Pentru oameni

Ascendenții mei au format familii numeroase, de peste 6 copii. Bunica mea a rămas văduvă la jumătatea vieții. La bătrânețe nu o puteam convinge să nu ne mai slujească. Părinții mei, intelectuali, au muncit să ne crească, pe mine, pe fratele meu și pe sora mea, și să ne educe. Pentru mine a fost o normalitate să mă căsătoresc. Nu am înțeles niciodată cum mă poate iubi liber o fată, acum soția mea, e un mister. Avem și doi copii.

Vremurile nu au fost întotdeauna bune. Noi n-am știut asta. Se pricep ei, bunicii și părinții, să dea copiilor o lume mai bună decât o au în realitate. Jocurile noastre se desfășurau pe un domeniu impresionant, cuprins din toate grădinile și curțile vecinilor aflate de-a lungul a două străzi. Vecini buni, aș zice.

Bunica nu mai e aici. N-aș putea să descriu clipele în care ne-am luat rămas bun și gravitatea din vocea ei: „Să fii credincios, Sandule, puiul meu!”. S-a dus Acasă.

Mă fascinează căsătoria, familia, iubirea asta tainică. Și m-am cutremurat când am aflat că, în creștinism, învățătura apostolilor lui Cristos privește unirea între un bărbat și o femeie în corespondență cu relația de adevărată taină dintre Cristos și Biserica Sa.

Vreau să respect instituția căsătoriei în care soția mea a crezut atunci când am format o familie, pentru ea. Vreau să păstrez puritatea și valoarea ei și pentru copiii mei, pentru că sunt tot mai uimit de calitatea sa unică, mereu revelatoare. Vreau să fac cinste căsătoriei părinților mei, fiindcă exist. Vreau să cinstesc memoria jertfel bunicii mele și a soțului ei, a cărui demnitate nu scade cu nimic dacă l-am cunoscut eu prea puțin. Vreau să nu uit de înaintașii care nu și-au părăsit copii nici atunci când singura mâncare erau rădăcinile comestibile de pe dealurile acestor meleaguri. Vreau să aibă ce să vadă la mine frații mei mai mici, care-s mai mari. Vreau să cinstesc înalta însoțire a Celui care S-a dat pentru noi. Vreau să fie mulțumiți și vecinii, că nu ne-au lăsat să le dripim degeaba grădinile, când credeam că nu ne văd.

Nu știu dacă voi putea, dar asta e năzuința mea.

Pentru că banii nu pot cumpăra dragostea și nu pot realiza scenariul perfect al familiei.

Pentru că viața a pornit de la Dumnezeu și s-a transformat într-un fluviu pe care nu-l mai poate stăvili nimeni, astăzi.

Pentru că nu suntem numai trupuri și chimie. Suntem mai mult decât atât și, oricât de grele sunt întrebările existențiale, puterea vieții învinge.

Reclame

Folos al referendumului (3) – unde stai

8513c788a00314e17f87ce08721a3999

Când eram în facultate – am mai povestit asta -, treceam printr-o intersecție mai mare, în drumul meu spre Universitate. Era rece afară, într-o zi senină de toamă târzie. O mulțime în mișcare, mereu mulți într-un loc dar niciodată aceeași, compusă din oameni care-și vedea de ale lor (sau de ale altora), dădea impresia de aglomerație.

Pe marginea drumului, doi oameni înghețau un alt peisaj, scos parcă din context sau complementar lui. Erau ei, un bătrânel și o bătrânică. El avea în mână o coajă de pâine, mai mult uscadă, chiar dacă dădea impresia că a înghețat din cauza frigului. Tot zgomotul acela nu a putut asurzi, în sufletul meu, sunetul acela incredibil, al ruperii pâinii.

Cu barbă, nearanjat deloc, cu părul vâlvoi și unsuros, bătrânelul a rupt pâinea: o bucată pentru el, una pentru ea. A întins-o, într-un gest de normalitate cotidiană, către consoarta lui. Și ea a întins, la rândul ei, mâna, a luat pâinea, pâinea lor, și s-au grăbit amândoi s-o mânânce. Erau tăcuți, își ascultau, însă, sentimentele și inimile. Când mâinile lor s-au unit prin bucata aceea de pâine, parcă un univers întreg s-a transferat de la unul la altul, dincolo de toate cele care se vedeau. Toate nespuse și nevăzute, dar întregi și depline.

Timpul a stat. Atât cât să cadă câteva firimituri din pâinea lor pentru doi-trei porumbei care erau în trecere.

Ah, e iarăși roșu la semafor, pe semne nu am fost atent… Am plecat, dar am continuat să fiu acolo. Gândul mi s-a dus inevitabil la Cristos, Pâinea Vieții care s-a frânt pentru noi. La iubirea adevărată. La faptul că mai sunt realități care nu se văd. La faptul că oamenii sunt mai mult decât materie și tânjesc după mai mult decât după bani.

Reducând lupta aceasta surdă din jurul referendumului la elementele de bază care o provoacă, am ajuns să mă gândesc la o luptă mai veche, aceea purtată și astăzi de către ateii utili ai materialismului veșnic înfometat. Prieteni, noi nu suntem numai materie și viața noastră nu e numai despre bani, haine frumoase și freze scumpe.

Viața noastră e mai mult decât atât. Avem în noi valori de alt ordin și mai înainte decât acestea, care au dat fericire și împlinire chiar și celor mai săraci materialicește dintre noi.

Tocmai de aceea, corupția omului nu este numai financiară, ci și spirituală. Mai ales spirituală, căci din corupția aceasta a lui iese și cealaltă. Prin urmare, lupta împotriva corupției nu este doar una legată de corupția materiale, ci și una legată de corupția din om.

Sunt convins că există activiști de ambele părți. Acest articol se adresează, însă, celor care cred în Dumnezeu dar, din varii motive, nu mai știu unde să se poziționeze cu privire la referendumul acesta. Pentru mine e o luptă contra corupției, într-o vreme în care s-ar putea ca acesta să fie războiul generației noastre (referendumul este doar o bătălie în acest război). Războiul pentru suflet și viață.

Sunt lucruri pentru care un bărbat al lui Cristos merită să se ridice, să stea în picioare. Să stai în picioare pentru valorile sufletești, pentru iubire, pentru adevăr, pentru asemănarea cu Cristos întru viață (care implică, evident, corupția mortală a noastră). Să lupți pentru un viitor mai bun, în care să fie mai puțini corupți ai sufletului. Eu consider că e ceva pentru care cineva se poate ridica să lupte.

Chemarea mea nu este, de fapt, să mergi la referendum. Ci, să îți amintești cine ești și/sau cine vrei să fii. Un creștin luptă pentru familie pentru că știe că există corupție și alta decât cea  materială și pentru că vrea să păstreze valorile sufletești cât de pure pot fi, ba chiar să lupte pentru puritatea și purificarea lor (începând cu familia lui și cu aportul său în familia lui).

Eu (și) de aceea voi merge, dacă va vrea Dumnezeu, la acest referendum și voi vota pentru familie.

Ganduri…

Daca exista Dumnezeu, povestea crestinismului, in esenta lui, este reala, atunci, impotriva oricaror impotriviri, oamenii nu vor gasi nimic la crestinii care incearca sa li se asemene sau sa le ofere o „solutie” pe care au incercat-o deja si, evident, a dat gres mereu si mereu, dar vor gasi totul la acei crestini care isi traiesc viata in contextul absolut al acelui crestinism despre care vorbeam, indiferent de gradul de popularitate. Pentru ca omul pierdut nu cauta pe cineva pierdut, fie acesta imbracat frumos.

Nu greseala este o imagine proasta pentru un crestin, ci acei oameni care au un stil de viata non-crestin prin definitie si care, in acelasi timp, poarta cele mai frumoase haine „crestine”.

Ceea ce mi se pare fascinant la Dumnezeu este decizia absoluta de a-i da libertate omului sa-L respinga, sa-L rastigneasca, sa-L palmuiasca, sa argumenteze cu pieptul umflat impotriva Lui. Este cu totul altceva despre ceea ce stim noi, oamenii, despre aceia dintre noi care ajung „lideri supremi”.

Daca as pune in balanta ura criminala fata de crestini (de exemplu, cea vazuta in tacere de zidurile grotelor comuniste) si tradarea din interior, a doua mi se pare mult mai anormala. Totusi, prin pocainta, Petru a fost mai inalt decat Iuda… Vorbim de tradare in sensul lepadarii, desigur.

Argumentul ca am fost crescuti sa credem ca valorile crestine au fost cele care ne-au facut sa credem in Dumnezeu are doua fete. Este adevarat ca am fost crescuti asa, fiindca este istoric. Nu este adevarat, fiindca, acela care-l aduce, va trebui sa faca fata propriului test atunci cand face aceasta afirmatie, anume ca a fost crescut si influentat sa creada ca valorile crestine au fost cele care ne-au facut sa credem in Dumnezeu… Argumentul, in sine, pare puternic, dar nu dovedeste nimic. El intareste doar faptul ca fiinta umana nu este absoluta sau ca nu exista prin sine insasi.

In discutie, cel care este sfidat de interlocutorul sau printr-o argumentare impusa cu forta si prin care acesta din urma se disculpa, ar trebui mai degraba sa fie calm si nu in defensiva. El nu se apara, primeste linistit atacurile celui care vrea doar sa se simta bine fiindca nu ii mai spune nimeni adevarul despre el. Altfel, atunci cand cineva iti spune adevarul despre tine, e destul de probabil ca ai gasit daca nu un prieten, atunci pe cineva care se poarta cu prietenie cu tine.

Cel care cauta argumente pentru a-si atinge scopul are o logica slaba. Cel care, nu in sens machiavelic, nu are argumente pentru a-si atinge scopul, are un scop slab. Cel care poate sa se fereasca de ambele este intelept.

In totalitarism, oamenii au fost fortati, dar uciderea lor arata tocmai incapacitatea de a-i constrange. In capitalism, fractionarea societatii, formarea aparent aleatorie a inca unei grupari, a inca unei grupari, arata cat de incapabili sunt oamenii de a nu se lasa manipulati. Daca privim aceste doua sisteme in doua vase diferite, le putem compara. Daca, insa, le punem in aceeasi istorie, vom avea si posibilitatea unei complementaritati descendente, cand subiectul are doua curti, separate de o usa ingusta si cand, batut si torturat in una dintre acestea, alearga in a doua, unde este lasat in pace, fara sa se gandeasca la posibilitatea ca aici, in libertate, este, de fapt, ingradit.

In comunism, crestinii au trebuit sa invete sa traiasca cu demnitate sub opresiune. Acum, trebuie sa invete sa traiasca fara opresiune. Ideea de „libertate” in sensul organizarii statale sau chiar dincolo de stat si a relatiei dintre aceasta organizare si crestin este o greseala logica gaunoasa in contextul realitatii pe care acesta spune ca o traieste. Cand predicatorii din Romania slaveau libertatea post-decembrista, contribuiau doar la delasarea Bisericii si la starea ei de astazi. E adevarat, cei oprimati au avut dreptate sa se bucure, insa doar ei au inteles cum.

Toti stim intamplarea cu David si Goliat. Tendinta, pentru cei mai multi, este sa faca ce a facut David. Problema, insa, este inteleasa gresit. Important este sa fii ca David, nu sa faci ce a facut el. Si, cu mult mai greu… David nu este cunoscut de Dumnezeu in Biblie ca omul care l-a ucis pe Goliat, ci ca omul dupa inima lui Dumnezeu.

Cristos, Fiul lui Dumnezeu

Acesta este al doilea articol dintr-o serie cu tot atatea. Primul – Cristos, Fiul Omului

 

Cristos, Fiul lui Dumnezeu

Apostolul Petru face referire la profetii VT, in prima sa epistola canonica, astfel:

Cu privire la această mântuire, profeţii care au profeţit despre harul ce urma să fie al vostru, au căutat şi au cercetat cu atenţie, încercând să afle ce vreme sau ce împrejurări le arăta Duhul lui Cristos din ei, atunci când a prezis suferinţele lui Cristos şi slava care urma după acestea. Lor le-a fost descoperit că nu slujeau pentru ei înşişi, ci pentru voi, cu privire la lucrurile care v-au fost anunţate acum prin cei ce v-au vestit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer – lucruri în care chiar şi îngerii doresc să privească. (1 Petru 1: 10 – 12; NTR)

Aflam, astfel, ca profetiile despre Cristos au avut in vedere atat „suferintele” Lui (Cornilescu traduce „patimile”) cat si „slava care urma dupa acestea” („slava de care aveau sa fie urmate” – VDC). Ei se referau, asadar, la prima venire a Fiului, dar si la a doua Sa venire. Fara o cunoastere ca a noastra (a Bisericii, peste veacuri si cu o privire de ansamblu mai larga, prin revelatie si istorie), fiindca taina lui Dumnezeu – „Cristos in voi, nadejdea slavei” – nu era descoperita oamenilor atunci, profetiile lor nu distingeau foarte clar cele doua evenimente. Intruparea Logosului si Parusia. Nici pentru noi, astazi, escatologia nu promite o claritate dincolo de orice indoiala… Ca atunci cand mergem la munte si, in ceata fiind, tindem sa vedem ca fiind acelasi munte doua varfuri diferite, care se suprapun in orizont, dar intre care exista o distanta mare, privind din alt unghi. Pentru exemplificare, iata o schita simpla:

Optica profetica

Pavel face o impartire a acestor profetii, in alt sens, cu totul semnificativ pentru crestini (si pentru scopul articolului de fata):

Pavel, rob al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu, pe care El o promisese mai dinainte prin profeţii Săi în Sfintele Scripturi şi care se referă la Fiul Său – născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte Duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea dintre cei morţi – adică la Isus Cristos, Domnul nostru, prin Care am primit harul şi apostolatul, ca să aducem, de dragul Numelui Său, la ascultarea credinţei pe toate neamurile, între care sunteţi şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Cristos. Deci, tuturor celor care sunt preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fie sfinţi: har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos! (Romani 1: 1 – 7; NTR)

Asadar, Evanghelia aceasta, promisa mai dinainte de Dumnezeu in scrierile VT (caci la aceste scrieri se refera sintagma „Sfintele Scripturi”), se refera la „Fiul Sau”. Acesta, este atat fiu al omului (vezi primul articol amintit in antet), din spita de neam a lui David, adica „in ce priveste trupul”, cat si Fiu al lui Dumnezeu, „in ce priveste Duhul sfinteniei”.

Mica, cu sute de ani in urma, facea o referire importanta legata de geografia mesianica, dar acolo primim si un alt fel de informatie, cu o greutate mult mai mare:

Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuş din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpîni peste Israel, şi a cărui obîrşie se suie pînă în vremuri străvechi, pînă în zilele veciniciei. (Mica 5: 2; VDC)

Cel „a carui origine este din vechime, chiar din zilele vesniciei” (NTR), este, asadar, Fiul lui Dumnezeu. David, in Psalmul a doilea, relateaza un dialog intre Tatal si Fiul, o vorbire care cuprinde simplu toata istoria si mergand dincolo de ea:

De ce se întărâtă neamurile
    şi de ce cugetă popoarele lucruri deşarte?
Regii pământului iau poziţie
    şi conducătorii se strâng laolaltă
împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:
„Să rupem legăturile Lor
    şi să aruncăm funiile Lor de pe noi!“

Cel Ce tronează în ceruri râde;
    Stăpânul îşi bate joc de ei.
Apoi le vorbeşte în mânia Lui
    şi-i îngrozeşte în furia Lui, zicând:
„Totuşi Eu Însumi L-am înscăunat pe Împăratul Meu peste Sion,
    muntele Meu cel sfânt.“

Voi vesti hotărârea Domnului:
    El Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu!
        Astăzi Te-am născut!
Cere-Mi
    şi-Ţi voi da neamurile drept moştenire
        şi marginile pământului în stăpânire!
Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier
    şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar!“

De aceea, regilor, purtaţi-vă cu înţelepciune!
    Judecători ai pământului, luaţi învăţătură!
Slujiţi Domnului cu frică
    şi bucuraţi-vă tremurând!
Daţi sărutare Fiului,
ca nu cumva să se mânie şi să pieriţi pe cale,
    căci mânia Lui este gata să se aprindă!

Ferice de toţi cei ce-şi găsesc refugiul în El! (Psalmul 2; NTR)

Marturisirea Fiului despre cuvantarea Tatalui, „Tu esti Fiul Meu, astazi Te-am nascut”, nu este nici lipsita de importanta majora, nici usor de inteles. Fiindca, aici nu vorbim despre o nastere trupeasca, asa cum suntem noi obisnuiti, ca oameni.

Asadar, in „zilele vesniciei”, inainte de umanitate, Tatal si Fiul „comunicau” (daca putem folosi un vocabular profan, totusi, propriu noua). Fiindca apostolul Pavel spune si el, intr-o scrisoare catre Tit:

Pavel, rob al lui Dumnezeu şi apostol al lui Isus Cristos, după credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi după cunoaşterea adevărului, care este potrivit cu evlavia, în nădejdea vieţii veşnice, pe care Dumnezeu, Care nu minte, a promis-o înainte de vremurile veşniciilor, iar la vremea potrivită Şi-a descoperit Cuvântul prin predicarea care mi-a fost încredinţată prin porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, către Titus, adevăratul meu copil în credinţa pe care o împărtăşim împreună: har şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Cristos Isus, Mântuitorul nostru! (Tit 1: 1 – 4; NTR)

„Inainte de vesnicii” (Cornilescu), Dumnezeu a promis viata vesnica, macar ca nu era niciun om acolo sa-L auda si primii oameni nu cazusera inca, si n-au ajuns sa fie alungati din Eden. Atunci era, insa, Fiul, Logosul, „Dumnezeul adevarat si viata vesnica” (vezi 1 Ioan). Fiindca apostolul Ioan isi incepe asa Evanghelia:

La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi nici un lucru care a fost făcut n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a învins-o. (Ioan 1: 1 – 5; NTR)

Si Acest Logos (Cuvantul) „S-a facut trup si a locuit printre noi…”.

Faptul ca Logosul, numit de Ioan „Dumnezeu” si „cu Dumnezeu”, este numit „Fiul” (lui Dumnezeu) aduce o claritate majora asupra insemnatatii ultimului (nume). Fiindca, daca „la inceput”, oricare ar fi fost acest inceput, Logosul era deja, si, mai mult, El era Dumnezeu, atunci Acest Cuvant nu are inceput. Dar terminologia de „fiu” presupune un inceput. Prin urmare, inceputul trebuie sa fie altceva decat „al zilelor”. El, Fiul, are un inceput, dar cum, in ce sens?

Apostolul Pavel face o mentiune importanta in scrisoarea sa adresata romanilor:

Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte, El i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, ca Acesta să fie primul născut dintre mai mulţi fraţi. (Romani 8: 39; NTR)

Aceasta „nastere” are de-a face cu „fratii”. Adica, El este „Cel intai nascut dintre mai multi frati” (Cornilescu) fiindca au fost si alti „frati”. Si, a putut sa fie numit asa inainte de vesnicii, fiindca El i-a cunoscut pe acestia „mai dinainte” si fiindca acestia aveau sa fie „asemenea chipului Fiului Sau”. Asadar, nu este doar o terminologie, ci o insemnatate a asemanarii. Cristos este, asadar, ca prototokos, Cel care este inainte-mergatorul intru mantuirea lui Dumnezeu si tot ce presupune ea, fata de toti cei care-l vor urma si despre care Dumnezeu a avut dintotdeauna o prestiinta lamuritoare.

Mesia avea sa fie, asadar, fiul a omului dupa spita de neam, dupa trup, cum spunea Pavel in Romani (pasaj citat mai sus), dar si Fiu al lui Dumnezeu in sensul acesta, in ce priveste Duhul sfinteniei (dovedit cu putere ca este Fiul lui Dumnezeu prin invierea mortilor).

Mai departe, sa ne aducem aminte de Psalmu 110, unde David spunea:

Domnul i-a zis Stăpânului meu:

   „Şezi la dreapta Mea,
până voi face din duşmanii Tăi
    aşternut al picioarelor Tale!

Domnul va întinde toiagul puterii Tale din Sion.
    Stăpâneşte în mijlocul duşmanilor Tăi!
Poporul Tău este dornic de luptă,
    când se adună oştirea Ta.
Cu podoabe sfinte
    din tainiţa zorilor
        vei primi roua tineretului Tău. “

Domnul a jurat
    şi nu-I va părea rău:
„Tu eşti preot în veci
    potrivit rânduielii lui Melhisedek.

Stăpânul este la dreapta Ta.
    El va zdrobi regi în ziua mâniei Sale.
El va judeca neamurile, va umple pământul de leşuri
    şi va zdrobi căpeteniile întregului pământ.
El va bea dintr-un pârâu de lângă drum;
    de aceea Îşi va înălţa fruntea.“ (Psalmul 110; NTR)

Intervine, aici, Melhisedec. Despre Melhisedec aflam, in Genesa, ca a venit sa-l intampine pe Avraam cand acesta se intorcea de la „macelul imparatilor” (cand s-a dus sa-l salveze pe Lot). Melhisedec a venit la Avraam cu paine si cu vin, ca preot al Dumnezeului Cel Preainalt. Imediat ne gandim la „Cina Cea de Taina”, cand Cristos vorbeste despre un „nou legamant”, in aceea ca El Isi va da Trupul si Sangele (painea si vinul) pentru viata lumii, pentru a face iertarea pacatelor (nu doar trecerea cu vederea a lor, ca in perioada VT). Avraam ii da lui Melhisedec zeciuiala din toata prada de razboi pe care a adus-o cu el dupa eliberarea lui Lot.

Asadar, David vorbeste despre un juramant si o preotie speciala. Autorul cartii Evrei explica foarte multe detalii legate de acest Melhisedec. Esential, inainte sa ne aventuram in cercetarea personajului, este tocmai faptul ca asemanarea se face din anumite considerente care, daca l-am pune pe acesta intr-o spita de neam, am zadarnici ideea pe care Scriptura vrea s-o sublinieze. Melhisedec trebuie sa ramana acel personaj misterios, pentru ca explicatiile din Evrei sa aiba sens si valoare. Scopul acestora este sa arate felul „preotiei” lui Isus si urmarile ei.

Intai, Cristos este mai mare decat ingerii si nu poate fi pus laolalta cu ei. Cristos nu este un inger, ci Insusi Dumnezeu, nu unul care slujeste pe cei care vor mosteni mantuirea, ci Unul care a faurit aceasta mantuire vesnica si care a mers primul pe calea cea noua si vie, pe care a deschis-o astfel:

În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri prin profeţi de multe ori şi în multe feluri, însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile. El, Care este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui şi Care susţine toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui, a realizat curăţirea de păcate şi S-a aşezat la dreapta Măreţiei, în înălţimi, devenind cu atât mai superior decât îngerii, cu cât Numele pe care l-a moştenit este mai minunat decât al lor.

Căci căruia dintre îngeri i-a zis vreodată:

„Tu eşti Fiul Meu!
    Astăzi Te-am născut!“?

Şi, din nou:

„Eu voi fi Tatăl Lui,
    iar El va fi Fiul Meu.“

Şi, din nou, când Îl aduce în lume pe întâiul născut, spune:

„Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!“

Iar despre îngeri spune:

„Din vânturi El Îşi face îngeri
    şi din flăcări de foc – slujitori.“

Însă despre Fiul zice:

„Tronul Tău, Dumnezeule, este pentru veci de veci,
    iar sceptrul Împărăţiei Tale este un sceptru al dreptăţii!
Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea;
    de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns
        cu untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarăşii Tăi.“

 Şi:

„Tu, Doamne, ai întemeiat la început pământul,
    iar cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale.
Ele vor pieri, dar Tu rămâi.
    Toate se vor învechi ca o haină.
Le vei înfăşura ca pe un veşmânt
    şi vor fi schimbate ca pe o haină.
Tu însă rămâi Acelaşi
    şi anii Tăi nu se vor sfârşi.“

Dar căruia dintre îngeri i-a zis vreodată:

„Şezi la dreapta Mea
    până voi face din duşmanii Tăi
    aşternut al picioarelor Tale!“?

Nu sunt ei toţi duhuri slujitoare, trimise să-i slujească pe cei ce urmează să moştenească mântuirea? (Evrei 1; NTR)

Se cuvine, macar ca acesta este un articol neinsemnat, sa ne oprim putin din lectura si sa ne cutremuram de maretia Fiintei sfintei a lui Cristos, Singurul nascut al Tatalui, Mielul fara cusur al lui Dumnezeu, Ridicatorul pacatelor lumii, Slavitul deplin al slavei si Inaltul cel de sus al oricaror inaltimi (cantarea de mai jos mi-a venit in minte in timp ce scriam aceste randuri, nu e nici reclama si nici reclama ascunsa; se poate sari peste, daca incurca):

Apoi, autorul epistolei catre evrei scrie:

Nu îngerilor le-a supus El lumea viitoare, despre care vorbim, ci cineva a mărturisit solemn undeva, spunând:

„Ce este omul ca să-Ţi aminteşti de el
    şi fiul omului ca să-Ţi pese de el?
Totuşi, Tu l-ai făcut cu puţin mai prejos decât pe îngeri
    şi l-ai încoronat cu slavă şi cu cinste;
i-ai pus totul sub picioare.“

Dacă i le-a supus pe toate, n-a lăsat nimic care să nu-i fie supus, dar acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse. Îl vedem însă pe Isus, Care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, încoronat acum cu slavă şi onoare datorită morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru toţi.

Cel pentru Care şi prin Care sunt toate a considerat potrivit ca, pentru a duce mulţi fii la slavă, să-L desăvârşească prin suferinţe pe Autorul mântuirii lor. Căci atât Cel Ce sfinţeşte, cât şi cei ce sunt sfinţiţi sunt toţi din Unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi, spunând:

„Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei;
    Te voi lăuda în mijlocul adunării!“

De asemenea, El spune:

„Îmi voi pune încrederea în El!“

Şi, din nou, El spune:

„Iată-Mă, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu!“

Aşadar, întrucât copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, El a devenit asemănător cu ei, pentru ca, prin moarte, să-l distrugă pe cel ce are puterea morţii, care este diavolul, şi să-i elibereze pe cei care toată viaţa lor erau ţinuţi în sclavie prin frica de moarte. Este clar că El n-a venit să-i ajute pe îngeri, ci a venit să ajute sămânţa lui Avraam. De aceea, El a trebuit să fie făcut în toate precum fraţii Lui, ca să poată fi un Mare Preot milos şi credincios în slujba lui Dumnezeu şi să facă ispăşire pentru păcatele poporului. Pentru că El Însuşi a fost ispitit prin ceea ce a suferit, El poate să-i ajute pe cei care sunt încercaţi. (Evrei 2: 5 – 18; NTR)

Cum spuneam, Cristos, ca Cel intai nascut, este Cel care a deschis drumul. Aceasta inseamna ca mai sunt si altii „nascuti”. Da, intr-adevar, nascuti „nu din sange” (vezi Ioan 1), „carnea si sangele” neputand sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu (care nu este „mancare si bautura”). El a deschis drumul, asadar, fratilor Sai, pe care Dumnezeu ii numeste asa in raport cu calea mantuirii, cu lucrarea transformatoare pe care El o face in fiinta umana. De asemenea, El a trebuit sa fie facut asemenea omului, pentru o asemenea lucrare mareata (partas carnii si sangelui).

Despre acestea, autorul epistolei catre Evrei continua:

Orice mare preot este ales dintre oameni şi desemnat să-I slujească lui Dumnezeu pentru ei, ca să aducă atât daruri, cât şi jertfe pentru păcate. El poate fi blând cu cei neştiutori şi rătăciţi, pentru că el însuşi este cuprins de slăbiciune. Şi din pricina acestei slăbiciuni el trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât şi pentru ale poporului. Nu el îşi ia această onoare, ci este chemat de Dumnezeu, aşa cum a fost şi Aaron.

Tot astfel, nici Cristos nu S-a slăvit pe Sine, devenind Mare Preot, ci Dumnezeu I-a spus:

„Tu eşti Fiul Meu!
    Astăzi Te-am născut!“,

aşa cum spune şi în altă parte:

„Tu eşti preot în veci
    potrivit rânduielii lui Melhisedek.“

El, în timpul vieţii Lui pe pământ, s-a rugat şi a făcut cereri, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, către Cel Care a putut să-L scape de la moarte, şi a fost auzit datorită reverenţei Sale. Chiar dacă era Fiu, a învăţat să asculte prin ceea ce a suferit şi, fiind făcut desăvârşit, a devenit sursa unei mântuiri veşnice pentru toţi cei care ascultă de El, fiind numit Mare Preot de către Dumnezeu, potrivit rânduielii lui Melhisedek. (Evrei 5: 1 – 10)

Avem explicatia cu privire la importanta juramantului fata de preotia lui Isus:

Când Dumnezeu i-a făcut o promisiune lui Avraam, pentru că nu avea pe nimeni mai mare pe care să jure, a jurat pe Sine Însuşi, spunând: „Te voi binecuvânta cu adevărat şi-ţi voi înmulţi foarte mult urmaşii.“ Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a obţinut promisiunea. Oamenii jură pe cineva mai mare decât ei, iar un jurământ, care face cunoscut faptul că un lucru este adevărat şi sigur, pune capăt oricăror dispute dintre ei. În acelaşi fel, când Dumnezeu a vrut să le arate mai clar moştenitorilor promisiunii caracterul neschimbător al planului Său, El a garantat acest lucru printr-un jurământ, pentru ca, prin două lucruri neschimbătoare, în care este imposibil ca Dumnezeu să fie găsit mincinos, noi să avem siguranţă şi astfel să fim puternic încurajaţi să punem mâna pe nădejdea care ne stă înainte. Avem această nădejde ca pe o ancoră pentru suflet, fermă şi sigură, şi care pătrunde în partea dinăuntru, dincolo de draperie unde, pentru a ne arăta calea, Isus, Care a intrat înaintea noastră, a intrat pentru noi. El a devenit Mare Preot pentru totdeauna, potrivit rânduielii lui Melhisedek. (Evrei 6: 13 – 20; NTR)

Si o explicatie cu privire la Melhisedec si la preotia de acest tip (in opozitie cu cea a lui Levi), informatii care ne arata de ce preotia lui Isus e mai buna si la ce anume s-au referit profetii cand au vorbit mai inainte despre „patimile lui Cristos” – la ce bun toata suferinta Lui:

Acest Melhisedek, rege al Salemului, preot al Dumnezeului celui Preaînalt, l-a întâlnit pe Avraam când acesta se întorcea de la măcelul regilor şi l-a binecuvântat, iar Avraam i-a dat zeciuială din toate. Numele lui înseamnă, în primul rând, „Rege al dreptăţii“, apoi, de asemenea, el este şi „Rege al Salemului“, adică „Rege al păcii“, fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, şi astfel, fiind asemănat cu Fiul lui Dumnezeu, el rămâne preot pentru totdeauna.

Înţelegeţi deci cât de mare a fost acesta, căruia chiar şi patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din cea mai bună parte din pradă! Acelora dintre fiii lui Levi, care sunt preoţi, li se cere, potrivit Legii, să adune zeciuiala de la oameni, adică de la fraţii lor, chiar dacă ei se trag din Avraam. Însă acest om, deşi nu aparţinea genealogiei lor, totuşi a adunat zeciuiala de la Avraam şi l-a binecuvântat, pe el, care avea promisiunile. Fără îndoială, cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare. Într-un caz, zeciuielile sunt primite de oameni care sunt muritori, în altul – de cel despre care se depune mărturie că trăieşte. Şi, într-un sens, prin Avraam, chiar Levi, cel care primeşte zeciuiala, a dat zeciuială, pentru că el urma să fie urmaşul lui Avraam, dar încă nu se născuse atunci când Melhisedek l-a întâlnit pe strămoşul său.

Acum, dacă desăvârşirea ar fi fost posibilă prin preoţia levitică, pentru că poporul a primit Legea sub această preoţie, ce nevoie ar fi fost să mai vorbim despre un Alt Preot, Care să vină potrivit rânduielii lui Melhisedek, şi nu potrivit rânduielii lui Aaron? Atunci când este schimbată preoţia, este necesară şi o schimbare a Legii. Cel despre Care sunt spuse aceste lucruri a aparţinut unei alte seminţii, din care nimeni n-a slujit la altar. Acum, este clar că Domnul nostru S-a ridicat din Iuda, iar, în legătură cu această seminţie, Moise n-a spus nimic cu privire la preoţi. Acest lucru este mult mai evident atunci când vine un Alt Preot, la fel ca Melhisedek, Unul Care nu a devenit preot prin porunca unei legi pământeşti, ci prin puterea unei vieţi nepieritoare. Căci este depusă următoarea mărturie:

„Tu eşti preot în veci
    potrivit rânduielii lui Melhisedek.“

Pe de o parte, porunca veche a fost dată la o parte, deoarece a fost slabă şi fără vreun beneficiu, pentru că Legea n-a făcut nimic desăvârşit, iar, pe de altă parte, este asigurată o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu.

Şi aceasta nu s-a făcut fără jurământ! Căci ei au devenit preoţi fără să depună un jurământ, dar El a devenit preot cu jurământ, prin Cel Ce I-a spus:

„Domnul a jurat
    şi nu-I va părea rău:
«Tu eşti preot în veci.»“

În consecinţă, Isus a devenit garantul unui legământ mai bun. Într-adevăr, preoţii au fost mulţi la număr, pentru că erau împiedicaţi de moarte să-şi continue lucrarea Dar El, fiindcă rămâne în veci, are o preoţie permanentă.  De aceea, El poate să-i mântuiască pe deplin pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, întrucât El trăieşte veşnic ca să mijlocească pentru ei.

Era potrivit să avem un astfel de Mare Preot – sfânt, fără pată, nepângărit, despărţit de păcătoşi şi înălţat deasupra cerurilor. Spre deosebire de alţi mari preoţi, El nu are nevoie să aducă jertfe în fiecare zi – mai întâi pentru păcatele Sale, iar apoi pentru ale poporului – pentru că a făcut aceasta o dată pentru totdeauna, atunci când S-a jertfit pe Sine. Legea îi desemnează ca mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii, însă cuvântul jurământului care a venit mai târziu, după Lege, desemnează un Fiu, Care a fost făcut desăvârşit pentru totdeauna. (Evrei 7; NTR)

Scopul acestor lucruri este sa realizam ca Cristos revine. Si ca trebuie sa fim pregatiti! Sa ne apropiem de El, fiindca „daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor, pe Isus…” (1 Ioan):

Însă atunci când Cristos, ca Mare Preot al lucrurilor bune care au venit, a intrat în cortul mai mare şi perfect care nu este făcut de mâini – adică nu este parte a acestei creaţii – nu cu sânge de capre şi de viţei, ci cu propriul Lui sânge, a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt, obţinând astfel o răscumpărare veşnică. Dacă sângele caprelor şi al boilor şi stropirea cu cenuşa unei juninci îi sfinţeşte pe cei pângăriţi (având în vedere curăţirea trupului), cu cât mai mult sângele lui Cristos – Care, prin Duhul veşnic, S-a dat pe Sine, fără pată, lui Dumnezeu – va curăţi conştiinţa noastră de faptele moarte, pentru a ne închina Dumnezeului celui Viu!

De aceea, El este mijlocitorul unui nou legământ, pentru ca aceia care sunt chemaţi să poată primi moştenirea veşnică promisă, întrucât a avut loc o moarte care-i răscumpără din neascultările comise sub primul legământ. Unde este un legământ, trebuie să se dovedească faptul că cel care l-a făcut a murit. Căci un legământ intră în vigoare numai când cineva moare, pentru că un legământ nu este în vigoare atâta timp cât cel care l-a făcut este încă viu. De aceea, nici chiar primul legământ n-a intrat în vigoare fără sânge, pentru că, atunci când fiecare poruncă le-a fost spusă de Moise tuturor celor din popor, el a luat sânge de viţei şi de capre, cu apă, lână cărămizie şi isop, şi a stropit sulul însuşi şi tot poporul, spunând: „Acesta este sângele legământului pe care vi l-a poruncit Dumnezeu.“ În acelaşi fel a stropit cortul şi obiectele folosite la închinare. Potrivit Legii, aproape totul este curăţit cu sânge, iar fără vărsare de sânge nu este iertare.

Aşadar, a fost necesar să fie curăţite cu aceste jertfe copiile lucrurilor cereşti, dar lucrurile cereşti înseşi aveau nevoie de jertfe mai bune decât acestea. Nu este ca şi cum Cristos ar fi intrat într-un loc sfânt făcut de om, o imagine a celui adevărat, ci El a intrat chiar în ceruri, ca să Se înfăţişeze acum pentru noi în prezenţa lui Dumnezeu. Nu că El trebuia să Se jertfească din nou şi din nou, aşa cum marele preot intră în Locul Preasfânt în fiecare an cu sânge care nu este al lui, pentru că atunci El ar fi trebuit să sufere din nou şi din nou de la crearea lumii. Însă El S-a arătat acum, o dată pentru totdeauna, la sfârşitul veacurilor, ca să îndepărteze păcatul prin jertfa Lui. Aşa cum fiecare dintre oameni trebuie să moară o dată, iar după aceea urmează judecata,  la fel şi Cristos, fiind jertfit o dată pentru totdeauna pentru a purta păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în legătură cu păcatul, ci pentru a-i mântui pe cei care-L aşteaptă cu nerăbdare. (Evrei 9: 11 – 28; NTR)

Concluzia? Iat-o:

Aşadar, fraţilor, întrucât îndrăznim să intrăm în Locul Preasfânt prin sângele lui Cristos, prin calea cea nouă şi vie pe care El a deschis-o pentru noi prin draperie – care este trupul Său – şi întrucât avem un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei, având inimile curăţite de conştiinţa rea şi trupurile spălate cu apă curată! Să păstrăm cu fermitate nădejdea pe care o mărturisim, pentru că Cel Care a promis este credincios! Să fim preocupaţi cum să ne îndemnăm unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune! Să nu renunţăm să ne adunăm laolaltă, aşa cum obişnuiesc unii, ci să ne încurajăm unii pe alţii, cu atât mai mult cu cât vedeţi că Ziua se apropie!

Dacă noi păcătuim în mod intenţionat, după ce ni s-a făcut cunoscut adevărul, nu mai este nici o jertfă pentru păcat, ci numai o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi a focului cumplit care-i va mistui pe cei care I se împotrivesc lui Dumnezeu. Oricine n-a ascultat de Legea lui Moise a murit fără îndurare, pe baza mărturiei a doi sau trei martori. Cu cât mai sever credeţi că trebuie pedepsit un om care-L dispreţuieşte pe Fiul lui Dumnezeu, care consideră ca fiind fără valoare sângele legământului prin care a fost sfinţit şi care-L insultă pe Duhul harului?! Îl cunoaştem pe Cel Care a spus:

„A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti!“

Şi, din nou:

„Domnul Îşi va judeca poporul.“

Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui Viu!

Amintiţi-vă însă de acele zile de la început, când, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă, în suferinţe, fiind uneori expuşi în mod public abuzului şi persecuţiei, iar alteori fiind părtaşi cu cei ce au fost trataţi astfel. Aţi împărtăşit suferinţele celor închişi şi aţi răbdat cu bucurie jefuirea bunurilor voastre, ştiind că voi aveţi ceva mai bun şi care rămâne. De aceea, să nu vă părăsiţi acea încredere, care aduce o mare răsplată! Căci aveţi nevoie de răbdare, pentru ca, după ce aţi făcut voia lui Dumnezeu, să puteţi primi ceea ce a fost promis.

„Totuşi, încă puţin, foarte puţin, şi Cel Ce vine va veni şi nu va întârzia!
Însă cel drept al Meu va trăi prin credinţă.
    Sufletul Meu nu găseşte plăcere în cel care dă înapoi.“

Însă noi nu suntem dintre cei ce dau înapoi şi care astfel sunt pierduţi, ci dintre cei ce au credinţă pentru a-şi scăpa sufletul. (Evrei 10: 19 – 39; NTR)

De citit si capitolul 12, in ideea unei aceleiasi concluzii.

In loc de incheiere:

Fii ceea ce te cheama Dumnezeu sa fii!

“I wish it need not have happened in my time,” said Frodo.
„So do I,” said Gandalf, „and so do all who live to see such times. But that is not for them to decide. All we have to decide is what to do with the time that is given us.”
― J.R.R. Tolkien, The Fellowship of the Ring

Cu adevarat, nu noi ne decidem vremurile. Nu noi stabilim perioada in care sa ne nastem, in care sa traim. Dar… sa intelegem cateva aspecte legate de aceasta viata pe care, fiindca suntem, o traim.

Ce aduce unicitatea noastra?

Noi suntem oameni distincti si unici. Nu doar biologic, stiintific sau fizic, observabil. Suntem unici din toate punctele de vedere. Suntem, inainte de toate, fiinte independente, fiecare. Pentru fiecare din noi, Dumnezeu are un fel de stampila, facuta diferit, pe care scrie in mod independent si fara echivoc: „Unic”. La fel de mult cum este e si determinat ca este.

Aceasta aduce individualitate si o complexitate perfecta in umanitate. Indiferent din cine este compusa omenirea, la un moment dat sau istoric vorbind, ea este o complexitate absoluta. Nu sunt doi oameni la fel, indiferent daca seamana sau daca par a fi. Prin urmare, indiferent de complexitatea umanitatii unui rastimp, aceasta este ea insasi unica. Daca am putea vorbi despre mai multe astfel de complexitati, daca le-am putea determina, atunci complexitatea acestor complexitati, chiar daca este singulara, este unica. Si, nu este unica doar fiindca este singulara (una singura, deci, evident, unica), ci fiindca este compusa din complexitati exhaustiv unice.

Concluzia este ca, indiferent de vremea in care traieste cineva, indiferent de acel cineva, fiecare persoana si fiecare complexitate a umanitatii unei anumite vremi, dintr-un rastimp sau chiar la un moment dat, este in mod necesar speciala per se.

Adica, din acest punct de vedere, trebuie sa fim constienti ca nu are sens sa ne plangem de vremea in care traim, din moment ce fiecare vreme este unica si este o complexitate a persoanelor unice care traiesc in acel rastimp. In acest context clar determinat, trebuie ocolita in mod matur notiunea esentiala adesea desemnata prin vorbe de genul „pe vremea mea era…” sau „traim vremuri grele”. Da, traim vremuri grele, adevarat. La fel de adevarat este si faptul ca pe vremea cuiva a fost altfel…

Ce vreau sa spun cu acestea este ca, vrem – nu vrem, trebuie sa dezvoltam o maturitate care sa fie in mod corect transcendentala rastimpului existential imediat. Si, fiindca suntem determinam la un moment dat o complexitate unica, va trebui sa fim capabili sa intelegem responasbilitatea reala care decurge de aici. Trebuie sa stam noi insine in fata problemelor reale cu care sa dam piept.

Refulari sunt multe. Solutii de compromis, specifice unei comportari de strut. Putem sa ridicam in slavi alte vremuri, sa speram in altele mai bune (sa fim optimisti, ca e la moda), sa ne consideram prea mici pentru problemele pe care contemporaneitatea le ridica, sa dezvoltam lumi imaginare evident false, sa musamalizam cazurile, sa cosmetizam problemele s.a.m.d.

Peste toate acestea, ca unii care privim mai sus, in zona providentei divine, cautam sa intelegem chemarea specifica a lui Dumnezeu pentru oamenii Sai din vremea noastra, pentru noi local si personal. Moise nu s-a considerat vrednic. Cine era David cand a fost chemat? Un altul era la teasc. Iudeii unei generatii erau in robia babiloniana, si exemplele pot continua. Ce razbate din toate aceste exemple este tocmai chemarea divina specifica si plina de sens.

In intuneric, undeva, in taina, raul creste. Chiar daca totul pare ca e in pace, un razboi se pregateste. Adormiti de semnele false ale unor vremi al caror inteles este dincolo de noi – fiindca nu ne-a pasat sa-l pricepem – suntem tot mai putin constienti pe viteza cu care raul isi zideste armata. Din cand in cand, in istorie, a existat cate un „ceas al intunericului”, culminand evident, chiar daca nu cronologic, cu uciderea din culpa, cu premeditare si patos a Celui care este „viata”… Uciderea milioanelor de evrei, rusi (oameni, in general) intr-o vreme anume. Inchisorile comuniste. Si cate altele, plus cele despre care istoria nu are marturii, pana la Judecata de Apoi…

 

Ce este comun faptului ca suntem toti oameni?

Ne este comun faptul ca traim intr-un context general esential identic. Da, in permanenta schimbare de forma, dar esential acelasi. Un cadru existential imediat concret definit. Pamantul, Universul nostru (indiferent de cat de mult sau putin il intelegem).

Ne este comun ca, pe masura ce trece timpul (care trece pentru toti), generatiile dobandesc in mod indirect (si, deci, pot sa-si asume aceasta sau nu) experiente istorice care au sens fiindca se aplica umanitatii in general. De unde si ideea practica de a invata din istorie. Ca nu invatam din istorie, de obicei, e cu totul altceva…

Si, deci, fiindca toti suntem oameni, avem aceasta in comun. Putem intelege si simti ceea ce altii au inteles si au simtit. Putem sa plangem cand vedem ceva trist. Putem sa ne bucuram atunci cand intelegem o bucurie a cuiva. Si acestea au fost exemple banale… In insasi complexitatea umanitatii se regaseste, pe coordonate precise, o suma de valori comune acesteia.

Caracteristica aceasta, ca putem avea ceva in comun (ca avem, in special) il inalta pe omul unic din mediul sau unic, in rastimpul sau unic, in complexitatea vremii sale unice, intr-un plan reductionist dar superior, al comunului transcendental. Adica, eu invat sa nu ma limitez la vremea mea, ci vorbind limba comuna istoriei, sa ma identific cu acele valori ale umanitatii care, de fapt, il innobileaza pe om.

In sens crestin, peste acestea trebuie sa punem intelegerea biblica a conceptiei despre lume si viata. Chemarea lui Dumnezeu este aceeasi pentru toate generatiile de oameni. Planul lui Dumnezeu, in acest sens specific, este general. Adica, pentru toti.

Este ceva specific unui anumit tip de rastimp. O vreme anume are ceva comun cu o alta. Este esential sa intelegem ce fel de vremuri pe-trecem! Este vital! Daca nu intelegem chemarea noastra pentru vremea in care traim, ce anume facem cu viata noastra, ducem un fel de lupta oarba, non-sens si, evident, fara rezultat. O lupta a nebunului.

Nu ne place vremea in care traim? De ce? De ce nu ne asumam trairea unei vieti autentice, de umblare cu Dumnezeu (cu toate implicatiile pe care nu ma opresc sa le detaliez acum)? Pe unicitate nu putem da vina. Dar nici pe redundanta istorica. Putem, totusi, sa ne traim viata. Fiindca a ne trai viata nu este in niciun caz insemnatatea data de lozinca arhi-cunoscuta, prin care oamenii slabi la minte sunt indemnati sa se distreze prin a-si bate joc de corpul lor in felurite moduri (deloc originale, apropos).

Sa-ti aminteti ca nu tu definesti vremurile, dar tu determini cum te raportezi la ele. Cum raspundem noi la chemarea lui Dumnezeu, in dreptul nostru?

Respect Aura Ion

„Respect Aura Ion” este o comunitate creata pe Facebook. In prezent are 50.000 de like-uri. In limbajul generatiei de astazi, peste 50.000 au spus, pana acum, „Respect!”.

Nu as fi ales subiectul acestui articol daca n-ar fi fost reactiile aiurea, vorbele smintite spuse de unii care s-au trezit si ei in inertia de a zice ceva, care sa fie neaparat pseudo-lacrimogen. In primul rand, nu prea aleg subiecte care sunt „in voga” la un moment dat – nu inseamna ca daca apare la stiri, des sau nu, e si important (mai ales in vremea zilelor noastre plictisite). In al doilea rand, imi propun altceva cu acest blog.

Totusi, citind unele reactii…

Nu, nu am cunoscut-o pe Aura Ion. Nu am „investigat” sa vad ce fel de persoana a fost. Nu sunt un fel de expert, s-au ridicat destui in aceste zile in care… „vorbim”. De facut, s-a vazut cat si cine a facut. Scriu, nu atat despre Aura Ion, cat despre reactia aceasta naturala a oamenilor, de a respecta ceva anume, nu neaparat zicandu-i pe nume, nu neaparat fiind constienti despre ce este vorba, nu neaparat fiindca acest ceva este extrem de rar in vremea zilelor noastre… „Respect Aura Ion” e mai mult decat o simpla vorba.

Nu ma voi referi la faptul ca profesorii pun din banii lor si ai parintilor pentru a aplica „standardele de calitate” cerute de Minister. Nici la faptul a bolnavii care cotizeaza la „Sanatate” isi platesc spitalizarea, acele si pansamentul. Nici la faptul ca, de data aceasta, doctorii din avionul care s-a prabusit nu au apucat sa treaca pe la Lidl sa se „doteze” cu o patura de incazit, cu mufa pentru alimentare de la avion sau pe la un magazin de specialitate sa ia cu ei cate un bivuac si niste folie de aluminiu… sa nu moara de frig… in caz ca se prabuseste avionul in plina iarna, pe munte… Ma voi referi la cu totul altceva, la un aspect care, paradoxal, ma bucura, acum cand sunt trist.

E un moment in care toti ne oprim. Chiar si cei care nu dau mai departe „citate” de doi bani pe Facebook ca sa le mearga bine „azi” inteleg ca e vorba de altceva. Chiar si cei care „zboara” deasupra corului imens de „fete virtuale” care se forteaza pe paginile altora sa scrie cate un „frumoas-o”, capabili sau nu (de obicei nu) s-o spuna si in fata… Chiar si ei se opresc sa dea „un like”. Ar da o mie, o suta de mii… dar nu se poate. Multe, acum, nu se mai pot. S-a stins un om, s-au stins doi… Noi trecem nepasatori. Uite ca, de data aceasta, oamenii nu mai pot sa fie nepasatori. Nu-i obliga nimeni, e o reactie naturala. Si tocmai asta o face sa fie la valoarea la care e.

Ceva a iesit in evidenta cu fata asta, cu omul asta. Ceva ce ne dorim toti, chiar daca n-am vazut. Frumosul acela al omului pe care-l numim „brav” sau „erou”.

Nu, nu era mai bine ca Aura Ion sa-si „traiasca viata prin cluburi ca ceilalti de varsta lor” cum au inceput sa debiteze unii. Aura Ion este apreciata tocmai fiindca a avut un scop in viata, unul demn si pentru care a fost gata sa se jertfeasca. Si nu ma refer la faptul ca a murit facand asta. Ca voluntar, ca sa ne intelegem. Valul de apreciere s-a ridicat tocmai fiindca Aura Ion nu si-a „trait viata”. De fapt, fiindca si-a trait-o cum si-a trait-o, intr-o maniera demna de aprecierile noastre. Tocmai de aceea exista o pagina pe Facebook cu numele „Respect Aura Ion”. Tocmai de aceea a fost creata. Tocmai de aceea noi ne ridicam in picioare, in sufletul nostru, si spunem „Respect”. Daca isi „traia viata” prin baruri, „ca cei ca ea” (chiar daca, evident, nu au fost ca ea), nu mai avea acest „respect”.

Aceasta fata, acest om, a avut un scop in viata. A muncit pentru a face ceva folositor, pentru oameni. A pus suflet. S-a oferit voluntar intr-o munca unde vezi pe multi murind, intr-o tara in care aceasta slujba nu prea e apreciata (practic, zic, ca de vorbit… putem spune multe…). Pentru aceasta a trebuit sa-si asume o identitate, sa devina un anumit gen de persoana. Sa se jertfeasca, sa investeasca timp si munca. Si sunt multi altii ca ea. Fiindca aceasta reactie clara, a miilor de voci care striga mute „Respect!” nu este intamplatoare. De data aceasta, este un strigat al celor care apreciaza, chiar cel pe care-l admira ei nu se potriveste cu „idolul” prezentat la TV – non-valorile.

Aura Ion este, pana la urma, un om. A murit un om, nu poti sa treci fara sa tresari macar. Si, afland toate circumstantele care, de fapt, i-au definit viata, sa te cutremuri. Si, dincolo de ea, aceasta fata, acest om, inseamna, in aceste zile, vocea audibila a strigatului nostru mut, a dorintei nostre dupa valorile autentice. Astfel de oameni nu mor fiindca si-au ales gresit drumul in viata. Aura Ion nu a murit fiindca a ales sa nu-si faca noptile albe prin baruri sau ca nu si-a distrus corpul cu droguri, bautura si tigari (ca femeie era ea). A murit fiindca valoarea, ca sa se arate ca e valoare, sufera in lumea aceasta goala de continut, rece, murdara. Nu e vorba de Romania aici. Nici de „vremurile noastre”. Nici de politicieni. E vorba de o caracteristica esentiala a fiindului acestei lumi care transcende aceasta intamplare.

Ganditi-va la martiri, la cei inchisi in temnitele comunismului epocii trecute, la cei care chiar in aceste momente sunt arsi, batuti, omorati ca si cand nu ar fi decat niste canalii cand, de fapt, ei sunt adevaratii eroi.

Apropos pentru crestinii care cred ca ei „se jertfesc” in certurile si vrajba lor stearpa.

Daniel 7 – in cautarea adevarului si a cunostintei temeinice ca pasiune [1]

Tanar, prizonier de razboi intr-o tara straina, dar nu oricare, Daniel va trai clipe memorabile – si nu pasager – impreuna cu Dumnezeul sau pe care L-a urmat cu credinciosie din copilarie pana in batranete.

Circumstatele vietii lui Daniel sunt remarcabile. Crecut intr-o familie de neam boieresc, de nobili, Daniel a fost inzestrat cu intelepciune in orice ramura a stiintei, si minte agera. La o varsta frageta acest personaj „cu dosarul curat” alege sa fie serios in studiul stiintelor vremii sale, dar si al Scripturii. Deciziile lui, deloc intamplatoare, in noul cadrul al prizonieratului pe care e nevoit sa-l experimenteze sunt convingatoare cu privire la cunostintele sale biblice. Cunostea bine scrierile sfinte din vremea lui. Un tanar care nu-si pierde timpul in grupurile de socializare de pe ulita (Internetul s-a implementat mai recent), care nu flirteaza pe la intalniri de tineret cu iz matrimonial si care nu-si ia ca model non-valorile mondene in corupta Oholiba. Cu banii parintilor si statura fizica placuta (fara cusur) putea face niscai furori dar se vede ca avea si o excelenta statura dincolo de aparente. Alege sa studieze Scriptura in pofida trendului care a dus poporul in robie. Invata mult, dar era preocupa sa puna in practica.

La testul imparatului Babilonului (cel mai mare imperiu dintre cele patru pe care Dumnezeu Insusi le compara) Daniel este gasit, alaturi de ceilalti trei: Hanania, Misael si Azari, de zece ori mai destoinic decat ceilalti intelepti si cititori in stele din Imperiu. Pe o scara de la 1 la 10, ceilati au luat 1, dar Daniel si cei trei prieteni ai sai au luat 10. Dumnezeu i-a dat stiinta si pricepere pentru tot felul de scrieri. Dumnezeu i-a dat si intelepciune. Pe langa toate acestea, Dumnezeu l-a facut pe Daniel priceput in toate vedeniile si in toate visele. (vezi cap. I).

Trecuse ceva timp cand, in vremea lui Belsatar, Daniel are un vis:

 

În anul dintîi al lui Belşaţar, împăratul Babilonului, Daniel a visat un vis şi a avut vedenii în mintea lui, pe cînd era în pat. În urmă a scris visul şi a istorisit lucrurile de căpetenie. (Dan 7:1) 

Cu privire la ce a primit Daniel pricepere, in mod deosebit fata de prietenii sai evrei? Cu privire la talmacirea visurilor si a vedeniilor. Ce face Daniel dupa mai multi ani de la primirea acestui dar? Are vedenii, are visuri. Cauta sa le inteleaga si sa le sistematizeze – isi foloseste priceperea primita de la Domnul.
Tinerii din orice generatie sunt chemati sa-L caute pe Domnul, sa se apropie de El, sa-L cunoasca si sa traiasca dupa chemarea Sa sfanta. Cum reactionam noi la chemarea Domnului? Suntem gata ca, din tinerete, sa-L cautam si sa-L aflam pe Domnul? Iata cateva intrebari pe care sa ni le punem (in special pentru generatia tanara, pentru adolescenti):
1.Ne intereseaza studiul Scripturii sau vorbaria goala, comentatul inutil al pozelor, jucatul de carti si orice altceva neroditor in ce priveste evlavia?

2. Daca zicem ca suntem crestini, daca L-am „primit pe Domnul”, ce facem noi cu valorile pe care Domnul ni le-a dat atunci cand ne-a nascut din nou din El? Ce daruri avem, ce talanti, ce valori si ce facem cu ele? Daniel, dupa ani de zile, folosea darurile primite de la Domnul inca din tineretea lui.

3. Daca ne folosim darurile, cum le folosim? Fiindca le putem folosi cu superficialitate, sau, printr-un efort sustinut, cu seriozitate, cu profunzime. Daniel si-a folosit priceperea in visuri, priceperea in scrieri de tot felul, dar a sistematizat, a scris lucrurile de capetenia, dupa cercetare, dupa efort depus, dupa interes manifestat.

4. Ne pasa de cei care vin dupa noi, avem ce sa le dam drept mostenire, sau suntem goi? Mentalitatea pe care ar trebui sa ne-o format este una care sa ia in considerare aspectul continuitatii intre generatii. Daniel vrea sa lase in scris ceea ce a inteles, prin darul sau special, din partea Domnului, pentru ceilalti contemporani, pentru cei care vin dupa el. Ce importanta a fost cartea sa pentru evreii care au suferit enorm in perioada urmatoare, dar carora li s-a amintit ca, chiar daca vor fi atatia imparati care vor domni si vor aduce lacrimi si durere, pustiire si necaz, exista o limita, exista o judecata, exista un Imbatranit de Zile, un Judecator, care va da Imparatia in mainile Fiului Omului si in mainile sfintilor Celui Prea Inalt! Ce semnificatii minunate gasim in aceasta carte, mai ales cu privire la Unsul, Mesia. Daca Daniel nu ar fi inflacarat darul sau, daca nu ar fi cautat sa foloseasca valorile primite de la Domnul, ar fi fost el in stare sa faca o asemenea cercetare ca in capitolul 7?

Ma intreb ce vrem sa facem la maturitate? Vrem sa ajungem incapabil sa ajutam pe cei care vin dupa noi? Ne vom duce la mama si la tata sa le cerem bani de mancare si la 40 de ani? Cand ne va veni randul sa lasam ceva generatiei viitoare, ceva muncit, ceva valoros si cand vom simti ca-i vremea sa dam, natural, vom vari mana in parsaci si nu vom gasi nimic sau prea putin. Tineretea nu se pierde vesnic la un suc, pe mes, pe facebook, prin oras, la film, barfind si facand si altele la fel de nefolositoare si bogata in saracie de orice fel. Tineretea se traieste pentru Domnul, la intensitate maxima, asa incat sa ne foloseasca nu doar in tinerete, ci si cand vom ajunge sa ne dorim sa-i ajutam pe cei care vin dupa noi.

Ma opresc aici, deocamdata, invitandu-ne sa cantam impreuna aceasta cantare, plini de o dorinta arzatoare de a trai cu Domnul in toate zilele vietii noastre:

versurile le gasiti scrise aici

[va urma]