De ce am semnat pentru Referendum

Am semnat pentru modificarea Constituției în sensul clarificării unor termeni. De ce am semnat și de ce nu am semnat:

1. Când a fost făcută această Constituție și s-a pus acolo „soți”, nu s-a gândit nimeni că vor veni vremuri în care să se poată interpreta în alt sens decât spiritul în care a fost scris, adică, în cazul nostru, să poată să fie și situația aberantă: doi bărbati sau două femei. De curând, doi bărbați care s-au „căsătorit” în altă țară, au cerut să le fie recunoscută „căsătoria” în România. Cum există o lege organică prin care se definește căsătoria ca fiind între bărbat și femeie, ei au găsit chichița asta în Constituție, de care s-au apucat, prin avocați, la atac. Dacă ar fi câștigat, legea organică respectivă ar fi ajuns neconstituțională, așa, din pix. Prin urmare, aceste Referendum nu a fost cerut fiindcă ne-am gândit noi să facem ceva inedit și, neștiind ce, asta am găsit. E mult mai mult la mijloc aici, o miză mai mare și care ascunde un pericol, nu cum încearcă unii să sugereze – că ar fi un demers inutil.

2. NU am semnat fiindcă sunt homofob. Chiar am fobia asta. În principiu, nu știu să am vreo fobie. Asta, în niciun caz.

3. NU am semnat fiindcă aș vrea să atac ceva sau pe cineva. Am semnat fiindcă vreau să apăr ceva, ceva ce a existat deja și pe care alții vor să-l schimbe. Reacțiile furibunde, pline de ură și de opusul toleranței pe care o mestecă în discursuri apoteotice ale frivolității, sunt doar consecința neașteptatei situații în care activiștii anti-familie au ajuns brusc, fiindcă românii s-au prins mai repede decât se așteptau ei de schemă. Și, fiindcă au fost mai deștepți cu ceva mutări, trebuie neapărat făcuți… proști. Mi se pare o logică destul de solidă, ce să zic…

4. Am semnat fiindcă NU vreau să-i las pe alții, gen CTP, care mustesc a ură, să-mi impună părerea lor. De ce? Fiindcă, dacă nu ești de acord cu acest tip de indivizi, te înjură, te fac bou, găină, homofob, viezure, vierme sau altă ciumă din altă categorie, nu le știu, nu mă preocupă. Prefer liniștea.

5. Am semnat în locul strămoșilor mei, pentru fărâma de bun simț pe care mi-au transmis-o, prin educația dată copiilor lor, până la mine, în vremuri nu tocmai senine. Ei au ținut la familie, și-au îngropat cu lacrimi copiii, au crescut cu sudoare pe cei care au rămas în viață, nu au divorțat (nici nu s-au gândit) și au ajuns, astfel, pe veci în inimile noastre. Valorile vieții lor, cum este familia, este, astăzi, în pericol. Am semnat pentru a apăra moștenirea primită de la ei. Nu are nicio legătură cu situația deplorabilă a familiilor de astăzi, cu divorțuri, avorturi, ură între soți și alte cele. Nici cu astea nu sunt de acord. Dar asta fac parte din altă categorie. Unii, needucați sau rău întenționați, încearcă să amestece aceste două categorii. În una e vorba despre redefinirea în sine, în alta e vorba despre alterare. Chestiuni diferite. Nu mă aștept ca toți să înțeleagă aspectul, mă aștept ca să vorbească mai puțin cei care nu reușesc s-o facă.

6. Am semnat pentru copiii mei. Mă interesează viitorul, care va fi prezentul lor. Le doresc vremuri bune, pentru care trebuie și eu să fac un sacrificiu. Printre altele, trebuie să iau atitudine în această situație atipică. Nu eu am ales ca aceste lucruri să se întample în timpul meu. Ele se întâmplă fără să fiu eu întrebat dacă sunt de acord. Ce pot alege eu, însă, este dacă fac ceva în timp ce lucrurile astea se întamplă. Și, da, am ales să fac ceva.

7. Am semnată fiindcă credința mea în Dumnezeu, în ansamblul ei, mă face să știu că valorile sfinte aduc binele și alterarea lor aduce răul. Dumnezeu nu este indiferent față de ceea ce facem noi. Când oamenii se strică, societățile, imperiile, civilizațiile pier. Dimpotrivă, când oamenii își așează valorile bine, bine le merge, dăinuiesc. Dumnezeu a creat pe om și l-a făcut să fie bărbat și femeie, ambii om (fără discriminare, cu diversitate; cu complementaritate, gata definiți, fără opțiunea aberantă de a-și alege „orientarea sexuală” – ce să alegi, ești gata făcut). Am semnat din respect pentru Creator. El nu a creat doar, ci a făcut totul cu un scop, nu fără să simtă. A pus valoare informațională dar si sentimentală în ceea ce a creat. Pentru mine, nu e OK să-ți bați joc de familie.

Despre reactiile din contextul cazului Bodnariu

Nu stiu daca-i bun titlul, chiar nu stiam cum as mai putea intitula dupa atatea tastaturi cu litere sterse (a se citi „cerneasa cursa” in limbaj adaptat) despre acest subiect. Nu ca trebuie sa scriu si eu, dar nici ca s-ar putea altfel.

Reactia Presedintelui Romaniei si reactia noastra

Presedintele Romaniei nu trebuie sa se precipite in declaratii si nici sa se grabeasca cu acuze si promisiuni.

In acelasi timp, el trebuie sa apere integritatea familiala si sa fie garantul sigurantei fiecarui cetatean roman. Romanii trebuie sa simta ca Presedintele este alaturi de ei si sa aiba o siguranta in plus. Nu e el Dumnezeu, dar e, totusi, Presedinte.

In randul baptistilor, respectul pentru autoritate este adesea subliniat, cat si importanta de-a ne ruga pentru demnitari, oricine ar fi ei. E foarte complexa chestiunea, nu e vremea sa intru in detaliu acum. E, insa, interesant, cum unii dintre baptistii care posteaza pe Internet, dorind sa aiba un cuvant de aparare in favoarea familiei Bodnariu in special si a familiei in general, uita de acest important aspect si isi permit sa vorbeasca in doi peri (sau mai multi) despre Presedinte, doar ca nu a reactionat cam cu li se parea lor potrivit. Cred ca ar fi nevoie de putin mai mult respect fata de autoritatea functiei pe care acest om (ca-i om, ca noi toti, dar noi toti nu suntem Presedinte, ca el…) o are si o reprezinta in Romania. Si mai multa rugaciune, fratilor, in special pentru noi, sa ne dea bunul Dumnezeu putere sa fim mai zgarciti cu certarea si pedepsirea nemiloasa a Presedintelui Romaniei care nu a avut inspiratia sa ne sara in ajutor si sa se lupte pentru noi doar pentru ca asa am spune noi, de data asta.

Eroarea grosolana a multora care tot dau lectii altora prin biserici iese nesimtita si in public, ca si cum ar fi un giuvaier nepretuit, admirabil. E satula lumea de criti-circarii de serviciu, cotidieni, neastamparati si obraznici. Pentru ca unii baptisti considera ca doar ei sunt crestini, indemnul meu ar fi sa se ocupe mai degraba de a demonstra ca macar ei sunt prin valoare si autenticitate, nu prin a face si ei ce fac cei pe care nu si-i iau ca modele in teoria noastra cea de toate zilele.

Romanul stie-tot, postacul Internetului unde a vorbi singur nu e tocmai o boala

Romanul e vestit prin priceperea lui care transcende diversele domenii pe care lumea le-ar mai putea desfasura in ramura istoriei si, oricum, e in natura omului sa-si dea cu parerea, ca sa zic asa, daca ma-ntelegeti.

De aceea, el stie precis cum e cum ar trebui sa fie parinte, chiar daca inca nu e, cum sa educe, chiar daca educatie nu prea are si cum sa fie popular, chiar daca nu l-ar alege mai nimeni in fruntea vreunei miscari, fie ea si trecatoare precum cea a vantului.

Astfel ca, spatiul virtual trebuie sa indure multe pareri-decrete, spuse in pripa, dar cu mare greutate, din partea tuturor expertilor, dupa cum le e si plata, interesul si chemarea. Auzi batausi din nascare, lectori impotriva asa-zisei „educatii prin bataie”, care, de fapt, nu e educatie, ci corectie, dar sa lasam detaliile acestea nesemnificative, precum culoarea verde si rosie la semafor.

La mare trecere e si vorba ca, daca te duci intr-o tara, trebuie sa respecti ce e acolo, nu te pui tu mare si tare, c-o patesti. Fiindca asta era si telul de viata a familei Bodnariu – sa se opuna legilor Norvegiei. De-asta s-a si facut sotul inginer si sotia s-a dus si ea la lucru, chiar cu 4 copii, ca sa se camufleze in peisaj si sa nu se observe ceea ce pentru romanul de rand este evident, anume intentia obscura si periculoasa a imigrantului nepoftit, de a schimba regimul de la Oslo. Mult le-au mai trebuit norvegienilor sa observe asta si cu mare pret si daruire au obtinut ei o asemenea cunostinta. Nu si romanul ratat in viata, in ce-l priveste, dar desavarsit expert recunoscut in ce-i priveste pe altii. Cum de si-au inchipuit acest doi soti ca isi pot educa copiii acasa la ei, e greu de inteles. Dar si mai greu, daca nu imposibil, e cum de au crezut ei ca scapa de ochiul mereu treaz si atent al romanului internaut!?

Familia si datatorul de familie

Sa dea Dumnezeu fiecaruia o familie cum se cade! Numai ca, in Norvegia, nu Dumnezeu da, ci Barnevernet. Si ei sunt tot oameni, dar oameni mai oameni. Ca intotdeauna trebuie sa fie si… sa mai fie. Asa e omul, el intotdeauna are o nazuinta mai inalta decat poate duce.

Datatorul de/din familii Barnevernet, ia din casa si da la altii. Cu mana larga. El ne ajuta pe noi, cei de rand, carele nu intelegem rostul vietii si prosti si muritori suntem. Ne ia copiii si-i da altora, mai de treaba decat noi, carele nu au familii ca ale noastre ca s-au jertfit sa ne ajute pe noi sa ne creasca si noua copiii cum se cuvine, nu cu educatie parinteasca, ci cu educatie adevarata, iubitoare si implinitoare. Desavarsita, intr-un cuvant, ca sa zic asa.

Familia nu are voie sa-si indocrineze copilul in ideile crestine si ale Bibliei despre care zicem ca ar fi de inspiratie divina. Copilul trebuie sa aleaga el, zic ei. Asa ca, pentru a-l ajuta sa aleaga, copiii sunt dusi la manifestatiile homosexualilor si educati de altii dupa cum le e puterea de influenta si sustinerea financiara. Mare mirare ca unii aleg, totusi, o familie normala, dupa ce-au fost pusi sa aleaga intre homosexuali si… homosexuali.

Oricum, copiii mei sunt ai mei. Nu pot sa spun ca eu i-am facut si eu ii omor, ca-n vorba nepriceputa, dar ca-s ai mei este evident, chiar daca altii vor sa mi-i ia si sa mi-i instraineze. Acasa sau departe, tot ai mei sunt. Si, atunci, doar dreptul meu de a-i educa mi-e luat, cat si dreptul de-ai iubi si a-i creste cu responsabilitate si har. Ca macar atat am invatat si eu de la Dumnezeu – sa ma port frumos cu copiii mei, sa-i iubesc si sa le port de grija! Dar nu pot, ca mi-i rapesc dadatorii de familii si-si fac voia cu ei. Drama mea, nu o stie nimeni, ca nimanui nu-i pasa, doar sunt copiii mei. Sau, cel putin… erau…

Familia este fundamentala si esentiala umanitatii. Dar grozave suliti s-au abatut asupra ei, si din multe parti. Familia trebuie sa sufere injosirea homosexualilor batjocoritori si incapabili de-a da viata, prin aceea ca-i ia numele in derandere, prin aceea ca acolo se dau spre crestere copii nascuti de altii, ca sa fie educati de oameni abominabili si ticalosi prin natura faptelor lor nenorocite si blestemate. Fiindca, in loc sa-si planga starea si sa-si caute vindecarea, ei distrug si pe altii si-i invata ororile starii lor decazute si deplorabile. Familia este distrusa prin divortul promovat si lesne de infaptuit. E distrusa prin alienarea copiilor de parinti, ba chiar prin rapirea lor din casa, legal si cu acte in regula, macar ca fara vreo judecata, ci prin vointa unor voitori. Caci, daca vrei… poti…

Si cate altele n-am mai putea spune, pana la adanci batranete… ca de tineri ducem lipsa.

Intrebari

Intrebari…
– Oare orice tara membru NATO poate dobori orice avion si sa apeleze la tratat? Daca tarile member NATO au o oarecare responsabilitate daca una dintre ele este atacata, fata de aceasta, nu ar trebui sa aiba si atunci cand alege sa le implice si inainte sa faca un gest pripit?
– Oare nu era mai bine ca occidentalii sa lase tarile pe care le-au dezechilibrat prin interventii, sa se descurce dupa modelul lor? Se pare ca democratie le este straina prin definitie, producand mult mai mult haos si moarte decat un regim autohton…
– Este, oare, treaba parintilor sa-si educe copiii sau a statului? Daca este a parintilor, de ce nu s-a dezvoltat un sistem care sa permita asta si nu invers? Daca e a statului, in interesul cui se intampla asta, de fapt?
– De ce s-a trezit Europa „prea tarziu” in ce-i priveste pe islamistii pe care si I-a facut vecini propriului popor?

– De ce Franta are „dreptul” sa-si razbune mortii, dar parintii copiilor – morti colaterale bombardamentelor din Siria, par example – nu au dreptul?

– Cat va mai tine, oare, prostia „politicii corecte”?

2. Despre opinii. Opiniile de tip erezie. Despre cei care le dezvolta.

Articolul de fata este o continuare de aici.

Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică.” (2 Petru 2: 1, NTR)

Rezumat prima parte:

1. Dupa cum in poporul Israel, in vechime (inainte de Cristos, de Biserica) s-au ridicat prooroci mincinosi (profeti falsi), in acelasi mod, asemenea, vor fi si invatatori falsi printre credinciosii (Bisericii);

2. Erezia este o parere aparte de invatatura in sine, de linia principala a Scripturilor pe care, in mod normal, ar trebui s-o invate oamenii Bisericii;

3. Ereziile acestea sunt introduse printre credinciosi „pe furis”, nu sunt prezentate direct, franc si deschis (cel putin, nu la inceput);

4. Apostolul Petru aduce cateva descrieri ale unor astfel de oameni – invatatorii mincinosi. Cum sunt ei? Vezi sinteza acestui articol, mai jos.

Despre opinii

Inainte de a cauta raspunsuri in textul biblic in ce-i priveste pe invatatorii mincinosi (cum sunt ei, cum pot fi recunoscuti, cum pot fi ocoliti), sa poposim putin in legatura cu sensul larg al insemnatatii de erezie.

Erezia nu este o parere printre altele, ci, mai degraba, este o parere relativ la o linie generala. Ortodoxia, de exemplu, propune ca erezia este credinta celor care nu se aliniaza la directia invataturii Bisericii Ortodoxe. Cam acesta este sensul notiunii de erezie, adica o parere care nu se potriveste invataturii Bisericii. Desigur, linia invataturii Bisericii ar trebui sa fie conforma cu invatatura Sfintelor Scripturi.

Apoi, sa facem referire la argumentatia de tipul: „Adevarul nu e la tine, ce spui tu e doar parerea ta. Nu inseamna ca e adevarata.” Desi acest tip de argument este aparent corect, sugerand ca ne ajuta sa fim corecti din punct de vedere logic, el este folosit de foarte multe ori pentru a relativiza chiar invatatura sanatoasa. In acest caz, argumentul nu se mai aplica. Din doua motive:

a. fiindca este el insusi relativ, caci cel care zice: „Adevarul nu e la tine” are pretentia el insusi ca afirmatia sa este adevarata, deci, ca adevarul e la el; asadar, cand sugereaza ca cineva nu are adevarul, o face bazandu-se pe contrariul acestei sugestii, ceea ce nu e tocmai un argument de acceptat si necesita o discutie suplimentara;

b. invatatura revelata a Scripturii este etalonul sau absolutul cu care se poate compara o parere sau o erezie sau o invatatura oarecare; daca aceasta este exclusa, atunci nu mai vorbim in contextul acestui articol (vorbim, eventual de ateism sau alte invataturi care se potrivesc mai degraba unei alte discutii; ca sa nu amestecam lucrurile, vom pleca de la premisa ca Scriptura este revelatia lui Dumnezeu, asadar adevarata si demna de incredere; practic, mantuirea omului sta in credinta in invataturile pe care le gasim in aceasta revelatia).

Ce fel de oameni sunt cei care aduc o invatatura mincinoasa?

1. Acesti oameni Il neaga pe propriul lor rascumparator (2 Petru 2: 1)

– de obicei, se intampla cand cineva este rascumparat; el respecta termenii Scripturii si, prin invatatura pe care aceasta o prezinta, este pus fata in fata cu a crede un anumit set de valor (cele biblice); dupa un timp renunta la ceva sau adauga ceva, modificand acele invataturi, ceea ce conduce la o disociere fata de primele invataturi; atunci cand el a crezut initial invatatura autentica a Biblie, L-a crezut de fapt pe Dumnezeu si, cand si-a modificat invatatura si-am modificat si credinta si s-a „lepadat” de Stapan, adica de Cristos;

– negarea lui Cristos nu este neaparat una verbala sau fatisa, ci pasajul se refera mai degraba la o negare prin invataturi, una implicita;

– chestiunea este deosebit de serioasa – ce poate fi mai serios decat sa-L negi pe Cel care-ti poate da mantuirea?

– pasajul ne arata ca un astfel de om a fost rascumparat si apoi Il neaga pe Stapanul care l-a rascumparat;

– exista o consecinta foarte reala – o pierzare, o distrugere abrupta, naprasnica (asadar, nu e vorba de schimbat pareri, de contextul „fiecare cu parerea lui”, ci de o foarte serioasa si reala urmare a unei atitudini de renegare a lui Dumnezeu din partea unuia care deja a fost „rascumparat”;

– asadar, sa ne asteptam ca acesti invatatori mincinosi sa fie dintre cei care L-au marturisit pe Cristos (in contextul nostru evanghelic, chiar dintre cei care s-au „pocait”, s-au botezat, au avut o credinta pe baza careia au fost „rascumparati” – un pret s-a platit pentru ei, ca sa fie eliberati din starea lor de alienare fata de Dumnezeu).

– abordarea lor este una necinstita, ei aduc invataturile prin strecurarea lor, prin mijloace de amagire

2. Acesti oameni sunt niste destrabalati (2 Petru 2: 2, „multi ii vor urma in destrabalarea lor”)

– destrabalarea aceasta se refera la un mod de vietuire, la aplicarea unor invataturi si are de-a face cu obiectul invataturilor teoretice;

– asadar, invataturile eretice nu se au in vedere pe ele insele, ci pe ceea ce adreseaza la nivelul practic;

– destrabalarea are de-a face cu moralitatea, fiindca are sens de senzualitate, de deplasare fata de o tinuta morala decenta, corecta, buna, potrivita, conforma cu invataturile Scripturii;

– daca invatatura pe care o ai in vedere conduce la o conduita relaxata din punct de vedere al modului de trai, atunci e un semnal pe care trebuie sa-l iei in considerare, daca te intereseaza sa nu fii inselat!

3. Acesti oameni vor fi populari (2 Petru 2: 2, „multi ii vor urma in destrabalarea lor”)

– ei au succes, gasesc urmasi (ceea ce sugereaza si de ce au plecat pe drumul acesta), gasesc sustinere;

– prin urmare, faptul ca un invatator sau o invatatura este sustinuta nu inseamna ca are si valoare de adevar;

– nu multimea valideaza valoarea de adevar a unei pareri, ci Cuvantul lui Dumnezeu;

– oamenii aceia care vor decide sa-i urmeze vor alege un fel de „cale” noua, ceva ce nu a mai fost (cel putin in imediat), vor renunta la invataturile de pana atunci (atentie sa nu confundam aici o revenire la invatatura sanatoasa cu o deplasare de la ea);

– urmasii lor vor fi gata sa le ia apararea, chiar impotriva prietenilor lor, chiar impotriva celor pe care-i numesc „frati”;

– urmasii lor vor promova (si ei) o viata destrabalata, o viata conforma cu aceasta invatatura pe care incep s-o urmeze si s-o agreeze;

– nu gandi „asta-i unul care ne intelege, pe noi, pe tineri, ne lasa cum vrem noi, e bun”, fiindca nu din intelepciune gandesti asa… (noi nu cautam pe cineva care sa fie de acord cu starea noastra rea, ci pe cineva care sa fie ferm impotriva unei asemenea stari, dar care sa ne iubeasca atat de mult incat sa fie gata sa se lase respins si neacceptat cand nu ne canta in struna si nu ne linguseste);

4. Din cauza lor, calea adevarului va fi batjocorita (2 Petru 2: 2)

– modul de viata al acestor oameni va atrage dupa sine o raportare nepotrivita fata de „calea adevarului”;

– fiindca apar din sanul crestinilor (gruparilor crestine), acesti oameni atrag judecata celorlalti asupra intregului, adica si asupra celor care sunt din acelasi mediu initial (de ex: o Biserica locala), toti fiind judecati prin prisma a ceea ce fac acestia;

– cand „calea adevarului” este vorbita de rau, multimea aceea si invatatorul/invatatorii ei se afla deja de ceva vreme pe drumul ereziei;

– si oameni autentici sunt vorbiti de rau, doar fiindca sunt crestini, pentru a fi denigrati; pasajul nu se refera la cazul acesta;

– iata, deci, ca oamenii din afara sunt in masura sa masoare modul in care traiesc cei din Biserica!

– asadar, vorbim despre bun simt, despre un fel de vietuire care sa placa oamenilor, care sa fie frumos, decent, potrivit, drept, curat, sfant, demn, vertical, de tinuta, placut, non-lasciv s.a.m.d.;

5. Sunt lacomi (2 Petru 2: 3 – „In lacomia lor, vor incerca sa profite de voi prin cuvantari nascocite”)

– astfel de oameni, asadar, urmaresc un castig personal, au interes personal, o agenda proprie;

– „slujirea” lor nu e deloc slujire, fiindca ei se au in vedere pe ei, nu pe ceilalti (sa se arate pe ei, sa se ridice pe ei, sa castige bunuri, posesiuni, bani, sa castige faima s.a.m.d.);

– cuvantul pentru „lacomie” este preluat si in limba romana – „pleonexie”, insemnand „lacomie”, „cupiditate”;

– argumentele lor sunt modelate, sunt pregatite, gandite, tocmai pentru a prezenta un neadevar ca pe un adevar, pentru a atrage;

– este o munca depusa si oamenii acestia se asteapta sa si castige de pe urma acesteia, doar ca munca este una rea, care face rau celor care o suporta;

– ne vom astepta, asadar, ca acesti invatatori mincinosi sa fie oameni pregatiti, capabili sa argumenteze, buni oratori, gata de a argumenta;

6. Cuvantarile lor sunt nascocite (2 Petru 2: 3)

– ei urmaresc o concluzie, isi formeaza argumentatia pentru a ajunge acolo;

– nu sunt interesati sa explice Scriptura, sa fie dascali pentru cei care vor s-o inteleaga, nu simt compasiune pentru ceilalti dorind ca si altii sa cunoasca harul lui Dumnezeu si sa beneficieze de el; ei cauta beneficiul propriu si fac din Evanghelie si credinta o sursa de castig (dupa cum scria si Pavel, cand ii spunea lui Timotei ca unii cred ca evlavia este o sursa de castig);

– nu-i veti gasi saraci, dar plini de pace sufleteasca, mereu in „ograda” altora, ajutandu-i; nu-i veti gasi in lipsuri;

[va urma]

1. Opinii. Distrugatoare. Erezii.

„Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică.” (2 Petru 2: 1, NTR)

Textul din NTR are o nota de subsol la cuvantul „erezie” din citatul de mai sus: „parere”.

Intr-adevar, cuvantul „erezie”, care apare si in traducerea Cornilescu, este o transliterare in limba noastra, nu o traducere. Traducerea acestuia, insemnatatea, este „parere, opinie”. Iata-ne, asadar, in vremuri potrivite pentru acest cuvant, in timpuri in care „fiecare (e) cu parerea lui”, cand „doar nu o fi adevarat numa’ ce zici tu” si alte asemenea… pareri.

Versetul pe care l-am citat in antet face o asemanare pe baza unei dinstinctii. Distinctia este intre Laos si Eclesia, iar asemanarea este legata de faptul ca exista agenti care vor sa strice ordinea divina in ambele contexte:

1. In perioada de dinainte de Cristos, in speta de dinainte de coborarea Duhului Sfant (cand s-a format Biserica), Dumnezeu a vorbit („in vechime, parintilor nostri”, asadar, parintilor evreilor) poporului Israel (popor, laos) prin profeti, prooroci;

2. In vremea Bisericii, Dumnezeu indruma pe cei care fac parte din aceasta prin „invatatori”, „dascali”.

Textul ne spune ca, dupa cum in mijlocul poporului Israel, in perioada in care Dumnezeu vorbea prin prooroci, au aparut si pseudo-profeti (pseudoprophetai), tot asa, in Biserici („intre voi”) vor aparea pseudo-invatatori (pseudodidaskaloi). In linii mari, inselatoria a fost si atunci si va fi si acum. Oameni mincinosi s-au erijat in profeti odata, se vor erija si acum, in invatatori.

Un invatator, un dascal, in contextul Noului Testament, are rolul de a preda oamenilor invatatura sanatoasa, biblica, despre care Scriptura vorbeste de multe ori in termeni concreti. Cuvintele traduse in limba romana cu „invatatura”, „doctrina sanatoasa”, „dreptarul invataturii sanatoase” sunt chiar cele care formeaza invataturile revelate ale lui Dumnezeu, ceea ce, pe larg, numim „Cuvantul lui Dumnezeu”, in dorinta noastra de a sublinia ideea de apocalipsa, de revelatie.

Trebuie sa stabilim in termeni clari un lucru important – in sfera aceasta pe care o propune religia, Biblia, credinta, crestinismul, filosofia, oamenii, indiferent cine sunt ei, emit doar pareri. Ei nu emit afirmatii absolute prin ei insisi pentru ca nu pot sa faca aceasta. Ei nu pot, chiar daca s-a incercat o impunere in acest sens, sa vorbeasca ex cathedra. Oamenii se situeaza, nu definesc din ei insisi. Ei se pozitioneaza, nu emana. De la ei, oamenii nu pot determina ceva, ex nihilo sau de nuovo. Omul are limitarea aceasta. El se pozitioneaza, fie in sfera unor alte pareri, fie in sfera unor revelatii sau pseudo-revelatii. Revelatia (nu si pseudo-revelatia) trebuie sa fie, fiindca asa o definim, extrinseca fiintei umane. In crestinism, vorbim despre revelatia divina. In complexitatea care se dezvolta in subsidiar, omul, prin rationament, ajunge la diverse concluzii. El poate si sa ajunga la anumite informatii foarte clare, pe care de gaseste ca fiind fundamentale, de baza. Totusi, aceste elemente sunt tot opinii ale acestuia. Postmodernismul ne arata foarte clar relativitatea rezultatelor de care este in stare omul – parerea.

Asadar, nu discutam acum despre natura parerii, ci despre valoarea ei. Pentru ca, o raportam la ceva absolut. In cazul nostru, la revelatie, la invatatura curata a lui Dumnezeu, adusa noua prin Domnul Isus Cristos, garantul provenientei divine a ceea ce numim „cuvantul vietii”. Dumnezeu, dupa ce s-au terminat zilele in care a vorbit prin profeti, ne-a vorbit (noua, oamenilor) prin Fiul, adica prin Isus Cristos. Aceasta este pretentia Bibliei, aici ne miscam noi. Evident, articolul de fata nu are pretentia ca dovedeste provenienta divina a Bibliei, ci pleaca de la o atare premisa, scopul lui fiind altul.

Parerea noastra, in raport cu Biblia, poate sa fie una corecta sau una gresita. Fiindca, in fata Cuvantului revelat, parerea noastra se determina, se descopera ea insasi, se dezgoleste. Si, dupa cum in vremea veche au venit unii in Israel avand pretentia ca sunt trimisi ai lui Dumnezeu si ca spun cuvintele lui Dumnezeu, dar nu au fost trimisi de El si ceea ce au profetit a fost o minciuna a lor, spusa din pornirea inimii lor, tot asa si in vremea de acum, se vor ridica unii oamenii care, prezentandu-se ca invatatori in Biserica, vor da ca invatatura o minciuna, o parere falsa, a lor. Parerea lor despre Dumnezeu si invatatura Bibliei nu va fi una conforma cu aceasta, si, deci, va fi o pseudo-parere-adevarata, o erezie. Acesti oameni, pseudo-invatatori ai adevarului divin, sunt caracterizati de apostolul Petru in pasajul de unde am selectat citatul cu care incepe acest articol. Ei sunt ereticii.

Iata cateva observatii adiacente:

1. Auzim argumente de tipul: „Doar nu crezi ca vor merge numai baptisitii in cer”, in mijlocul unei discutii cu privire la diverse pareri despre credinta si viata crestina. Putem sa extrapolam, argumentele nu se refera doar la baptisti, am dat un exemplu pe care l-am intalnit.

Vom observa ca, desi aceste argumente sunt folosite langa noi, ele nu provin neaparat de langa noi, au fost preluate de undeva. Sursa? Acesti speudo-invatatori despre care vorbeam.

Scopul unei asemenea argumentatii nu este, cum pare, sa ne ajute sa intelegem ca nu doar baptistii merg in cer (pastrezi linia exemplului, pentru coerenta) – desi, evident, este o eroare sa crezi ca doar baptistii merg in cer, cand, teoretic, exista chiar posibilitatea ca niciun baptist sa nu mearga in cer, la un moment dat, in istorie – ci este un tip de argumentatie larg intalnita astazi care are menirea sa discrediteze un argument stabil, care in mod clar trebuie sa fie oarecum clasic (nu ma refer aici la tipare vechi sau la forme si pereti de morminte frumos varuiti pe dinafara).

In plus, e posibil ca acele invataturi „baptiste” sa fie si biblice… Si, in definitiv, aceasta conteaza, nu?

2. Parerile acestea mincinoase trebuie sa fie introduse „pe furis”, prin procedeul numit „strecurare” (nu „strecuratoare”). Ele nu au cum sa reziste daca sunt spuse direct, dintr-o data, ca ar fi evidenta discrepanta dintre ele si adevar. Trebuie manipulate si introduse cu grija, cu pricepere, cu miselie. Ele se raspandesc cel mai bine in Biserici de la om la om.

3. Cand sunt predicate, sunt prezentate cu dibacie, elegant, sunt intretinute, vopsite ca originalul.

4. Sunt aparate, dar nu cu piciorul, pumnul si alte parti componente ale impunatorului fizic al omului, ci cu aducerea in prim-plan a unor valori precum: dragostea, fratietatea, unitatea, marturia crestina… Putini sunt cei care le nasc, cei mai multi le promoveaza, le imprasie, dintre care cea mai insemnata parte habar nu are ce face, dar crede cu tarie ca stie. Spun asa fiindca pasajul biblic ne lasa sa intelegem raportul de forte – cativa sunt invatatorii mincionsi, dar multi sunt cei atrasi de acestia de partea lor (a se citi tot cap.2 din 2 Petru).

5. Ideea ca cineva nu crede pe nimeni, doar ce discerne el, e oarecum o iluzie. In lumea reala, influentele celorlalti sunt mai mari decat credem. De fapt, invataturile pe care le promovam, chiar cand credem ca sunt ale noastre, s-ar putea ca de multe ori sa nu fie, de fapt, o concluzie la care am ajuns noi.

Mai ales in vremea noastra, chiar crede cineva ca el nu e influentat de media, de facebook, de ceea ce citeste, de ceea ce aude, de discutiile pe care le are, de poza de pe facebook care face mai mult decat 1000 de cuvinte? De atatea altele de care nici nu realizam ca suntem influentati? Va trebui sa realizam ca noi avem doar pareri, dar va trebui sa ne evaluam parerile in raport cu invatatura sanatoasa a Bibliei si sa vedem ce fel de pareri avem!

6. Increderea in „oamenii Bisericii” a scazut mult si abrupt. Si, de multe ori, pe buna dreptate… Cei care trebuiau sa dea directie s-au pierdut-o pe a lor de mult… Scaunul, insa, pozitia, nu au vrut sa le piarda… Si, de aici, restul relelor. Asa ca, indiferent de valoare, experienta si gradul de potrivire cu cele ale Bibliei, cam toti sunt pusi in aceeasi oala, tratati cu lipsa de respect si indiferenta, in spiritul vremii. Dupa cum Basescu e de vina pentru toate cele din sfera politicului autohton, tot asa pastorul pare sa fie a-toate-vinovatul pentru ce se intampla in Adunari. De unde, in relatia cu cei care ar mai putea sa spuna o parere biblica: obraznicie, tupeu, nesimtire si alte astfel de valori injositoare, dar la mare cautare astazi.

Se deschide aici un alt subiect, in care nu am sa intru, al atitudinii fata de pastorii Bisericii (ma refer aici la intelesul larg al cuvantului „pastor”). Din pacate, intr-o lume care-si bate joc de autoritate, o asemenea atitudine s-a „strecurat” si in Biserica… Adevarat, multi „prea-fericiti”, „pastori” si alte „fete bisericesti” au profitat de pe urma bunului nume al „meseriei” lor si au necinstit slujba pe care ar fi trebuit s-o faca, probabil, altcineva. Totusi, nu despre asta vorbim. Existenta raului, in niciun domeniu, nu a dat dreptul nimanui sa pedepseasca binele si sa se ascunda dupa un astfel de argument.

7. Sunt unii mai sfinti daca le spun altora ca nu e bine cum traiesc acestia? Vor sa para mai buni, mai inalti, mai deosebiti? E posibil sa fie asa. Dar, evident, e posibil sa nu fie deloc asa. Si, tocmai aici e problema. Ca, daca cineva iti vrea binele si-ti spune parerea lui ca nu e bine ce faci si tu i-o-ntorci certandu-l ca de ce vrea sa fie el mai sfant ca tine? Poate e! Oricum, ideea ca cineva nu poate sa spuna altora ca gresesc, fiindca el e tot om si are doar o parere, este ea insasi doar o parere si, evident, la fel de valoroasa. Astfel ca, o asemenea abordare nu are nicio valoare, daca vrea cineva sa ma inteleaga.

8. Ce putem face? Ar trebui sa nu mai ascultam nicio parere, ca sa nu fim mintiti? Pai, daca am face asta, ar trebui sa ramanem cu parerea noastra, existand riscul sa ne… mintim singuri… Ca si noi, ca si ceilalti, avem… tot o parere. Ea poate sa fie adevarata sau mincinoasa, in raport cu invatatura Scripturii.

Atunci, pe cine sa credem?

In primul rand, erezia este, de fapt, o parere. Este doar o parere. Pe cand, invatatura conforma cu Scriptura, nu este doar o parere, ci este afirmarea adevarului revelat. Ceea ce este mai mult decat o parere. In al doilea rand, vorbim despre invatatorii mincinosi care, chiar daca se prefac, nu se pot si transforma…

Petru ne vine in ajutor cu o caracterizare a invatatorilor mincinosi, care sa clarifice putin scena. Va urma.

Allhalloween. Sfintii si martirii. Mortii si anul liturgic

Nu mi-am propus sa scriu despre halloween in acest an, fiind ocupat. Totusi, a trebuit, fiindca s-a intamplat ceva. Niste copii au venit la usa mea, imbracati urat, vopsiti urat pe fata… Si m-am gandit… A trebuit sa ma gandesc, nu pot altfel, fiecare cu problemele lui…

As pune in discutie unele aspecte. As pune niste intrebari, as ridica niste probleme, as pune in contradictie anumite realitati/intamplari simultane.

1. Intrebari

– Cum de a prins aceasta „sarbatoare” in lumea crestina a ortodoxiei din Romania?

– Evident, majoritatea nu a promovat acest obicei, atunci cum a ajuns sa fie abordat la o atare scara, astazi?

– De ce am fi impotriva acestei sarbatori, doar fiindca nu suntem obisnuiti cu ea?

– Se pleaca de la ideea de a ridiculiza moartea, dar oare printr-o asemenea manifestare o facem? Sigur asta propune sarbatoarea, sau propune altceva?

– Are sens sa ridiculizam moartea?

– Se spune ca e o sarbatoare plecata din crestinism. Ok, dar este pentru aceasta neaparat buna? Adica, originea unui lucru il face pe acela implicit valoros?

– Este aceasta sarbatoare rezultatul unei abordari teologice gresite asupra cultului mortilor si a altor chestiuni conexe?

– Trebuie s-o acceptam fiindca nu avem ce face, ca suntem romani si suntem cei dupa care se calibreaza definitia cuvantului „moale”?

– De ce nu masti cu o estetica a frumosului?

– Este halloween o incercare de a inlocui craciunul?

– Evident, e vorba de bani, de castiguri. Dar, e doar atat? Poate… Poate nu…

– De ce se implica scoala in chestiune? Nu ar trebui ca in scoli sa se puna accentul pe educatie in alt sens?

 

2. Contradictii

– Cum de parintii isi invata copiii intr-un cadru pozitiv, luminos, dar ii incurajeaza sa fie cu totul altfel in aceasta zi din an? De ce? Cum se potrivesc cele doua abordari?

– De ce s-ar ridica vocile impotrivitorilor crestinismului sa critice Craciunul si Pastele, dar sa accepte aceasta sarbatoare, daca provine din crestinism?

– Sunt toti mortii intruchiparea uratului, ca sa avem o estetica a uratului ca exclusivitate reprezentativa in obiceiurile acestei sarbatori?

– De ce merg romanii la moaste fiindca sunt „crestini ortodocsi” dar nu mai sunt, brusc, atunci cand e vorba despre Halloween?

– Daca argumentam ca intunericul nu trebuie neaparat vazut ca rau si lumina nu neaparat ca bun, atunci de ce doar estetica uratului in obiceiul acestei zile? De ce nu doar estetica frumosului? Fiindca, evident, dupa acelasi rationament, moartea nu ar fi ceva neaparat rau…

– Ii invatam pe copii in scoli ca trebuie sa fie ingeri, dar apoi ii incurajam, didactic, sa fie monstri, macar pentru o zi… Interesant, nu? Oricum, consecventa in niciun caz. Ipocrizie?

– Acesta „sarbatoare” apare in relatie cu… nu o sa va vina sa credeti… martirii, sfintii… (concepte crestine); de ce oare? nu vad vreo legatura… Eu percep si inteleg altfel toate relatarile biblice si toata istoria crestinismului (atat cat o cunosc), nici nu mi-ar trece prin cap o asemenea asociere…

 

3. Probleme

– Din toate acestea, cat pricep bietii copii?

– Cum sa le spun copiilor ca eu resping acest obicei, dar nu pe ei, cand ii refuz la usa? De ce sa ma forteze pe mine sa-i resping? De ce sa ma forteze sa fiu pus fata in fata cu aceasta decizie pe care trebuie s-o iau? Este acesta un atac personal, fata de mine, la care sa raspund ca atare? Daca da, atunci e razboi, clar! Oricum, eu ma simt pus intr-o situatie penibila…

– Nu as da vina pe sarbatoare pentru raul din lume, am vazut multe reactii care infiereaza obiceiul, ca-i rau in sine… oare nu noi l-am inventat, nu noi l-am promovat, nu noi l-am ingaduit? Adica, da, sa fie si o reactie, sa se ia atitudine, dar nici sa mergem in extrema de a-i face pe toti draci si satane, iar noi, evident, cei buni, personajele pozitive…

– Sunt curios de argumente pentru o astfel de sarbatoare…

– Este interesant faptul ca o astfel de sarbatoare pare sa fie respinsa de biserica ortodoxa din Romania, dar prinde foarte mult intr-o tara preponderent… ortodoxa.

– Mi se pare ca noi intelegem ideea de distractie ca pe ceva negativ, de obicei. Adica, de ce nu m-as distra fara sa beau, fara sa ajung prin santuri drogat si fara sa ma imbrac urat si sa ma vopsesc pe fata ca un drac rosu sau negru?

– Nu vi se pare ca viziunea oamenilor despre demoni este una a evului mediu? Adica, trebuie neaparat ca „diavolul” sa fie cu coarne si rosu (de exemplu)? Nu poate sa fie imbracat in alb, cu aripi frumoase si vorband cu blandete?

– Are de-a face sarbatoarea cu cultura/incultura oamenilor, cu o anumita intelegere asupra lumii si a vietii (mortii)?

– Deschis si o problema mai acuta – de ce nu exista o promovare a esteticii frumosului, a bunului simt si a culturii prin valoare? De ce nu promovam, in generatia tanara, valori precum: cititul, imbracamintea frumoasa si decenta, bunul simt in exprimare, valoarea celor care gandesc si care pot face ceva bun, folositor s.a.m.d.? De ce lipsesc acestea, la scara larga? Oare pentru ca toti putem sa fim rai, dar nu toti buni? Atunci, evident, raul nu-i tot una cu binele, chestiuni relative. Iar, daca este asa, atunci de ce am promova raul in detrimentul binelui? (apropos, tangential, daca lumea noastra ar fi duala, in sensul raportului dintre rau si bine, atunci am avea, nu-i asa, si o sarbatoare a ingerilor, soarelui, luminii, frumosului, candva dimineata, chiar daca tot intr-o intelegere de tip ev-mediu cu privire la aceste aspecte?).

– Daca se preda in scoli acest obicei, evident, copiii vor lua invatatura ca si pe orice altceva. Ce ne face sa credem ca nu vor fi invatati, pe viitor, orice ca fiind bine? Homosexualitatea? Evolutia? Omul pe acelasi nivel cu animalele? Familia e doar un moft? Sexualitatea e binele absolut? Daca nu ne facem cruce suntem fara Dumnezeu? Si cate altele…

– Fara lipsa de modestie, cu respect si consideratie, eu totusi nu cred ca profesorii au pregatirea necesara sa faca activitati cu copiii, in scoli si gradinite, pe tema aceasta a halloweenului… Intram in alta discutie. Dar, totusi, ne trimitem copiii la scoala sa fie invatati „carte”. Daca se adreseaza probleme legate de abordarea conceptiei despre lume si viata, de ce ar fi invatati copiii nostrii valori ca aceastea: estetica uratului ca distractie, ideea ca nu exista Dumnezeu, ideea ca Dumnezeu ar fi doar dupa cum Il defineste cineva anume (care, la o adica, Il poate defini si eronat, daca presupunem ca Dumnezeu chiar exista, nu?). Cine dicteaza ce sa invete copiii in scoli si de ce, fiindca e clar ca nu majoritatea? Cine si de ce? E important, insa, nici sa nu cadem in teoriile conspiratiei. Totusi, am putea raspunde la aceasta intrebare?

 

Mai sunt multe…

Eu sunt impotriva acestui gen de „sarbatoare”. Din principiu. Am si argumente, dar mai degraba m-ar interesa argumentele pro, ca nu-mi vine in minte niciunul si, totusi, e atat de populara aceasta… sarbatoare a esteticii uratului.

L-a facut omul pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui?

L-a facut omul pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui? Sau, este Dumnezeu produsul creativitatii omului? Mai larg, este divinitatea produsul umanitatii?

Studiile perioadelor istorice la care avem un oarecare acces, prin cercetarea unora care isi dedica viata pentru asa ceva, ne aduc anumite informatii. Acestea sunt puse pe o masa si cer o interpretare, o intelegere. De aici, nevoia de a intelege, de a explica, de a contextualiza, de a naste idei, modele, teorii.

O teorie legata de divinitate este ca o omul a incropit-o pe acesta si nu invers. Cand grupurile de oameni erau pasnice, zeitatile lor era asa. Cand erau razboinici oamenii, isi faureau zeitati dupa chipul si asemanarea lor. Odata cu stratificarea societatii, a aparut o stratificare si in „divinitate”. Am concluziona, asadar, ca divinitatea a fost urmarea umanitatii.

Dar, sa nu ne grabim…

In primul rand, faptul ca oamenii si-au facut zei dupa chipul si asemanarea lor, nu demonstreaza ca orice zeitate ar fi rezultatul umanitatii. Nu putem sa fortam logica, prin indoire, sa ne dea concluzia asta.

Gestul omului de a-si face zei, idoli, evident tipic acestuia dupa o privire sumara asupra istoriei, ne arata o tendinta a omului si nu ne ofera dovada suprema asupra existentei sau provenientei divinitatii. Daca omul a obisnuit sa-si faca idoli sau zei care sa-i semene, atunci inseamna ca omul are o problema in acest sens, in constitutia fiintei sale.

Cineva ar putea argumenta ca acum, emancipandu-se, omul nu mai crede in divinitate. Dar, sa urmarim tiparul – omul nu mai crede in divinitate, prin urmare, el considera ca divinitatea… nu mai exista. Ca si pana acum, cand credea ca zeul e ca el sau cum credea el ca ar trebui sa fie.

In alta ordine de idei, vom observa ca omul si-a definit idolul dupa cum credea el ca este acesta, nu dupa cum era acesta. Adica, exista posibilitatea ca sa exista o zeitate reala pe care omul s-o defineasca dupa propria placere referindu-se la ea. Prin urmare, modul in care omul isi defineste obiectul studiului nu defineste insusi obiectul acesta, ci-l deformeaza doar in ochii unei a treia persoane/parti, observatorul exterior.

Apoi, faptul ca omul a descoperit inscriptii si vestigii, obiecte sau a dedus ritualuri si si-a facut o oarecare parere asupra unor religii pe care le-a dedus, mai mult sau mai putin corect, pe baza a ceea ce a gasit in pamant sau pe peretii pesterilor, nu inseamna ca omul poate defini toata societatea din perioada pe care incearca s-o inteleaga. Ci, doar acea partea a societatii care traia in acest context. Putem presupune ca toti oamenii acelor vremuri pictau pereti si se inchinau la animale sau la pietre, la soare sau la zeitati mult mai abstracte? Putem, dar numai ca un tabiet, fiindca in mod logic nu putem concluziona asta. La fel de bine, putem presupune ca au existat oameni care s-au inchinat unei zeitati care nu se putea infatisa prin desene si, nedescoperind desene despre ea, nu am avea cum sa stim despre ea. Si inca o mie de scenarii, doar in introducere… Prin urmare, nu putem forma, oricat de mult am vrea, o teorie care sa cuprinda totul despre umanitate si zeitate, in istorie, pe baza a ceea ce descoperim in arheologie.

In realitate, exista religii care au traversat multe generatii si si-au pastrat neatinse zeitatile. Mozaismul, de pilda. Deci, avem cel putin un exemplu din viata reala in care omul contemporan la un moment dat nu isi face zeul dupa chipul si asemanarea lui.

Astfel, este normal sa nu negam prosteste istoria si ce a descoperit omul in trecutul istoriei lui. Chiar in prezent sunt evidente tendintele omului catre religiozitate, prin aceea ca-si imagineaza zeitatea dupa cum e el sau dupa capacitatea sa de gandire. El isi face astfel un fel de idoli, de care ar avea nevoie, la care sa-si caute implinirea dorintelor.

De pilda, omul ia un lemn. Face din el niste bucati subtiri si aprinde focul la care se incalzeste. Din ce a mai ramas isi face un idol, un chip. Si apoi se inchina acelui chip in timp ce sta la foc si se incalzeste. Si nu are capacitatea sa vada ca idolul sau e lemnul care arde, adica nu face distinctia intre lucrul de care se foloseste avand o nevoie imediata si acelasi element pe care-l identifica intr-o cu totul alta sfera pe cand, evident, nu e. Asadar, mai intra in discutie si capacitatea omului de a percepe lucrurile, de a intelege, inainte de a exprima.

Avem, astfel, capacitatea omului de intelegere, exprimarea a ceea ce poate intelege si faurirea a ceea ce spune ca este ceea ce crede. Si, pe langa aceastea, totusi, mai avem si posibilitatea existetei unei divinitati care sa nu fie produsul omului, indiferent daca omul cunoaste ceva despre aceasta sau nu.

Prin urmare, argumentul acesta este unul foarte slab, puternic poluator al gandirii. El nu clarifica, ci tulbura. In ce ma priveste, caut sa inteleg lumea si viata prin clarificarea lucrurilor nu prin tulburarea lor.

Cel care spune ca omul l-a facut pe Dumnezeu nu e mai bun cu nimic de cel pe care-l acuza ca l-ar fi facut pe Dumnezeu. Fiindca el, acuzatorul, isi imagineaza o lume proprie fara Dumnezeu din pricina ca si-a propus sa creada ca acesta nu exista. Si tot ceea ce va argumenta va avea un coeficient de influenta din acest punct de vedere. Argumentele lui nu pot fi vazute ca fiind autentice. In ceea ce acuza pe altii se ragaseste si pe el, rasturandu-si propriul argument.

Acest argument este specific celui care deja este un sceptic, dupa cum si-au facut unii zei/idoli cand deja erau gata sa faca asta. Cel care nu vrea sa creada in Dumnezeu inventeaza acest argument, dupa cum inventeaza si cel care vrea sa creada in Dumnezeu un alt argument, ambele false. Aceasta nu inseamna nici ca exista Dumnezeu, nici ca nu exista. Dar, fiindca argumentul este impotriva existentei lui Dumnezeu, concluzia este ca nu demonstreaza deloc ca Dumnezeu nu exista, ba chiar nu vorbeste despre acest subiect. El se refera strict la reactiile naturale ale oamenilor de a inventa o divinitate dupa voia lor, pentru a se linisti oarecum in cautarea lor sau in vina pe care o resimt.