Maniheul medieval – scurtă recenzie de carte

steven-runciman---maniheul-medieval_c1

Autorul prezintă o lecție istorică în legătură cu continuatorii dualismului caracteristic gnosticismului contemporan Bisericii Primare, în sensul vectorului spatio-temporar dinspre teritoriile Răsăritului înspre Europa de Apus. După fiecare astfel de incursiune istorică, el prezintă și caracteristicile învățăturilor respectivelor erezii.

Pentru cititor, menționez a nu se lăsa influențat de folosirea ideii de erezie oridecâteori nu este vorba de creștinismul oficial, pentru că această carte nu își propune să desemneze, prin studiu biblic, erezia ca atare sau caracteristicile ei, sau, mai degrabă dreapta credință. De altfel, nici prezenta recenzie nu-și propune acest lucru.

În speță, cartea este folositoare pentru cei care vor să înțeleagă întinderea în timp a învățăturilor gnostice, peste teritoriile Europei și peste vremurile perioadei medievale. După cum subliniază și autorul, creștinismul majoritar (ortodox sau catolic) a pus eticheta de maniheu și altor credințe creștine care nu aveau nimic de-a face cu învățătura de predanie gnostică.

De asemenea, sugerez că această carte poate să clarifice în mintea unora problema provenienței baptiștilor, mai ales că se fac anumite confuzii grave în legătură cu calitatea creștină a persecutaților bisericii mainstream contemporane acelora. Se pun, de multe ori, în aceeași oală: lolarzii, bogomilii, catarii, ba chiar protestanții.

Apoi, cartea poate să lămurească și unele idei din mediul protestant din România, dar nu sugerez nimic, la cititorului această plăcere, dacă o va descoperi, fiindcă tot e vorba de gnoză

Mai jos, câteva citate din carte, fără să le comentez:

„În Armenia secolului al V-lea, secta era destul de activă, iar în veacul următor în jurul Edessei este atestat un număr considerabil de mesalieni, numiți în aceste părți eustațieni sau marcianiți, după cei doi lideri ai lor… Până și în secolul al VII-lea se bucură de înflorire, când Maxim Mărturisitorul vorbește cu nemulțumire despre ei, aplecându-se și asupra unora dintre episcopii lor, aserțiuni redate de un teolog din mediul monastic cândva pe la sfârșitul aceiuiași secol. Probabil că în această vreme a intervenit și dislocarea lor către vest, survenită în urma atacurilor arabilor, moment din care cad în anonimat pentru o lungă perioadă de timp. În momentul reapariției lor pe scena istoriei, în secolul al XI-lea, mesalienii sunt o comunitate solidă, trăitoare pe teritoriul provinciei Tracia. Îi vom întâlni aici și mai târziu, puși pe prozelitism în rândul vecinilor.

Importanța fenomenului mesalian rezidă în amestecul de doctrine gnostice dualiste cu fervoare populară evanghelică. Ei și-au cimentat doctrina cu cărți, spre deosebire de alți clerici, de aceea învățăturile lor s-au păstrat pentru uzul ereticilor ce vor fi să vină, într-un vast corpus de literatură de factură gnostică.”

„Populația a scăzut și ea, s-a retras din ce în ce mai mult în văile și pe costișele munților, în Pindul meridional, dar mai ales în Carpații transdanubieni, pentru a da naștere dupa mai multe secole vlahilor sau românilor, cum sunt cunoscuți astăzi. Prea puțini dintre acești războinici revărsați din Răsărit s-au menținut însă. Ținuturile pustiite au fost repopulate de un neam mai blajin, de slavi.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 92)

„În 1446, papa și comandantul trupelor maghiare Iancu de Hunedoara l-au silit pe Ștefan Toma să înceapă persecuția supușilor săi patareni. Acesta a consimțit să le interzică ridicarea de noi biserici ori repararea celor vechi. Ulterior, în 1450, stârnit de nunțiul papal, le-a ridicat și dreptul de a mai celebra slujbe.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 152)

„De asemenea, și Biserica Valdenză, pe care teologii contemporani o socoteau a fi precum bisericile catare, nu avea de fapt nimic în comun cu acestea, în afara faptului că împărtășea anticlericalismul ascetic caracteristic perioadei. Valdenzii erau creștini protestanți, care cautau să revină la puritatea Bisericii primare. Nu avea legătură cu dualismul catarilor. Propovăduirea ascetismului și a abstinenței se datora în cazul lor unei tendințe puritane de autodisciplinare și ură față de lux, nu unei concepții filosofice legate de răutatea ființială a materiei și de dezideratul sinuciderii speciei. Chiar și acolo unde organizarea lor o copia pe cea a catarilor, precum existența unei caste de Inițiați sau Desăvârșiți, formată printr-un COnsolamentum, inițierea acestora nu avea niciun element esoteric. Era doar o manieră de a numi slujitori a căror consacrare să nu vădească nicio urmă de tradiție clericală.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 166)

Apoi:

„Numai odată cu generalizarea practicii de a acorda Botezul mai devreme, pentru ca și cei morți de tineri să se bucure de calitatea de membri ai Bisericii, toți prozeliții au putut deveni, prin itnermediul pedo-baptismului, inițiați; și traptat, odată cu generalizarea acestei ceremonii inițiatice, a crescu importanța Mirungerii. Astfel, până la sfârșitul secolului al V-lea nu mai exista altă aristocrație spirituală în cadrul Bisericii în afara ierarhiei oficiale. Sectele gnostice însă, ca o consecință a importanței pe care o acordau gnozei lor, și-au păstrat mai vechile practici. Astfel, atunci când clericii medievali îi acuzau pe eratici de menținerea unor caste de Aleși ori Desăvârșiți, ei atacau în fapt o practică a Bisericii primare, iar ceremonia eretică de inițiere pe care o înfierau cu oroare era aproape în întregime echivalentul slujbei prin care primii creștini erau primiți în Biserică.” (Steven Runciman, „Maniheul Medieval”, ed. Nemira, pag. 220)

Și:

„Autorii care îi consideră pe protestanți, reformai ori chiar protestanții timpurii, precum lorarzii ori husiții, ca fiind urmași ai catarilor dovedesc necunoașterea protestantismului. Chiar dacă și pentru Wyclif, Luther ori Calvin Satana era echivalentul unui dumnezeu, iar lumea era un loc al răului, dar categoric Dumnezeu era Creatorul, Iehova al evreilor. Niciunul dintre aceștia nu a negat autoritatea Vechiului Testament și nu i-a desconsiderat pe patriarhi. Au dorit doar să reformeze Biserica, nu să instituie o nouă religie. Pentru ei, Hristos era cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, și nu un Eon ori unul dintre cei mai mari Aleși. Înaintașul lor spiritual era mai degrabă Petru Valdenzul decât Mani, Marcion ori oricare altul dintre prorocii dualiști.” (Steven Punciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 224)

Cartea este captivantă, se poate citi într-o zi.

Să nu uităm nici de implicațiile în scrierile lui Dan Brown, un scriitor de mare succes al vremurilor noastre, care atacă virulent creștinismul prin imaginarele sale cărți. Apologetica, în acest segment, nu poate să aibă sens dacă apologetul nu cunoaște esența învățăturii gnostice (perpetuate peste veacuri).

 

Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe Isus [1]

cautandu20l20pe20alah-500x600_0-500x600_0

(sursa imaginii)

Urmatoarele citate sunt din cartea: „Cautandu-l pe Alla, L-am gasit pe ISUS”, de Nabeel Qureshi.

Actul de recitare a Coranului in timpul rugaciunii era o metoda ingenioasa de a propaga Coranul in societatea aproape analfabeta, din Arabia secolului al VII-a. Aceasta functioneaza si in zilele noastre. Iata de ce singurul criteriu de alegere a imamului este sa cunoasca bine Coranul si sa poata recita cu pricepere fragmente ample din carte. Din cand in cand se intampla ca imamul sa faca o greseala de recitare si este de datoria musulmanilor din primele randuri sa-l corecteze. Astfel, in felul in care sunt asezati barbatii in timpul salaatului se poate intrevedea o ierarhnie a cucerniciei, musulmanii batrani si respectati sunt asezati in partea din fata.

Nabeel Qureshi este un tanar educat cu rigurozitate, atentie si iubire, asa cum reiese clar din cartea autobiografica, in invataturile gruparii numite Ahmadi. Aceasta grupare este, insa, cu putini adepti. Urmatoarele informatii fac parte dintr-un discurs pe care Nabeel l-a auzit pe cand era copil, cand un misionar reprezentativ din acest cult predica la o intalnire in Marea Britanie, parte dintr-un argument mai larg de aparare a credintelor gruparii in contextul larg al lumii musulmane:

Ce nu credem este minciuna! Nu credem, cum o fac siitii, ca Allah a facut o greseala atunci cand a ingaduit ca Abu Bakr sa devina calif! Nu credem, asa cum o fac sunitii, ca putem ucide oameni in numele lui Allah, ca sa nu mai spun sa ucidem alti musulmani! Toate aceste doctrine sunt de o falsitate strigatoare la cer, iar daca le-am crede, ar avea tot dreptul sa ne alunge din randul musulmanilor!

Despre secta musulmana Ahmadi, autorul, crescut intr-o astfel de familie, aduce cateva lamuriri, aratand o interesanta diversitate in lumea musulmana. Inteleg, in aceasta carte, ca cei mai multi musulmani au anumite interpretari comune, dar ca exista grupari (minoritare, destul de putini) care nu sunt de acord explicit cu acestea (platind chiar cu pretul vietii credintele lor):

Lasand laoparte deosebirile, merita sa remarcam ca majoritatea curentelor musulmane se suprapun, in mare masura. De exemplu, toate cele patru scoli principale de gandire sunita si toate cele trei scoli principale de gandire siita invata ca indivizii care parasesc islamul trebuie ucisi pentru apostazia lor, iar parerile sunt impartite doar in ce priveste criteriile de includere in aceasta categorie si a manierei de implementare a deciziei. Numai gruparile periferice, cum sunt musulmanii liberali si cei Ahmadi, au opinii contrare acestei practici consfintite de datini.

Nascut in Occident, intr-o familie musulmana Ahmadi si educat aici si in comunitatea Ahmadi din Anglia si SUA (tatal sau a fost angajat al Marinei SUA), Nabeel Qureshi, interesat de religie si Dumnezeu, s-a framantat sa inteleaga diferentele dintre Orient si Occident, lumea musulmana traditionala si lumea crestina vestica. Mergand la scoala in context occidental, dar educat acasa in context traditional pakistanez, autorul reuseste sa clarifice anumite aspecte esentiale si pentru noi in demersul de a intelege islamul:

In general, persoanele apartinand culturilor islamice orientale evalueaza adevarul prin mijlocirea anumitor autoritati, superioare ierarhic, iar nu prin rationamente individuale. Fireste ca si in Orient oamenii fac uz de rationamente critice, insa, per ansamblu, acestea sunt mai putin apreciate si mai rar intalnite in Occident.

Acest fenomen da nastere unei dihotomii categorice in mintea musulmanilor crescuti in aceste culturi. Astfel, o anumita entitate fie este sursa de autoritate, fie nu este. Este fie demna de incredere, fie suspecta. Este fie buna, fie rea. Nuantele de gri se intalnesc mult mai rar in sanul culturilor ce au la baza o structura de autoritate.

De cele mai multe ori, dascalii din orient i-au invatat pe musulmani ca Occidentul este crestin, cultura sa este promiscua si popoarele din zona respectiva se impotrivesc islamului. Prin urmare, imigrantul musulman obisnuit se asteapta ca locuitorii din Occident sa fie crestini ce traiesc in promiscuitate si dusmani ai islamului.

Este de remarcat, in contextul celor de mai sus, nu doar o nuantare in context religios a diferentelor dintre orientali si apuseni, ci, construite (si) pe considerentele religioase (ba, chiar, de cele mai multe ori), o diferenta dintre rasariteni si apuseni in genere. Astfel, in Romania, majoritar ortodoxa (crestinism rasaritean), autoritatea si argumentul sunt intr-o contrapodere aproape complementara. Multe pot fi intelese intr-un astfel de context, mai ales de ce Biserica Ortodoxa este structurata cum este si de ce logica unor argumente, fie ele si biblice, este secundara ideii de Traditie Apostolica. O astfel de cultura, chiar daca este crestina, este mult mai apropiata de cea araba, tot rasariteana, construita pe paradigme asemanatoare. Desigur, acest subiect este amplu, merita abordat pe larg, dar trebuia mentionat in legatura cu citatul de mai sus si trebuie pus pe lista noastra cu „lucruri care trebuiesc intelese” (si despre care trebuie studiat mai amanuntit si cu rabdare, fara atitudinea aceea de a-toate-stiutor).

Dar, iata, un citat foarte important, prin care un musulman crescut in Vest arata punctul de vedere al imigrantilor islamisti in contextul occidentului (despre care, din pacate, nu putem spunem ca este model de conduita – ba, dimpotriva, de multe ori):

Una dintre cele mai grave deturnari ale adevarului sta in faptul ca imigrantii musulmani asociaza deseori toate formele de imoralitate occidentala cu crestinismul, iar corelatia aceasta se transforma in mintile lipsite de simt critic intr-o legatura cauzala. Vestul este crestin, Vestul este americanizat; ergo, este americanizat pentru ca este crestin. Din perspectiva multor musulmani, crestinismul este cel care a dat nastere culturii occidentale promiscue si despotice. Prin urmare, probabil ca crestinismul este pacatos, este stricat.

[va urma, va incurajez sa cititi si urmatoarele articole cu citate din aceasta carte]

 

 

Solemnitatea lumii musulmane si frivolitatea lumii crestine [1]

723-300x223 sursa imaginii

(Titlul acestui articol NU este: „Solemnitatea islamului si frivolitatea crestinismului” dintr-un motiv bine intemeiat! Nici „Solemnitatea musulmanilor si frivolitatea crestinilor”. Evident, exprimarea aleasa nu e desavarsita, dar voi explica pe parcurs de ce am ales acest titlu – de fapt, e semnificativ sa facem anumite distinctii, fara de care nu se poate intelege prea bine contextul lumii in care traim.)

Am aflat cu totii, zilele acestea, cand (din pacate si in mod ironic) au loc Pastele Catolice, despre o fapta a Papei. Din pacate, nu pentru ca nu sunt de acord cu aceasta sarbatoare, ci fiindca absurditatea serbarii, in crestinism, a doua morti si invieri a lui Isus Cristos este scoasa puternic in evidenta anul acesta (si) prin distanta dintre cele doua date calendaristice. In timp ce „Rasaritul” intra in postul Pastelui, „Apusul” serbatoreste deja… In mod ironic, fiindca acest cuvant, „catolic”, inseamna „universal” si… numai universal nu este… cand ar trebui sa fie. E importanta unificarea acestei date pentru lumea crestina din considerente superioare oricarei agende ecumenice.

Papa de la Roma nu este, asa cum par sa sugereze oamenii care nu cunosc nici istoria, nici nu inteleg modul de organizare in crestinismul timpuriu, „seful crestinilor”, ci un episcop, pe care Apusul l-a considerat mereu „primus inter pares” (expresie de importanta mare, atunci cand ne gandim la rang si rol). Saptamana aceasta, dupa obiceiurile catolice, Papa a spalat picioarele mai multor oameni:

Mai mulți refugiați au plâns când Papa Francisc a îngenuncheat în fața lor, le-a spălat picioarele cu apă sființită, le-a șters și le-a sărutat. Vaticanul a anunțat că patru femei și opt bărbați au făcut parte din ritual. Una dintre femei era o italiancă de religie catolică, care lucrează la centrul pentru refugiați și trei femei erau migrante creștine copte din Eritreea. Patru dintre bărbați erau catolici din Nigeria, trei erau musulmani din Mali, Siria și Pakistan și un bărbat era de religie hindusă și provenea din India. (sursa)

Preotii catolici spala picioarele a 12 oameni, in Joia Mare, prin traditie, acesta fiind un gest de smerenie si in amintirea a ceea ce a facut Isus Cristos in timpul ultimei sale mese cu ucenicii Sai.

Gestul lui Cristos este si nu este selectiv. Este selectiv, fiindca s-a adresat celor 12 barbati care erau ucenicii Sai meniti sa devina apostolii Sai. Selectivitatea aceasta nu are nimic de-a face cu ideile contemporane lui cu privire la barbati si femei, cu sovinismul sau alte atribuiri ale unor concepte ulterioare intamplarilor sau personajelor care au existat anterior acestora. Ea are de-a face cu planul lui Dumnezeu de a forma cativa oameni care sa Il marturiseasca pe Cristos lumii dupa ridicarea Sa la cer. Domnul a avut mai multi ucenici, dar a ales dintre ei 12, pe care i-a avut in vedere inca de cand i-a chemat, pentru o anumita lucrare speciala – apostolatul. Fata de acesti oameni Cristos trebuia sa predea o lectie esentiala a ceea ce inseamna „partasia” cu Dumnezeu si smerirea de Sine a Fiului pentru ca oamenii sa poata sa se apropie de El. Nu este selectiv, fiindca l-a inclus si pe Iuda, despre care Cristos stia deja ca-L va vinde.

Acest gest nu a fost initierea unui ritual si nu trebuie sa fie un ritual, ci expresia iubirii adanci ca sursa a ceea ce Dumnezeu a facut pentru oameni. Dincolo de spalarea picioarelor sta o si mai mare coborare a lui Cristos, care a lasat „gloria Tatalui” pentru a descende omului pacatos, dar fara ca El sa fi fost pacatos.

In tot acest context, as avea rezerve fata de spalarea picioarelor fata de altii decat „ucenici”, adica oameni care sunt in procesul de a-L urma pe Cristos (si nu ma refer aici la cei care, traditional, isi spun crestini, ci la cei care afirma ca sunt crestini si nazuiesc la a deveni – adica, asemenea lui Cristos). Prin urmare, consider gestul Papei oarecum iesit din context, adresandu-se (si) unor persoane care nu Il urmeaza pe Cristos (atentie, din nou, nu am spus „crestini”, fiindca nu trebuie sa se inteleaga ca ma refer la europeni sau albi in general)

Dar, s-a intamplat. Papa a vrut sa arate ca toti sunt „copiii lui Dumnezeu”, ca oamenii aceluiasi Pamant au Acelasi Tata. A fost si un act de smerenie, care i-a cutremurat pe cei fata de care a facut acest gest si nu doar pe ei. Daca ne referim doar la atitudine, ceea ce a facut este exceptional si frumos.

In general, sa tinem minte ca scopul actiunii acesteia a lui Cristos NU a fost multi-culturalismul, integrarea altora sau asezonarea, ci o apropiere puternica si unica fata de cei care au ales sa-I urmeze Lui (pe atunci nu le zicea crestini, termen inventat ulterior, iar viata lor a fost cu adevarat dedicata si demna, fiind primii care au fost gata sa moara pentru Domnul lor, dupa ce au stiu Cine este si cum este El).

Am ales, insa, gestul acesta, ca punct de plecare pentru o abordare foarte calma si sufleteasca a contextului in care se afla lumea noastra, astazi. „Vin musulmanii!”, striga unii. „Moarte crestinilor!”, striga altii.

[va urma]

Primus inter pares si Eclesia: intrebari

Cristos este „cel intai nascut dintre mai multi frati”. Este El primus inter pares? Iar, daca este, cand, in ce sens, cat?

Despre Petru se spune, in teologia apuseana ca este, prin Petru, loctiitor al lui Cristos pe pamant. Petru, in aceasta gandire, este considerat primus inter pares, adica „primul dintre egali”, iar, in acest context, are loc argumentatia catolica cu privire la organizarea ei episcopala. De aici pretentiile despre papa care declara ex-catedra infailibil, dand astfel dogme noi.

Este Cristos un frate mai mare in sensul acesta, in care este numit Petru cum am aratat? Anumite sisteme religioase pretind aceasta. De exemplu: mormonii sau anumite ramuri ale bisericii carismatice, care sustin ca omul va ajunge un Cristos, in orice sens.

Ce inseamna pentru noi ca suntem infratiti cu Cristos? Este aceasta doar o metafora?

In Biserica, cum ne organizam? Cum a vrut Cristos sa fie organizarea Bisericii? Este inca Biserica Baptista organizata congregational? A fost vreodata? Este o mixtura intre episcopal, presbiterian, congregational? Este cazul sa vorbim despre primus inter pares in Biserica locala? Ce rol are o Uniune, de exemplu, baptista, in sensul de fata?

Despre imparatul roman se spunea ca este primus inter pares. L-am adus in discutie fiindca acesti imparati romani isi luau singuri titlurile, incercand sa subliniez ca unii pot forta nota in acest sens, in anumite Biserici?

Relatia cu Cristos si relatia cu Biserica sunt esentiale. Dar este Cristos separat de credincios? Dar Biserica? Cum vedem aceasta relatie, fie cu Cristos, fie cu Biserica? Suntem noi Biserica? Atunci, cine o reprezinta? Membrii? Presbiterii? Pastorul? Si, din ce punct de vedere: legal, teologal?

Exista diferenta intre oricare doi oameni. Se impun functii in Biserica? Sau, mai degraba, functiuni ale anumitor madulare, in sensul Trupului lui Cristos? Putem vorbi despre primus inter pares intr-un trup? Poate cu privire la o anumita actiune. Daca vrem sa ridicam ceva avem nevoie de maini. Daca vrem sa ne deplasam avem nevoie de picioare. Daca vrem sa vorbim avem nevoie de gura. Daca vrem sa exprimam ganduri avem nevoie de creier. Daca vrem sa mancam avem nevoie de stomac etc. Dar, iata ca Trupul este al lui Cristos. Dar Trupul nu este separat de Cristos si este al Sau.

Cum vedem faptul ca cel mai mare trebuie sa fie robul tuturor, in Imparatia Cerurilor care este pe pamant, in credinciosi? Vorbim astfel despre unul mai mare, printre egali, dar in sensul opus gandirii firesti, in sensul slujirii celorlalti. Isi pierde valoarea aceasta unul care are o functie, dar nu are o viata de slujire?

Ritualizarea botezului crestin si a actiunii numite Masa Domnului

Iata cum a inceput totul:

Observati ca eu am numit botezul si Cina Domnului actiuni pe care ni le-a poruncit Domnul Isus. Treptat, treptat, printr-o tranzitie gradata, aceste actiuni au fost transformate in ritualuri. Diferenta intre actiune si ritual este enorm de mare.
[p. 140]

Inceputul ritualizarii Cinei Domnului l-a facut Ignatiu, episcopul Antiohiei din Siria, care a scris cam pe la anul 106 d.Cr. si care a inventat pentru actiunea aceasta numele de euharistia(multumire), care a ramas pana astazi in ortodoxie. Pentru Ignatiu, masa euharistica era un act major in procesul mantuirii. Intrebarea care se punea era: Cum devine cineva mantuit si cum traieste omul vesnic cu Isus Cristos? Raspunsul dat de Ignatiu a fost: „prin paine, care este medicamentul pentru nemurire” (Ignatiu, epistola „Catre Efeseni”).

Din ceea ce scrie Iganatiu rezulta ca el credea ca masa euharistica este un ritual care opereaza o transformare a persoanei care participa la ea, in sensul ca painea se transforma in „medicamentul pentru nemurire” si celui ce o mananca i se confera viata eterna.

Cu aceasta incepe procesul prin care in aproximativ o suta de ani se va afirma ca mantuirea se capata prin „sacramente” (numele romano-catolic), sau „taine” (numele ortodox), adica prin ritualuri, care in final ajung sa fie sapte, dar in primul rand prin botez si prin auharistie.
[pag. 148]

De aici, au contribuit Tertulian si Ciprian, introducandu-se termenul de „sacertotium”, adica s-a separat un grup al „preotimii” anulandu-se practic „preotia universala” de pana atunci, evidenta in invatatura Noului Testament. Apoi s-a realizat justificarea dogmatica:

Iata cum este formulata aceasta dogma in ortodoxie:
„Asadar, Biserica este visteria puterii rascumparatoare a jertfei de pe cruce, iar prin Tainele cu care a inzestrat-o dumnezeiescul ei Intemeietor, ea impartaseste credinciosilor harul divin pana la sfarsitul veacurilor. Ea e visteria nesecata si neimputinata a harului divin, pe care il impartaseste fiilor ei duhovnicesti prin Sfintele Taine, lucrari vazute, prin care fiecarui crestin in parte i se confera harul care-l renaste si il ridica la viata suprafireasca in Cristos”
[pag. 149]

–-
citate din „Caderea in ritual”, Iosif TON, editura Cartea Crestina, 2009

Caderea in ritual – Iosif Ton

Citesc o noua carte – Caderea in ritual. Am comandat-o imediat dupa ce am citit titlul si promisiunile cuprinsului. Este o carte deosebita, care nu se adreseaza neaparat celor obisnuiti cu Biblia, dar si lor.

Autorul pleaca de la o scurta prezentare a problemei ascunderii luminii Evangheliei sub obrocul unei limbi straine si al unui ritual impus cu forta – trecerea Romaniei spre ritul bizantin (de la cel latin) si grecizarea Bisericii. Autorul se bazeaza pe informatii provenite de la istorici romani de seama, multi dintre ei ortodocsi.

Apoi, cu rabdare, ni se prezinta evolutia gandirii concepute in Iluminism, cu privire la religie. Autorul foloseste dovezi din domeniul etonologiei pentru a arata cum s-au format parerile si teoriile despre provenienta religiei. Este o calatorie interesanta si edificatoare prin teoriile fetisului, animismului, totemismului (incluzandu-l aici si pe cel freudian).

Autorul arata apoi cum aceste teorii nu s-au constituit pe observatii luate pe teren, ci „din fotoliu”. De curand, cercetari amanuntite au aratat ca popoarele stravechi au avut o religie monoteista, nicidecum legata de aspectele totemismului atat de mult adulat in era moderna.

Sunt foarte multe dovezi prezentate. Invitatia care urmeaza este aceea de a considera insemnatatea existentei Dumnezeului Creator in crestinism, asa cum ni-L prezinta Biblia, dar si in opozitie cu Satan. Alte surse folosite sunt traditiile descoperite in anumite popoare stravechi, de pe mai multe continente. Acestea din urma sunt intr-o remarcabila concordanta cu relatarile biblice despre antropologie/antropogonie si cosmogonie.

Suntem deja la jumatatea cartii. Sper ca v-am trezit dorinta de a o citi. Eu cred ca se merita.

Iata si randurile de pe coperta:

Crestinismul pe care l-a intemeiat Domnul Isus Cristos este o relatie personala cu Dumnezeu, in care omul se supune voii lui Dumnezeu. In ritualism, in schimb, exista asteptarea ca Dumnezeu sa Se supuna voii omului. De la crestinismul care era o relatie spirituala cu Dumnezeu, in cadrul caruia omul cunoaste si face voia lui Dumnezeu, s-a cazut la credinta ca prin diferite ritualuri Dumnezeu poate fi determinat sa faca ce vrem noi.

Cum s-a petrecut lucrul acesta? Care sunt consecintele acestei caderi? Cum ne putem intoarce la ceea ce ne-a invatat Domnul Isus Cristos? Cartea aceasta ofera o succinta istorie a credintelor pagane, antice si crestine, a caderii crestinismului in ritualism, a respingerii ritualismului de catre Reforma Protestanta, precum si o analiza a gandirii romanesti si o argumentare a nevoii unei reforme in natiunea noastra.

O gasiti la Editura Cartea Crestina.

De asemenea, un alt articol despre aceasta carte il puteti citi aici.

Daca o cititi, sa va foloseasca. Mult har!