Relicvele sfinte – decăderea creștinismului pe linia pelerinajului

În timp ce Sfântul Ieronim, unul dintre părinții bisericii, se stabilea în Betleem și primea, constant, pelerinii care vizitau locurile sfinte, umblate bunăoară de Cristos, Augustin avea o altă atitudine față de pelerinaje: nu le acorda vreo importanță deosebită.

Augustin este considerat unul dintre cei mai spirituali părinți ai bisericii (istoricul Steven Runciman îl consideră chiar „cel mai spiritual” dintre aceștia). El a considerat pelerinajele periculoase, la fel cum au făcut-o și „părinți” din Răsărit.

Opinia lui Ieronim, care considera că rugăciunile rostite pe meleagurile vechiului Israel reprezentau un act de credință, a fost mai populară decât cea care-l caracteriza pe Augustin din acest punct de vedere.

Moda aceasta a atins apogeul în secolul al V-lea. Un rol important îl are împărăteasa Evdochia care a pus și bazele marii colecții de moaște a vremii de la Constantinopol.

Trebuie să luăm în considerare și comerțul propriu-zis, care a făcut mereu din Orient un „exportator” de produse de lux. Tot așa a stat și cu obiectele religioase care au început să fie exportate către Vest, pe fondul interesului popular din partea acestuia din urmă.

Fiindcă creștinismul a început în Orient, este evident faptul că acolo au fost primii creștini, primii martiri, generic: primii sfinți. Astfel:

„Relicvele minore au început să pătrundă în Occident, fie aduse de pelerini norocoși, de negustori cu spirit întreprinzător, fie trimise în dar vreunul potentat local. La puțin timp au urmat și părți din relicvele importante, iar apoi chiar moaște neatinse.”(1)

Astfel, istoria menționează frivolități aberante, cu o puternică tentă de hilaritate, precum faptul că diverse comunități au ajuns să dețină câte o parte a corpului vreunui „sfânt”, cum ar fi: un deget… Și, din moment ce aveau acest deget, aveau și obligația pelerinajului în locul unde se știa că a trăit respectiva persoană…

Așadar, interesul pentru pelerinaj în anumite locuri a avut două părți total diferite, separate de istorie:

1 – pelerinajul în sens inițial, generat de sentimentul religios, din dorința omului religios de a se afla în locurile unde Cristos a umblat

2 – pelerinajul relativ aleatoriu, generat de deținerea unei relicve care obliga.

Deși consider că ambele forme sunt născute în vremuri în care credința ca atare și-a pierdut din sens și valoare (s-a diluat), a doua este mult mai evidentă în raport cu nivelul de decădere a creștinismului de stat (imperial).

Practic, faptul că dețineau moaștele cuiva, fiindcă le-ai primit, le-ai cumpărat sau le-ai găsit, te obliga să faci pelerinaj într-un loc irelevant din punct de vedere al noțiunilor care au generat pelerinajul în primul rând.

Runciman, parcă citând o derizorie baladă a non-sensului, afirmă:

„Delegații întregi au fost trimise în speranța obținerii unor asemenea comori, precum o fiolă cu Sfântul Sânge sau o bucată din Sfânta Cruce.”(2)

Următorul pas a fost recomandarea pelerinajului ca penitență canonică. Toate poenitentialia(3) din Evul Mediu recomandau pelerinajul.

Și, imediat după aceasta, a urmat un alt pas al degenerării credinței: ideea că locurile au ceva special al lor și transferă pelerinului o virtute specială specifică acestuia, ba chiar oferă indulgențe întru iertarea păcatelor.

Din păcate, mulți oameni care se prezintă pe ei înșiși ca fiind creștini ai vremurilor noastre au credințe bizare de tip animist, un sincretism specific personajului care, de fapt, nu știe ce crede, este speriat de toate și naște idei conform cu propriile-i păreri nu prea elegante, ce-i drept… Ei, iată – nimic nou sub soare.

Evient, locurile s-au mutat și înspre Vest, astfel că, la nivelul secolului al X-lea, avem deja sanctuare și în Italia sau în Spania. Palestina a rămas, totuși, la loc de cinste.

„În anul 1051, pentru a ispăși o crimă, Swein Godwinsson, pe jumătate danez, a plecat spre Palestina cu un grup de englezi, dar a murit din cauza vremii nefavorabile toamna următoare în munții Anatoliei: din pricina păcatelor sale, plecase desculț.”(4)

O parte din tensiunile cu musulmanii au fost tocmai pentru a se facilita accesul înspre aceste zone de pelerinaj și pentru a se asigura securitatea călătorilor. Uneori s-au pus taxe pentru pelerini și au fost și interdicții din partea factorilor islamismului militant.

Undeva la nivelul secolelor al X-lea și al XI-lea, la Constantinopol, cel mai mare oraș al vremii, caracterizând prin aceasta opulența Răsăriteană, se găseau foarte multe relicve, printre care: coroana de spini și tunica sfântă. Mai era acolo și părul lui Ioan Botezătorul…

Toți acești pelerini care ajungeau în Constantinopol și în Palestina primeau, la întoarcerea lor în locurile de baștină, merite din partea societății, fiind priviți ca oameni care sunt deosebiți în credința lor.

Așadar:

  1. Ideea de pelerinaj s-a deformat: din călătorie în locurile unde a fost Cristos, a ajuns obligație aleatorie funcție de diverse relicve care au ajuns în anumite zone și fără nicio legătură cu Cristos
  2. Teologia s-a schimbat: iertarea păcatelor nu mai avea nimic de-a face cu credința în Cristos, ci cu pelerinajul propriu-zis
  3. VIrtuțile nu mai țineau de viața sfântă trăită de un creștin, ci de locurile speciale care aveau puterea să-ți ofere diverse astfel de virtuți, după caz
  4. Efortul omului care dorea să fie bun creștin nu mai ținea de umblarea cu Dumnezeu, ci de raportarea la sfinți care au trăit înainte
  5. Societatea fericea nu pe cei care sunt morali și urmași ai lui Cristos, ci pe cei care făceau călătorii așa-zise „sfinte”.

Sute de ani… Astăzi? Continuă!

Dar voi „preiubiților”, zidiți-vă sufletește pe credința dată sfinților odată pentru totdeauna, țineți-vă în dragostea lui Cristos, rugați-vă prin Duhul Sfânt. Creștinismul poate să fie viu dar nu oricum! Înapoi la Cuvânt și la adevăr!

 

____________________________

(1) Steven Runciman, „Istoria Cruciadelor Vol 1: Cruciada I și Întemeierea Regatului Ierusalimului”, pag. 58

(2) Ibidem, pag. 58

(3) cărți de penitență

(4) Steven Runciman, „Istoria Cruciadelor Vol 1: Cruciada I și Întemeierea Regatului Ierusalimului”, pag. 64

Reclame

De ce am semnat pentru Referendum

Am semnat pentru modificarea Constituției în sensul clarificării unor termeni. De ce am semnat și de ce nu am semnat:

1. Când a fost făcută această Constituție și s-a pus acolo „soți”, nu s-a gândit nimeni că vor veni vremuri în care să se poată interpreta în alt sens decât spiritul în care a fost scris, adică, în cazul nostru, să poată să fie și situația aberantă: doi bărbati sau două femei. De curând, doi bărbați care s-au „căsătorit” în altă țară, au cerut să le fie recunoscută „căsătoria” în România. Cum există o lege organică prin care se definește căsătoria ca fiind între bărbat și femeie, ei au găsit chichița asta în Constituție, de care s-au apucat, prin avocați, la atac. Dacă ar fi câștigat, legea organică respectivă ar fi ajuns neconstituțională, așa, din pix. Prin urmare, aceste Referendum nu a fost cerut fiindcă ne-am gândit noi să facem ceva inedit și, neștiind ce, asta am găsit. E mult mai mult la mijloc aici, o miză mai mare și care ascunde un pericol, nu cum încearcă unii să sugereze – că ar fi un demers inutil.

2. NU am semnat fiindcă sunt homofob. Chiar am fobia asta. În principiu, nu știu să am vreo fobie. Asta, în niciun caz.

3. NU am semnat fiindcă aș vrea să atac ceva sau pe cineva. Am semnat fiindcă vreau să apăr ceva, ceva ce a existat deja și pe care alții vor să-l schimbe. Reacțiile furibunde, pline de ură și de opusul toleranței pe care o mestecă în discursuri apoteotice ale frivolității, sunt doar consecința neașteptatei situații în care activiștii anti-familie au ajuns brusc, fiindcă românii s-au prins mai repede decât se așteptau ei de schemă. Și, fiindcă au fost mai deștepți cu ceva mutări, trebuie neapărat făcuți… proști. Mi se pare o logică destul de solidă, ce să zic…

4. Am semnat fiindcă NU vreau să-i las pe alții, gen CTP, care mustesc a ură, să-mi impună părerea lor. De ce? Fiindcă, dacă nu ești de acord cu acest tip de indivizi, te înjură, te fac bou, găină, homofob, viezure, vierme sau altă ciumă din altă categorie, nu le știu, nu mă preocupă. Prefer liniștea.

5. Am semnat în locul strămoșilor mei, pentru fărâma de bun simț pe care mi-au transmis-o, prin educația dată copiilor lor, până la mine, în vremuri nu tocmai senine. Ei au ținut la familie, și-au îngropat cu lacrimi copiii, au crescut cu sudoare pe cei care au rămas în viață, nu au divorțat (nici nu s-au gândit) și au ajuns, astfel, pe veci în inimile noastre. Valorile vieții lor, cum este familia, este, astăzi, în pericol. Am semnat pentru a apăra moștenirea primită de la ei. Nu are nicio legătură cu situația deplorabilă a familiilor de astăzi, cu divorțuri, avorturi, ură între soți și alte cele. Nici cu astea nu sunt de acord. Dar asta fac parte din altă categorie. Unii, needucați sau rău întenționați, încearcă să amestece aceste două categorii. În una e vorba despre redefinirea în sine, în alta e vorba despre alterare. Chestiuni diferite. Nu mă aștept ca toți să înțeleagă aspectul, mă aștept ca să vorbească mai puțin cei care nu reușesc s-o facă.

6. Am semnat pentru copiii mei. Mă interesează viitorul, care va fi prezentul lor. Le doresc vremuri bune, pentru care trebuie și eu să fac un sacrificiu. Printre altele, trebuie să iau atitudine în această situație atipică. Nu eu am ales ca aceste lucruri să se întample în timpul meu. Ele se întâmplă fără să fiu eu întrebat dacă sunt de acord. Ce pot alege eu, însă, este dacă fac ceva în timp ce lucrurile astea se întamplă. Și, da, am ales să fac ceva.

7. Am semnată fiindcă credința mea în Dumnezeu, în ansamblul ei, mă face să știu că valorile sfinte aduc binele și alterarea lor aduce răul. Dumnezeu nu este indiferent față de ceea ce facem noi. Când oamenii se strică, societățile, imperiile, civilizațiile pier. Dimpotrivă, când oamenii își așează valorile bine, bine le merge, dăinuiesc. Dumnezeu a creat pe om și l-a făcut să fie bărbat și femeie, ambii om (fără discriminare, cu diversitate; cu complementaritate, gata definiți, fără opțiunea aberantă de a-și alege „orientarea sexuală” – ce să alegi, ești gata făcut). Am semnat din respect pentru Creator. El nu a creat doar, ci a făcut totul cu un scop, nu fără să simtă. A pus valoare informațională dar si sentimentală în ceea ce a creat. Pentru mine, nu e OK să-ți bați joc de familie.

Depre dezvoltarea doctrinei imutabilității lui Dumnezeu [1]

  1. Factorul deiudaizării creștinismului

Jaroslav Pelikan spune în cartea sa, Tradiția Creștină, vol. I, pag. 45:

Însă „deiudaizarea creștinismului” nu a fost ilustrată numai de locul acordat iudaismului de către teologii creștini. Un efect mult mai subtil și profund al acestui proces este evident în însăși dezvoltarea diferitelor doctrine creștine. Printre acestea, doctrina despre Dumnezeu și doctrina despre om poartă amprenta deiudaizării. În iudaism era posibil să-i fie atribuită schimbarea inteniilor lui Dumnezeu și, în același timp, să i se afirme caracterul imutabil, fără a se rezolva acest paradox; căci imutabilitatea lui Dumnezeu era considerată ca fiind mai mult o reflectare a adevărului relației bazate pe lagământul făcut cu poporul său în istoria concretă a judecății și a iertării, și mai puțin o categorie ontologică. Însă în dezvoltarea doctrinei creștine despre Dumnezeu, imutabilitatea a dobândit un statut de premisă axiomatică pentru luarea în discuție a altor doctrine. Prin urmare, deiudaizarea gândirii creștine a contribuit, spre exemplu, la cristalizarea controversei hristologice, în care ambele părți au definit caracterul absolut al lui Dumnezeu potrivit principiului imutabilității, deși au tras concluzii hristologice opuse din acesta.

Plecând de la această observație, subliniem încă de la începutul discuției despre imutabilitatea lui Dumnezeu acest context în care doctrina aceasta a început să se cristalizeze în teologia creștină

În teologia sistematică, în dreptul atributelor lui Dumnezeu, imutabilitatea este considerat un atribut natural al lui Dumnezeu, non-moral, alături de cele 3 „omni-” (omniprezența, omnisciența și omnipotența Sa). Faptul că Dumnezeu este absolut perfect implică faptul că El nu se poate schimba în niciun fel, nici înspre bine, nici înspre rău.

Imutabilitatea este neschimbabilitatea lui Dumnezeu. Ea se datorează unității esenței ființei Sale, anume faptului că El este Unul și că Acest Unul nu se schimbă.

Altfel spus, dacă Dumnezeu s-ar schimba, nu ar mai fi același și, deci, unitatea esenței ființei Sale nu ar mai fi aceeași, prin urma ar mai fi cel puțin o ființă rezultată sau am vorbi despre o esență a ființei divine care să fie de așa natură încât să permită sau să definească fiindul divin ca fiind non-unitar. Cum Dumnezeu este Unul, El râmâne Unul și ambele posibilități de mai sus se anulează de la sine. Astfel, imutabilitatea lui Dumnezeu derivă neapărat din unitatea esenței ființei Sale (neschimbătoare).

Toma din Aquino, citându-l adesea pe Augustin, argumentează în favoarea a două aspecte legate de imutabilitatea lui Dumnezeu: (1) Dumnezeu este absolut imutabil și (2) a fi imutabil Îi este propriu lui Dumnezeu.

Implicațiile imutabilității pot avea de-a face cu ideea de imobilitate. Au de-a face una cu alta? Implică imutabilitatea o imobilitate a lui Dumnezeu?

Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe Isus [2]

Articolul de fata este o continuare a acestui articol.

Continui sa redau cateva dintre observatiile autorului din carte omonima titlului de mai sus, cateva citate.

Despre teoriile islamice cu privire la crucificarea lui Isus, iata cateva informatii intereasnte:

„La inceputurile islamice s-a sustinut ca Isus a fost inlocuit cu o alta persoana, inainte de a fi asezat pe cruce. Allah a pus chipul lui Isus asupra altcuiva, iar persoana respectiva a fost rastignita in locul lui Isus… Au fost sugerate diverse nume. Unii spun ca a fost vorba de un voluntar tanar si evlavios care si-a dorit onoarea de a muri pentru Isus. Altii afirma ca dupa ce Simon din Cirena a purtat crucea lui Isus, tot pe el l-au rastignit dupa aceea. Altii spun ca Allah a asezat chipul lui Isus pe trupul lui Iuda – ca implinire a dreptatii poetice. Aceasta din urma opinie pare a se bucura de cea mai mare popularitate in zilele noastre.”

Revenind la problema autoritatii:

Aceasta diferenta dintre educatia orientala si cea occidentala are drept sursa discrepanta care ii separa pe imigrantii musulmani de copiii lor: culturile islamice tind sa aseze indivizii cu un statut inalt in pozitii de autoritate, in timp ce in cultura occidentala autoritatea este cea a bunului simt, a ratiunii. Aceste izvoare diferite de autoritate isi pun adanc amprenta asupra mintii individului, determinand configuratia morala a societatii in ansamblul ei.

Atunci cand autoritatea deriva din statultui social, iar nu din considerente rationale, contestarea structurii de conducere este un gest periculos pentru ca poate deranja sistemul. Disensiunile sunt intampinate cu mustrari, in vreme ce supunerea este recompensata. Actiunile unei persoane sunt considerate corecte sau incorecte din perspectiva sociala, nu individuala. In consecinta, omul este considerat virtuos sau nu in functie de masura in care implineste asteptarile societatii, iar nu printr-o determinare individuala a binelui si a raului.

Asadar, autoritatea pozitionala da nastere unei societati in care categoriile de bine si rau sunt stabilite pe baza onoarei si a rusinii.

Pe de alta parte, atunci cand autoritatea deriva din ratiune, intrebarile sunt binevenite deoarece cercetarea critica intareste tocmai temeiul autoritatii.

Si, iarasi:

Incapacitatea Occidentului de a intelege Orientul isi trage radacinile din aceasta schisma a paradigmelor, intre culturile de tip onoare-rusine si cele de tip nevinovatie-vina. Fireste ca subiectul este extrem de comple si, atat in Rasarit, cat si in apus, se pot identifica elemente din ambele paradigme, insa spectrul onoare-rusine reprezinta paradigma operationala ce populeaza Rasaritul, lucru pe care occidentalilor le vine greu sa-l inteleaga.

Bizuirea pe autoritatea pozitionala explica o serie de trasaturi specifice unei anumite parti din lumea islamica, care ii nedumeresc pe multi occidentali. Printre acestea se numara practicile inca actuale cu privire la crimele de onoare, la miresele-copil de sase ani sau chiar mai mici si la vrajmasiile ancestrale. DIntr-un motiv sau altul, principalele surse de autoritate sociala din acele regiuni considera cutumele pomenite acceptabile, ba poate chiar preferabile. Niciun rationament, oricat de perfect, nu va schimba aceste practici, la fel cum interdictiile impuse din exterior nu o vor putea face. Schimbarea va trebui sa fie una sociala, interna si organica.

Cu privire la ideea de islam – religie a pacii si jihad:

Prin urmare, daca definim islamul pornind de la convingerile adeptilor sai, el ar putea fi sau nu o religie a pacii. Insa daca il definim intr-o maniera mai traditionala, ca fiind sistemul crezurilor si al practicilor lasate de Mahomed, atunci raspunsul este putin mai ambiguu.

Cele mai timpurii consemnari istorice dovedesc ca Mahomed a initiat campanii militare ofensive si ca, uneori, a facut uz de violenta pentru a-si indeplini scopurile. El a folosit termenul jihad, atat in sens spiritual, cat si fizic, insa jihadul pe care pune accentul Mahomed este cel de natura fizica. Practicarea pasnica a islamului se intemeiaza pe interpretari ulterioare, adesea occidentale, ale invataturilor lui Mahomed, in vreme ce variantele mai violente ale islamului sunt adanc inradacinate in ortodoxie si istorie.

Cartea este scrisa autobiografic, urmarind pasii parcursi de autor inspre convertirea la crestinism si, in speta, calatoria lui de cativa ani pana ce sa-L accepte, la nivel personal, pe Cristos. Am spicuit cateva informatii mai interesante, dar cartea nu este, cum pare din aceste citate, tehnica, desi explicatiile autorului sunt pertinente si bine documentate. Nabeel Qureshi este un student foarte bun si bine pregatit, iar capacitatea sa intelectuala rezulta evident din valoarea argumentelor, din varietatea expresiilor si a vocabularului folosit si din profunzimea si calitatea prezentarii.

Cartea este edificatoare din multe puncte de vedere, aducand o lumina la nivel personal si din interior asupra islamului occidental non-violent si, prin informatiile aduse, asupra islamului in general.

De asemenea, o calitate puternica a cartii este capacitatea de a scoate in evidenta radacinile culturale care determina cutume si reactii, intr-un fel de a scrie care te duce acolo unde are loc actiunea.

[va urma]

 

Nabeel Qureshi – expert contributions

In cartea sa, „Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe ISUS”, Nabeel Qureshi face trimitere la documente scrise de experti, in anumite capitole, pe care cititorul sa le cerceteze dincolo de scrierea sa.

Aceste articole pot fi citite aici.

Solemnitatea lumii musulmane si frivolitatea lumii crestine [1]

723-300x223 sursa imaginii

(Titlul acestui articol NU este: „Solemnitatea islamului si frivolitatea crestinismului” dintr-un motiv bine intemeiat! Nici „Solemnitatea musulmanilor si frivolitatea crestinilor”. Evident, exprimarea aleasa nu e desavarsita, dar voi explica pe parcurs de ce am ales acest titlu – de fapt, e semnificativ sa facem anumite distinctii, fara de care nu se poate intelege prea bine contextul lumii in care traim.)

Am aflat cu totii, zilele acestea, cand (din pacate si in mod ironic) au loc Pastele Catolice, despre o fapta a Papei. Din pacate, nu pentru ca nu sunt de acord cu aceasta sarbatoare, ci fiindca absurditatea serbarii, in crestinism, a doua morti si invieri a lui Isus Cristos este scoasa puternic in evidenta anul acesta (si) prin distanta dintre cele doua date calendaristice. In timp ce „Rasaritul” intra in postul Pastelui, „Apusul” serbatoreste deja… In mod ironic, fiindca acest cuvant, „catolic”, inseamna „universal” si… numai universal nu este… cand ar trebui sa fie. E importanta unificarea acestei date pentru lumea crestina din considerente superioare oricarei agende ecumenice.

Papa de la Roma nu este, asa cum par sa sugereze oamenii care nu cunosc nici istoria, nici nu inteleg modul de organizare in crestinismul timpuriu, „seful crestinilor”, ci un episcop, pe care Apusul l-a considerat mereu „primus inter pares” (expresie de importanta mare, atunci cand ne gandim la rang si rol). Saptamana aceasta, dupa obiceiurile catolice, Papa a spalat picioarele mai multor oameni:

Mai mulți refugiați au plâns când Papa Francisc a îngenuncheat în fața lor, le-a spălat picioarele cu apă sființită, le-a șters și le-a sărutat. Vaticanul a anunțat că patru femei și opt bărbați au făcut parte din ritual. Una dintre femei era o italiancă de religie catolică, care lucrează la centrul pentru refugiați și trei femei erau migrante creștine copte din Eritreea. Patru dintre bărbați erau catolici din Nigeria, trei erau musulmani din Mali, Siria și Pakistan și un bărbat era de religie hindusă și provenea din India. (sursa)

Preotii catolici spala picioarele a 12 oameni, in Joia Mare, prin traditie, acesta fiind un gest de smerenie si in amintirea a ceea ce a facut Isus Cristos in timpul ultimei sale mese cu ucenicii Sai.

Gestul lui Cristos este si nu este selectiv. Este selectiv, fiindca s-a adresat celor 12 barbati care erau ucenicii Sai meniti sa devina apostolii Sai. Selectivitatea aceasta nu are nimic de-a face cu ideile contemporane lui cu privire la barbati si femei, cu sovinismul sau alte atribuiri ale unor concepte ulterioare intamplarilor sau personajelor care au existat anterior acestora. Ea are de-a face cu planul lui Dumnezeu de a forma cativa oameni care sa Il marturiseasca pe Cristos lumii dupa ridicarea Sa la cer. Domnul a avut mai multi ucenici, dar a ales dintre ei 12, pe care i-a avut in vedere inca de cand i-a chemat, pentru o anumita lucrare speciala – apostolatul. Fata de acesti oameni Cristos trebuia sa predea o lectie esentiala a ceea ce inseamna „partasia” cu Dumnezeu si smerirea de Sine a Fiului pentru ca oamenii sa poata sa se apropie de El. Nu este selectiv, fiindca l-a inclus si pe Iuda, despre care Cristos stia deja ca-L va vinde.

Acest gest nu a fost initierea unui ritual si nu trebuie sa fie un ritual, ci expresia iubirii adanci ca sursa a ceea ce Dumnezeu a facut pentru oameni. Dincolo de spalarea picioarelor sta o si mai mare coborare a lui Cristos, care a lasat „gloria Tatalui” pentru a descende omului pacatos, dar fara ca El sa fi fost pacatos.

In tot acest context, as avea rezerve fata de spalarea picioarelor fata de altii decat „ucenici”, adica oameni care sunt in procesul de a-L urma pe Cristos (si nu ma refer aici la cei care, traditional, isi spun crestini, ci la cei care afirma ca sunt crestini si nazuiesc la a deveni – adica, asemenea lui Cristos). Prin urmare, consider gestul Papei oarecum iesit din context, adresandu-se (si) unor persoane care nu Il urmeaza pe Cristos (atentie, din nou, nu am spus „crestini”, fiindca nu trebuie sa se inteleaga ca ma refer la europeni sau albi in general)

Dar, s-a intamplat. Papa a vrut sa arate ca toti sunt „copiii lui Dumnezeu”, ca oamenii aceluiasi Pamant au Acelasi Tata. A fost si un act de smerenie, care i-a cutremurat pe cei fata de care a facut acest gest si nu doar pe ei. Daca ne referim doar la atitudine, ceea ce a facut este exceptional si frumos.

In general, sa tinem minte ca scopul actiunii acesteia a lui Cristos NU a fost multi-culturalismul, integrarea altora sau asezonarea, ci o apropiere puternica si unica fata de cei care au ales sa-I urmeze Lui (pe atunci nu le zicea crestini, termen inventat ulterior, iar viata lor a fost cu adevarat dedicata si demna, fiind primii care au fost gata sa moara pentru Domnul lor, dupa ce au stiu Cine este si cum este El).

Am ales, insa, gestul acesta, ca punct de plecare pentru o abordare foarte calma si sufleteasca a contextului in care se afla lumea noastra, astazi. „Vin musulmanii!”, striga unii. „Moarte crestinilor!”, striga altii.

[va urma]

Despre scoala crestina din Alexandria – Didaskaleion-ul

In „Istoria literaturii crestine vechi grecesti si latine”, vol. I, autorii mentioneaza (pag. 278) scoala crestina din Alexandria, intr-un capitol tocmai despre acest oras si despre autorii crestini de seama ai primelor secole pe care acest oras important i-a dat:

„Intr-o astfel de ambianta trebuie incadrata si chestiunea aparitiei Didaskaleion-ului scoala crestina din Alexandria. Conform unei informatii de data tarzie furnizata de Filip din Side in Istoria sa scrisa intre 434 si 439, primul conducator al scolii a fost apologetul Atenagora, dar informatia, imprecisa, nu pare sa aiba prea multa valoare. Dupa Eusebiu (Istoria bisericeasca V, 10, 1.4), in vremea domniei lui Commodus (180-192), scoala din Alexandria, intemeiata de mult timp, era condusa de Panten, caruia i-a urmat Clement (Istoria bisericeasca V, 10), fusese initial stoic, apoi, dupa ce s-a convertit la crestinism, a plecat sa raspandeasca evanghelia la popoarele din India, unde fusese precedat de apostolul Bartolomeu, care difuzare evanghelia lui Matei…”

Citatul este dat doar pentru faptul ca este mentionata aceasta scoala, al carei nume foloseste cuvantul grecesc care desemneaza in Noul Testament notiunea de invatatura sanatoasa, invatatura-etalon, pe care ne incurajeaza apostolii (in special Pavel, in scrieri) s-o urmam.

Dezvoltarea unei atare scoli, intr-un oras insemnat cultural precum Alexandria, in contextul in care in zona aceasta au fost puternice influente gnostice (Basilide, Valentin), demonstreaza impactul invataturilor biblice asupra generatiei de atunci (este vorba despre o generatie care nu i-a vazut pe apostoli). Adica, crestinii au inteles improtanta invataturii sanatoase si s-au hotarat ca e nevoie de o scoala pentru a o promova in educatie.