Creștinul în cetate – carte de Adrian Papahagi. Citate (2)

„Fideli principiilor profesate, creștin-democrații nu pot deosebi dreptatea de justiție fără să-și trădeze tradiția. Nu întâmplător, creștinismul s-a împletit încă din primele secole cu dreptul roman, transferând în dreptul canonic și în cel civil valorile Evangheliei. Iată de ce creștin-democrația s-a opus întotdeauna fărădelegii totalitare și statului de non-drept, suferind în egală măsură sub nazism și comunism.” – pag. 48-49

„…nu există două moralități: una individuală și una colectivă; nu există acțiuni care să se sustragă sancțiunii legii morale; politica nu este în afara cercului eticii. Fiecare act politic se reduce la un act individual, pe propria responsabilitate” – pag. 53-54, citându-l pe Luigi Sturzo
„Infantilizarea cetățeanului într-o societate asistențială este la fel de pernicioasă ca fuga de responsabilitate a politicienilor. Sănătatea, educația, bunăstarea sunt responsabilitatea fiecăruia. Nu poți să nu înveți, dar să aștepți un loc de muncă bun, să îți bați joc de sănătate, dar să pretinzi să fii vindecat, gratuit, pe banii celorlalți, să nu muncești, dar să fii întreținut de societate.” – pag. 54
„A încerca să nivelezi societatea este o periculoasă utopie. Incapabile să generalizeze meritul, talentul sau prosperitatea, experimentele egalitariste au sfârșit invariabil prin universalizarea precarității.” – pag. 58
„Efectul pervers al egalitarismului este corupția și abuzul. Într-o precaritate generalizată, natura umană va amenaja mereu insule de privilegiu, la care se poate ajunge doar pin abuz. Întotdeauna, ca în Ferma animalelor a lui Orwell, unii vor găsi un mod de a fi mai egali decât ceilalți.” – pag. 59
„În distopia lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă, copiii erau produși în laboratoare, crescuți de stat și condiționați chimic să îndeplinescă anumite funcții sociale. Sexul servea doar plăcerii, nu procreării, iar drogurile obligatorii procurau o fericire iluzorie și facilă. La capătul a șeizeci de ani de viață, oamenii erau eutanasiați, în mod igienic și blând, pe fondul unei muzici liniștitoare. Toate acestea din „umanism” și din grijă pentru buna funcționare a unei societăți cu pături omogene, perfect funcționale.” – pag. 65
„Progresul fabulos al tehnicii mărește astăzi ispita creării omului perfect.” – pag. 65
„Frica de o moarte lungă și dureroasă este de înțeles – curmarea voluntară a vieții suferindului este însă necreștinească, fiindcă nesocotește speranța și se pleacă în fața materiei.” – pag. 66
„A separa nașterea și moartea de demnitatea și în același timp de dramatismul lor este o ispită a omului faustic, capabil să creeze homunculi în eprubetă, dar înfricoșat de marea trecere.” – pag. 66
„A privi nașterea sau curmarea vieții fătului doar din perspectiva părinților – clienți și pacienți – înseamnă a ignora demnitatea copilului lipsit de apărare și dreptul lui la viață.” – pag. 66
„A privi muribundul doar din perspectivă fiziologică înseamnă a nesocoti transfigurarea spirituală a suferinței.” – pag. 66
Reclame

Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe Isus [2]

Articolul de fata este o continuare a acestui articol.

Continui sa redau cateva dintre observatiile autorului din carte omonima titlului de mai sus, cateva citate.

Despre teoriile islamice cu privire la crucificarea lui Isus, iata cateva informatii intereasnte:

„La inceputurile islamice s-a sustinut ca Isus a fost inlocuit cu o alta persoana, inainte de a fi asezat pe cruce. Allah a pus chipul lui Isus asupra altcuiva, iar persoana respectiva a fost rastignita in locul lui Isus… Au fost sugerate diverse nume. Unii spun ca a fost vorba de un voluntar tanar si evlavios care si-a dorit onoarea de a muri pentru Isus. Altii afirma ca dupa ce Simon din Cirena a purtat crucea lui Isus, tot pe el l-au rastignit dupa aceea. Altii spun ca Allah a asezat chipul lui Isus pe trupul lui Iuda – ca implinire a dreptatii poetice. Aceasta din urma opinie pare a se bucura de cea mai mare popularitate in zilele noastre.”

Revenind la problema autoritatii:

Aceasta diferenta dintre educatia orientala si cea occidentala are drept sursa discrepanta care ii separa pe imigrantii musulmani de copiii lor: culturile islamice tind sa aseze indivizii cu un statut inalt in pozitii de autoritate, in timp ce in cultura occidentala autoritatea este cea a bunului simt, a ratiunii. Aceste izvoare diferite de autoritate isi pun adanc amprenta asupra mintii individului, determinand configuratia morala a societatii in ansamblul ei.

Atunci cand autoritatea deriva din statultui social, iar nu din considerente rationale, contestarea structurii de conducere este un gest periculos pentru ca poate deranja sistemul. Disensiunile sunt intampinate cu mustrari, in vreme ce supunerea este recompensata. Actiunile unei persoane sunt considerate corecte sau incorecte din perspectiva sociala, nu individuala. In consecinta, omul este considerat virtuos sau nu in functie de masura in care implineste asteptarile societatii, iar nu printr-o determinare individuala a binelui si a raului.

Asadar, autoritatea pozitionala da nastere unei societati in care categoriile de bine si rau sunt stabilite pe baza onoarei si a rusinii.

Pe de alta parte, atunci cand autoritatea deriva din ratiune, intrebarile sunt binevenite deoarece cercetarea critica intareste tocmai temeiul autoritatii.

Si, iarasi:

Incapacitatea Occidentului de a intelege Orientul isi trage radacinile din aceasta schisma a paradigmelor, intre culturile de tip onoare-rusine si cele de tip nevinovatie-vina. Fireste ca subiectul este extrem de comple si, atat in Rasarit, cat si in apus, se pot identifica elemente din ambele paradigme, insa spectrul onoare-rusine reprezinta paradigma operationala ce populeaza Rasaritul, lucru pe care occidentalilor le vine greu sa-l inteleaga.

Bizuirea pe autoritatea pozitionala explica o serie de trasaturi specifice unei anumite parti din lumea islamica, care ii nedumeresc pe multi occidentali. Printre acestea se numara practicile inca actuale cu privire la crimele de onoare, la miresele-copil de sase ani sau chiar mai mici si la vrajmasiile ancestrale. DIntr-un motiv sau altul, principalele surse de autoritate sociala din acele regiuni considera cutumele pomenite acceptabile, ba poate chiar preferabile. Niciun rationament, oricat de perfect, nu va schimba aceste practici, la fel cum interdictiile impuse din exterior nu o vor putea face. Schimbarea va trebui sa fie una sociala, interna si organica.

Cu privire la ideea de islam – religie a pacii si jihad:

Prin urmare, daca definim islamul pornind de la convingerile adeptilor sai, el ar putea fi sau nu o religie a pacii. Insa daca il definim intr-o maniera mai traditionala, ca fiind sistemul crezurilor si al practicilor lasate de Mahomed, atunci raspunsul este putin mai ambiguu.

Cele mai timpurii consemnari istorice dovedesc ca Mahomed a initiat campanii militare ofensive si ca, uneori, a facut uz de violenta pentru a-si indeplini scopurile. El a folosit termenul jihad, atat in sens spiritual, cat si fizic, insa jihadul pe care pune accentul Mahomed este cel de natura fizica. Practicarea pasnica a islamului se intemeiaza pe interpretari ulterioare, adesea occidentale, ale invataturilor lui Mahomed, in vreme ce variantele mai violente ale islamului sunt adanc inradacinate in ortodoxie si istorie.

Cartea este scrisa autobiografic, urmarind pasii parcursi de autor inspre convertirea la crestinism si, in speta, calatoria lui de cativa ani pana ce sa-L accepte, la nivel personal, pe Cristos. Am spicuit cateva informatii mai interesante, dar cartea nu este, cum pare din aceste citate, tehnica, desi explicatiile autorului sunt pertinente si bine documentate. Nabeel Qureshi este un student foarte bun si bine pregatit, iar capacitatea sa intelectuala rezulta evident din valoarea argumentelor, din varietatea expresiilor si a vocabularului folosit si din profunzimea si calitatea prezentarii.

Cartea este edificatoare din multe puncte de vedere, aducand o lumina la nivel personal si din interior asupra islamului occidental non-violent si, prin informatiile aduse, asupra islamului in general.

De asemenea, o calitate puternica a cartii este capacitatea de a scoate in evidenta radacinile culturale care determina cutume si reactii, intr-un fel de a scrie care te duce acolo unde are loc actiunea.

[va urma]

 

Solemnitatea lumii musulmane si frivolitatea lumii crestine [2]

(Acest articole este continuarea celui de aici. Sugerez sa fie citite in ordine.)

Motto:

„In vremea aceea Occidentul trecea prin Evul Mediu intunecat, islamul cunoastea Epoca de Aur”

Citatul de mai sus este din cartea „Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe Isus”, de Nabeel Qureshi, pag. 52.

Am prezentat gestul Papei, in articolul anterior cu un scop – acela de a sugera cititorului ca lumea are nevoie de crestini care traiesc cu adevarat ceea ce a fost si ne-a invatat Cristos. Din pacate, in decursul vremurilor, lumea crestina a devenit de multe ori decadenta, ajungandu-se acolo prin multe cai, la care nu mi-am propus sa ma refer acum.

Au fost in istorie mai multe momente de grava decadere in lumea asa-zis „crestina” care au coincis cu un accent important pe aspectele pozitive ale lumii musulmane expansioniste.

Islamul este un sistem complicat, atat politic, cat si religios, al carui scop este ducerea credintei proprii peste tot pe pamant, moment in care isi va fi implinit scopul, dezideratul. Crestinismul are o misiune similara, aceea de a duce „Evanghelia pacii” pana la marginile pamantului (adica, tuturor oamenilor). O diferenta majora este, insa, modul de operare. Mahamed a luptat, Cristos, nu! Desi Mahomed a dat dovada, asa cum arata scrierile despre el, de mila si iertare fata de cei care l-au prigonit, el a dat dovada si de cruzime in anumite campanii militare. Isus, insa, nu a luptat niciun razboi si este de remarcat, in acest context, atitudinea Lui fata de Petru, unul dintre cei mai devotati ucenici pe care i-a avut, atunci cand acesta a scos sabia si, in pornirea lui razboinica, a taiat urechea unuia dintre cei care venisera sa-L aresteze pe Isus. Atunci, Domnul l-a mustrat pe ucenicul sau si i-a poruncit sa-si puna sabia in teaca de indata – cei care vor ucide cu sabia, de sabie vor pieri (cu referire evidenta la judecata si dreptate).

Ne-am astepta, asadar, la crestini care alearga sa duca vestea cea buna a iertarii lui Dumnezeu, prin jertfa Domnului Isus (si toate celelalte invataturi crestine), dar fara razboi si fara opresiune. Si ne-am astepta la un islam militant si activ in ce priveste cuceririle. De multe ori, asa a fost.

Numai ca nu atunci cand se intampla normalul apar problemele, ci atunci cand anomalia dicteaza.

Acest set de articole se adreseaza, evident, crestinilor. Ar fi fost normal ca lumea crestina sau crestinii unui veac sau ai unei generatii sa fie exponentii iubirii lui Dumnezeu in lume, pe cand s-a ajuns in anumite vremuri sa se generalizeze starea de promiscuitate in moralitate si de omucidere in activitate. Niciodata crestinii nu au fost chemati la a ucide pe altii si nici la a trai vieti imorale. Totusi, conceptia celor mai multi musulmani cu privire la lumea crestina (pe care, din pacate, ei o asociaza cu occidentul in sine, cu America si cu Europa, ba chiar cu lumea alba) este foarte puternica in acest sens si nu s-a format ieftin – crestinii sunt caracterizati de frivolitate si de ura.

Crestinii trebuie sa-si inteleaga menirea lor, de crestini, in contextul modern al expansiunii musulmane, dar decizia lor de a fi crestini autentici nu trebuie sa se nasca din morala islamica fata de ei, ci din iubirea lui Cristos. Crestinul trebuie sa fie crestin din proprie convingere, pentru ca intelege dragostea lui Cristos fata de sine, nu pentru ca musulmanul i-a dovedit o viata mai inalta in moralitate si o atitudine mai respectuoasa fata de semeni.

Din pacate, musulmanii, despre care multi crestini vorbesc critic in contextul atentatelor, sunt oameni care le dau lectii de moralitate si viata traita corect in contextul statului in care vietuiesc. Mi se pare normal ca musulmanii sa fie asa, oricui i s-ar parea la fel daca ar fi citit macar putin din ceea ce invata copiii musulmanilor acasa cu privire la moralitate. Ce nu mi se pare deloc normal este ce se intampla in lumea crestina, in timp ce oamenii care fac acele lucruri insista ca ei sunt crestini – o decadere morala grava, comparabila mai degraba cu lumea pagana a placerilor si o ura si rautate pe care le repudia Cristos cu cel mai mare avant.

Nu e de mirare ca, in istorie, atunci cand au stralucit musulmanii, crestinii pareau ca nu exista. Fiindca au fost generatii precare in moralitate si gata sa se razbune in razboaie. Nimic mai departe de invatatura si modelul de viata al lui Cristos.

Cred ca traim un astfel de moment istoric. Lumea crestina este cufundata intr-un somn care a permis in sanul ei cele mai variata si mai scarboase pacate, promovate si prezentate in piata, fara nicio rusine. In tot acest timp, islamul nu poate sa de degradeze, prezentand lumii o imagine impecabila in practica vietii.

Crestinii sunt de vina fiindca nu au trait ce au spus, altfel, de mult i-ar fi convins pe musulmani de puterea lui Cristos de a ierta pacatele oricarui om, prin moartea sa. Si, aceasta, din doua motive: (1) viata lor ar fi dublat argumentul verbal pro-Cristos si (2) Dumnezeu ar fi cercetat vietile multora, interesat fiind de transformarea lor (ori, Dumnezeu nu ar aduce un om intr-o congregatie a pacatului, care-si duce existenta sub insemne sfinte). Degeaba vorbim de mantuirea oamenilor, cand noi acceptam imoralul. Scopul crestinilor este sa duca, in pace, cu ravna si dragoste, iubirea lui Cristos, prin fapte si Cuvant, pana la marginile lumii, ajutand pe tot mai multi oameni sa fie buni, curati, demni, asa cum a fost Cristos. Scopul acesta este o iluzie, atunci cand in mijlocul crestinilor sunt pacate din cele mai murdare, prezentate fara rusine in public.

Lumea crestina isi pune acum problema scoaterii musulmanilor din Europa… Pentru ca nu vor sa rezolve adevarata problema – ei trebuie sa scoata pacatul din Europa. Dar, in schimb, agenda promiscuitatii este in grafic.

Da, sunt musulmani care comit atentate. Si aceasta este foarte rau. Numai ca lucrurile sunt mult mai complexe de atat. Traian Basescu a avut curajul sa spuna, intr-un interviu recent, ca liderii politici ai lumii sunt, in prezent, depasiti de situatie. Si asa si este. Au dus Europa pe marginea prapastiei, luand bani pentru a promova agendele imoralitatii. Oamenii lumii vestice nu ar mai trebui sa accepte promovarea imoralitatii.

In contextul atentatelor, sa spui ca un musulman e solemn si inalt, iar un crestin e promiscuu si frivol este o absurditate agramata. Dar, oare nu traim vremurile in care crestinii au renuntat de multa vreme sa mai fie ce ar fi trebuit? De exemplu, in loc sa dezvolte proiecte insemnate de evanghelizare, in care sa verse resurse importante, bisericile baptiste se framanta in lupte interne fara finalitate, acrestine si ofensatoare la adresa lui Cristos care S-a dat pe Sine Insusi pentru fiecare credincios.

Nu de exploziile bombelor extremistilor suniti sa se teama Europa „crestina”, ci de judecata Dumnezeului drept cu care-si lauda superioritatea „religiei” lor in fata „barbarismului” islamist.

Homosexualitatea – O abordare ortodoxa [2]

Autorul prezinta, pe scurt, credintele crestine cu privire la Cristos si Biserica si, deci, familie. Explica folosind anumiti termeni teologici speciali, cu un rol bine determinat dintotdeauna in teologie. Ca o concluzie este urmatorul citat”

„In timp ce sexualitatea exprimata prin sentimente si activitati heterosexuale bine randuite este un element esential in viata omului, dorintele sexuale pentru relatii trupesti cu persoane de acelasi sex nu sunt parte din identitatea sexuala fundamentala a unei persoane. Un barbat cu ganduri si sentimente pentru alti barbati este tot barbat, iar o femeie atrasa sexual de femei este tot femeie. Toti barbatii si toate femeile, ori cat de pure sau de impure ar fi sentimentele lor sexuale, sunt oameni ce nu pot fi – in mod esential – definiti in umanitatea lor (daruita de Dumnezeu) prin sentimentele si dorintele lor – sentimente si dorinte nascute in ei prin mostenirea biologica, psihologica si culturala, prin felul in care au fost tratati de altii, in special de familie, in conditiile unei lumi cazute si pervertite” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 42-43)

De asemenea, de remarcat si urmatoarele:

„Potrivit viziunii traditionale ortodoxe, patimile care sunt strict sexuale – in sensul in care nu au nimic de a face cu dragostea, in oricare din formele ei, fiind exclusiv egoiste si generate de dorinta trupeasca, inteleasa ca scop in sine – sunt intotdeauna pacatoase, fie heterosexuale, fie homosexuale. Ele ‘rateaza rostul’ pentru care au fost daruite de Dumnezeu. Sunt produse in om, asemenea tuturor patimilor pacatoase fizice, emotionale, intelectuale si spirituale, de catre elementele pervertite de ordin ereditar sau cultural, ori de felul nelegiuit in care omul a fost tratat de semenii sai. Cand acestor patimi sexuale li se da curs, voluntar sau involuntar, duc la savarsirea de pacate. Omul care le face este culpabil doar in masura in care le alege si le savarseste in mod voit, constient si intentionat.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 48-49)

Foarte importanta urmatoarea afirmatie:

„… atunci cand atractia intre persoane de acelasi sex este curata, orice activitate sexuala este interzisa, deoarece dragostea dumnezeiasca nu poate fi exprimata prin relatii sexuale intre persoane de acelasi sex. Si aceasta deoarece relatiile dintre persoane de acelasi sex, sub orice forma, oricat de devotate ar fi persoanele implicate, oricat de ‘monogama’ ar fi relatia si oricat de tare ar crede ele ca se iubesc cu o dragoste curata, nu pot fi niciodata complementare si datatoare de viata, asa cum a randuit Dumnezeu sa fie relatiile sexuale dintre barbat si femeie.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 50)

„Sau, intr-o exprimare mai exacta, Scripturile, tainele si sfintii Ortodoxiei marturisesc intr-un gand ca iubirea patimasa vrednica de cinste intre persoanele de acelasi sex este tradata si nu implinita de activitatea sexuala, la fel cum iubirea patimasa vrednica de cinste dintre persoanele de sex diferit este tradata de activitatea sexuala din afara casatoriei.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 53)

Homosexualitatea – O abordare ortodoxa [2]

„In gradinite si scoli educatia sexuala incepe foarte devreme iar discursul despre Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana este suspectat de potentiala homofobie. Prichindeii afla ca ‘anything goes’ atata vreme cat placerea este garantata. Cu sau fara perdea, in Occident se predau tehnici de masturbare si sex oral doar pentru ca ele provoaca o anume satisfactie. Este stimulata precocitatea sexuala la varste profund vulnerabile, cand idila se poate transforma rapid in trauma.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 11 – Mihail Neamtu in Cuvant inainte)

„Presedintele Ahmadinejad este invitat la Columbia University pentru a i se reprosa de catre studenti discriminarea anti-homosexuala din Iran, fata de care situatia armamentului nuclear devenise un detaliu anodin. In acelasi timp, o universitate europeana a refuzat accesul unui cleric crestin proeminent pe temeiul conservatorismului stiintific al acestuia din urma. Franco Butiglione a fost concediat pentru opiniile sale private de tip catolic, in timp ce festivalurile gay primesc incurajari explicite din partea membrilor Comisiei Europene. Aceasta ‘neutralitate’ confirma standardele bizare ale dublei-masuri din mass-media occidentala: a batjocori imaginea Fecioarei intr-un muzeu de arta reprezinta un act de ‘curaj artistic’ (uneori finantat din bugetul public), in timp ce caricaturile facute profetului submineaza logica multiculturala” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 13-14 – Mihail Neamtu in Cuvant inainte)

„… Tinerii indeplinesc rolul de femei in locul femeilor. Si grozavia nu se reduce numai la atat, se merge si mai departe, caci se savarseste o atat de mare ticalosie cu cea mai mare libertate si cu constiinta ca nu se savarseste niciun pacat, incat nelegiuirea a ajuns lege. Nimeni nu se teme, nimeni nu tremura, nimeni nu se rusineaza, nimeni nu roseste; mai mult inca, se lauda si, in ochii acestor pacatosi, cei cumpatati par niste nebuni” (Ioan Gura de Aur, citat de Thomas Hopko in Christian Faith and same sex attraction, pag. 21 – Mihail Neamtu in Cuvant inainte)

„Prozelitismul homoerotic interzice emotia fricii, interogativitatea fireasca a constiintei (‘daca totusi gresesc?’), pornirea spre cainta, lupta cu boldul carnii, atletismul virtutii, sacralitatea proximitatii celuilalt, dorul de absolut si neconditionare, misterul euharistic al persoanei. Proximitatea fata de pedofilie ramane, de asemenea, alarmanta.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 22 – Mihail Neamtu in Cuvant inainte)

 

Homosexualitatea – O abordare ortodoxa [1]

thomashopko-homosexualitatea-oabordareortodoxa

Carte omonima titlului, de Thomas Hopko, aparuta la Theosis (in limba romana) este una dintre cartile pe care le citesc in aceste zile.

Voi incerca sa pun cateva citate pe acest blog si scurte observatii, daca va fi cazul.

In primul rand, sa observam ca titlul este oarecum inadecvat tradus, avand in vedere continutul, cand se subliniaza preferinta pentru ideea de „atractie intre persoane de acelasi sex”. In engleza, limba dupa care a fost tradusa cartea (conform informatiilor de pe coperta editiei pe care o citesc), titlul este: „Christian Faith and Same Sex Attraction”. Cartea, in limba romana, este o traducere de Marian Radulescu, cu un cuvant inainte generos de Mihail Neamtu.

Autorul insusi explica preferinta pentru o exprimare preferata termenului de „homosexualitate”:

„FOLOSESC SINTAGMA „ATRACTIE INTRE PERSOANE DE ACELASI SEX” in reflectiile mele deoarece consider ca termenul „homosexualitate”, atunci cand nu este utilizat cu sens general, nu este suficient de potrivit. (pag. 39)

Dar, intai, cateva elemente pe care le subliniaza Mihail Neamtu intr-o analiza foarte pertinanta, in introducerea cartii.

„Marcata de etosul revolutionar si de ideologia progresului, postmodernitatea contesta neutralitatea pozitiei modernilor. E prea putin! Suntem chemati sa recunoastem contributia esentiala la diversitatea culturala a lumii pe care o aduc operele literare si stiintele sociale conduse in cheie homoerotica.” (pag. 7)

„Vaste congregatii academice participa la rescrierea istoriei culturale a Occidentului, din care Platon, Cicero ori Sf. Pavel ies vinovati pentru introducerea notiunii de ‘pacat impotriva naturii.’ Homosexualitatea ajunge sa fie descrisa nu doar ca inclinatie libera a subiectului, ci drept rezultat al unei predestinari obsconse. Biologia si genetica conjura la producerea unui nou discurs in care minoritarii varsa lacrimi iar majoritarii intind batista.” (pag. 7 – 8)

Iata si o nota de subsol la citatul de mai sus: „Nu peste mult timp, viitorii studenti ai filozofiilor deconstructiei (in genul lui Michel Onfray) vor face etimologia lui Epicur si, in limba romana, vor crede ca e vorba probabil despre pederastie. Departe de-a fi un apologet al placerilor vulgare, exhibate in strada, filozoful din Samos a predicat – spre ciuda epigonilor sai – frugalitatea lipsita de suferinta (aponia), dar nu si o existenta fara pathos (intre altele, prietenia). Epicur a aratat in numeroase randuri ca o viata atinsa de plaga exceselor alunga linistea (alaraxia) si aduce inapoi tulburarea si durerea.” (pag. 7 – 8, nota de subsol 3)

Inchei acest prim articol prin redarea a doua intrebari foarte importante si bine articulate:

Cat de departe poate avansa modernitatea in disocierea sexualitatii de reproducere?

Ce raspuns vom oferi noilor generatii de copii nascuti dintr-o femeie lesbiana cu donator de sperma anonim pe rol de tata?

Despre scoala crestina din Alexandria – Didaskaleion-ul

In „Istoria literaturii crestine vechi grecesti si latine”, vol. I, autorii mentioneaza (pag. 278) scoala crestina din Alexandria, intr-un capitol tocmai despre acest oras si despre autorii crestini de seama ai primelor secole pe care acest oras important i-a dat:

„Intr-o astfel de ambianta trebuie incadrata si chestiunea aparitiei Didaskaleion-ului scoala crestina din Alexandria. Conform unei informatii de data tarzie furnizata de Filip din Side in Istoria sa scrisa intre 434 si 439, primul conducator al scolii a fost apologetul Atenagora, dar informatia, imprecisa, nu pare sa aiba prea multa valoare. Dupa Eusebiu (Istoria bisericeasca V, 10, 1.4), in vremea domniei lui Commodus (180-192), scoala din Alexandria, intemeiata de mult timp, era condusa de Panten, caruia i-a urmat Clement (Istoria bisericeasca V, 10), fusese initial stoic, apoi, dupa ce s-a convertit la crestinism, a plecat sa raspandeasca evanghelia la popoarele din India, unde fusese precedat de apostolul Bartolomeu, care difuzare evanghelia lui Matei…”

Citatul este dat doar pentru faptul ca este mentionata aceasta scoala, al carei nume foloseste cuvantul grecesc care desemneaza in Noul Testament notiunea de invatatura sanatoasa, invatatura-etalon, pe care ne incurajeaza apostolii (in special Pavel, in scrieri) s-o urmam.

Dezvoltarea unei atare scoli, intr-un oras insemnat cultural precum Alexandria, in contextul in care in zona aceasta au fost puternice influente gnostice (Basilide, Valentin), demonstreaza impactul invataturilor biblice asupra generatiei de atunci (este vorba despre o generatie care nu i-a vazut pe apostoli). Adica, crestinii au inteles improtanta invataturii sanatoase si s-au hotarat ca e nevoie de o scoala pentru a o promova in educatie.