Dumnezeule, Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?

David își recapitulează istoria familială și de neam și își aduce aminte: „În Tine se încredeau părinții noștri: se încredeau , și-i izbăveai. Strigau către Tine, și nu rămâneau de rușine.” (Psalmul 22: 5)

O generație trecută, „părinții noștri” – exponenții unor experiențe de referință. O atitudine bună, a credinței. În vremuri grele, această generație se încredea în Domnul. Nu îi era rușine să strige către Dumnezeu. Răspunsul era ferm – nu rămâneau de rușine.

Totuși, David zugrăvește alte vremuri, ale sale: Dumnezeu îl părăsește fără un motiv pe care să-l înțeleagă („pentru ce mă părăsești?”), Dumnezeu se îndepărtează fără să-l ajute în timp ce vede nevoia lui („fără să-mi ajuți”) și fără să-i răspundă („fără să asculți plângerile mele”) – aude, dar nu ascultă. David strigă ziua și strigă noaptea, cu același rezultat: odihna, liniștea care vine în urma intervenției lui Dumnezeu este o speranță neîmplinită, o năzuință neastâmpărată. (citate din Psalmul 22: 1)

David nu ascunde stările acestea sufletești prin care trece, pozând în cine nu este ca să salveze aparențele și să ofere o poză de Facebook contemporanilor săi care urmau să audă o nouă cântare, care urma să fie cântată, după indicațiile lui, ca deja cunoscuta „cerboaica zorilor”. Cum, David să treacă prin așa ceva? Să-l părăsească Dumnezeu pe David? Așa ceva e de neconceput falșilor profeți ai Evangheliei prosperității a zilelor noastre. E, însă o realitate în viața omului, ba în viața omului care îl caută pe Dumnezeu și care este avut în vedere de Dumnezeu.

  1. Această realitate poate aduce smerenie

La David așa a fost. El nu încearcă să facă pe grozavul, mimând o lucrare a lui Dumnezeu în viața lui la fel cum a fost și în viețile „părinților” generației lui. Ba, alți pseudo-chiparoși ar fi surclasat de mult experiențele înaintașilor printr-o desfășurare de forțe care să ateste că ei sunt mai speciali, mai înalți, mai mai.

David plânge, el e „vierme, nu om”. Se smerește și, când se smerește, o face mult.

2. Această realitate poate trece testul

David recunoaște că a fost pus de Dumnezeu la adăpost încă de când s-a născut, încă de când era protejat de brațele mamei sale. Între timp, a ajuns înconjurat de niște „tauri din Basan” și de „niște câini”, iar „o ceată de nelegiuiți” îi dau târcoale. A ajuns în „gura leului” și în „coarnele bivolului”. Va mai fi credincios lui Dumnezeu să continue să aștepte de la El salvarea, în astfel de situații grozave prin care trece, când strigă și ziua, și noaptea, fără răspuns din partea lui Dumnezeu?

Dacă ar fi trăit atunci jmecherii de astăzi, care îi învață pe creduli că Dumnezeu trebuie să fie prezent la porunca omului, să-i facă poftele când acesta din urmă și le „revendică”, cum l-ar mai fi luat peste picior pe David.

3. Această realitate poate aduce o identificare cu Dumnezeu Însuși

Fără să știe atunci, David, acceptând realitatea prin care trecea, rămânând lângă Domnul, se identifica cu Cristos mai mult decât s-ar fi putut gândi. Peste anii viitori, după ce David a murit și a fost îngropat, omenirea avea să-L afle pe Isus Cristos, Făcătorul, Susținătorul și Mântuitorul ei.

Domnul Isus a strigat, pe cruce, în agonie: „Dumnezeule, Dumnezeule! Pentru ce M-ai părăsit?” Primul verset din Psalmul lui David! Apoi, zice David în același Psalm, despre cuvintele celor care-l ocărau, disprețuit fiind de popor: „S-a încrezut în Domnul! Să-L mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubește” (vrs. 8) – așa au zis despre Cristos, cei din vremea Lui. Cu sute de ani înaintea patimilor lui Cristos, David cânta: „mi-au străpuns mâinile și picioarele” (vrs. 16). Fără să știe despre cele ce aveau să se petreacă la cruce, după răstignire, când și să vrei nu mai poți controla nimic fiindcă ești mort, David profețea, colosal: „Își împart hainele mele între ei, și trag la sorț pentru cămașa mea.” (vrs. 18).

Căci în suferință, omul se identifică cu Dumnezeu. Pentru ce m-ai părăsit?, striga David. Uite pentru ce, răspundea peste veacuri Dumnezeu – ca să te asemeni cu Fiul Meu… Ce har! Uneori nu vedem harul suferinței, fiindcă nu o acceptăm ca venind de la Dumnezeu.

Da, Dumnezeu ne-a dat harul suferinței, printr-o bunătate pe care omul firesc nu o poate înțelege fiindcă nu are cum. El vorbește despre ea în multe feluri, dar nu o poate înțelege nu mai acela care are o gândire duhovnicească pentru lucrurile duhovnicești care nu pot fi înțelese decât așa.

Ne apropiem de zilele speciale de Paști. Să ne aducem aminte! Să învățăm, să înțelegem, să continuăm să ne încredem în Dumnezeu prin orice grea încercare binevoiește El să ne treacă. E un har pentru cineva să aibă parte de suferințele lui Cristos, să aibă ocazia să se smerească recunoscând că nu este la înălțimea altora, să treacă testul.

„În adunarea cea mare, Tu vei fi pricina laudelor mele… toate familiile neamurilor se vor închina înaintea Ta… O sămânță de oameni Îi va sluji; și se va vorbi despre Domnul către cei ce vor veni după ei. Aceștia vor veni și vor vesti dreptatea Lui, vor vesti lucrarea Lui poporului care se va naște.” (Psalmul 22: 25 – 31, selecții).

 

 

Reclame
Publicat în Fără categorie

Coloseni 1: 1 – Către

Pavel, apostol al lui Cristos Isus, prin voia lui Dumnezeu, și fratele Timotei, către sfinții care sunt în Colose, frați credincioși: har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Cristos! (Coloseni 1: 1 – 2, NTR)

Către cine este adresată această scrisoare (epistolă)?

Iată:

– către sfinții care sunt în Colose: frați credincioși

De la bun început, trebuie observat că această scrisoare nu se adresează oricui. Imediat, ea se trimite celor din orașul Colose al vremii, anume acelora dintre ei care formau biserica din loc, adică fraților credincioși sau sfinților. Istoric, epistola se adresează tuturor bisericilor creștine compuse din frați credincioși (alți frați, aceeași credință).

Invățăm:

1. Diversitatea în Biserica lui Dumnezeu este dată de frați, credința este aceeași

2. O interpretare a scrisorii de către cei care nu sunt în grupul favorizat al sfinților este doar un exercițiu al pierderii inutile a timpului

3. Multe categorii de oameni pot fi într-o Biserică locală, dar numai unii sunt frați credincioși. Aceștia din urmă sunt sfinții adevărați (nu icoanele pictate într-o biserică sunt sfinții acelei Biserici, ci oamenii ei, dacă aceștia sunt credincioși, adică dacă au acea credință despre care vorbește Scriptura și Cristos).

4. Aceia care sunt credincioși aceluiași Domn, cei care au aceeași credință sunt frați. Ideea de frățietate nu este un produs al spectrului peiorativ și nici nu poate cădea în derizoriu în urma unei folosiri abuzive. Frații nu sunt pocăiții, că așa își zic ei. Frații sunt creștinii care au aceeași credință, fiindcă aceasta le dă acest statut natural.

5. Oamenii aceștia sunt locuitori ca toți ceilalți, pe același Pământ, în timp și spațiu. Biserica este cât se poate de reală și viața ei nu trebuie înstrăinată în concepte filozofice moarte, ci trebuie să curgă prin venele unor ființe vii, obișnuite (și, totuși, extraordinare).

6. Frate credincios înseamnă un frate pe care te poți baza. Te poți baza în ce privește identitatea (în Cristos). Adică: e în Cristos și nu se preface).

7. Deși în Colose, deși oameni obișnuiți, deși în carne și oase, totuși „în Cristos”. Identitatea aceasta este definită de Noul Testament ca fiind taina lui Dumnezeu pe care a ținut-o ascunsă dar pe care a descoperit-o „sfinților Lui”.

8. Dumnezeu este Tatăl acestor „frați”. Cristos este Stăpânul (Domnul). Domnul Isus, nu un Isusuc prietenaș. Oricum, o aceeași credință o pot avea doar aceia care Îl au pe Dumnezeul acestei credințe ca Tată. Astfel, ei sunt frați. Paternitatea se urmărește pe firul credinței, fiind testul ADN al primei și potențarea identității de „frate”.

Așadar, epistola nu este pentru oricine, dar poate să-i învețe pe toți.

 

Publicat în Fără categorie

Coloseni 1: 1

Pavel, apostol al lui Cristos Isus, prin voia lui Dumnezeu, și fratele Timotei, 2către sfinții care sunt în Colose, frați credincioși: har și pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Cristos! (Coloseni 1: 1 – 2, NTR)

Paul (Pavel), scriitorul majorității epistolelor Noului Testament, începând această scrisoare către Biserica din Colose, specifică două elemente pe care le consideră esențiale în pecetluirea autenticității învățăturilor care vor urma:

1. Apostol al lui Isus Cristos. În Împărăția lui Dumnezeu Cineva e Unsul (Cristos). Unsul pentru mântuirea din partea lui Dumnezeu a noastră, a oamenilor (Isus). Apostolul sau trimisul Acestuia are de-a face cu Numele pe care Îl are, adică cu lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu prin Acest Isus.

2. prin voia lui Dumnezeu. Aceasta presupune un scop și un plan (design). Paul nu a fost apostol aiurea, după părerea lui sau după hirotonirea unei autorități omenești.

Lucrarea de apostolat a fost în așezarea tuturor lucrurilor privitoare la Biserică, prin trimitere directă din partea lui Isus Cristos. Credința a fost dată, învățăturile au fost date, toate au fost așezate la locul lor. Rostul și sensul unor astfel de apostoli s-a încheiat. De atunci, Biserica există în istorie.

Ideea de apostolat nu s-a evaporat, dar are un cu totul alt sens.

Dacă mai sunt astăzi oameni care au pretenția unui atare apostolat sunt pentru a dovedi că pun bazele unei entități. Cum bazele Bisericii deja au fost puse, nu știu cărei entități pun ei bazele și nici nu mă interesează.

Publicat în Fără categorie

Relicvele sfinte – decăderea creștinismului pe linia pelerinajului

În timp ce Sfântul Ieronim, unul dintre părinții bisericii, se stabilea în Betleem și primea, constant, pelerinii care vizitau locurile sfinte, umblate bunăoară de Cristos, Augustin avea o altă atitudine față de pelerinaje: nu le acorda vreo importanță deosebită.

Augustin este considerat unul dintre cei mai spirituali părinți ai bisericii (istoricul Steven Runciman îl consideră chiar „cel mai spiritual” dintre aceștia). El a considerat pelerinajele periculoase, la fel cum au făcut-o și „părinți” din Răsărit.

Opinia lui Ieronim, care considera că rugăciunile rostite pe meleagurile vechiului Israel reprezentau un act de credință, a fost mai populară decât cea care-l caracteriza pe Augustin din acest punct de vedere.

Moda aceasta a atins apogeul în secolul al V-lea. Un rol important îl are împărăteasa Evdochia care a pus și bazele marii colecții de moaște a vremii de la Constantinopol.

Trebuie să luăm în considerare și comerțul propriu-zis, care a făcut mereu din Orient un „exportator” de produse de lux. Tot așa a stat și cu obiectele religioase care au început să fie exportate către Vest, pe fondul interesului popular din partea acestuia din urmă.

Fiindcă creștinismul a început în Orient, este evident faptul că acolo au fost primii creștini, primii martiri, generic: primii sfinți. Astfel:

„Relicvele minore au început să pătrundă în Occident, fie aduse de pelerini norocoși, de negustori cu spirit întreprinzător, fie trimise în dar vreunul potentat local. La puțin timp au urmat și părți din relicvele importante, iar apoi chiar moaște neatinse.”(1)

Astfel, istoria menționează frivolități aberante, cu o puternică tentă de hilaritate, precum faptul că diverse comunități au ajuns să dețină câte o parte a corpului vreunui „sfânt”, cum ar fi: un deget… Și, din moment ce aveau acest deget, aveau și obligația pelerinajului în locul unde se știa că a trăit respectiva persoană…

Așadar, interesul pentru pelerinaj în anumite locuri a avut două părți total diferite, separate de istorie:

1 – pelerinajul în sens inițial, generat de sentimentul religios, din dorința omului religios de a se afla în locurile unde Cristos a umblat

2 – pelerinajul relativ aleatoriu, generat de deținerea unei relicve care obliga.

Deși consider că ambele forme sunt născute în vremuri în care credința ca atare și-a pierdut din sens și valoare (s-a diluat), a doua este mult mai evidentă în raport cu nivelul de decădere a creștinismului de stat (imperial).

Practic, faptul că dețineau moaștele cuiva, fiindcă le-ai primit, le-ai cumpărat sau le-ai găsit, te obliga să faci pelerinaj într-un loc irelevant din punct de vedere al noțiunilor care au generat pelerinajul în primul rând.

Runciman, parcă citând o derizorie baladă a non-sensului, afirmă:

„Delegații întregi au fost trimise în speranța obținerii unor asemenea comori, precum o fiolă cu Sfântul Sânge sau o bucată din Sfânta Cruce.”(2)

Următorul pas a fost recomandarea pelerinajului ca penitență canonică. Toate poenitentialia(3) din Evul Mediu recomandau pelerinajul.

Și, imediat după aceasta, a urmat un alt pas al degenerării credinței: ideea că locurile au ceva special al lor și transferă pelerinului o virtute specială specifică acestuia, ba chiar oferă indulgențe întru iertarea păcatelor.

Din păcate, mulți oameni care se prezintă pe ei înșiși ca fiind creștini ai vremurilor noastre au credințe bizare de tip animist, un sincretism specific personajului care, de fapt, nu știe ce crede, este speriat de toate și naște idei conform cu propriile-i păreri nu prea elegante, ce-i drept… Ei, iată – nimic nou sub soare.

Evient, locurile s-au mutat și înspre Vest, astfel că, la nivelul secolului al X-lea, avem deja sanctuare și în Italia sau în Spania. Palestina a rămas, totuși, la loc de cinste.

„În anul 1051, pentru a ispăși o crimă, Swein Godwinsson, pe jumătate danez, a plecat spre Palestina cu un grup de englezi, dar a murit din cauza vremii nefavorabile toamna următoare în munții Anatoliei: din pricina păcatelor sale, plecase desculț.”(4)

O parte din tensiunile cu musulmanii au fost tocmai pentru a se facilita accesul înspre aceste zone de pelerinaj și pentru a se asigura securitatea călătorilor. Uneori s-au pus taxe pentru pelerini și au fost și interdicții din partea factorilor islamismului militant.

Undeva la nivelul secolelor al X-lea și al XI-lea, la Constantinopol, cel mai mare oraș al vremii, caracterizând prin aceasta opulența Răsăriteană, se găseau foarte multe relicve, printre care: coroana de spini și tunica sfântă. Mai era acolo și părul lui Ioan Botezătorul…

Toți acești pelerini care ajungeau în Constantinopol și în Palestina primeau, la întoarcerea lor în locurile de baștină, merite din partea societății, fiind priviți ca oameni care sunt deosebiți în credința lor.

Așadar:

  1. Ideea de pelerinaj s-a deformat: din călătorie în locurile unde a fost Cristos, a ajuns obligație aleatorie funcție de diverse relicve care au ajuns în anumite zone și fără nicio legătură cu Cristos
  2. Teologia s-a schimbat: iertarea păcatelor nu mai avea nimic de-a face cu credința în Cristos, ci cu pelerinajul propriu-zis
  3. VIrtuțile nu mai țineau de viața sfântă trăită de un creștin, ci de locurile speciale care aveau puterea să-ți ofere diverse astfel de virtuți, după caz
  4. Efortul omului care dorea să fie bun creștin nu mai ținea de umblarea cu Dumnezeu, ci de raportarea la sfinți care au trăit înainte
  5. Societatea fericea nu pe cei care sunt morali și urmași ai lui Cristos, ci pe cei care făceau călătorii așa-zise „sfinte”.

Sute de ani… Astăzi? Continuă!

Dar voi „preiubiților”, zidiți-vă sufletește pe credința dată sfinților odată pentru totdeauna, țineți-vă în dragostea lui Cristos, rugați-vă prin Duhul Sfânt. Creștinismul poate să fie viu dar nu oricum! Înapoi la Cuvânt și la adevăr!

 

____________________________

(1) Steven Runciman, „Istoria Cruciadelor Vol 1: Cruciada I și Întemeierea Regatului Ierusalimului”, pag. 58

(2) Ibidem, pag. 58

(3) cărți de penitență

(4) Steven Runciman, „Istoria Cruciadelor Vol 1: Cruciada I și Întemeierea Regatului Ierusalimului”, pag. 64

Mărturia convertirii lui Dumitru CORNILESCU

La adresa de mai jos se poate citi mărturia convertirii lui Dumitru CORNILESCU, cel care a tradus Biblia în limba română într-o versiune mai accesibilă cititorului comparativ cu traducerile existente la vremea respectivă (această versiune a fost și este folosită de evanghelicii din România de aproximativ 90 de ani):

https://saltmin.com/2015/11/16/preot-dumitru-cornilescu-cum-m-am-intors-la-dumnezeu-si-cum-am-spus-si-altora/#more-37837

Publicat în Fără categorie

Punga lui Iuda

Circulă zvonul că peste un an păstorii baptiști vor vota dacă să primească salarii de la stat. Că nu li se mai ajung banii pe care-i dau frații.

Învățătura baptistă a condus ca în practică așa ceva să nu se întâmple în toată istoria României. O asemenea faptă era privită cu dispreț, nici nu se discuta.

Întâi, să remarcăm că nu bisericile vor discuta și vor vota acest aspect, ci păstorii… Adică, ei pentru ei…

Ce să ne facem că nu ne ajung banii… Avem soluții – să predice Evanghelia fără plată. Să muncească zi și noapte, ca să fie o pildă pentru toți. Să primească ce dă fiecare din inimă și, dacă nu au ce primi, să mulțumească Domnului și să lucreze pentru pâine.

Dar e tipic vremii să apară o astfel de propunere. Fiindcă acum e vremea când valorile baptiștilor sunt luate în derâdere și schimbate. Doar numele vor unii să și-l păstreze, fiindcă au niște beneficii. De exemplu, sunt deja considerați cult, biserică… Numai unitate nu este astăzi în învățătura baptistă. Și se mai înghesuie acum și problema cu banii… În centrul atenției mai tot timpul la Congrese și alte adunări de păstori.

Ce-am ajuns…

Soluții ar fi cu nemiluita. Cea mai normală ar fi ca omul lui Dumnezeu să se lase pe mâna Domnului, să traiască prin credință. Cum nu e cazul, vom sugera ca să muncească pentru pâine, că munca e din Raiul lui Dumnezeu, nu consecință a căderii. Și să dea și altora, împreună cu Evanghelia mântuirii. Nu îmi amintesc să fi obligat vreo biserică o persoană să se facă păstor.

Statutar, problema e complicată, fiindcă e o problemă de doctrină. Adică, se pune la disciplină… Facem cumva s-o rezolvăm? Să fie bine pentru toți (adică pentru unii)?

Iată-i și pe ei în rând cu cei pe care i-au somat la pocăință, pregătiți să fie „slujitorii Domnului” pe banii Statului. De-asta e o diferență între păstor și pastor. Domnul pastor. Respectul și banii să vină în virtutea funcției, nu în aceea a puterii unei vieți evlavioase… De-aici se nasc atâtea probleme că nici nu are rost să mai discutăm.

Oricum, mi se pare incredibil că se votează așa ceva. Sper să nu fie cum am auzit. Dar bisericile, care au dat banii până acum, ele ce sunt? Cum adică să voteze păstorii? Ce să voteze? Ceva ce nu e în dreptul lor de-a stabili?

Credeți că mai suportă oamenii din biserici și o astfel de batjocură? Eu cred că mulți nu vor mai accepta o asemenea ofensă față de istorie și toți aceia care au trăit săraci de dragul Domnului și al fraților.

Nu mai avem mult și ajungem și noi în rând cu lumea. Că asta văd că ne dorim..

De ce nu dau pastorii bogați câte o mașină colegului sărac? Câte o casă, așa, mai mică, să-i ajungă și lui. Colegial, pentru Domnul, nu așa, degeaba… În numele Domnului.

Ce trist… Acum toți ar vrea să țină punga. S-o țină… Și-așa vremea s-a scurtat.

Păstorii ar trebui să fie aceia care văd de sufletul oamenilor nu de punga lor. Altfel, să-i numim altcumva.

Publicat în Fără categorie