Maniheul medieval – scurtă recenzie de carte

steven-runciman---maniheul-medieval_c1

Autorul prezintă o lecție istorică în legătură cu continuatorii dualismului caracteristic gnosticismului contemporan Bisericii Primare, în sensul vectorului spatio-temporar dinspre teritoriile Răsăritului înspre Europa de Apus. După fiecare astfel de incursiune istorică, el prezintă și caracteristicile învățăturilor respectivelor erezii.

Pentru cititor, menționez a nu se lăsa influențat de folosirea ideii de erezie oridecâteori nu este vorba de creștinismul oficial, pentru că această carte nu își propune să desemneze, prin studiu biblic, erezia ca atare sau caracteristicile ei, sau, mai degrabă dreapta credință. De altfel, nici prezenta recenzie nu-și propune acest lucru.

În speță, cartea este folositoare pentru cei care vor să înțeleagă întinderea în timp a învățăturilor gnostice, peste teritoriile Europei și peste vremurile perioadei medievale. După cum subliniază și autorul, creștinismul majoritar (ortodox sau catolic) a pus eticheta de maniheu și altor credințe creștine care nu aveau nimic de-a face cu învățătura de predanie gnostică.

De asemenea, sugerez că această carte poate să clarifice în mintea unora problema provenienței baptiștilor, mai ales că se fac anumite confuzii grave în legătură cu calitatea creștină a persecutaților bisericii mainstream contemporane acelora. Se pun, de multe ori, în aceeași oală: lolarzii, bogomilii, catarii, ba chiar protestanții.

Apoi, cartea poate să lămurească și unele idei din mediul protestant din România, dar nu sugerez nimic, la cititorului această plăcere, dacă o va descoperi, fiindcă tot e vorba de gnoză

Mai jos, câteva citate din carte, fără să le comentez:

„În Armenia secolului al V-lea, secta era destul de activă, iar în veacul următor în jurul Edessei este atestat un număr considerabil de mesalieni, numiți în aceste părți eustațieni sau marcianiți, după cei doi lideri ai lor… Până și în secolul al VII-lea se bucură de înflorire, când Maxim Mărturisitorul vorbește cu nemulțumire despre ei, aplecându-se și asupra unora dintre episcopii lor, aserțiuni redate de un teolog din mediul monastic cândva pe la sfârșitul aceiuiași secol. Probabil că în această vreme a intervenit și dislocarea lor către vest, survenită în urma atacurilor arabilor, moment din care cad în anonimat pentru o lungă perioadă de timp. În momentul reapariției lor pe scena istoriei, în secolul al XI-lea, mesalienii sunt o comunitate solidă, trăitoare pe teritoriul provinciei Tracia. Îi vom întâlni aici și mai târziu, puși pe prozelitism în rândul vecinilor.

Importanța fenomenului mesalian rezidă în amestecul de doctrine gnostice dualiste cu fervoare populară evanghelică. Ei și-au cimentat doctrina cu cărți, spre deosebire de alți clerici, de aceea învățăturile lor s-au păstrat pentru uzul ereticilor ce vor fi să vină, într-un vast corpus de literatură de factură gnostică.”

„Populația a scăzut și ea, s-a retras din ce în ce mai mult în văile și pe costișele munților, în Pindul meridional, dar mai ales în Carpații transdanubieni, pentru a da naștere dupa mai multe secole vlahilor sau românilor, cum sunt cunoscuți astăzi. Prea puțini dintre acești războinici revărsați din Răsărit s-au menținut însă. Ținuturile pustiite au fost repopulate de un neam mai blajin, de slavi.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 92)

„În 1446, papa și comandantul trupelor maghiare Iancu de Hunedoara l-au silit pe Ștefan Toma să înceapă persecuția supușilor săi patareni. Acesta a consimțit să le interzică ridicarea de noi biserici ori repararea celor vechi. Ulterior, în 1450, stârnit de nunțiul papal, le-a ridicat și dreptul de a mai celebra slujbe.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 152)

„De asemenea, și Biserica Valdenză, pe care teologii contemporani o socoteau a fi precum bisericile catare, nu avea de fapt nimic în comun cu acestea, în afara faptului că împărtășea anticlericalismul ascetic caracteristic perioadei. Valdenzii erau creștini protestanți, care cautau să revină la puritatea Bisericii primare. Nu avea legătură cu dualismul catarilor. Propovăduirea ascetismului și a abstinenței se datora în cazul lor unei tendințe puritane de autodisciplinare și ură față de lux, nu unei concepții filosofice legate de răutatea ființială a materiei și de dezideratul sinuciderii speciei. Chiar și acolo unde organizarea lor o copia pe cea a catarilor, precum existența unei caste de Inițiați sau Desăvârșiți, formată printr-un COnsolamentum, inițierea acestora nu avea niciun element esoteric. Era doar o manieră de a numi slujitori a căror consacrare să nu vădească nicio urmă de tradiție clericală.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 166)

Apoi:

„Numai odată cu generalizarea practicii de a acorda Botezul mai devreme, pentru ca și cei morți de tineri să se bucure de calitatea de membri ai Bisericii, toți prozeliții au putut deveni, prin itnermediul pedo-baptismului, inițiați; și traptat, odată cu generalizarea acestei ceremonii inițiatice, a crescu importanța Mirungerii. Astfel, până la sfârșitul secolului al V-lea nu mai exista altă aristocrație spirituală în cadrul Bisericii în afara ierarhiei oficiale. Sectele gnostice însă, ca o consecință a importanței pe care o acordau gnozei lor, și-au păstrat mai vechile practici. Astfel, atunci când clericii medievali îi acuzau pe eratici de menținerea unor caste de Aleși ori Desăvârșiți, ei atacau în fapt o practică a Bisericii primare, iar ceremonia eretică de inițiere pe care o înfierau cu oroare era aproape în întregime echivalentul slujbei prin care primii creștini erau primiți în Biserică.” (Steven Runciman, „Maniheul Medieval”, ed. Nemira, pag. 220)

Și:

„Autorii care îi consideră pe protestanți, reformai ori chiar protestanții timpurii, precum lorarzii ori husiții, ca fiind urmași ai catarilor dovedesc necunoașterea protestantismului. Chiar dacă și pentru Wyclif, Luther ori Calvin Satana era echivalentul unui dumnezeu, iar lumea era un loc al răului, dar categoric Dumnezeu era Creatorul, Iehova al evreilor. Niciunul dintre aceștia nu a negat autoritatea Vechiului Testament și nu i-a desconsiderat pe patriarhi. Au dorit doar să reformeze Biserica, nu să instituie o nouă religie. Pentru ei, Hristos era cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, și nu un Eon ori unul dintre cei mai mari Aleși. Înaintașul lor spiritual era mai degrabă Petru Valdenzul decât Mani, Marcion ori oricare altul dintre prorocii dualiști.” (Steven Punciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 224)

Cartea este captivantă, se poate citi într-o zi.

Să nu uităm nici de implicațiile în scrierile lui Dan Brown, un scriitor de mare succes al vremurilor noastre, care atacă virulent creștinismul prin imaginarele sale cărți. Apologetica, în acest segment, nu poate să aibă sens dacă apologetul nu cunoaște esența învățăturii gnostice (perpetuate peste veacuri).

 

Anunțuri

De ce am semnat pentru Referendum

Am semnat pentru modificarea Constituției în sensul clarificării unor termeni. De ce am semnat și de ce nu am semnat:

1. Când a fost făcută această Constituție și s-a pus acolo „soți”, nu s-a gândit nimeni că vor veni vremuri în care să se poată interpreta în alt sens decât spiritul în care a fost scris, adică, în cazul nostru, să poată să fie și situația aberantă: doi bărbati sau două femei. De curând, doi bărbați care s-au „căsătorit” în altă țară, au cerut să le fie recunoscută „căsătoria” în România. Cum există o lege organică prin care se definește căsătoria ca fiind între bărbat și femeie, ei au găsit chichița asta în Constituție, de care s-au apucat, prin avocați, la atac. Dacă ar fi câștigat, legea organică respectivă ar fi ajuns neconstituțională, așa, din pix. Prin urmare, aceste Referendum nu a fost cerut fiindcă ne-am gândit noi să facem ceva inedit și, neștiind ce, asta am găsit. E mult mai mult la mijloc aici, o miză mai mare și care ascunde un pericol, nu cum încearcă unii să sugereze – că ar fi un demers inutil.

2. NU am semnat fiindcă sunt homofob. Chiar am fobia asta. În principiu, nu știu să am vreo fobie. Asta, în niciun caz.

3. NU am semnat fiindcă aș vrea să atac ceva sau pe cineva. Am semnat fiindcă vreau să apăr ceva, ceva ce a existat deja și pe care alții vor să-l schimbe. Reacțiile furibunde, pline de ură și de opusul toleranței pe care o mestecă în discursuri apoteotice ale frivolității, sunt doar consecința neașteptatei situații în care activiștii anti-familie au ajuns brusc, fiindcă românii s-au prins mai repede decât se așteptau ei de schemă. Și, fiindcă au fost mai deștepți cu ceva mutări, trebuie neapărat făcuți… proști. Mi se pare o logică destul de solidă, ce să zic…

4. Am semnat fiindcă NU vreau să-i las pe alții, gen CTP, care mustesc a ură, să-mi impună părerea lor. De ce? Fiindcă, dacă nu ești de acord cu acest tip de indivizi, te înjură, te fac bou, găină, homofob, viezure, vierme sau altă ciumă din altă categorie, nu le știu, nu mă preocupă. Prefer liniștea.

5. Am semnat în locul strămoșilor mei, pentru fărâma de bun simț pe care mi-au transmis-o, prin educația dată copiilor lor, până la mine, în vremuri nu tocmai senine. Ei au ținut la familie, și-au îngropat cu lacrimi copiii, au crescut cu sudoare pe cei care au rămas în viață, nu au divorțat (nici nu s-au gândit) și au ajuns, astfel, pe veci în inimile noastre. Valorile vieții lor, cum este familia, este, astăzi, în pericol. Am semnat pentru a apăra moștenirea primită de la ei. Nu are nicio legătură cu situația deplorabilă a familiilor de astăzi, cu divorțuri, avorturi, ură între soți și alte cele. Nici cu astea nu sunt de acord. Dar asta fac parte din altă categorie. Unii, needucați sau rău întenționați, încearcă să amestece aceste două categorii. În una e vorba despre redefinirea în sine, în alta e vorba despre alterare. Chestiuni diferite. Nu mă aștept ca toți să înțeleagă aspectul, mă aștept ca să vorbească mai puțin cei care nu reușesc s-o facă.

6. Am semnat pentru copiii mei. Mă interesează viitorul, care va fi prezentul lor. Le doresc vremuri bune, pentru care trebuie și eu să fac un sacrificiu. Printre altele, trebuie să iau atitudine în această situație atipică. Nu eu am ales ca aceste lucruri să se întample în timpul meu. Ele se întâmplă fără să fiu eu întrebat dacă sunt de acord. Ce pot alege eu, însă, este dacă fac ceva în timp ce lucrurile astea se întamplă. Și, da, am ales să fac ceva.

7. Am semnată fiindcă credința mea în Dumnezeu, în ansamblul ei, mă face să știu că valorile sfinte aduc binele și alterarea lor aduce răul. Dumnezeu nu este indiferent față de ceea ce facem noi. Când oamenii se strică, societățile, imperiile, civilizațiile pier. Dimpotrivă, când oamenii își așează valorile bine, bine le merge, dăinuiesc. Dumnezeu a creat pe om și l-a făcut să fie bărbat și femeie, ambii om (fără discriminare, cu diversitate; cu complementaritate, gata definiți, fără opțiunea aberantă de a-și alege „orientarea sexuală” – ce să alegi, ești gata făcut). Am semnat din respect pentru Creator. El nu a creat doar, ci a făcut totul cu un scop, nu fără să simtă. A pus valoare informațională dar si sentimentală în ceea ce a creat. Pentru mine, nu e OK să-ți bați joc de familie.

Mike Pence

Un video autobiografic din partea lui Mike Pence, viitorul vice-presedinte al Americii, cel care l-a prezentat pe Donald Trump in noaptea alegerilor si a avut o scurta cuvantare foarte incarcata emotional si foarte scurta.

 

Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe Isus [2]

Articolul de fata este o continuare a acestui articol.

Continui sa redau cateva dintre observatiile autorului din carte omonima titlului de mai sus, cateva citate.

Despre teoriile islamice cu privire la crucificarea lui Isus, iata cateva informatii intereasnte:

„La inceputurile islamice s-a sustinut ca Isus a fost inlocuit cu o alta persoana, inainte de a fi asezat pe cruce. Allah a pus chipul lui Isus asupra altcuiva, iar persoana respectiva a fost rastignita in locul lui Isus… Au fost sugerate diverse nume. Unii spun ca a fost vorba de un voluntar tanar si evlavios care si-a dorit onoarea de a muri pentru Isus. Altii afirma ca dupa ce Simon din Cirena a purtat crucea lui Isus, tot pe el l-au rastignit dupa aceea. Altii spun ca Allah a asezat chipul lui Isus pe trupul lui Iuda – ca implinire a dreptatii poetice. Aceasta din urma opinie pare a se bucura de cea mai mare popularitate in zilele noastre.”

Revenind la problema autoritatii:

Aceasta diferenta dintre educatia orientala si cea occidentala are drept sursa discrepanta care ii separa pe imigrantii musulmani de copiii lor: culturile islamice tind sa aseze indivizii cu un statut inalt in pozitii de autoritate, in timp ce in cultura occidentala autoritatea este cea a bunului simt, a ratiunii. Aceste izvoare diferite de autoritate isi pun adanc amprenta asupra mintii individului, determinand configuratia morala a societatii in ansamblul ei.

Atunci cand autoritatea deriva din statultui social, iar nu din considerente rationale, contestarea structurii de conducere este un gest periculos pentru ca poate deranja sistemul. Disensiunile sunt intampinate cu mustrari, in vreme ce supunerea este recompensata. Actiunile unei persoane sunt considerate corecte sau incorecte din perspectiva sociala, nu individuala. In consecinta, omul este considerat virtuos sau nu in functie de masura in care implineste asteptarile societatii, iar nu printr-o determinare individuala a binelui si a raului.

Asadar, autoritatea pozitionala da nastere unei societati in care categoriile de bine si rau sunt stabilite pe baza onoarei si a rusinii.

Pe de alta parte, atunci cand autoritatea deriva din ratiune, intrebarile sunt binevenite deoarece cercetarea critica intareste tocmai temeiul autoritatii.

Si, iarasi:

Incapacitatea Occidentului de a intelege Orientul isi trage radacinile din aceasta schisma a paradigmelor, intre culturile de tip onoare-rusine si cele de tip nevinovatie-vina. Fireste ca subiectul este extrem de comple si, atat in Rasarit, cat si in apus, se pot identifica elemente din ambele paradigme, insa spectrul onoare-rusine reprezinta paradigma operationala ce populeaza Rasaritul, lucru pe care occidentalilor le vine greu sa-l inteleaga.

Bizuirea pe autoritatea pozitionala explica o serie de trasaturi specifice unei anumite parti din lumea islamica, care ii nedumeresc pe multi occidentali. Printre acestea se numara practicile inca actuale cu privire la crimele de onoare, la miresele-copil de sase ani sau chiar mai mici si la vrajmasiile ancestrale. DIntr-un motiv sau altul, principalele surse de autoritate sociala din acele regiuni considera cutumele pomenite acceptabile, ba poate chiar preferabile. Niciun rationament, oricat de perfect, nu va schimba aceste practici, la fel cum interdictiile impuse din exterior nu o vor putea face. Schimbarea va trebui sa fie una sociala, interna si organica.

Cu privire la ideea de islam – religie a pacii si jihad:

Prin urmare, daca definim islamul pornind de la convingerile adeptilor sai, el ar putea fi sau nu o religie a pacii. Insa daca il definim intr-o maniera mai traditionala, ca fiind sistemul crezurilor si al practicilor lasate de Mahomed, atunci raspunsul este putin mai ambiguu.

Cele mai timpurii consemnari istorice dovedesc ca Mahomed a initiat campanii militare ofensive si ca, uneori, a facut uz de violenta pentru a-si indeplini scopurile. El a folosit termenul jihad, atat in sens spiritual, cat si fizic, insa jihadul pe care pune accentul Mahomed este cel de natura fizica. Practicarea pasnica a islamului se intemeiaza pe interpretari ulterioare, adesea occidentale, ale invataturilor lui Mahomed, in vreme ce variantele mai violente ale islamului sunt adanc inradacinate in ortodoxie si istorie.

Cartea este scrisa autobiografic, urmarind pasii parcursi de autor inspre convertirea la crestinism si, in speta, calatoria lui de cativa ani pana ce sa-L accepte, la nivel personal, pe Cristos. Am spicuit cateva informatii mai interesante, dar cartea nu este, cum pare din aceste citate, tehnica, desi explicatiile autorului sunt pertinente si bine documentate. Nabeel Qureshi este un student foarte bun si bine pregatit, iar capacitatea sa intelectuala rezulta evident din valoarea argumentelor, din varietatea expresiilor si a vocabularului folosit si din profunzimea si calitatea prezentarii.

Cartea este edificatoare din multe puncte de vedere, aducand o lumina la nivel personal si din interior asupra islamului occidental non-violent si, prin informatiile aduse, asupra islamului in general.

De asemenea, o calitate puternica a cartii este capacitatea de a scoate in evidenta radacinile culturale care determina cutume si reactii, intr-un fel de a scrie care te duce acolo unde are loc actiunea.

[va urma]

 

Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe Isus [1]

cautandu20l20pe20alah-500x600_0-500x600_0

(sursa imaginii)

Urmatoarele citate sunt din cartea: „Cautandu-l pe Alla, L-am gasit pe ISUS”, de Nabeel Qureshi.

Actul de recitare a Coranului in timpul rugaciunii era o metoda ingenioasa de a propaga Coranul in societatea aproape analfabeta, din Arabia secolului al VII-a. Aceasta functioneaza si in zilele noastre. Iata de ce singurul criteriu de alegere a imamului este sa cunoasca bine Coranul si sa poata recita cu pricepere fragmente ample din carte. Din cand in cand se intampla ca imamul sa faca o greseala de recitare si este de datoria musulmanilor din primele randuri sa-l corecteze. Astfel, in felul in care sunt asezati barbatii in timpul salaatului se poate intrevedea o ierarhnie a cucerniciei, musulmanii batrani si respectati sunt asezati in partea din fata.

Nabeel Qureshi este un tanar educat cu rigurozitate, atentie si iubire, asa cum reiese clar din cartea autobiografica, in invataturile gruparii numite Ahmadi. Aceasta grupare este, insa, cu putini adepti. Urmatoarele informatii fac parte dintr-un discurs pe care Nabeel l-a auzit pe cand era copil, cand un misionar reprezentativ din acest cult predica la o intalnire in Marea Britanie, parte dintr-un argument mai larg de aparare a credintelor gruparii in contextul larg al lumii musulmane:

Ce nu credem este minciuna! Nu credem, cum o fac siitii, ca Allah a facut o greseala atunci cand a ingaduit ca Abu Bakr sa devina calif! Nu credem, asa cum o fac sunitii, ca putem ucide oameni in numele lui Allah, ca sa nu mai spun sa ucidem alti musulmani! Toate aceste doctrine sunt de o falsitate strigatoare la cer, iar daca le-am crede, ar avea tot dreptul sa ne alunge din randul musulmanilor!

Despre secta musulmana Ahmadi, autorul, crescut intr-o astfel de familie, aduce cateva lamuriri, aratand o interesanta diversitate in lumea musulmana. Inteleg, in aceasta carte, ca cei mai multi musulmani au anumite interpretari comune, dar ca exista grupari (minoritare, destul de putini) care nu sunt de acord explicit cu acestea (platind chiar cu pretul vietii credintele lor):

Lasand laoparte deosebirile, merita sa remarcam ca majoritatea curentelor musulmane se suprapun, in mare masura. De exemplu, toate cele patru scoli principale de gandire sunita si toate cele trei scoli principale de gandire siita invata ca indivizii care parasesc islamul trebuie ucisi pentru apostazia lor, iar parerile sunt impartite doar in ce priveste criteriile de includere in aceasta categorie si a manierei de implementare a deciziei. Numai gruparile periferice, cum sunt musulmanii liberali si cei Ahmadi, au opinii contrare acestei practici consfintite de datini.

Nascut in Occident, intr-o familie musulmana Ahmadi si educat aici si in comunitatea Ahmadi din Anglia si SUA (tatal sau a fost angajat al Marinei SUA), Nabeel Qureshi, interesat de religie si Dumnezeu, s-a framantat sa inteleaga diferentele dintre Orient si Occident, lumea musulmana traditionala si lumea crestina vestica. Mergand la scoala in context occidental, dar educat acasa in context traditional pakistanez, autorul reuseste sa clarifice anumite aspecte esentiale si pentru noi in demersul de a intelege islamul:

In general, persoanele apartinand culturilor islamice orientale evalueaza adevarul prin mijlocirea anumitor autoritati, superioare ierarhic, iar nu prin rationamente individuale. Fireste ca si in Orient oamenii fac uz de rationamente critice, insa, per ansamblu, acestea sunt mai putin apreciate si mai rar intalnite in Occident.

Acest fenomen da nastere unei dihotomii categorice in mintea musulmanilor crescuti in aceste culturi. Astfel, o anumita entitate fie este sursa de autoritate, fie nu este. Este fie demna de incredere, fie suspecta. Este fie buna, fie rea. Nuantele de gri se intalnesc mult mai rar in sanul culturilor ce au la baza o structura de autoritate.

De cele mai multe ori, dascalii din orient i-au invatat pe musulmani ca Occidentul este crestin, cultura sa este promiscua si popoarele din zona respectiva se impotrivesc islamului. Prin urmare, imigrantul musulman obisnuit se asteapta ca locuitorii din Occident sa fie crestini ce traiesc in promiscuitate si dusmani ai islamului.

Este de remarcat, in contextul celor de mai sus, nu doar o nuantare in context religios a diferentelor dintre orientali si apuseni, ci, construite (si) pe considerentele religioase (ba, chiar, de cele mai multe ori), o diferenta dintre rasariteni si apuseni in genere. Astfel, in Romania, majoritar ortodoxa (crestinism rasaritean), autoritatea si argumentul sunt intr-o contrapodere aproape complementara. Multe pot fi intelese intr-un astfel de context, mai ales de ce Biserica Ortodoxa este structurata cum este si de ce logica unor argumente, fie ele si biblice, este secundara ideii de Traditie Apostolica. O astfel de cultura, chiar daca este crestina, este mult mai apropiata de cea araba, tot rasariteana, construita pe paradigme asemanatoare. Desigur, acest subiect este amplu, merita abordat pe larg, dar trebuia mentionat in legatura cu citatul de mai sus si trebuie pus pe lista noastra cu „lucruri care trebuiesc intelese” (si despre care trebuie studiat mai amanuntit si cu rabdare, fara atitudinea aceea de a-toate-stiutor).

Dar, iata, un citat foarte important, prin care un musulman crescut in Vest arata punctul de vedere al imigrantilor islamisti in contextul occidentului (despre care, din pacate, nu putem spunem ca este model de conduita – ba, dimpotriva, de multe ori):

Una dintre cele mai grave deturnari ale adevarului sta in faptul ca imigrantii musulmani asociaza deseori toate formele de imoralitate occidentala cu crestinismul, iar corelatia aceasta se transforma in mintile lipsite de simt critic intr-o legatura cauzala. Vestul este crestin, Vestul este americanizat; ergo, este americanizat pentru ca este crestin. Din perspectiva multor musulmani, crestinismul este cel care a dat nastere culturii occidentale promiscue si despotice. Prin urmare, probabil ca crestinismul este pacatos, este stricat.

[va urma, va incurajez sa cititi si urmatoarele articole cu citate din aceasta carte]

 

 

Solemnitatea lumii musulmane si frivolitatea lumii crestine [2]

(Acest articole este continuarea celui de aici. Sugerez sa fie citite in ordine.)

Motto:

„In vremea aceea Occidentul trecea prin Evul Mediu intunecat, islamul cunoastea Epoca de Aur”

Citatul de mai sus este din cartea „Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe Isus”, de Nabeel Qureshi, pag. 52.

Am prezentat gestul Papei, in articolul anterior cu un scop – acela de a sugera cititorului ca lumea are nevoie de crestini care traiesc cu adevarat ceea ce a fost si ne-a invatat Cristos. Din pacate, in decursul vremurilor, lumea crestina a devenit de multe ori decadenta, ajungandu-se acolo prin multe cai, la care nu mi-am propus sa ma refer acum.

Au fost in istorie mai multe momente de grava decadere in lumea asa-zis „crestina” care au coincis cu un accent important pe aspectele pozitive ale lumii musulmane expansioniste.

Islamul este un sistem complicat, atat politic, cat si religios, al carui scop este ducerea credintei proprii peste tot pe pamant, moment in care isi va fi implinit scopul, dezideratul. Crestinismul are o misiune similara, aceea de a duce „Evanghelia pacii” pana la marginile pamantului (adica, tuturor oamenilor). O diferenta majora este, insa, modul de operare. Mahamed a luptat, Cristos, nu! Desi Mahomed a dat dovada, asa cum arata scrierile despre el, de mila si iertare fata de cei care l-au prigonit, el a dat dovada si de cruzime in anumite campanii militare. Isus, insa, nu a luptat niciun razboi si este de remarcat, in acest context, atitudinea Lui fata de Petru, unul dintre cei mai devotati ucenici pe care i-a avut, atunci cand acesta a scos sabia si, in pornirea lui razboinica, a taiat urechea unuia dintre cei care venisera sa-L aresteze pe Isus. Atunci, Domnul l-a mustrat pe ucenicul sau si i-a poruncit sa-si puna sabia in teaca de indata – cei care vor ucide cu sabia, de sabie vor pieri (cu referire evidenta la judecata si dreptate).

Ne-am astepta, asadar, la crestini care alearga sa duca vestea cea buna a iertarii lui Dumnezeu, prin jertfa Domnului Isus (si toate celelalte invataturi crestine), dar fara razboi si fara opresiune. Si ne-am astepta la un islam militant si activ in ce priveste cuceririle. De multe ori, asa a fost.

Numai ca nu atunci cand se intampla normalul apar problemele, ci atunci cand anomalia dicteaza.

Acest set de articole se adreseaza, evident, crestinilor. Ar fi fost normal ca lumea crestina sau crestinii unui veac sau ai unei generatii sa fie exponentii iubirii lui Dumnezeu in lume, pe cand s-a ajuns in anumite vremuri sa se generalizeze starea de promiscuitate in moralitate si de omucidere in activitate. Niciodata crestinii nu au fost chemati la a ucide pe altii si nici la a trai vieti imorale. Totusi, conceptia celor mai multi musulmani cu privire la lumea crestina (pe care, din pacate, ei o asociaza cu occidentul in sine, cu America si cu Europa, ba chiar cu lumea alba) este foarte puternica in acest sens si nu s-a format ieftin – crestinii sunt caracterizati de frivolitate si de ura.

Crestinii trebuie sa-si inteleaga menirea lor, de crestini, in contextul modern al expansiunii musulmane, dar decizia lor de a fi crestini autentici nu trebuie sa se nasca din morala islamica fata de ei, ci din iubirea lui Cristos. Crestinul trebuie sa fie crestin din proprie convingere, pentru ca intelege dragostea lui Cristos fata de sine, nu pentru ca musulmanul i-a dovedit o viata mai inalta in moralitate si o atitudine mai respectuoasa fata de semeni.

Din pacate, musulmanii, despre care multi crestini vorbesc critic in contextul atentatelor, sunt oameni care le dau lectii de moralitate si viata traita corect in contextul statului in care vietuiesc. Mi se pare normal ca musulmanii sa fie asa, oricui i s-ar parea la fel daca ar fi citit macar putin din ceea ce invata copiii musulmanilor acasa cu privire la moralitate. Ce nu mi se pare deloc normal este ce se intampla in lumea crestina, in timp ce oamenii care fac acele lucruri insista ca ei sunt crestini – o decadere morala grava, comparabila mai degraba cu lumea pagana a placerilor si o ura si rautate pe care le repudia Cristos cu cel mai mare avant.

Nu e de mirare ca, in istorie, atunci cand au stralucit musulmanii, crestinii pareau ca nu exista. Fiindca au fost generatii precare in moralitate si gata sa se razbune in razboaie. Nimic mai departe de invatatura si modelul de viata al lui Cristos.

Cred ca traim un astfel de moment istoric. Lumea crestina este cufundata intr-un somn care a permis in sanul ei cele mai variata si mai scarboase pacate, promovate si prezentate in piata, fara nicio rusine. In tot acest timp, islamul nu poate sa de degradeze, prezentand lumii o imagine impecabila in practica vietii.

Crestinii sunt de vina fiindca nu au trait ce au spus, altfel, de mult i-ar fi convins pe musulmani de puterea lui Cristos de a ierta pacatele oricarui om, prin moartea sa. Si, aceasta, din doua motive: (1) viata lor ar fi dublat argumentul verbal pro-Cristos si (2) Dumnezeu ar fi cercetat vietile multora, interesat fiind de transformarea lor (ori, Dumnezeu nu ar aduce un om intr-o congregatie a pacatului, care-si duce existenta sub insemne sfinte). Degeaba vorbim de mantuirea oamenilor, cand noi acceptam imoralul. Scopul crestinilor este sa duca, in pace, cu ravna si dragoste, iubirea lui Cristos, prin fapte si Cuvant, pana la marginile lumii, ajutand pe tot mai multi oameni sa fie buni, curati, demni, asa cum a fost Cristos. Scopul acesta este o iluzie, atunci cand in mijlocul crestinilor sunt pacate din cele mai murdare, prezentate fara rusine in public.

Lumea crestina isi pune acum problema scoaterii musulmanilor din Europa… Pentru ca nu vor sa rezolve adevarata problema – ei trebuie sa scoata pacatul din Europa. Dar, in schimb, agenda promiscuitatii este in grafic.

Da, sunt musulmani care comit atentate. Si aceasta este foarte rau. Numai ca lucrurile sunt mult mai complexe de atat. Traian Basescu a avut curajul sa spuna, intr-un interviu recent, ca liderii politici ai lumii sunt, in prezent, depasiti de situatie. Si asa si este. Au dus Europa pe marginea prapastiei, luand bani pentru a promova agendele imoralitatii. Oamenii lumii vestice nu ar mai trebui sa accepte promovarea imoralitatii.

In contextul atentatelor, sa spui ca un musulman e solemn si inalt, iar un crestin e promiscuu si frivol este o absurditate agramata. Dar, oare nu traim vremurile in care crestinii au renuntat de multa vreme sa mai fie ce ar fi trebuit? De exemplu, in loc sa dezvolte proiecte insemnate de evanghelizare, in care sa verse resurse importante, bisericile baptiste se framanta in lupte interne fara finalitate, acrestine si ofensatoare la adresa lui Cristos care S-a dat pe Sine Insusi pentru fiecare credincios.

Nu de exploziile bombelor extremistilor suniti sa se teama Europa „crestina”, ci de judecata Dumnezeului drept cu care-si lauda superioritatea „religiei” lor in fata „barbarismului” islamist.