoană…

Așadar, interesul pentru pelerinaj în anumite locuri a avut două părți total diferite, separate de istorie:

1 – pelerinajul în sens inițial, generat de sentimentul religios, din dorința omului religios de a se afla în locurile unde Cristos a umblat

2 – pelerinajul relativ aleatoriu, generat de deținerea unei relicve care obliga.

Deși consider că ambele forme sunt născute în vremuri în care credința ca atare și-a pierdut din sens și valoare (s-a diluat), a doua este mult mai evidentă în raport cu nivelul de decădere a creștinismului de stat (imperial).

Practic, faptul că dețineau moaștele cuiva, fiindcă le-ai primit, le-ai cumpărat sau le-ai găsit, te obliga să faci pelerinaj într-un loc irelevant din punct de vedere al noțiunilor care au generat pelerinajul în primul rând.

Runciman, parcă citând o derizorie baladă a non-sensului, afirmă:

„Delegații întregi au fost trimise în speranța obținerii unor asemenea comori, precum o fiolă cu Sfântul Sânge sau o bucată din Sfânta Cruce.”(2)

Următorul pas a fost recomandarea pelerinajului ca penitență canonică. Toate poenitentialia(3) din Evul Mediu recomandau pelerinajul.

Și, imediat după aceasta, a urmat un alt pas al degenerării credinței: ideea că locurile au ceva special al lor și transferă pelerinului o virtute specială specifică acestuia, ba chiar oferă indulgențe întru iertarea păcatelor.

Din păcate, mulți oameni care se prezintă pe ei înșiși ca fiind creștini ai vremurilor noastre au credințe bizare de tip animist, un sincretism specific personajului care, de fapt, nu știe ce crede, este speriat de toate și naște idei conform cu propriile-i păreri nu prea elegante, ce-i drept… Ei, iată – nimic nou sub soare.

Evient, locurile s-au mutat și înspre Vest, astfel că, la nivelul secolului al X-lea, avem deja sanctuare și în Italia sau în Spania. Palestina a rămas, totuși, la loc de cinste.

„În anul 1051, pentru a ispăși o crimă, Swein Godwinsson, pe jumătate danez, a plecat spre Palestina cu un grup de englezi, dar a murit din cauza vremii nefavorabile toamna următoare în munții Anatoliei: din pricina păcatelor sale, plecase desculț.”(4)

O parte din tensiunile cu musulmanii au fost tocmai pentru a se facilita accesul înspre aceste zone de pelerinaj și pentru a se asigura securitatea călătorilor. Uneori s-au pus taxe pentru pelerini și au fost și interdicții din partea factorilor islamismului militant.

Undeva la nivelul secolelor al X-lea și al XI-lea, la Constantinopol, cel mai mare oraș al vremii, caracterizând prin aceasta opulența Răsăriteană, se găseau foarte multe relicve, printre care: coroana de spini și tunica sfântă. Mai era acolo și părul lui Ioan Botezătorul…

Toți acești pelerini care ajungeau în Constantinopol și în Palestina primeau, la întoarcerea lor în locurile de baștină, merite din partea societății, fiind priviți ca oameni care sunt deosebiți în credința lor.

Așadar:

  1. Ideea de pelerinaj s-a deformat: din călătorie în locurile unde a fost Cristos, a ajuns obligație aleatorie funcție de diverse relicve care au ajuns în anumite zone și fără nicio legătură cu Cristos
  2. Teologia s-a schimbat: iertarea păcatelor nu mai avea nimic de-a face cu credința în Cristos, ci cu pelerinajul propriu-zis
  3. VIrtuțile nu mai țineau de viața sfântă trăită de un creștin, ci de locurile speciale care aveau puterea să-ți ofere diverse astfel de virtuți, după caz
  4. Efortul omului care dorea să fie bun creștin nu mai ținea de umblarea cu Dumnezeu, ci de raportarea la sfinți care au trăit înainte
  5. Societatea fericea nu pe cei care sunt morali și urmași ai lui Cristos, ci pe cei care făceau călătorii așa-zise „sfinte”.

Sute de ani… Astăzi? Continuă!

Dar voi „preiubiților”, zidiți-vă sufletește pe credința dată sfinților odată pentru totdeauna, țineți-vă în dragostea lui Cristos, rugați-vă prin Duhul Sfânt. Creștinismul poate să fie viu dar nu oricum! Înapoi la Cuvânt și la adevăr!

 

____________________________

(1) Steven Runciman, „Istoria Cruciadelor Vol 1: Cruciada I și Întemeierea Regatului Ierusalimului”, pag. 58

(2) Ibidem, pag. 58

(3) cărți de penitență

(4) Steven Runciman, „Istoria Cruciadelor Vol 1: Cruciada I și Întemeierea Regatului Ierusalimului”, pag. 64

Reclame

2 gânduri despre „Relicvele sfinte – decăderea creștinismului pe linia pelerinajului

  1. Cine sunt aceștia: Sfântul Ieronim, sau Augustin sau „Steven Runciman”…? Biblia nu spune nimic despre ei.
    Că primii doi au fost „părinți ai bisericii”, nici acest lucru nu este menționat în Sfintele Scripturi.
    Învățătura Bibliei spune că trebuie să se rămână în învățătura lui Hristos (Cuvântul lui Dumnezeu).
    Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. (2 Ioan 1:9)
    Dar și, să învăţaţi să nu treceţi peste ce „este scris”… (1 Corinteni 4:6c)

    • E vorba de istorie aici, nu mă aștept să înțelegi asta. Nici nu e obligatoriu. Dacă nu se poate, nu se poate.

      Biblia nu spune nimic nici despre Calea Lactee, dar încurajează, pe larg, oamenii să se ferească de prostie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s