Maniheul medieval – scurtă recenzie de carte

steven-runciman---maniheul-medieval_c1

Autorul prezintă o lecție istorică în legătură cu continuatorii dualismului caracteristic gnosticismului contemporan Bisericii Primare, în sensul vectorului spatio-temporar dinspre teritoriile Răsăritului înspre Europa de Apus. După fiecare astfel de incursiune istorică, el prezintă și caracteristicile învățăturilor respectivelor erezii.

Pentru cititor, menționez a nu se lăsa influențat de folosirea ideii de erezie oridecâteori nu este vorba de creștinismul oficial, pentru că această carte nu își propune să desemneze, prin studiu biblic, erezia ca atare sau caracteristicile ei, sau, mai degrabă dreapta credință. De altfel, nici prezenta recenzie nu-și propune acest lucru.

În speță, cartea este folositoare pentru cei care vor să înțeleagă întinderea în timp a învățăturilor gnostice, peste teritoriile Europei și peste vremurile perioadei medievale. După cum subliniază și autorul, creștinismul majoritar (ortodox sau catolic) a pus eticheta de maniheu și altor credințe creștine care nu aveau nimic de-a face cu învățătura de predanie gnostică.

De asemenea, sugerez că această carte poate să clarifice în mintea unora problema provenienței baptiștilor, mai ales că se fac anumite confuzii grave în legătură cu calitatea creștină a persecutaților bisericii mainstream contemporane acelora. Se pun, de multe ori, în aceeași oală: lolarzii, bogomilii, catarii, ba chiar protestanții.

Apoi, cartea poate să lămurească și unele idei din mediul protestant din România, dar nu sugerez nimic, la cititorului această plăcere, dacă o va descoperi, fiindcă tot e vorba de gnoză

Mai jos, câteva citate din carte, fără să le comentez:

„În Armenia secolului al V-lea, secta era destul de activă, iar în veacul următor în jurul Edessei este atestat un număr considerabil de mesalieni, numiți în aceste părți eustațieni sau marcianiți, după cei doi lideri ai lor… Până și în secolul al VII-lea se bucură de înflorire, când Maxim Mărturisitorul vorbește cu nemulțumire despre ei, aplecându-se și asupra unora dintre episcopii lor, aserțiuni redate de un teolog din mediul monastic cândva pe la sfârșitul aceiuiași secol. Probabil că în această vreme a intervenit și dislocarea lor către vest, survenită în urma atacurilor arabilor, moment din care cad în anonimat pentru o lungă perioadă de timp. În momentul reapariției lor pe scena istoriei, în secolul al XI-lea, mesalienii sunt o comunitate solidă, trăitoare pe teritoriul provinciei Tracia. Îi vom întâlni aici și mai târziu, puși pe prozelitism în rândul vecinilor.

Importanța fenomenului mesalian rezidă în amestecul de doctrine gnostice dualiste cu fervoare populară evanghelică. Ei și-au cimentat doctrina cu cărți, spre deosebire de alți clerici, de aceea învățăturile lor s-au păstrat pentru uzul ereticilor ce vor fi să vină, într-un vast corpus de literatură de factură gnostică.”

„Populația a scăzut și ea, s-a retras din ce în ce mai mult în văile și pe costișele munților, în Pindul meridional, dar mai ales în Carpații transdanubieni, pentru a da naștere dupa mai multe secole vlahilor sau românilor, cum sunt cunoscuți astăzi. Prea puțini dintre acești războinici revărsați din Răsărit s-au menținut însă. Ținuturile pustiite au fost repopulate de un neam mai blajin, de slavi.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 92)

„În 1446, papa și comandantul trupelor maghiare Iancu de Hunedoara l-au silit pe Ștefan Toma să înceapă persecuția supușilor săi patareni. Acesta a consimțit să le interzică ridicarea de noi biserici ori repararea celor vechi. Ulterior, în 1450, stârnit de nunțiul papal, le-a ridicat și dreptul de a mai celebra slujbe.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 152)

„De asemenea, și Biserica Valdenză, pe care teologii contemporani o socoteau a fi precum bisericile catare, nu avea de fapt nimic în comun cu acestea, în afara faptului că împărtășea anticlericalismul ascetic caracteristic perioadei. Valdenzii erau creștini protestanți, care cautau să revină la puritatea Bisericii primare. Nu avea legătură cu dualismul catarilor. Propovăduirea ascetismului și a abstinenței se datora în cazul lor unei tendințe puritane de autodisciplinare și ură față de lux, nu unei concepții filosofice legate de răutatea ființială a materiei și de dezideratul sinuciderii speciei. Chiar și acolo unde organizarea lor o copia pe cea a catarilor, precum existența unei caste de Inițiați sau Desăvârșiți, formată printr-un COnsolamentum, inițierea acestora nu avea niciun element esoteric. Era doar o manieră de a numi slujitori a căror consacrare să nu vădească nicio urmă de tradiție clericală.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 166)

Apoi:

„Numai odată cu generalizarea practicii de a acorda Botezul mai devreme, pentru ca și cei morți de tineri să se bucure de calitatea de membri ai Bisericii, toți prozeliții au putut deveni, prin itnermediul pedo-baptismului, inițiați; și traptat, odată cu generalizarea acestei ceremonii inițiatice, a crescu importanța Mirungerii. Astfel, până la sfârșitul secolului al V-lea nu mai exista altă aristocrație spirituală în cadrul Bisericii în afara ierarhiei oficiale. Sectele gnostice însă, ca o consecință a importanței pe care o acordau gnozei lor, și-au păstrat mai vechile practici. Astfel, atunci când clericii medievali îi acuzau pe eratici de menținerea unor caste de Aleși ori Desăvârșiți, ei atacau în fapt o practică a Bisericii primare, iar ceremonia eretică de inițiere pe care o înfierau cu oroare era aproape în întregime echivalentul slujbei prin care primii creștini erau primiți în Biserică.” (Steven Runciman, „Maniheul Medieval”, ed. Nemira, pag. 220)

Și:

„Autorii care îi consideră pe protestanți, reformai ori chiar protestanții timpurii, precum lorarzii ori husiții, ca fiind urmași ai catarilor dovedesc necunoașterea protestantismului. Chiar dacă și pentru Wyclif, Luther ori Calvin Satana era echivalentul unui dumnezeu, iar lumea era un loc al răului, dar categoric Dumnezeu era Creatorul, Iehova al evreilor. Niciunul dintre aceștia nu a negat autoritatea Vechiului Testament și nu i-a desconsiderat pe patriarhi. Au dorit doar să reformeze Biserica, nu să instituie o nouă religie. Pentru ei, Hristos era cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, și nu un Eon ori unul dintre cei mai mari Aleși. Înaintașul lor spiritual era mai degrabă Petru Valdenzul decât Mani, Marcion ori oricare altul dintre prorocii dualiști.” (Steven Punciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 224)

Cartea este captivantă, se poate citi într-o zi.

Să nu uităm nici de implicațiile în scrierile lui Dan Brown, un scriitor de mare succes al vremurilor noastre, care atacă virulent creștinismul prin imaginarele sale cărți. Apologetica, în acest segment, nu poate să aibă sens dacă apologetul nu cunoaște esența învățăturii gnostice (perpetuate peste veacuri).

 

Sodomitii. Siluirea strainilor in Sodoma

Image result for sodoma gomora

Observati, va rog, in textul din Genesa 19, cand apar homosexualii pentru prima data in Biblie, o caracteristica a acestor oameni.

Homosexualitatea, prin definitie, nu poate sa aiba majoritate intr-un context de inceput. Adica, oriunde ar fi ea, candva a fost intr-o minoritate absoluta. Cum asa? Pai, oamenii se inmultesc natural si nu se puteau naste oameni din homosexuali, ci din oameni normali.

Intr-un context a aparut un homosexual (sodomit), inca unul s.a.m.d.

Dar, cu timpul, pe masura ce puterea lor creste, ii influenteaza pe tot mai multi si-i strica. Astfel, ei, care odata erau minoritari si cautau acceptare, acum devin majoritari si nu o mai ofera. Strainii care treceau pe acolo au fost umiliti de acest barbati, care erau homosexuali in mai multe generatii contemporane (tineri si batrani, spune textul). Si, ridicand plangeri catre Dumnezeu, acesta S-a coborat sa vada daca chiar asa e, prin doi ingeri (mesageri, trimisi, ambasadori).

Acesti ingeri erau straini. Lot, la poarta cetatii fiind, ii vede si le iese repede inainte, se apleaca pana la pamant inaintea lor si le arata ospitalitate. Asta-i arati unui strain (ca era evident ca-s straini), ospitalitate.

Ceilalti barbati din cetate stiau de sosirea lor, dar ei nu le ofera ospitalitate. Daca nu ar fi stiut, nu curgeau cu mic, cu mare, dupa cateva ore, spre casa lui Lot, cu ganduri nebune.

Acesti ingeri aveau de gand sa stea afara. Ei venisera sa verifice plangerile. Cel mai probabil, asadar, plangerile erau din partea unor straini calatori, care au trecut pe acolo, nu au primit ospitalitate (cum se intampla si acum – in afara de Lot, el insusi un strain, la urma urmei, nimeni nu vine sa ofere ospitalitate acestor oameni care ajung in seara, deci, evident, nu mai au unde sa mearga pe noapte) si, dormind afara, au fost asaltati de acei barbati si necinstiti. Adica, au fost fortati, violati sau cum am mai putea sa numim aceasta scarbosenie.

Ingerii, asadar, voiau sa stea afara, in noapte, sa verifice plangerile care s-au ridicat pana la Dumnezeu (vezi discutia anterioara cu Avraam).

Ce se intampla, insa? Homosexualii din cetate, nici vorba ospitalieri, alearga in noapte, in timp ce barbatii aceia doi erau la Lot in casa, spre aceasta locatie cu gandul sa-i ceara afara sa le faca si lor scarboseniile lor. Adica, sa-i violeze. Pardon, imi vine sa scuip.

Cam pana aici toleranta. Cam pana aici curcubeul (cum suna…), adica toti, toate culorile. Nici vorba de toate culorile. Toate culorile, pana devin ei puternici, majoritari. Dupa, Dumnezeu cu mila, la propriu.

Pericolul major pentru o societate aici este – odata infestata, printr-o asa-zisa toleranta, de astfel de indivizi stricati, ea va fi pedepsita de Dumnezeu, fiindca Dumnezeu nu poate sa nu raspunda strigatelor celor siluiti in vreun fel.

Prieteni, astazi homosexualii au reusit sa se ridice atat de mult in societate, incat vocea lor minoritara, inca, este mai puternica decat toate vocile majoritatilor de peste tot. Au presa aservita, care stie cand sa taca si stie cand sa zbiere, au politicieni corupti, pe care pot sa-i plateasca, au fundatii, ONG-uri, alese cu nume pe spranceana, de obicei folosind cuvinte confiscate si deturnate in insemnatatea lor.

Si, in timp ce binele doarme lejer si comod, in intuneric, undeva, raul isi strange ostirile. Norii negri se vad deja la orizont. Omenirea se apropie de un punct grozav. Fiindca, problema asta cu homosexualitatea a mai fost in istorie, dar niciodata la scara asta…

Asta si vedeti, daca sunteti atenti. Vedeti o lupta de clasa, cand clasa nu mai e economica, ci una pusa cu forta in zona inechitatii sociale. Fiindca ei au confiscat ideea de umanitate (de unde, notiunea de homofobie). Vedeti oameni care spun ca albii crestini vor sa le faca rau, ca nu sunt toleranti. Si, cand colo, daca iese Trump presedinte (caruia nu-i iau apararea in vreun fel, nu asta e scopul aici), ies pe strazi, il injura in scandari, ii spun sa plece, ca nu e presedintele lor etc. Pai, unde a disparut toleranta? A, toleranta doar fata de ei. Aha. De ce? Pai, simplu – ei nu au de gand sa traim toti in pace si iubire, ca oameni fain (cum se zice acum si e plina lumea tot numa de oameni faini), ci au de gand sa fie majoritari ei sa ii scoata din ecuatie pe ceilalti si sa ii oprime si sa-i supuna la ce e mai abominabil.

Cam aici se va ajunge. Credeti ca daca presa tace cand sunt ucisi mii de negrii, arabi si femei de catre musulmani (ca-s crestini) si nu vedeti nimic pe TV sau Internet despre asta, va zice ceva cand siluitorii in masa se vor plimba noapte pe strazile oraselor in cautarea de straini si de oameni care nu-s ca ei, sa le dea o lectie?

Si, pentru ca nu se intampla acum, inseamna ca se va intampla in curand, adica in lumea copiilor nostri. Ei bine, tocmai pe copiii nostri trebuie sa-i aparam noi. De aceea, nu avem voie sa fim indiferenti la ce se intampla acum. Nu e nevoie de un raspuns violent si plin de ura, dar e nevoie de un raspuns ferm si fara echivoc.

Este vremea cand cine tace e complice.

3. Invatatorii ereziilor. Ce-i da de gol? Semnale inselatoare despre ei

Acesta este un al treilea articol dintr-o serie, continuare a acestora:

1. Opinii. Distrugatoare. Erezii

2. Despre opinii. Opiniile de tip erezie. Despre cei care le dezvolta

Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică.” (2 Petru 2: 1, NTR)

[continuare de aici]

7. Umbla dupa pofta stricata a firii („Umbla dupa pofta stricata a firii si dispretuiesc autoritatea” , 2 Petru 2: 10)

– a firii, adica „a carnii”; „poftele depravate ale firii” apare si in vrs. 18 (trad. NTR); carnea, firea noastra, s-a stricat odata cu intrarea pacatului in lume, dorintele, poftele sunt si ele influentate de asta, devenind depravate, stricate. Invatatorii mincinosi sunt manati in calea lor de pofta stricata a firii, departe de dorintele arzatoare sfinte ale Duhului Sfant care-i calauzeste pe adevaratii invatatori, pe oamenii lui Dumnezeu;

– atitudinea lor si invatatura pe care o dau ei se formeaza ca sa poata sa-si implineasca dorintele alterate, stricate, ale firii pamantesti, dorintele depravate carnale (ex: predicarea permisivitatii, ca sa poata sa traiasca in adulter si placeri, predicarea dupa placul audientei, ca sa atraga de partea lor pe cei creduli si sa-i foloseasca apoi spre implinirea propriilor scopuri etc.)

– este destul de grav ca un invatator dintre cei din Biserica umbla dupa asa ceva, mai ales ca ar trebui sa fie primul care sa stie ce a facut pofta stricata a carnii si unde i-a dus aceasta pe oameni (de fapt, din cauza ei se pocaiesc oamenii, din cauza firii lor alterate au nevoie de mantuirea lui Dumnezeu); practic, acesti invatatori fac cale intoarsa de la drumul credintei.

8. Dispretuiesc autoritatea (2 Petru 2: 10)

– nu este vorba doar de atitudine, doar de respingerea autoritatii, ci mai ales de abordarea ei in inima; intai de toate ei dispretuiesc autoritatea si apoi se si comporta astfel: in vorbire, in gesturi, in reactii;

– e vorba aici de autoritatea Bisericii, dar, tiparul trairii acestor oameni se vede si fata de orice alta autoritate (ii vezi cum vorbesc despre pastori, despre alti frati din Biserica, despre primari, alti conducatori, presedinte); nu ca nu ar fi oameni in aceste pozitii care au gresit, ci ei, fiindca dispretuiesc autoritate, o ridiculizeaza si isi bat joc „de ce nu cunoscu” (fiindca, evident, ei nu stiu ce-i aia autoriate, nu au avut, nu au si nici ca vor avea);

– cred ca am vazut multe astfel de stari in zilele noastre, in Biserici, printre oamenii care ar trebui sa fie duhovnicesti… foarte multe dintre reactiile exprimate in public, fara rusine, sunt consecinta dispretului fata de autoritate; chiar ingerii, care sunt mai tari decat acesti defaimatori indrazneti, au o alta abordare fata de autoritate… ce sa mai vorbim despre Cristos si exemplul de traire pe care ni l-a arata cand ne-a spus sa-l urmam daca vrem sa fim ai Sai…

9. Sunt indrazneti si aroganti (2 Petru 2: 10)

– sunt indrazneti, adica incisivi, curajosi in sensul rau, gata sa vorbeasca, sa argumenteze, sa arate ca nu-s „prostii satului” si ca ei stiu cu ce se mananca chestia asta, cum ii zice… a, asa, teologia…; am vazut astfel de oameni, care abia daca si-au dat si ei seama ca chiar exista invatatura in Scriptura si deja, cu mult tupeu, ii iau peste picior pe oameni ai lui Dumnezeu care au umblat cu el zeci de ani de zile, in frica si evlavie fata de Acela care tine in mana Lui suflarea omului si ii cantareste sufletul intru vesnicie…;

– sunt aroganti, adica in sens strans legat de hedonism (conceptie care proclama placerea drept binele suprem si care face din obtinerea ei principiu al comportamentului) – vezi autos si hedone); adica privesc la placerea lor si ii intereseaza sa invete pe altii in asa fel incat sa fie ei linistiti ca-si pot satisface placerilor (practic, isi vor linisti oarecum constiinta prin aceea ca si altii fac asa cum fac ei); scopul lor e sa fie ei satisfacuti, sa se simta ei bine, sa fie ei impliniti, nu sa fie satisfacut Cuvantul lui Dumnezeu, voia Tatalui care este binecuvantat in veci…

– nu de tupeisti avem nevoie in Bisericile noastre, nu de indrazneti si aroganti, ci de oameni evlaviosi, care traiesc invataturile adevarate, care ii invata e altii voia lui Dumnezeu, nu pentru un castig personal si pentru satisfacerea lor, ci pentru ca Cristos sa se arate si in altii si El sa fie slavit pentru aceasta, dupa cum se si cuvine, fiindca El este sursa tuturor valorilor sfinte si folositoare omului pentru mantuire; da, de astfel de oameni ar trebui sa ne ferim tot mai mult;

– din pacate, acesti oameni par ca au tot mai multe de spus astazi, in crestinismul nostru „de obste”…

10. Promit libertatea, dar ei sunt doar niste sclavi („Le promit libertatea în timp ce ei înşişi sunt sclavi ai depravării”, 2 Petru 2: 19)

– sensul „libertatii” promise de acesti invatatori mincinosi este dat de stapanul pe care acestia il au, de fapt – depravarea;

– adica, in practica, astfel de oameni ii invata pe altii ca pot sa faca tot felul de lucruri si fapte din sfera depravarii, a coruptiei, in ideea ca Dumnezeu ar fi de acord cu asta;

– si, ce libertate ar putea sa promita unul care-i sclav altuia (care, poate-i liber)? Si, totusi, iata ca… „multi ii vor urma”…

– libertatea aceasta este capcana in care cad foarte multi si astazi, ferm convinsi ca sunt liberi, in timp ce sunt biruiti de lucrurile pe care le fac, chipurile in libertate, fiind, de fapt, sclavii lor („caci, fiecare este biruit de ceea ce este invins);

– multi sclavi „liberi” ai depravarii sustin astazi, cu nerusinare, ca sunt crestinii lui Dumnezeu… Petru ne atentioneaza sa nu credem ca daca Dumnezeu nu „zice” nimic, acum, la afirmatia lor, pierzarea lor nu e hotarata de multa vreme si pedeapsa lor nu e deja data, in chiar destrabalarea lor;

– prin argumente din sfera aceasta au fost atrase multe biserici, in zilele noastre, in depravare si lumesc, in cele care tin de veacul acesta si de mersul lui catre pierzare/distrugere; le-am auzit de nenumarate ori si le voi mai auzi inca, pentru ca cei care le spun chiar cred ca vorbele pe care le spun sunt argumente… nu sunt decat inselatorie si praf.

 

Exista si cateva semnale care ar sugera ca acesti oameni au dreptate, care ne-ar putea face sa nu fim siguri de cine sunt acesti oameni cu adevarat, desi i-am banui ca sunt… invatatori mincinosi (terminologia si contextul din 2 Petru). Care sunt acestea?

1. Faptul ca nu sunt pedepsiti, ca Dumnezeu nu-i judeca imediat

– Petru prezinta pe larg cateva exemple, aratand modul in care Dumnezeu face lucrurile – daca acesti invatatori mincinosi sunt gresiti inaintea lui Dumnezeu, nu inseamna ca El ii va judecat imediat si-i fugarii cu fulgere, sa vedem noi toti. Dumnezeu lucreaza altfel, El ii pastreaza pentru ziua judecatii, cum a facut si cu ingerii, si cu Sodoma si Gomora, si cu oamenii din vremea lui Noe;

– „Vezi ca am dreptate? vor zice ei. Vezi ca am adepti? Vezi ca Dumnezeu e cu mine, sunt sanatos, imi merge bine, sunt plin de viata si locuiesc in mijlocul fericirii?” Si, din pacate, imaginea aceasta ii atrage pe multi, fiindca multi sunt calauziti de carne, de firea lor pamanteasca, depravata; ba chiar cei care tocmai au scapat de murdariile lumii, sunt momiti cu pofte si placeri din chiar aceasta „lume” pe care au lasat-o in spate;

2. Faptul ca par ca au autoritate prin indrazneala cu care vorbesc

– Petru ii compara cu animalele, in sensul ca au doar un fel de instinct (doar instinctul), fara sa inteleaga nimic mai mult, care fac lucrurile mecanic, in virtutea acestora, pentru faptul ca le pot face si atat;

– pedeapsa pentru acestia este in chiar depravarea lor, de aceea, de multe ori nu se vede ca sunt pedepsiti, dar sunt; Dumnezeu ii pedepseste nu cu foc din cer, ci cu insasi starea in care se afla, caci nu gaseste o pedeapsa mai mare decat ceea ce deja patesc acestia, indepartandu-se in asemenea hal de Dumnezeu (caci, nici ca oamenii nu mai sunt, bazandu-se doar pe instinct);

 

Iata un alt citat, din acelasi capitol, cu care voi incheia:

„Considerând ca fiind o plăcere să trăiască în chef în timpul zilei, ei sunt ca nişte pete şi defecte. Astfel, ei chefuiesc dedându-se la plăceri înşelătoare atunci când se ospătează împreună cu voi.
Au ochii plini de adulter, sunt nesătuli în ce priveşte păcatul, momesc sufletele nestatornice, inima le este deprinsă la lăcomie, sunt nişte copii blestemaţi;
au părăsit calea cea dreaptă şi s-au rătăcit urmând calea lui Balaam, fiul lui Beor, care a iubit răsplata nedreptăţii.” (2 Petru 2: 13-15)
[va urma]

2. Despre opinii. Opiniile de tip erezie. Despre cei care le dezvolta.

Articolul de fata este o continuare de aici.

Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică.” (2 Petru 2: 1, NTR)

Rezumat prima parte:

1. Dupa cum in poporul Israel, in vechime (inainte de Cristos, de Biserica) s-au ridicat prooroci mincinosi (profeti falsi), in acelasi mod, asemenea, vor fi si invatatori falsi printre credinciosii (Bisericii);

2. Erezia este o parere aparte de invatatura in sine, de linia principala a Scripturilor pe care, in mod normal, ar trebui s-o invate oamenii Bisericii;

3. Ereziile acestea sunt introduse printre credinciosi „pe furis”, nu sunt prezentate direct, franc si deschis (cel putin, nu la inceput);

4. Apostolul Petru aduce cateva descrieri ale unor astfel de oameni – invatatorii mincinosi. Cum sunt ei? Vezi sinteza acestui articol, mai jos.

Despre opinii

Inainte de a cauta raspunsuri in textul biblic in ce-i priveste pe invatatorii mincinosi (cum sunt ei, cum pot fi recunoscuti, cum pot fi ocoliti), sa poposim putin in legatura cu sensul larg al insemnatatii de erezie.

Erezia nu este o parere printre altele, ci, mai degraba, este o parere relativ la o linie generala. Ortodoxia, de exemplu, propune ca erezia este credinta celor care nu se aliniaza la directia invataturii Bisericii Ortodoxe. Cam acesta este sensul notiunii de erezie, adica o parere care nu se potriveste invataturii Bisericii. Desigur, linia invataturii Bisericii ar trebui sa fie conforma cu invatatura Sfintelor Scripturi.

Apoi, sa facem referire la argumentatia de tipul: „Adevarul nu e la tine, ce spui tu e doar parerea ta. Nu inseamna ca e adevarata.” Desi acest tip de argument este aparent corect, sugerand ca ne ajuta sa fim corecti din punct de vedere logic, el este folosit de foarte multe ori pentru a relativiza chiar invatatura sanatoasa. In acest caz, argumentul nu se mai aplica. Din doua motive:

a. fiindca este el insusi relativ, caci cel care zice: „Adevarul nu e la tine” are pretentia el insusi ca afirmatia sa este adevarata, deci, ca adevarul e la el; asadar, cand sugereaza ca cineva nu are adevarul, o face bazandu-se pe contrariul acestei sugestii, ceea ce nu e tocmai un argument de acceptat si necesita o discutie suplimentara;

b. invatatura revelata a Scripturii este etalonul sau absolutul cu care se poate compara o parere sau o erezie sau o invatatura oarecare; daca aceasta este exclusa, atunci nu mai vorbim in contextul acestui articol (vorbim, eventual de ateism sau alte invataturi care se potrivesc mai degraba unei alte discutii; ca sa nu amestecam lucrurile, vom pleca de la premisa ca Scriptura este revelatia lui Dumnezeu, asadar adevarata si demna de incredere; practic, mantuirea omului sta in credinta in invataturile pe care le gasim in aceasta revelatia).

Ce fel de oameni sunt cei care aduc o invatatura mincinoasa?

1. Acesti oameni Il neaga pe propriul lor rascumparator (2 Petru 2: 1)

– de obicei, se intampla cand cineva este rascumparat; el respecta termenii Scripturii si, prin invatatura pe care aceasta o prezinta, este pus fata in fata cu a crede un anumit set de valor (cele biblice); dupa un timp renunta la ceva sau adauga ceva, modificand acele invataturi, ceea ce conduce la o disociere fata de primele invataturi; atunci cand el a crezut initial invatatura autentica a Biblie, L-a crezut de fapt pe Dumnezeu si, cand si-a modificat invatatura si-am modificat si credinta si s-a „lepadat” de Stapan, adica de Cristos;

– negarea lui Cristos nu este neaparat una verbala sau fatisa, ci pasajul se refera mai degraba la o negare prin invataturi, una implicita;

– chestiunea este deosebit de serioasa – ce poate fi mai serios decat sa-L negi pe Cel care-ti poate da mantuirea?

– pasajul ne arata ca un astfel de om a fost rascumparat si apoi Il neaga pe Stapanul care l-a rascumparat;

– exista o consecinta foarte reala – o pierzare, o distrugere abrupta, naprasnica (asadar, nu e vorba de schimbat pareri, de contextul „fiecare cu parerea lui”, ci de o foarte serioasa si reala urmare a unei atitudini de renegare a lui Dumnezeu din partea unuia care deja a fost „rascumparat”;

– asadar, sa ne asteptam ca acesti invatatori mincinosi sa fie dintre cei care L-au marturisit pe Cristos (in contextul nostru evanghelic, chiar dintre cei care s-au „pocait”, s-au botezat, au avut o credinta pe baza careia au fost „rascumparati” – un pret s-a platit pentru ei, ca sa fie eliberati din starea lor de alienare fata de Dumnezeu).

– abordarea lor este una necinstita, ei aduc invataturile prin strecurarea lor, prin mijloace de amagire

2. Acesti oameni sunt niste destrabalati (2 Petru 2: 2, „multi ii vor urma in destrabalarea lor”)

– destrabalarea aceasta se refera la un mod de vietuire, la aplicarea unor invataturi si are de-a face cu obiectul invataturilor teoretice;

– asadar, invataturile eretice nu se au in vedere pe ele insele, ci pe ceea ce adreseaza la nivelul practic;

– destrabalarea are de-a face cu moralitatea, fiindca are sens de senzualitate, de deplasare fata de o tinuta morala decenta, corecta, buna, potrivita, conforma cu invataturile Scripturii;

– daca invatatura pe care o ai in vedere conduce la o conduita relaxata din punct de vedere al modului de trai, atunci e un semnal pe care trebuie sa-l iei in considerare, daca te intereseaza sa nu fii inselat!

3. Acesti oameni vor fi populari (2 Petru 2: 2, „multi ii vor urma in destrabalarea lor”)

– ei au succes, gasesc urmasi (ceea ce sugereaza si de ce au plecat pe drumul acesta), gasesc sustinere;

– prin urmare, faptul ca un invatator sau o invatatura este sustinuta nu inseamna ca are si valoare de adevar;

– nu multimea valideaza valoarea de adevar a unei pareri, ci Cuvantul lui Dumnezeu;

– oamenii aceia care vor decide sa-i urmeze vor alege un fel de „cale” noua, ceva ce nu a mai fost (cel putin in imediat), vor renunta la invataturile de pana atunci (atentie sa nu confundam aici o revenire la invatatura sanatoasa cu o deplasare de la ea);

– urmasii lor vor fi gata sa le ia apararea, chiar impotriva prietenilor lor, chiar impotriva celor pe care-i numesc „frati”;

– urmasii lor vor promova (si ei) o viata destrabalata, o viata conforma cu aceasta invatatura pe care incep s-o urmeze si s-o agreeze;

– nu gandi „asta-i unul care ne intelege, pe noi, pe tineri, ne lasa cum vrem noi, e bun”, fiindca nu din intelepciune gandesti asa… (noi nu cautam pe cineva care sa fie de acord cu starea noastra rea, ci pe cineva care sa fie ferm impotriva unei asemenea stari, dar care sa ne iubeasca atat de mult incat sa fie gata sa se lase respins si neacceptat cand nu ne canta in struna si nu ne linguseste);

4. Din cauza lor, calea adevarului va fi batjocorita (2 Petru 2: 2)

– modul de viata al acestor oameni va atrage dupa sine o raportare nepotrivita fata de „calea adevarului”;

– fiindca apar din sanul crestinilor (gruparilor crestine), acesti oameni atrag judecata celorlalti asupra intregului, adica si asupra celor care sunt din acelasi mediu initial (de ex: o Biserica locala), toti fiind judecati prin prisma a ceea ce fac acestia;

– cand „calea adevarului” este vorbita de rau, multimea aceea si invatatorul/invatatorii ei se afla deja de ceva vreme pe drumul ereziei;

– si oameni autentici sunt vorbiti de rau, doar fiindca sunt crestini, pentru a fi denigrati; pasajul nu se refera la cazul acesta;

– iata, deci, ca oamenii din afara sunt in masura sa masoare modul in care traiesc cei din Biserica!

– asadar, vorbim despre bun simt, despre un fel de vietuire care sa placa oamenilor, care sa fie frumos, decent, potrivit, drept, curat, sfant, demn, vertical, de tinuta, placut, non-lasciv s.a.m.d.;

5. Sunt lacomi (2 Petru 2: 3 – „In lacomia lor, vor incerca sa profite de voi prin cuvantari nascocite”)

– astfel de oameni, asadar, urmaresc un castig personal, au interes personal, o agenda proprie;

– „slujirea” lor nu e deloc slujire, fiindca ei se au in vedere pe ei, nu pe ceilalti (sa se arate pe ei, sa se ridice pe ei, sa castige bunuri, posesiuni, bani, sa castige faima s.a.m.d.);

– cuvantul pentru „lacomie” este preluat si in limba romana – „pleonexie”, insemnand „lacomie”, „cupiditate”;

– argumentele lor sunt modelate, sunt pregatite, gandite, tocmai pentru a prezenta un neadevar ca pe un adevar, pentru a atrage;

– este o munca depusa si oamenii acestia se asteapta sa si castige de pe urma acesteia, doar ca munca este una rea, care face rau celor care o suporta;

– ne vom astepta, asadar, ca acesti invatatori mincinosi sa fie oameni pregatiti, capabili sa argumenteze, buni oratori, gata de a argumenta;

6. Cuvantarile lor sunt nascocite (2 Petru 2: 3)

– ei urmaresc o concluzie, isi formeaza argumentatia pentru a ajunge acolo;

– nu sunt interesati sa explice Scriptura, sa fie dascali pentru cei care vor s-o inteleaga, nu simt compasiune pentru ceilalti dorind ca si altii sa cunoasca harul lui Dumnezeu si sa beneficieze de el; ei cauta beneficiul propriu si fac din Evanghelie si credinta o sursa de castig (dupa cum scria si Pavel, cand ii spunea lui Timotei ca unii cred ca evlavia este o sursa de castig);

– nu-i veti gasi saraci, dar plini de pace sufleteasca, mereu in „ograda” altora, ajutandu-i; nu-i veti gasi in lipsuri;

[va urma]

1. Opinii. Distrugatoare. Erezii.

„Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică.” (2 Petru 2: 1, NTR)

Textul din NTR are o nota de subsol la cuvantul „erezie” din citatul de mai sus: „parere”.

Intr-adevar, cuvantul „erezie”, care apare si in traducerea Cornilescu, este o transliterare in limba noastra, nu o traducere. Traducerea acestuia, insemnatatea, este „parere, opinie”. Iata-ne, asadar, in vremuri potrivite pentru acest cuvant, in timpuri in care „fiecare (e) cu parerea lui”, cand „doar nu o fi adevarat numa’ ce zici tu” si alte asemenea… pareri.

Versetul pe care l-am citat in antet face o asemanare pe baza unei dinstinctii. Distinctia este intre Laos si Eclesia, iar asemanarea este legata de faptul ca exista agenti care vor sa strice ordinea divina in ambele contexte:

1. In perioada de dinainte de Cristos, in speta de dinainte de coborarea Duhului Sfant (cand s-a format Biserica), Dumnezeu a vorbit („in vechime, parintilor nostri”, asadar, parintilor evreilor) poporului Israel (popor, laos) prin profeti, prooroci;

2. In vremea Bisericii, Dumnezeu indruma pe cei care fac parte din aceasta prin „invatatori”, „dascali”.

Textul ne spune ca, dupa cum in mijlocul poporului Israel, in perioada in care Dumnezeu vorbea prin prooroci, au aparut si pseudo-profeti (pseudoprophetai), tot asa, in Biserici („intre voi”) vor aparea pseudo-invatatori (pseudodidaskaloi). In linii mari, inselatoria a fost si atunci si va fi si acum. Oameni mincinosi s-au erijat in profeti odata, se vor erija si acum, in invatatori.

Un invatator, un dascal, in contextul Noului Testament, are rolul de a preda oamenilor invatatura sanatoasa, biblica, despre care Scriptura vorbeste de multe ori in termeni concreti. Cuvintele traduse in limba romana cu „invatatura”, „doctrina sanatoasa”, „dreptarul invataturii sanatoase” sunt chiar cele care formeaza invataturile revelate ale lui Dumnezeu, ceea ce, pe larg, numim „Cuvantul lui Dumnezeu”, in dorinta noastra de a sublinia ideea de apocalipsa, de revelatie.

Trebuie sa stabilim in termeni clari un lucru important – in sfera aceasta pe care o propune religia, Biblia, credinta, crestinismul, filosofia, oamenii, indiferent cine sunt ei, emit doar pareri. Ei nu emit afirmatii absolute prin ei insisi pentru ca nu pot sa faca aceasta. Ei nu pot, chiar daca s-a incercat o impunere in acest sens, sa vorbeasca ex cathedra. Oamenii se situeaza, nu definesc din ei insisi. Ei se pozitioneaza, nu emana. De la ei, oamenii nu pot determina ceva, ex nihilo sau de nuovo. Omul are limitarea aceasta. El se pozitioneaza, fie in sfera unor alte pareri, fie in sfera unor revelatii sau pseudo-revelatii. Revelatia (nu si pseudo-revelatia) trebuie sa fie, fiindca asa o definim, extrinseca fiintei umane. In crestinism, vorbim despre revelatia divina. In complexitatea care se dezvolta in subsidiar, omul, prin rationament, ajunge la diverse concluzii. El poate si sa ajunga la anumite informatii foarte clare, pe care de gaseste ca fiind fundamentale, de baza. Totusi, aceste elemente sunt tot opinii ale acestuia. Postmodernismul ne arata foarte clar relativitatea rezultatelor de care este in stare omul – parerea.

Asadar, nu discutam acum despre natura parerii, ci despre valoarea ei. Pentru ca, o raportam la ceva absolut. In cazul nostru, la revelatie, la invatatura curata a lui Dumnezeu, adusa noua prin Domnul Isus Cristos, garantul provenientei divine a ceea ce numim „cuvantul vietii”. Dumnezeu, dupa ce s-au terminat zilele in care a vorbit prin profeti, ne-a vorbit (noua, oamenilor) prin Fiul, adica prin Isus Cristos. Aceasta este pretentia Bibliei, aici ne miscam noi. Evident, articolul de fata nu are pretentia ca dovedeste provenienta divina a Bibliei, ci pleaca de la o atare premisa, scopul lui fiind altul.

Parerea noastra, in raport cu Biblia, poate sa fie una corecta sau una gresita. Fiindca, in fata Cuvantului revelat, parerea noastra se determina, se descopera ea insasi, se dezgoleste. Si, dupa cum in vremea veche au venit unii in Israel avand pretentia ca sunt trimisi ai lui Dumnezeu si ca spun cuvintele lui Dumnezeu, dar nu au fost trimisi de El si ceea ce au profetit a fost o minciuna a lor, spusa din pornirea inimii lor, tot asa si in vremea de acum, se vor ridica unii oamenii care, prezentandu-se ca invatatori in Biserica, vor da ca invatatura o minciuna, o parere falsa, a lor. Parerea lor despre Dumnezeu si invatatura Bibliei nu va fi una conforma cu aceasta, si, deci, va fi o pseudo-parere-adevarata, o erezie. Acesti oameni, pseudo-invatatori ai adevarului divin, sunt caracterizati de apostolul Petru in pasajul de unde am selectat citatul cu care incepe acest articol. Ei sunt ereticii.

Iata cateva observatii adiacente:

1. Auzim argumente de tipul: „Doar nu crezi ca vor merge numai baptisitii in cer”, in mijlocul unei discutii cu privire la diverse pareri despre credinta si viata crestina. Putem sa extrapolam, argumentele nu se refera doar la baptisti, am dat un exemplu pe care l-am intalnit.

Vom observa ca, desi aceste argumente sunt folosite langa noi, ele nu provin neaparat de langa noi, au fost preluate de undeva. Sursa? Acesti speudo-invatatori despre care vorbeam.

Scopul unei asemenea argumentatii nu este, cum pare, sa ne ajute sa intelegem ca nu doar baptistii merg in cer (pastrezi linia exemplului, pentru coerenta) – desi, evident, este o eroare sa crezi ca doar baptistii merg in cer, cand, teoretic, exista chiar posibilitatea ca niciun baptist sa nu mearga in cer, la un moment dat, in istorie – ci este un tip de argumentatie larg intalnita astazi care are menirea sa discrediteze un argument stabil, care in mod clar trebuie sa fie oarecum clasic (nu ma refer aici la tipare vechi sau la forme si pereti de morminte frumos varuiti pe dinafara).

In plus, e posibil ca acele invataturi „baptiste” sa fie si biblice… Si, in definitiv, aceasta conteaza, nu?

2. Parerile acestea mincinoase trebuie sa fie introduse „pe furis”, prin procedeul numit „strecurare” (nu „strecuratoare”). Ele nu au cum sa reziste daca sunt spuse direct, dintr-o data, ca ar fi evidenta discrepanta dintre ele si adevar. Trebuie manipulate si introduse cu grija, cu pricepere, cu miselie. Ele se raspandesc cel mai bine in Biserici de la om la om.

3. Cand sunt predicate, sunt prezentate cu dibacie, elegant, sunt intretinute, vopsite ca originalul.

4. Sunt aparate, dar nu cu piciorul, pumnul si alte parti componente ale impunatorului fizic al omului, ci cu aducerea in prim-plan a unor valori precum: dragostea, fratietatea, unitatea, marturia crestina… Putini sunt cei care le nasc, cei mai multi le promoveaza, le imprasie, dintre care cea mai insemnata parte habar nu are ce face, dar crede cu tarie ca stie. Spun asa fiindca pasajul biblic ne lasa sa intelegem raportul de forte – cativa sunt invatatorii mincionsi, dar multi sunt cei atrasi de acestia de partea lor (a se citi tot cap.2 din 2 Petru).

5. Ideea ca cineva nu crede pe nimeni, doar ce discerne el, e oarecum o iluzie. In lumea reala, influentele celorlalti sunt mai mari decat credem. De fapt, invataturile pe care le promovam, chiar cand credem ca sunt ale noastre, s-ar putea ca de multe ori sa nu fie, de fapt, o concluzie la care am ajuns noi.

Mai ales in vremea noastra, chiar crede cineva ca el nu e influentat de media, de facebook, de ceea ce citeste, de ceea ce aude, de discutiile pe care le are, de poza de pe facebook care face mai mult decat 1000 de cuvinte? De atatea altele de care nici nu realizam ca suntem influentati? Va trebui sa realizam ca noi avem doar pareri, dar va trebui sa ne evaluam parerile in raport cu invatatura sanatoasa a Bibliei si sa vedem ce fel de pareri avem!

6. Increderea in „oamenii Bisericii” a scazut mult si abrupt. Si, de multe ori, pe buna dreptate… Cei care trebuiau sa dea directie s-au pierdut-o pe a lor de mult… Scaunul, insa, pozitia, nu au vrut sa le piarda… Si, de aici, restul relelor. Asa ca, indiferent de valoare, experienta si gradul de potrivire cu cele ale Bibliei, cam toti sunt pusi in aceeasi oala, tratati cu lipsa de respect si indiferenta, in spiritul vremii. Dupa cum Basescu e de vina pentru toate cele din sfera politicului autohton, tot asa pastorul pare sa fie a-toate-vinovatul pentru ce se intampla in Adunari. De unde, in relatia cu cei care ar mai putea sa spuna o parere biblica: obraznicie, tupeu, nesimtire si alte astfel de valori injositoare, dar la mare cautare astazi.

Se deschide aici un alt subiect, in care nu am sa intru, al atitudinii fata de pastorii Bisericii (ma refer aici la intelesul larg al cuvantului „pastor”). Din pacate, intr-o lume care-si bate joc de autoritate, o asemenea atitudine s-a „strecurat” si in Biserica… Adevarat, multi „prea-fericiti”, „pastori” si alte „fete bisericesti” au profitat de pe urma bunului nume al „meseriei” lor si au necinstit slujba pe care ar fi trebuit s-o faca, probabil, altcineva. Totusi, nu despre asta vorbim. Existenta raului, in niciun domeniu, nu a dat dreptul nimanui sa pedepseasca binele si sa se ascunda dupa un astfel de argument.

7. Sunt unii mai sfinti daca le spun altora ca nu e bine cum traiesc acestia? Vor sa para mai buni, mai inalti, mai deosebiti? E posibil sa fie asa. Dar, evident, e posibil sa nu fie deloc asa. Si, tocmai aici e problema. Ca, daca cineva iti vrea binele si-ti spune parerea lui ca nu e bine ce faci si tu i-o-ntorci certandu-l ca de ce vrea sa fie el mai sfant ca tine? Poate e! Oricum, ideea ca cineva nu poate sa spuna altora ca gresesc, fiindca el e tot om si are doar o parere, este ea insasi doar o parere si, evident, la fel de valoroasa. Astfel ca, o asemenea abordare nu are nicio valoare, daca vrea cineva sa ma inteleaga.

8. Ce putem face? Ar trebui sa nu mai ascultam nicio parere, ca sa nu fim mintiti? Pai, daca am face asta, ar trebui sa ramanem cu parerea noastra, existand riscul sa ne… mintim singuri… Ca si noi, ca si ceilalti, avem… tot o parere. Ea poate sa fie adevarata sau mincinoasa, in raport cu invatatura Scripturii.

Atunci, pe cine sa credem?

In primul rand, erezia este, de fapt, o parere. Este doar o parere. Pe cand, invatatura conforma cu Scriptura, nu este doar o parere, ci este afirmarea adevarului revelat. Ceea ce este mai mult decat o parere. In al doilea rand, vorbim despre invatatorii mincinosi care, chiar daca se prefac, nu se pot si transforma…

Petru ne vine in ajutor cu o caracterizare a invatatorilor mincinosi, care sa clarifice putin scena. Va urma.

L-a facut omul pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui?

L-a facut omul pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui? Sau, este Dumnezeu produsul creativitatii omului? Mai larg, este divinitatea produsul umanitatii?

Studiile perioadelor istorice la care avem un oarecare acces, prin cercetarea unora care isi dedica viata pentru asa ceva, ne aduc anumite informatii. Acestea sunt puse pe o masa si cer o interpretare, o intelegere. De aici, nevoia de a intelege, de a explica, de a contextualiza, de a naste idei, modele, teorii.

O teorie legata de divinitate este ca o omul a incropit-o pe acesta si nu invers. Cand grupurile de oameni erau pasnice, zeitatile lor era asa. Cand erau razboinici oamenii, isi faureau zeitati dupa chipul si asemanarea lor. Odata cu stratificarea societatii, a aparut o stratificare si in „divinitate”. Am concluziona, asadar, ca divinitatea a fost urmarea umanitatii.

Dar, sa nu ne grabim…

In primul rand, faptul ca oamenii si-au facut zei dupa chipul si asemanarea lor, nu demonstreaza ca orice zeitate ar fi rezultatul umanitatii. Nu putem sa fortam logica, prin indoire, sa ne dea concluzia asta.

Gestul omului de a-si face zei, idoli, evident tipic acestuia dupa o privire sumara asupra istoriei, ne arata o tendinta a omului si nu ne ofera dovada suprema asupra existentei sau provenientei divinitatii. Daca omul a obisnuit sa-si faca idoli sau zei care sa-i semene, atunci inseamna ca omul are o problema in acest sens, in constitutia fiintei sale.

Cineva ar putea argumenta ca acum, emancipandu-se, omul nu mai crede in divinitate. Dar, sa urmarim tiparul – omul nu mai crede in divinitate, prin urmare, el considera ca divinitatea… nu mai exista. Ca si pana acum, cand credea ca zeul e ca el sau cum credea el ca ar trebui sa fie.

In alta ordine de idei, vom observa ca omul si-a definit idolul dupa cum credea el ca este acesta, nu dupa cum era acesta. Adica, exista posibilitatea ca sa exista o zeitate reala pe care omul s-o defineasca dupa propria placere referindu-se la ea. Prin urmare, modul in care omul isi defineste obiectul studiului nu defineste insusi obiectul acesta, ci-l deformeaza doar in ochii unei a treia persoane/parti, observatorul exterior.

Apoi, faptul ca omul a descoperit inscriptii si vestigii, obiecte sau a dedus ritualuri si si-a facut o oarecare parere asupra unor religii pe care le-a dedus, mai mult sau mai putin corect, pe baza a ceea ce a gasit in pamant sau pe peretii pesterilor, nu inseamna ca omul poate defini toata societatea din perioada pe care incearca s-o inteleaga. Ci, doar acea partea a societatii care traia in acest context. Putem presupune ca toti oamenii acelor vremuri pictau pereti si se inchinau la animale sau la pietre, la soare sau la zeitati mult mai abstracte? Putem, dar numai ca un tabiet, fiindca in mod logic nu putem concluziona asta. La fel de bine, putem presupune ca au existat oameni care s-au inchinat unei zeitati care nu se putea infatisa prin desene si, nedescoperind desene despre ea, nu am avea cum sa stim despre ea. Si inca o mie de scenarii, doar in introducere… Prin urmare, nu putem forma, oricat de mult am vrea, o teorie care sa cuprinda totul despre umanitate si zeitate, in istorie, pe baza a ceea ce descoperim in arheologie.

In realitate, exista religii care au traversat multe generatii si si-au pastrat neatinse zeitatile. Mozaismul, de pilda. Deci, avem cel putin un exemplu din viata reala in care omul contemporan la un moment dat nu isi face zeul dupa chipul si asemanarea lui.

Astfel, este normal sa nu negam prosteste istoria si ce a descoperit omul in trecutul istoriei lui. Chiar in prezent sunt evidente tendintele omului catre religiozitate, prin aceea ca-si imagineaza zeitatea dupa cum e el sau dupa capacitatea sa de gandire. El isi face astfel un fel de idoli, de care ar avea nevoie, la care sa-si caute implinirea dorintelor.

De pilda, omul ia un lemn. Face din el niste bucati subtiri si aprinde focul la care se incalzeste. Din ce a mai ramas isi face un idol, un chip. Si apoi se inchina acelui chip in timp ce sta la foc si se incalzeste. Si nu are capacitatea sa vada ca idolul sau e lemnul care arde, adica nu face distinctia intre lucrul de care se foloseste avand o nevoie imediata si acelasi element pe care-l identifica intr-o cu totul alta sfera pe cand, evident, nu e. Asadar, mai intra in discutie si capacitatea omului de a percepe lucrurile, de a intelege, inainte de a exprima.

Avem, astfel, capacitatea omului de intelegere, exprimarea a ceea ce poate intelege si faurirea a ceea ce spune ca este ceea ce crede. Si, pe langa aceastea, totusi, mai avem si posibilitatea existetei unei divinitati care sa nu fie produsul omului, indiferent daca omul cunoaste ceva despre aceasta sau nu.

Prin urmare, argumentul acesta este unul foarte slab, puternic poluator al gandirii. El nu clarifica, ci tulbura. In ce ma priveste, caut sa inteleg lumea si viata prin clarificarea lucrurilor nu prin tulburarea lor.

Cel care spune ca omul l-a facut pe Dumnezeu nu e mai bun cu nimic de cel pe care-l acuza ca l-ar fi facut pe Dumnezeu. Fiindca el, acuzatorul, isi imagineaza o lume proprie fara Dumnezeu din pricina ca si-a propus sa creada ca acesta nu exista. Si tot ceea ce va argumenta va avea un coeficient de influenta din acest punct de vedere. Argumentele lui nu pot fi vazute ca fiind autentice. In ceea ce acuza pe altii se ragaseste si pe el, rasturandu-si propriul argument.

Acest argument este specific celui care deja este un sceptic, dupa cum si-au facut unii zei/idoli cand deja erau gata sa faca asta. Cel care nu vrea sa creada in Dumnezeu inventeaza acest argument, dupa cum inventeaza si cel care vrea sa creada in Dumnezeu un alt argument, ambele false. Aceasta nu inseamna nici ca exista Dumnezeu, nici ca nu exista. Dar, fiindca argumentul este impotriva existentei lui Dumnezeu, concluzia este ca nu demonstreaza deloc ca Dumnezeu nu exista, ba chiar nu vorbeste despre acest subiect. El se refera strict la reactiile naturale ale oamenilor de a inventa o divinitate dupa voia lor, pentru a se linisti oarecum in cautarea lor sau in vina pe care o resimt.

Religie, traditie si datina. Binele rau si raul rau

Textul biblic: Marcu 7: 1 – 23. Continuare de aici.

O delegatie speciala vine, dupa multa cale strabatuta (si, ganditi-va ce mijloace de transport aveau ei atunci) tocmai din Ierusalim. Era formata din farisei (partida foarte stricta in cele privitoare la Dumnezeu) si carturari (care cunosteau bine textele evreiesti, gramatica, cuvintele in original…). Ochiul lor era foarte atent. Comisia aceasta nu da gres niciodata. Si, invatati cum erau, imediat au observat ceva gresit, vazand contextul in care se afla, in acel moment, Domnul Isus si ucenicii:

Fariseii și câțiva cărturari, veniți din Ierusalim, s-au adunat la Isus. Ei au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mânile necurate, adică nespălate. (Marcu 1: 1, 2)

Mare problema. Toate ca toate, dar asta a fost prea de tot. Fiindca se incalca tocmai datina batranilor! Moment in care, comisia de audit trebuie sa dea si o rezolutie si il ia la intrebari pe Invatator. De aici incep raspunsul lui Cristos si dialogurile care urmaza.

Vom mai facem doua observatii:

1. Cristos nu vrea aici sa ne invete ca ceea ce este in afara nu conteaza, ci doar ce este in inima omului

Auzim, prea des, astazi, argumentul acesta. In destul de multe situatii (daca nu toate, fiindca cei care au o asemenea linie de argumentare tind sa aplice argumentul lor principal – si singurul, ca oricum e mult si unul – la tot pasul) auzim ca nu conteaza ce-i in afara, ci ceea ce este in inima omului. La asta sa se refere Cristos aici? In niciun caz!

Daca la asa ceva s-ar referi Cristos, atunci:

– invatatura Lui ar fi pentru noi sa nu ne mai spalam pe maini;

– sa nu mai inchinam nimic Domnului;

– orice obicei este rau (deci, orice lucru care se repeta).

Influenta carismatica determina si ea o asemenea argumentatie bazata, pana la urma, pe nimic. Urmariti, va rog, ca cei care va invata astfel de „principii” nu le aplica asupra lor. Chiar despre ei este vorba in acest pasaj, dar nu doar despre ei.

Atunci, la ce se refera Mantuitorul? Sa ne oprim asupra contextului profetic, fiindca Domnul Isus citeaza din Isaia:

2. Intre „fara revelatie” si „cunoastere prin descoperire” – Isaia 29 (va incurajez sa cititi tot capitolul, inclusiv partea istorica de la inceput)

Gasim doua stari antagonice in contextul profetic al textului din Isaia:

(1) lipsa intelegerii descoperirii din partea lui Dumnezeu sau cunoasterea lui Dumnezeu prin puterea si capacitatea omeneasca

„Rămîneți încremeniți și uimiți! Închideți ochii și fiți orbi!” „Ei sînt beți; dar nu de vin; se clatină, dar nu din pricina băuturilor tari. Ci pentrucă Domnul a turnat peste voi un duh de adormire; v-a închis ochii, proorocilor, și v-a acoperit capetele, văzătorilor. De aceea toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărți pecetluite. Dacă o dai cuiva care știe să citească, și-i zici; „Ia citește!” El răspunde: „Nu pot, căci este pecetluită!”Sau dacă dai cartea unuia care nu știe să citească și-i zici: „Ia citește!” El răspunde: „Nu știu să citesc.”Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, și frica pe care o are de Mine, nu este decît o învățătură de datină omenească. De aceea voi lovi iarăș pe poporul acesta cu semne și minuni din ce în ce mai minunate, așa că înțelepciunea înțelepților lui va pieri, și priceperea oamenilor lui pricepuți se va face nevăzută.”Vai de ceice își ascund planurile dinaintea Domnului, cari își fac faptele în întunerec, și zic: „Cine ne vede și cine ne știe?”Stricați ce sînteți! Oare olarul trebuie privit ca lutul, sau poate lucrarea să zică despre lucrător: „Nu m-a făcut el?” Sau poate vasul să zică despre olar: „El nu se pricepe?”

(Isa 29:9-16)

Observati cum nu exista acces la Cuvantul lui Dumnezeu (din diverse motive: unii nu stiu sa citeasca, altii nu inteleg ce citesc, altii cauta in intelepciunea lor pe Dumnezeu, prorocii au ochii inchisi si nu primesc descoperire – suntem in perioada in care Dumnezeu lucra in felul acesta (si) prin proroci, era scris si o parte din VT). Intr-un asemenea context poporul se apropia de Dumnezeu cinstindu-L cu buzele, dar avand inima departe de El – aceasta este ceea ce citeaza Domnul Isus.

(2) va veni vremea cand, prin voia Domnului, prin descoperirea Lui, oamenii vor putea sa-L cunoasca pe El cu adevarat:

În ziua aceea, surzii vor auzi cuvintele cărții, și ochii orbilor, izbăviți de negură și întunerec, vor vedea. Cei nenorociți se vor bucura tot mai mult în Domnul, și săracii se vor veseli de Sfîntul lui Israel. Căci asupritorul nu va mai fi, batjocoritorul va pieri, și toți ceice pândeau nelegiuirea vor fi nimiciți: ceice osândeau pe alții la judecată, întindeau curse cui îi înfruntau la poarta cetății, și năpăstuiau fără temei pe cel nevinovat. De aceea așa vorbește Domnul către casa lui Iacov, El, care a răscumpărat pe Avraam: „Acum Iacov nu va mai roși de rușine, și nu i se va mai îngălbeni fața acum. Căci când vor vedea ei, când vor vedea copiii lor, în mijlocul lor, lucrarea mânilor Mele, Îmi vor sfinți Numele; vor sfinți pe Sfântul lui Iacov, și se vor teme de Dumnezeul lui Israel. Cei rătăciți cu duhul vor căpăta pricepere, și ceice cârteau vor lua învățătură.”

(Isa 29:18-24)

Pe de alta parte, asadar, surzii aud „cuvintele cartii”, orbii inteleg si vad. Cei nenorociti, saracii vor pricepe. Lucrarea lui Dumnezeu este inteleasa, revelatia primita si priceputa ca atare. Cei rataciti cu duhul primesc pricepere, cei care carteau ajung sa ia invatatura.

Se face o trecere de la starea de oameni care au o frica de Dumnezeu care vine din datina omeneasca la starea de oameni care au o teama sfanta, autentica fata de Dumnezeu.

Asadar, de unde face parte pasajul citat de Cristos in vremea Lui si redat de Marcu? Din bucate de versete de la (1). Asadar, contextul in care Domnul Isus vorbeste in Marcu devine mult mai clar.

NU este vorba, asadar, de pseudo-tensiunea exterior-interior (predicata de multe ori in vremea noastra, nu din cauza Scripturii, ci datorita altor considerente: postmodernism, carismatism s.a.), ci de cunoasterea lui Dumnezeu cu adevarat, prin revelatie si credinta in opozitie cu datina omeneasca (religia facuta de om) nascuta tocmai in vidul creat de necunoasterea lui Dumnezeu prin descoperire din partea Lui. Istoria religiilor, privita din acest punct de vedere, este plina de religii care s-au nascut in astfel de vremi! Problema cu care ne confruntam este ca suntem pe cale, astazi, sa alunecam tocmai intr-o astfel de zona a „nesimtirii” fata de Cuvantul lui Dumnezeu…

Avand in vedere acestea, sa ne indreptam atentia asupra invataturilor directe ale Domnului Isus, anume asupra a trei dintre ele:

1. Cinstirea lui Dumnezeu prin datina omeneasca este inutila (nu are nicio valoare)

„Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături cari nu sunt decât niște porunci omenești” (Marcu 7: 7)

– pe Dumnezeu nu-L cinstim daca ii invatam pe oameni parerile altor oameni;

– pe Dumnezeu nu-L cinstim daca ii invatam pe altii sa tina obiceiurile noastre (chiar daca sunt obiceiuri bune)

Va trebui sa intelegem ca daca-i spunem unui tanar sa se tunda ca-i si dam o palma – cum vine el asa la Biserica?!!! in timp ce nu ne intereseaza, de fapt, de el si de tensiunea vietii lui (care se petrece in el), gandindu-ne ca asa il vom cinsti pe Dumnezeu la intalnirile noastre, NU conteaza in ochii lui Dumnezeu!

2. Nimic din afara, intrand in om, nu-l spurca pe acesta

În urmă, a chemat din nou noroadele la Sine, și le-a zis: „Ascultați-Mă toți și înțelegeți. Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca; dar ce iese din om, aceea-l spurcă. Dacă are cineva urechi de auzit, să audă. ”Dupăce a intrat în casă, pe când era departe de norod, ucenicii Lui L-au întrebat despre pilda aceasta. El le-a zis: „Și voi sunteți așa de nepricepuți? Nu înțelegeți că nimic din ce intră în om de afară, nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pântece, și apoi este dat afară în hazna?” A zis astfel, făcând toate bucatele curate.

(Mar 7:14-19)

– in cazul particular referit aici, invatatura Domnului Isus este ca toate bucatele sunt curate si cineva nu trebuie sa-si faca vreo grija ca mananca ceva si ca acea mancare ii poate aduce o stare care sa nu fie dupa voia lui Dumnezeu (evident, pasajul nu se refera la imbuibare); daca cineva va sugereaza sa mancati fara carne (de porc, de exemplu), poate ar fi bine sa-l ascultati, mai ales daca va recomanda aceasta si doctorul, dar, daca persoana aceasta leaga mancarea aceasta de curatia sufletului si mantuire sa fie corectat rapid cu aceste cuvinte: „A zis astfel, facand toate bucatele curate.”

– este intelept sa ne spalam pe maini inainte de masa!

3. Ceea ce iese din om, aceea il spurca pe om

Ei bine, dupa toate discutiile acestea, Cristos se indreapta spre ceea ce vrea sa spuna, de fapt, oamenilor in acest context: ceea ce-l spurca pe om vine din om, din inima omului!

Noi, in ce priveste evlavia si viata de credinta, trebuie sa identificam acele realitati care sunt in inima omului si care-l spurca pe acesta pentru a le da afara de acolo; cand facem aceasta, nu avem o religie a omului, ci umblam cu Dumnezeul cel viu!

Ce il spurca pe om?

  1. Gandurile rele, argumentele rele, rationamentele rele (kakoi dialogismoi)
  2. Curviile (porneiai – in limba romana: pornografie)
  3. Furturile (klopai, vine din klepto – cleptomanie, impuls patologic de a fura obiecte fara urmarirea vreunui profit)
  4. Crimele (phonoi)
  5. Adulterul (muicheuo)
  6. Lacomia, avarismul, castigul prin frauda si silnicie, cupiditate, sete de castig (pleonexia – in limba romana avem: pleonexie)
  7. Rautatea, depravarea, pacatele (poneriai, poneros)
  8. Inselaciunea, subtilitatea, frauda (dolos, prin limba latina, dolosus, avem dolos=fraudulos)
  9. Depravarea, senzualitatea (aselgeia, avem in limba romana: aselghie = coruptie, decadenta, depravare, desfrau, destrabalare, dezmat, imoralitate, perditie, perversitate, stricaciune, viciu)
  10. Ochiul rau (oftalmos, oftalmologie), ochiul, prin implicatie: invidie pe ceea ce vezi la celalalt
  11. Blasfemia (blasphemia), vorbirea de rau, defaimarea lucrurilor sfinte, hula
  12. Mandria (huperephania)
  13. Prostia (aphrosune), usuratatea, lipsa de sens, egotism (atitudine individualista, care provine din acordarea unei importante exagerate propriei persoane)

Cand Cristos a venit in lume, l-a gasit pe om intr-o religie a lui, inventata de el, cu intelepciunea lui. Dar, ne-a adus o religie a lui Dumnezeu, una adevarata si neintinata, dupa intelepciunea lui Dumnezeu, una revelata si curata. Cand va (re)veni Cristos, ce fel de oameni va gasi El? Noi – ce fel de oameni suntem noi?

 

Binele rau si rau rau

Asadar, binele nostru, cand incercam sa facem ceva bun spre a-L cinsti pe Dumnezeu, daca nu este asa cum vrea Dumnezeu, asa cum ar trebui sa fie (iar Dumnezeu ne-a descoperit cum, fiindca fara revelatia Lui si cercetarea Lui ne-am rataci), nu este decat rau. Dar exista un rau care e cu adevarat rau, iar Domnul Isus il adreseaza aici si provocarea este pentru noi sa facem acelasi lucru. Crestinii de astazi sunt chemati sa fie autentici si sa nu cada in capcanele oamenilor si a religiilor pe care ei insisi si le-au facut.