Pilda păstorului care are 100 de oi, care pierde o oaie și care lasă pe islaz 99

REFERINȚĂ: Evanghelia după Luca 15: 1 – 6

 

15: 1

  • Vameșii sunt strângătorii de taxe pentru romani (slujbă pe care o aveau unii în tot imperiul roman, nu doar în Palestina); ajungând să fie o clasă de oameni detestată de restul populației, mai ales că nu se ocupau cinstit de îndatorirea lor. Era, așadar, o dublă respingere: (1) una din asocierea cu taxatorul și (2) una din abuzul de funcție.
  • Păcătoșii sunt cei care ratează scopul, cei care eșuează prin aceea că nu-și împlinesc menirea sau care eșuează în a face voia lui Dumnezeu.
  • Așadar, aceste două categorii de oameni, printre altele, veneau și ele să asculte cuvântările Domnului Isus. Pentru asta, „se apropiau de El”, veneau până aproape de El, erau în proximitatea Lui.

15: 2

  • Fariseii erau o sectă religioasă a evreilor.
  • Cărturarii erau scribii, scriitorii, oamenii gramaticii (cei care cunoșteau gramatica limbii, oamenii învățați, literații).
  • Cârteau – murmurau între ei, e vorba de un murmur continuu (sensul este negativ). Cuvântul este o construcție onomatopeică[1] care se referă la sunetul pe care-l scot porumbeii (gurluit) și la zumzetul albinelor (zumzet, zumbăire).
  • Comentariile lor supărătoare și în formă continuă se referă la două mari nemulțumiri: (1) că Domnul Isus îi primea pe păcătoși (adică îi accepta) și că (2) lua masa cu ei (ceea ce implică un grad ridicat de părtășie, de intimitate).
  • Primirea[2] păcătoșilor se referă la o cordialitate ospitalieră, la atitudinea Domnului Isus pe care o avea, după cum murmurau fariseii și cărturarii, de a-i primi cu expectativă, cu intenție pe „păcătoși”. Erau deranjați că Domnul Isus nu era deranjat de păcătoși. E deranjant, nu-i așa, să trebuiască să primești cu drag pe unul care ți-ar putea lua locul pe scaunul pe care-ai stat de 30 de ani? Și cine știe câte alte „pagube” mai poate produce un astfel de păcătos…
  • A mânca împreună – a lua împreună mâncarea, sugerează o părtășie evidentă, o intimitate specifică familiei, prietenilor.
  • Practic, ei murmurau la atitudinea Domnului Isus de ospitalitate și comuniune cu păcătoșii. Cu siguranță imaginea asta era una deranjantă. Era o priveliște oripilantă, care îi contraria. Nu aveau curajul să spună cu voce tare, pentru că nu aveau autoritatea, atât de mare impact avea prezenta Domnului Isus, dar era o priveliște atât de deranjantă că nu puteau nici să tacă. Așa că… grongăneau cu zumzet.

15: 3

  • În acest context, Domnul le-a spus o pildă

15: 4

  • Pilda are de-a face cu o activitate pe care ei o cunoșteau foarte bine, oieritul.
  • Domnul le cere să se imagineze ca fiind proprietarii și păzitorii a 100 de oi. Dintre acestea, se pierde una. Cuvântul folosit[3] este puternic, cu implicații majore – distrugere absolută (permanentă). Pierderea oii sugerează o pierdere absolută, noțiune asociată morții, ruinii și distrugerii. Pierderea nu este banală, nici recuperabilă. Perspectiva înstrăinării oii de turmă, probabil negăsită la o căutare inițială superficială, de verificare (în urma căreia pierderea este evidentă), este una foarte serioasă. Oaia aceea s-a pierdut de tot, nu mai este în turmă.
  • În fața unei asemenea realități, Domnul îi întreabă – care om dintre voi nu pleacă s-o caute, chiar dacă asta presupune să le lase pe cele 99 nepăzite? Judecata corectă a unui astfel de om era că trebuie găsită oaia pierdută. Omenia este deasupra economiei. Niciun om nu zice: „bine că nu le-am pierdut pe cele 99”, nici nu se îngrijorează de soarta lor în așa măsură încât să nu plece în căutarea celei pierdute.
  • Islazul este sugerat de un cuvânt care înseamnă deșert, poate zonă nepotrivită pentru oi, spațiu larg unde se pot mișca liber păstorii cu oile lor; pășune deschisă, sălbăticie. Poate sugera faptul că Domnul observă la grongănitorii zumzăitori și un disconfort creat de faptul că Domnul nu-i pune pe ei pe seamă, oamenii religioși (care manifestă vădit un interes pentru lucrurile spirituale), ci pe cei păcătoși (care nu au interes în cele spirituale).
  • Omul pleacă după oaia pierdută. La fel, Dumnezeu caută oamenii pierduți, care altfel ar fi fost morți, distruși pentru totdeauna. Aceasta arată că singura speranță a oii, chiar fără ca ea să realizeze asta, este în acțiunea aceasta a păstorului de a pleca să o caute și să o găsească. Cuvântul folosit sugerează că se pleacă dintr-un loc și se ajunge într-un altul, fiind chiar și gramatical evident faptul că intenția a fost ca oaia să fie găsită încă de la bun început. Păstorul nu-și caută oaia că așa se face, nici nu pleacă să mai dea o tură două prin împrejurimi, poate dă de ea pe acolo. Păstorul pleacă să o caute și s-o găsească. Păstorului îi pasă de soarta oii. Păstorul vrea să aducă oaia înapoi în turmă, acolo unde e locul ei. Păstorul nu pleacă doar să găsească, ci să aducă înapoi (adică să anuleze starea de „pierdut”, prin găsire și regăsire).
  • Dumnezeu e plin de omenie. Omenia aceasta este ceea ce a rămas omului din Dumnezeu, ceea ce-l face să fie nobil, chiar dacă a fost alterat mult de influența păcatului. Ceea ce s-a pierdut era a lui Dumnezeu, prin urmare Lui îi pasă de cei care s-au pierdut. Ei sunt de preț pentru că sunt din turmă, dar s-au pierdut. Nu toți cei care se „pierd” de turmă sunt neapărat pierduți. Biblia ne arată că sunt și unii care au plecat pentru că „nu erau dintre ai voștri” etc. După cum nu toți din cei care zic că fac parte din turma lui Cristos sunt cu adevărat din turma Lui. Dar sunt unii care s-au pierdut și pe aceștia Dumnezeu vrea să-i găsească.
  • Pentru a-i găsi, Dumnezeu a pornit într-o călătorie intensă, când se duce după cel pierdut până când îl găsește. La fel cum face păstorul când pleacă în căutarea oii pierdute.
  • Căutarea se face „până când o găsește”. Verbul pentru „a găsi” este heurisko, a găsi, a descoperi, în special ca urmare a unei căutări. Căutarea este sugerată explicit și implicit, prin exprimare. Căutarea este un efort susținut, important.
  • Intensitatea căutării explică pe larg bucuria găsirii.

 

15: 5

  • Odată găsită sau în momentul găsirii în urma căutării, are loc o reacție foarte importantă a păstorului, prin care se face referire la ceea ce simte Dumnezeu. Nu sunt multe ocaziile în Biblie când ni se spune foarte concret ceea ce simte Dumnezeu.
  • Oaia e pusă pe umerii păstorului care o găsește și e adusă acasă.
  • Păstorul nu e supărat pe oaia care s-a rătăcit, ci e bucuros că a găsit-o.
  • Întoarcerea oii este statică și mișcătoare în același timp. Este statică în ce privește efortul ei, fiindcă ea stă pe umerii păstorului. Este mișcătoare, fiindcă păstorul, ducând-o pe umeri, se deplasează către acasă, pentru a o duce înapoi, acolo unde e locul ei – în turmă, alături de celelalte oi.
  • Cuvântul pentru bucurie, chairo, se referă la o stare de dispoziție favorabilă. Apare ideea de înclinare înspre înainte. A se bucura în harul lui Dumnezeu. A experimenta harul lui Dumnezeu, cu o atitudine conștientă de bucurie datorită acestui har al Său. Harul lui Dumnezeu a făcut ca oaia pierdută să fie găsită, iar aceasta aduce o mare bucurie în sufletul păstorului care a căutat-o.
  • Bucuria este urmarea: (1) inițiativei de găsire a ceea ce era pierdut, (2) acțiunii de căutare a ceea ce era pierdut, (3) harului lui Dumnezeu conștientizat, prin care s-a găsit ceea ce era pierdut. Prin urmare, bucuria este deosebit de intensă.
  • Manifestarea bucuriei este și ea întreită: (1) oaia este pusă pe umeri și adusă în siguranță acasă, (2) păstorul obosit în urma căutării pare să aibă puteri nebănuite de a o aduce cu entuziasm pe umeri până acasă și (3) nu urmează odihna, ci ospățul, la care sunt invitați și vecinii, fiindcă bucuria e prea mare să fie ținută doar pentru cel care o simte (păstorul).
  • Toate acestea trebuie să ne învețe lucruri despre Dumnezeu și despre bucuria Lui extraordinară că a găsit ceea ce era pierdut.
  • Astfel, ceea ce făcea Domnul Isus nu era deloc motiv de grongănit și de zumzăit. Era motiv de mare bucurie. De unde deducem că pilda transmite o mirare – cum de fariseii și cărturarii, oameni învățați, nu se bucură ci, mai degrabă, sunt contrariați?!
  • Bucuria este precizată în text de un verb – acțiunea de a se bucura, care e un participiu prezent activ: se referă la o acțiune care are loc în prezent sau care are loc în mod repetat. Timpul verbal face legătura dintre pilda ipotetică și activitatea prezentă a Domnului Isus. Domnul Isus se bucură nespus de mult de păcătoșii și de vameșii care veniseră să-L asculte, de faptul că El i-a căutat pe acei oameni și i-a găsit. Și acum vrea să-i poarte acasă și vrea ca și ceilalți să se bucure de bucuria Lui.

 

15: 6

  • Păstorul se întoarce și-și cheamă laolaltă: (1) prietenii și (2) vecinii. Așadar, apropiații Domnului, în cele două sensuri (ca prieteni și ca vecini), sunt chemați împreună. De ce? Ca să se bucure și ei. Bucuria aceasta creează unitate, părtășie, armonie.
  • Când Domnul îi cheamă pe aceștia la bucurie, folosește un cuvânt compus[4], care conține cuvântul precedent care a desemnat bucuria. Mesajul – „identificați-vă cu bucuria mea”. Altfel spus, harul lui Dumnezeu este motiv de bucurie pentru toți cei din proximitatea celui care-l experimentează.
  • Motivul bucuriei împărtășite? Păstorul și-a găsit oaia cea pierdută! Bucuria se exprimă. Bucuria este exprimarea unui mesaj. Mesajul este istoria oii: a fost pierdută și a fost găsită. Mesajul este întreg. Pentru ca bucuria să fie deplină, mesajul trebuie să fie întreg. De aceea, toată istoria pocăinței oamenilor și a întoarcerii lor la Dumnezeu va comporta cele două mari etape: starea de a fi pierdut și acțiunea susținută de a fi găsit ceea ce era pierdut. Harul însuși are sens doar în contextul situații disperate, fără soluție.
  • Ascunderea trecutului nu face parte din Evanghelie. Evanghelia înseamnă trecut și prezent. Pierdut și găsit.

 

 

Concluzii:

  1. Reacția la harului lui Dumnezeu din partea celui care beneficiază de acest har există dar nu este arătată de această pildă. Pilda se referă la reacția corectă pe care trebuie s-o aibă cei care văd că cei pierduți sunt căutați și sunt găsiți este bucuria alături de Păstorul (Domnul Isus). Reacția greșită este vorbăria inutilă, nemulțumită, onomatopeică:
  • Bucuria te face să dai locul tău musafirului care vine să asculte
  • Bucuria te face să nu fii deranjat de faptul că Domnul se ocupă de păcătoși, pentru că pentru ei a venit
  • Bucuria te face să simți și tu ce simte Domnul când un păcătos este găsit
  1. Poți fi expert în gramatică și totuși să vorbești onomatopeic.
  2. Poți fi expert în religie și totuși să nu înțelegi esența religiei.
  3. Poți fi în mulțime și totuși să nu înțelegi unitatea (care, evident, vine din părtășia la aceeași bucurie).
  4. Bucuria găsirii omului pierdut în păcate (1) dă putere căutării extenuante, (2) purtării celui găsit în tot harul întoarcerii acasă (oaia e purtată pe umeri) și (3) organizării pe cheltuială proprie a unui banchet cu prietenii și vecinii. Efortul depus pălește în lumina bucuriei dobândite.
  5. Biserica trebuie să simtă pentru cei nemântuiți, pentru cei pierduți. Dar va fi testată de fiecare dată în ce privește egoismul și suficiența născută din elitismul religios.
  6. Noțiunea perechii „pierdut-găsit” a unei oi din 100 se referă în primul rând la cei care au nevoie de pocăință, nu la cei care s-au pocăit odată și acum s-au întors în lume. Pierderea este față de Dumnezeu.
  7. Neprihăniții care „nu au nevoie de pocăință” se poate referi și la cei care nu sunt pierduți (care, evident, în contextul harului, au fost găsiți deja), dar și la cei care se erijează în cele 99 de oi. Poate avea, așadar, și sens ironic. Fiindcă se prea poate să te consideri drept și că n-ai nevoie de pocăință și să nu fie așa.
  8. Explicația pildei: Domnul Isus spune că în cer va fi mai multă bucurie pentru acea singură oaie care se pocăiește decât pentru cele 99 care nu au trebuință de pocăință. Avem față în față două feluri de oameni: „păcătosul care se pocăiește” și „neprihănitul care nu are nevoie de pocăință”. Un singur păcătos care se pocăiește produce mai multă bucurie decât 99 de neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.
  9. Pilda pare să avertizeze asupra părtășiei finale. Cele 99 de oi sunt împreună, nu sunt pierdute, dar par că rămân fără păstor și în deșertul lumii. O singură oaie, cea pierdută, găsită mai apoi, purtată pe umeri acasă, ajunge centrul bucuriei păstorului, a prietenilor săi și a vecinilor săi. Există un risc al părtășiei fără interes pentru cei pierduți și acesta este riscul singurătății, când te trezești că bombăni, ca oaie, împotriva lucrării propriului Păstor…

[1] Diagoggyzo – gurluitul porumbeilor și zumzetul albinelor

[2] Prosdechomai – a primi pe cineva într-o manieră personală, a oferi un bun venit cu căldură reciprocă; a fi gata și doritor să dai și să primești

[3] Apollymi – pierzare violentă / completă

[4] sygchairo

PIlda semătorului – despre lucrarea Cuvântului în inima omului care-l aude

REFERINȚE: Matei 13:3-8; 18-23 , Marcu 4:1-8; 14-20, Luca 8:4-8; 11-15

Pildă oferită și explicată de Isus. Comentariu pe versiunea din Matei cu completări din Marcu și din Luca.

13: 3 ,18

  • Semănătorul a ieșit să semene; ieșirea aceasta nu este un argument pentru ideea (bună, de altfel) să mergem către cei din afară, să ieșim spre ei, ci este o acțiune naturală a semănătorului din pildă, definită în raport cu pământul în care se seamănă (nu se seamănă în casă, ci afară, motiv pentru care ieșirea are sens). Sunt unele voci care doresc neapărat să pună tensiune între diverse lucruri, din dorința de a părea mai deștepți sau pentru a crea tensiune (sau, pur și simplu, din cauza lipsei înțelepciunii de a tăcea) și care insistă că nu noi trebuie să chemăm în biserică oamenii să asculte Cuvântul, ci să ieșim la ei, acolo unde sunt. Consider că e bine să ieșim la oameni acolo unde sunt, dar că pilda nu are nicio legătură cu chestiunea asta. Dacă oamenii sunt într-o biserică sau într-un câmp, în momentul în care cineva le spune Evanghelia lui Dumnezeu, se întâmplă ceea ce a spus Dumnezeu în pildă: „semănătorul a ieșit să semene”. Ieșirea, așadar, este acțiunea de a „arunca” sămânța acolo unde este pământul (așadar, a proclama Evanghelia acolo unde sunt oamenii – fie la Biserică, fie acasă, fie pe câmp, fie pe autostradă, fie în avion ș.a.m.d.).
  • Acțiunea de semănare implică aruncarea seminței. Aceasta cade pe pământ. Pilda continuă de aici să descrie contextul în care cade sămânța aruncată.
  • Sămânța este „cuvântul privitor la Împărăție” sau „Cuvântul Împărăției” (Matei 13: 18).
  • Toate tipurile de pământ reprezintă oameni care au auzit cuvântul (l-au ascultat, au interacționat cu el prin auzire).

13: 4, 18

  • Unele semințe cad lângă drum (evanghelistul Luca adaugă faptul că sunt călcate în picioare)
  • Păsările vin și le mănâncă
  • Când cineva aude (ascultă) Cuvântul și nu-l înțelege[1] – nu reușește să pună laolaltă informațiile primite prin cuvântul auzit, adică nu pricepe mesajul; Luca adaugă: „ca să nu creadă și să fie mântuit”
  • În acest caz, cel rău vine și ia de acolo cuvântul auzit (ca o pasăre care ia sămânța de pe drum, aceea care nu intră în pământ)
  • Sămânța a fost în inima omului și de acolo a luat-o cel rău[2] (a nu se înțelege că sămânța nu a ajuns deloc în inima omului – din nou, faptul că sămânța a căzut pe drum este un detaliu al pildei, nu o realitate care ar descrie că sămânța nu a intrat în inima omului, fiindcă explicația Domnului este foarte clară asupra faptului că cel rău răpește cuvântul din inima omului care nu-l înțelege)
  • Lipsa de înțelegere a acestor oameni nu trebuie tradusă ca o incapacitate de înțelegere, ci ca superficialitate în raport cu valoarea cuvântului semănat în inimă

13: 5, 6, 20, 21

  • Unele semințe cad pe un pământ pietros
  • Nu este prea mult sol disponibil
  • Răsar imediat, pentru că nu ajung la adâncimea potrivită în sol
  • Când răsare soarele (când se ridică soarele la zenit, când puterea soarelui crește în zi), se ard sau se vlăguiesc de căldura lui (când soarele dogorește), Luca chiar folosește noțiunea de „umiditate”
  • Pentru că nu au rădăcini adânci, nu mai au acces la apă (acea apă care nu evaporată de soarele dogoritor al zilei, care nu e în stratul superior al solului, acolo unde razele soarelui ating pământul) – deci, se usucă imediat de tot sau devin uscături (nu-și mai pot reveni, nu au rădăcini care să le ajute să nu se usuce de tot)
  • Aici se portretizează omul care aude (ascultă) cuvântul și care-l primește imediat cu bucurie[3] sau cu încântare (a nu se înțelege că problema este aici, ci la ceea ce urmează în explicație)
  • Problema este că nu are rădăcină în el, adică nu este serios cu acest cuvânt încântător; reacția lui este una sezonieră, de moment, iar această realitate este descoperită prin acțiunea unor factori interni; Luca explică legat de credință – cred pentru o vreme, până vine încercarea, când se despart
  • Încercarea[4] din text se referă la o presiune interioară, un simțământ de constrângere care implică o reacție de respingere, de renunțare (voia lui Dumnezeu îl face pe cineva să se simtă constrâns)
  • Persecuția[5] din text se referă la o presiune exterioară, pe care cineva o simte atunci când este urmărit de alții spre a fi vânat (doborât ca un animal) – voia lui Dumnezeu îl face pe cineva să fie atacat (într-un fel sau altul) de unii din jurul său (de obicei de autorități ostile)
  • Ambele: încercarea și persecuția au loc din pricina cuvântului (așadar, cuvântul aduce cu sine tribulația (zbucium sufletesc, frământare, necaz, agitație) interioară și persecuția exterioară, nu vremurile, persoanele sau circumstanțele în care trăiește cineva, la un moment dat)

13: 7, 22

  • Unele cad printre spini sau printre plantele spinoase
  • Spinii cresc și estompează creșterea plantei răsărite din sămânța aruncată (îi opresc dezvoltarea armonioasă în condițiile propice – soare, spațiu de aer)
  • Aude (ascultă) cuvântul (ca și în celelalte cazuri)
  • Problema aici ține: de îngrijorările[6] lumii și de înșelăciunea[7] bogățiilor, adică de calitatea vremurilor[8] și de posesiuni materiale (să-ți faci un prezent bun, pentru un viitor bun, să fii în rând cu lumea, să strângi, să ai, să-ți folosești energia și timpul pentru a investi în lucrurile din lume și în bogățiile din lumea aceasta)
  • Acestea îneacă cuvântul și acesta devine neroditor (nu există recolta așteptată): acceptarea în viață a acestor lucruri ia timpul și investiția necesară pentru creșterea plantei (lucrarea cuvântului către roadă)
  • Evanghelistul Marcu mai menționează și „dorințele după alte lucruri”; ideea este că astfel de oameni nu consideră cuvântul și rodirea ca fiind scopul suprem și suficient al vieții credinței
  • Evanghelistul Luca folosește expresia „ei merg pe calea lor” și se îneacă în îngrijorări, bogății și plăceri specifice vieții acesteia – aceștia nu aduc recoltă la maturitate

13: 8, 23

  • Unele cad în pământ bun (pământ frumos)
  • Ele dau (produc) roadă sau recoltă
  • Toate rodesc, deși diferit ca număr: unele 100, altele 60, altele 30
  • Aud (ascultă) cuvântul proclamat
  • Oamenii de acest fel sunt cei care care înțeleg cuvântul pe care-l aud (evanghelistul Marcu folosește un alt cuvânt, „a accepta” – acceptarea cuvântului așa cum este el, nu cum vrem noi să fie)
  • Ei aduc rod (diferit în cantitate, același în calitate – potrivit cu informația existentă în cuvânt, în sămânță)
  • Pe măsură ce cresc, aceștia își lucrează roada pe care o oferă (roada nu e pentru ei)
  • Evanghelistul Luca folosește două cuvinte pentru a-i descrie inima acestora: kale (onest, frumos, bun) și agathe (bun, intrinsec – care originează din Dumnezeu și e animată de El); deci, o inimă onestă și bună
  • Tot Luca menționează modul de rodire – cu perseverență (e vorba de o răbdare care ține, vezi Matei 24: „cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit”)

[1] Sunientos – a pune împreună idei, a pune laolaltă idei, a înțelege

[2] Evanghelistul Marcu folosește cuvântul „Satan”, iar Luca „diavolul” (diabolos)

[3] Charas – bucurie, încântare

[4] Thlipsis – presiune care constrânge, se folosea la ce experimentează cineva când trece printr-un loc îngust, o presiune internă care-l face pe cineva să se simtă îngrădit, obligat, apăsat, fără opțiuni; prin contract cu acest cuvânt, există stenoxoria – presiune externă exercitată de circumstanțe

[5] Diogmou – persecutare, urmărire, folosit pentru a descrie o vânătoare a cuiva spre a fi doborât ca un animal. Cuvântul este folosit în perioadă antică și biblică pentru ostilitatea unora față de creștin, de exemplu împăratul roman Decius (250-251 d.Hr.), care a omorât mii de creștini care au refuzat să ofere sacrificii în numele său

[6] Merimna – grijă, îngrijorare, anxietate (stare de neliniște, de așteptare încordată, teamă)

[7] Apate – înșelăciune, iluzie (o falsă impresie, care înșeală), fraudă

[8] Aionos – spațiu de timp, eră, în special un timp present pus în contrast cu viitorul

El Olam – semnificație contextuală

El OLAM – Dumnezeul Cel Veșnic

Numele acesta a lui Dumnezeu apare pentru prima dată în VT în pasajul din Genesa 21: 22 – 34 (21: 33).

INTRO

Are loc o întâlnire între doi bărbați care discutau de pe poziții antagonice, reprezentanți a două lumi diferite:

  • AbiMelec (tată meu este împărat)
  • Avraam (tată al multor neamuri – prin Dumnezeu)

 

  1. Dumnezeul cel veșnic și dreptatea
  • Dreptatea unei plăți care răscumpără o fântână înstrăinată împotriva voinței sale (Cristos, prin care am fost răscumpărați noi)
  • Au fost „puse deoparte” 7 mielușele (a fost pus deoparte Mielul lui Dumnezeu)
  • Ca să aibă loc învoirea, Abimelec „trebuia” să primească mielușelele (ca cineva să primească harul mântuirii și să nu piară, trebuie să intre în legământ prin credința în Cristos)
  • Mielușelele trebuiau să fie primite „din mâna” lui Avraam (Dumnezeu „a dat” pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară…)
  • Acești miei trebuiau „să slujească de mărturie” (Evanghelia trebuie și ea să slujească drept mărturie pentru toate națiunile – atunci va veni sfârșitul)

 

  1. Dumnezeul cel veșnic și pacea
  • Abimelec vine cu Picol, căpetenia oștirii lui…
  • Pacea cu cei din lume se clădește pe umblarea cu Dumnezeu
  • Pacea trebuie văzută ca opusă tăcerii fricoase (Avraam i-a zis lui Abimelec de problema cu fântâna) – nu există pace fără dreptate
  • Romani 12: 18: trebuie să trăim în pace „cu toți oamenii”
  • 1 Timotei 2: 1 – 2: ne rugăm pentru autorități „ca să avem o viață pașnică și liniștită”
  • Matei 5: 9: făcătorii de pace vor fi numiți „fii ai lui Dumnezeu”

 

  1. Dumnezeul cel veșnic și siguranța
  • Nu există siguranță fără pace (Evrei 13 – „urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”)
  • Siguranța noastră (certitudinea unei vieți de pace) nu vine în urma relației noastre cu cei din lume, ci în urma relației noastre cu Dumnezeu
  • De aceea, Avraam, după ce pleacă Abimelec, se roagă lui Dumnezeu și cheamă numele Lui – Dumnezeul cel veșnic (El Olam)
  • Numai Dumnezeu poate să ofere siguranța reală și eternă

Semnul Parusiei [2]

Matei 24: 1 – 14 (Semnul parusiei) – continuare

Textul continuă cu trei construcții de perechi cauză-efect[1]:

  1. Din cauza înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci.
  • Dragostea identificată aici este agape
  • Consecința semnificativă a creșterii gradului de fărădelege (lipsă a legii, relativizarea lucrurilor) este disiparea[2] iubirii celor care cunosc o astfel de iubire
  • Se pare că iubirea agape funcționează cel mai bine într-un cadru protejat al dreptății, unde gradul de relativizare este la nivelul cel mai scăzut posibil. Odată cu trecerea timpului, lumea se va îndrepta spre relativizarea adevărului și spre eliminarea principiilor morale, a regulilor care țin societatea în picioare. Astfel, crește gradul de manifestare a fărădelegii[3] sau a păcatului care devine acceptat, trecut cu vederea, tolerat. Aceste condiții tot mai superflue facilitează curenți de aer specifici răcirii dragostei agape.
  • Așadar, vremurile din urmă vor fi caracterizate de o astfel de relativizare a adevărului, o îndepărtare de principiile morale a societății și o trăire tot mai publică în păcat (generalizată, specifică întregii lumi).
  • O mare pierdere se va constata în cadrul părtășiilor frățești, unde impactul păcatului din lume va fi resimțit într-o răcire sau într-o sărăcire spirituală majoritar congregațională.
  1. Cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit.
  • În contextul anterior, cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit sugerează că nu va fi deloc ușor să rabzi o asemenea stare.
  • Cuvântul folosit pentru răbdarea aceasta înseamnă a sta în urmă, a aștepta, adică a nu te lua cu mersul lumii, a te izola de tendința valului; acesta din urmă va trece, dar cel care așteaptă și nu se precipită, va fi izbăvit sau mântuit.
  • Răbdarea devine singurul mijloc prin care cineva ajunge să fie bine, în siguranță.
  1. Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor oamenilor, atunci va veni sfârșitul.
  • Evanghelia este Vestea Bună și este privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.
  • Această veste bună (vești bune) va fi propovăduită sau proclamată (predicată) în toată lumea – pământurile locuite de oameni.
  • De la martus, mărturie. Duce cu gândul la un moment în care va fi nevoie de un martor pentru fiecare națiune, iar singurul care va fi chemat va fi acesta – proclamarea acestei Bune Vești și pe meleagurile rezidențiale ale celor învederați.
  • Națiunile menționate sunt etniile pământului sau grupurile de populații organizate pe țări.
  • Acesta este factorul final care va aduce cu sine sfârșitul (așadar, nu evenimentele apocaliptice, ci pătrunderea cu mesajul unei vești bune).

În tot acest context de presiune, de vești mai puțin bune, este semnificativ faptul că sfârșitul este în fine declanșat sau produs prin predicarea în toată lumea a veștii bune a lui Dumnezeu. Dincolo de toate problemele amintite (care sunt amintite pentru ca noi să știm de ce trebuie să ne păzim), nota textului este extrem de pozitivă – veste bună, universalitate în predicarea voii lui Dumnezeu, dragostea unora va rămâne tare, vor fi oameni care vor răbda până la sfârșit și vor fi mântuiți.

Dumnezeu se bucură de cei care vor birui, în pofida numărului mare al celor care vor renunța pe parcurs.

Care este, așadar, semnul Parusiei? Domnul Isus răspunde prin prezentarea unei transformări graduale negative a celor mai mulți, timp în care (și în pofida acesteia) valorile lui Dumnezeu stau în picioare și se răspândesc peste tot, aducând stabilitate și rod. Semnul venirii Domnului este victoria sfinților în cele mai grele condiții, prin puterea lui Dumnezeu și prin harul Său cel bun.

 

 

[1] Acestea se pot considera în continuarea primelor 4 (deci, 7 în total), dar le-am prezentat separate fiindcă par distincte prin construcția lor

[2] Cuvântul folosit este psugesetai – amestecare cu aer răcoros, energia spirituală să fie redusă, răcită, atenuată de un vânt malign sau otrăvit (M. Vincent); folosit în NT doar în acest verset

[3] Cuvântul folosit este anomia – fără lege (include impactul cauzat al ruperii legii sau al renunțării la lege sau influența negativă asupra sufletului unei persone (starea acestuia înaintea lui Dumnezeu)

Semnul Parusiei [1]

round silver colored pocket watch

Fotografie de J.S. Klingemann pe Pexels.com

Matei 24: 1 – 14 (Semnul parusiei[1])

Domnul Isus le trezește interesul ucenicilor cu privire la lucrurile viitoare spunându-le despre dărâmarea Templului la care ei se uitau în acele momente și pe care ei îl lăudau (îi lăudau grandoarea).

În al doilea verset, Domnul stă jos pe Muntele Măslinilor. Ucenicii se apropie de El, fără ca alții să fie acolo, și Îl întreabă:

  • Când se vor întâmpla „aceste lucruri”?
  • Care va fi semnul venirii Tale?
  • Care va fi semnul sfârșitului acestui veac (aceste ultime două întrebări par să fie aceeași)

Răspunsul Domnului, oferit în privat ucenicilor, se referă la patru „semne”:

1 Înșelăciuni (amăgire, impostură)

2 Înspăimântări

3 Împilări (persecutare, avanie)

4 Înșelătorii (prorocii mincinoși)

 

Idei inițiale:

  • Ținta adevărată a acțiunilor care vor avea loc este grupul ucenicilor (Biserica). Scopul acțiunilor istorice este îndepărtarea acestora de Domnul Cristos.
  • Domnul îi atenționează pe ucenici să fie foarte atenți la ceea ce se va întâmpla, ca să se păzească de lucrurile care vor veni peste lume, ca să le poată răbda până la sfârșit.
  • Doar cei care vor răbda până la sfârșit vor fi mântuiți! Răbdarea nu are, așadar, nuanțe, ci este unitară, consolidată. Răbdarea este până la final sau nu este (răbdarea se definește prin finalitate, fără acesta, răbdarea nu are sens). Adică, degeaba rabzi o vreme și apoi nu mai rabzi. Cine rabdă doar o vreme, e ca și cum nu ar fi răbdat deloc. Răbdarea trebuie să fie până la sfârșit (adică, întreagă, deplină).
  • Două construcții îmi par posibile: (1) fie Domnul vorbește despre problema înșelăciunii ca fiind cea semnificativă și revine la ea în finalul acestui grup de versete, (2) fie sunt 4 mari probleme care sunt identificate consecutiv (care cresc sau nu în intensitate – textul pare să sugereze că există o progresie): înșelăciunea falsului uns (amăgire), acțiunile de înspăimântare, împilarea prin stigmatizare (persecuție, ucidere) și înșelarea falsului cuvânt divin. O altă împărțire ar fi: inoculări: (1) falsul uns, (2) falsa teamă, (3) falsul dușman („toate aceste avanii ale turcilor sleiseră puterea poporului”, Bâlc – Șăineanu, ed. VI, 1929) și (4) falsul cuvânt profetic.

Idei generale:

  • Textul transmite o gradație în acțiunile care vor avea loc ca atacuri al adresa credincioșilor, prin care aceștia să fie corupți.
  • Ei ar trebui să reziste prin faptul că: (1) sunt aleși, (2) sunt înștiințați din timp și (3) au la dispoziția lor răbdarea. Rugăciunile noastre trebuie să fie în primul rând pentru răbdare și abia mai apoi pentru izbăvire (sau, pentru izbăvire prin răbdare).
  • Se așteaptă atât revenirea lui Cristos (parusia), cât și sfârșitul veacurilor (sfârșitul unui spațiu de timp, cu implicație de consumare, la consumarea timpului – sunteleias[1] aionos). Parusia este o importată perioadă din planul lui Dumnezeu (al cărui început și al cărui sfârșit trec dincolo de imaginația noastră). Tradițional, oamenii se gândesc la evenimentele acestei perioade ca la sfârșit, dar nu e vorba de sfârșit, ci cel mult de sfârșitul unei perioade din planul divin. Timpul devine o parabolă, prin care noi înțelegem noțiunea de continuitate secvențială, prin urmare sfârșitul timpului nu are implicații cauzale privitoare la existența ca atare. Se finalizează doar existența cauzată de timp, nu și existența ca atare.
  • Mesajul lui Cristos – vedeți să nu vă înșele cineva, implică ideea de rătăcire (plane[2]). Este implicată aici privirea (verificare vizuală atentă), iar scopul este rămânerea pe calea adevărului până la capăt.

 

  1. Cristoșii mincinoși
  • Vor apărea oameni care vor spune despre ei înșiși că sunt unșii lui Dumnezeu (afirmația este îndrăzneață, directă, fără ocoliș.
  • O astfel de afirmație este, însă, cea mai simplă dintre toate, fiindcă e cel mai ușor să proiectezi Adventul[3] în mintea oamenilor prin chiar afirmarea lui la prezent.
  • Așadar, vor fi oameni care vor spune că venirea lui Cristos s-a produs, că are loc acum, că ei sunt soluția așteptată de omenire. Implicația imediată este că acum are loc sfârșitul acestui veac.
  • În momentul scrierii acestui studiu, pe wikipedia[4] sunt enumerate 41 de cazuri de astfel de persoane (sau cupluri) care au afirmat că sunt unșii lui Dumnezeu (în legătură cu sensul biblic), doar în ultimele 3 secole. Popularitatea lor indică faptul că au fost mulți oameni care i-au crezut.
  • Domnul asociază și expresia „vor veni în numele Meu” aceluiași context. Expresia se referă la autoritate. De exemplu, o persoană care spune despre sine că este locțiitor al lui Cristos pe pământ sau care spune că are toată autoritatea lui Isus Cristos și că o manifestă.
  • Construcția „vor veni în numele Meu și vor spune Eu sunt Cristosul” sugerează prin ambiguitatea ei moderată că cei care revendică autoritatea cristică afirmă, cu alte cuvinte, că ei sunt Cristos. Prin urmare, autoritatea cristică Îi aparține doar lui Cristos. Aceasta asigură faptul că El nu-Și va înstrăina autoritatea niciodată în istorie și că doar Cristos va avea autoritatea lui Cristos. O altă implicație este că autoritatea cristică nu se poate înstrăina, ea Îi este specifică Domnului Isus.
  • Prin acțiunea lor, acești oameni (falși-mesia) vor determina rătăcirea multora (plane[5]). Rătăcirea aceasta implică o deviere de la o cale bună și umblarea în rătăcire (față de o cale, teritoriul antagonic acesteia este mult mai vast; rătăcirea față de voia lui Dumnezeu implică o umblare în vasta lume a păcatului sau o trăire în păcate ca opoziție față de sfințenie).
  1. Veștile rele primite
  • Auzirea veștilor despre războaie care au loc și auzirea unor zvonuri despre războaie. În acest caz, pericolul în care pot să cadă ucenicii este acela al unui anumit tip de frică. Cuvântul folosit aici este verbul thro-eh-o, din throos (tumult), adică zbucium (o imagine ar putea fi aceea a unui izvor care nu e limpede, unde nu s-au așezat impuritățile ca apa să fie clară). Cuvântul mai sugerează îngrijorare acută, o situație în care cineva ar vrea să strige din cauza înspăimântării prin care trece. În context, aceasta se întâmplă din cauza războaielor și din cauza veștilor despre războaie (care ar putea avea loc).
  • Astfel, Domnul spune că suntem în pericol să ne tulburăm și să ne înfricoșăm. Aceste lucruri oricum trebuie să se întâmple, deci nu depind de noi în niciun fel. În plus, sfârșitul nu este acum, când aceste lucruri au loc. Ucenicul Domnului trebuie să rămână senin prin aceste evenimente care vor avea loc în lumea aceasta. Lupta se dă la nivelul minții, pentru pacea și seninătatea pe care creștinul o are. Creștinul nu are motive să se tulbure, fiindcă el știe că Dumnezeu este în controlul tuturor lucrurilor, că nimic nu se întâmplă fără știrea și fără voia Sa.
  • Două categorii de conflicte vor avea loc: etnice și de suveranitate. Astfel, se vor ridica națiuni (grupul etnice[6]) să lupte între ele și se vor ridica împărății[7] să lupte între ele.
  • În legătură cu aceste războaie (contextual, nu se specifică relația de cauzalitate sau dacă aceasta există), vor mai fi și alte evenimente care vor avea loc și care au potențial de a afecta pacea creștinului: în diverse locuri va fi foamete (mare lipsă de alimente pe un teritoriu mai larg și pentru un timp mai lung) și în diverse locuri vor fi cutremure de pământ (seisme).
  • Toate aceste lucruri menționate aici (războaie, vești de războaie, foamete, seisme) vor fi doar începutul durerilor[8].
  • Așadar, suferința care va veni peste lume (având, în context, patru mari cauze) nu trebuie primită cu tulburare. Creștinul este în pericol nu să treacă prin suferință (care va veni oricum), ci să primească această suferință cu tulburare. Dimpotrivă, creștinul trebuie să treacă prin marile suferințe care vor veni peste lumea aceasta cu seninătatea specifică celui care știe că viața lui este în mâinile bune ale lui Dumnezeu.
  • Creștinii nu vor fi feriți de calamități naturale sau de conflagrații între diverse grupuri beligerante, dar ei trebuie să se păzească de adevăratul pericol – acela al tulburării propriei păci.
  • Pe mâna oamenilor
  • Urmează o altă perioadă prin care vor trece creștinii în drumul lor spre Parusie. Perioada aceasta este caracterizată de izolarea creștinilor sau de trădarea lor (vor locui alături de ceilalți dar, la un moment dat, ceilalți se vor detașa de ei și îi vor da pe mâna prigonitorilor). Ideea este de trădare[9].
  • Scopul acestei izolări este persecuția. Este vorba de o presiune care este pusă pe creștini. Presiunea[10] aceasta are un scop anume, acela al renunțării la statutul lor. Nu este o pedeapsă finală, ci este un mijloc prin care se urmărește ceva anume.
  • Creștinul se va simți ca și când nu ar avea nicio opțiune de scăpare. Într-adevăr, Domnul le spune ucenicilor despre persecuție dar și despre moarte. Creștinii vor fi întâi persecutați (constrânși, torturați) și mai apoi uciși.
  • Mai mult, în tot procesul acesta al persecuției acute împotriva creștinilor, toate națiunile pământului îi vor urî pe creștini dintr-un motiv: pentru Numele Domnului Isus. Pentru că ei vor mărturisi Numele acesta, pentru că se vor identifica cu El, pentru că vor spune că El este autoritatea lor, pentru că vor spune că ei fac parte din Împărăția Lui, creștinii vor fi urâți, detestați, considerați mai puțin demni de respect de toți oamenii.
  • Într-un astfel de context, Domnul ne spune care sunt pericolele care pândesc: poticnirea și trădarea, precum și ura față de ceilalți aflați în aceeași situație. Lovitura aceasta pare să fie din interior, aduce dezbinare și tensiune între cei care vor fi oprimați. Presiunea este din afară, prin izolare, dar efectul presiunii este dinspre interior. Presiunea din afară acționează în așa fel încât apasă pe indivizi și refulează prin aceștia înspre semenii lor aflați în aceeași situație ca ei.
  • Astfel, mai mulți vor alege să renunțe la identitatea care i-a pus în această situație de la bun început. Cristos va fi pentru ei o pricină de poticnire (fiindcă din cauza Lui au ajuns acolo). Frații vor deveni pentru ei mijloace de scăpare și îi vor vinde pentru a se elibera (pentru a fi eliberați de factorul de presiune exterioară). Ura va pune stăpânire pe ființele lor și ura aceasta nu va fi față de torționar, ci față de fratele alături de care ei vor fi opresați.
  1. Prorocii mincinoși
  • Ridicarea prorocilor mincinoși care vor cauza rătăcirea celor care se vor ghida după cuvintele lor.
  • Când celelalte 3 mari atacuri se vor fi consumat, vor rămâne în picioare doar creștinii care se încred numai în Domnul și care nu s-au lepădat de El. Va fi fost clar pentru toată lumea că ei nu ascultă de altcineva (fie că se auto propune în salvator, fie că vor veni din afară mari dureri, fie că vor veni dinspre frați mari trădări), ci numai de Domnul Isus Cristos, Unsul lui Dumnezeu.
  • În acest context, se vor ridica niște proroci, adică niște oameni care vor spune că au mesaje de la Dumnezeu (ca să inducă în eroare creștinii care numai în El mai au încredere). Cuvântul folosit este același cu cel folosit la primul punct (cristoșii mincinoși), sugerând îndepărtarea de țintă.
  • Profeții mincinoși aduc cuvânt de la ei și-l prezintă ca fiind de la Dumnezeu.
  • Astfel, primul mare atac și ultimul mare atac se referă la înșelătorii care au ca scop părăsirea adevărului. Între ele sunt două mari presiuni (presiunea exogenă externă și presiunea exogenă internă[11]).

 

Altfel spus, cele 4 mari pericole sunt: (1) pierderea sursei de viață (vezi imaginea stârvului), Cristosul viu este dat pe cristoși mincinoși; (2) pierderea păcii; (3) pierderea iubirii și (4) pierderea sursei de autoritate.

[1] Se folosea când avea loc o plată comună (pentru servicii publice) sau la o acțiune comună și induce ideea de finalitate, de completitudine (s-a consumat ceva, s-a plătit ceva, a avut loc ceva cu implicații definitive). Înseamnă „un sfârșit care implică multe părți” (Westcott). Nu este strict „terminare”, ci mai degrabă „consumare”, presupunând o continuare în cu totul alte condiții (începerea unei noi ere). Expresia înseamnă, așadar, „la consumarea anilor” (când a avut loc climaxul intenționat – climaxul este o figură de stil care constă în desfășurarea ascendentă a ideilor, acțiunilor etc. dintr-o operă).

[2] A cauza pe cineva să rătăcească, să umble fără finalitate, degeaba.

[3] Din limba engleză, cu referire la „sosirea unei persoane notabile, un rege sau un eveniment”

[4] https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_people_claimed_to_be_Jesus

[5] Comportament deviant; o îndepărtare de la ceea ce spune Dumnezeu că e adevăr, o eroare (înșelăciune) care rezultă în rătăcire sau umblare fără țintă, o trăire în vastul teritoriul al păcatului

[6] Cuvântul folosit este ethnos – o rasă, o națiune

[7] Cuvântul folosit este basileia – împărăție, suveranitate, putere regală

[8] Cuvântul folosit este odinon – cuvânt folosit pentru travaliul femeii la naștere, unde durerile sunt acute, întrerupte și cresc în intensitate. Astfel, se sugerează o suferință intensă sau extremă.

[9] Cuvântul folosit este paradosousin – a fi deferit sau dat pe mâna cuiva, a trăda pe cineva

[10] Cuvântul folosit este thlipsis – presiune, se folosește cu privire la un spațiu îngust unde cineva este forțat să intre cineva, neavând spațiu de manevră, deci fără posibilitatea de a ieși de acolo – fără opțiuni.

[11] Ambele sunt cauzate din exterior

Sunt creștin, sunt fericit

Sunt creștin. Mă fascinează oportunitatea și mă onorează naturalețea și realizările creștinismului. Mai ales pentru faptul că nu s-a lăudat cu ele. Îmi plac și argumentele, de dragul discuției, dar creștinismul e atât de natural încât argumentul devine redundant, totuși elegant.

Sunt fericit. Mă consider fericit că pot crede. Mă bucur să realizez că am avut acest har. M-aș putea opri din exprimarea bucuriei la insistențele barbare ale profesorului care ține nuiaua în mână, dar numai de dragul naturii, să nu se rupă nuiaua gratuit și să fie nevoie de prelucrarea alteia. Și numai pentru o vreme, până se descoperă că m-am bucurat oricum, dar altfel.

Fericirea nu este un atribut dat unora ca titlu; ea pare doar o etichetă ipocrită din cauza departamentului de securitate, pentru camuflaj. Fericirea este o conștientizare a unei realități prea bune cu tine. O, nici pe departe nu este fericirea un produs al distracției, adică o îndobitocire a ființei. Văd fericirea ca o constatare a unui dat de la Dumnezeu. Că e merituos sau nu, nici nu contează. Căci fericirea nu e un premiu, nu e o răsplată. Ea caracterizează intrinsec mai multe categorii de concluzii corecte și nu se teme nici de lacrimă, nici de zâmbet.

Fericirea nu se asociază nici cu râzul, nici cu plânsul. E singuratică, elegantă. Nu se stresează – e vreme pentru toate cele mărunte, câte-or fi.

 

Folos al referendumului (3) – unde stai

8513c788a00314e17f87ce08721a3999

Când eram în facultate – am mai povestit asta -, treceam printr-o intersecție mai mare, în drumul meu spre Universitate. Era rece afară, într-o zi senină de toamă târzie. O mulțime în mișcare, mereu mulți într-un loc dar niciodată aceeași, compusă din oameni care-și vedea de ale lor (sau de ale altora), dădea impresia de aglomerație.

Pe marginea drumului, doi oameni înghețau un alt peisaj, scos parcă din context sau complementar lui. Erau ei, un bătrânel și o bătrânică. El avea în mână o coajă de pâine, mai mult uscadă, chiar dacă dădea impresia că a înghețat din cauza frigului. Tot zgomotul acela nu a putut asurzi, în sufletul meu, sunetul acela incredibil, al ruperii pâinii.

Cu barbă, nearanjat deloc, cu părul vâlvoi și unsuros, bătrânelul a rupt pâinea: o bucată pentru el, una pentru ea. A întins-o, într-un gest de normalitate cotidiană, către consoarta lui. Și ea a întins, la rândul ei, mâna, a luat pâinea, pâinea lor, și s-au grăbit amândoi s-o mânânce. Erau tăcuți, își ascultau, însă, sentimentele și inimile. Când mâinile lor s-au unit prin bucata aceea de pâine, parcă un univers întreg s-a transferat de la unul la altul, dincolo de toate cele care se vedeau. Toate nespuse și nevăzute, dar întregi și depline.

Timpul a stat. Atât cât să cadă câteva firimituri din pâinea lor pentru doi-trei porumbei care erau în trecere.

Ah, e iarăși roșu la semafor, pe semne nu am fost atent… Am plecat, dar am continuat să fiu acolo. Gândul mi s-a dus inevitabil la Cristos, Pâinea Vieții care s-a frânt pentru noi. La iubirea adevărată. La faptul că mai sunt realități care nu se văd. La faptul că oamenii sunt mai mult decât materie și tânjesc după mai mult decât după bani.

Reducând lupta aceasta surdă din jurul referendumului la elementele de bază care o provoacă, am ajuns să mă gândesc la o luptă mai veche, aceea purtată și astăzi de către ateii utili ai materialismului veșnic înfometat. Prieteni, noi nu suntem numai materie și viața noastră nu e numai despre bani, haine frumoase și freze scumpe.

Viața noastră e mai mult decât atât. Avem în noi valori de alt ordin și mai înainte decât acestea, care au dat fericire și împlinire chiar și celor mai săraci materialicește dintre noi.

Tocmai de aceea, corupția omului nu este numai financiară, ci și spirituală. Mai ales spirituală, căci din corupția aceasta a lui iese și cealaltă. Prin urmare, lupta împotriva corupției nu este doar una legată de corupția materiale, ci și una legată de corupția din om.

Sunt convins că există activiști de ambele părți. Acest articol se adresează, însă, celor care cred în Dumnezeu dar, din varii motive, nu mai știu unde să se poziționeze cu privire la referendumul acesta. Pentru mine e o luptă contra corupției, într-o vreme în care s-ar putea ca acesta să fie războiul generației noastre (referendumul este doar o bătălie în acest război). Războiul pentru suflet și viață.

Sunt lucruri pentru care un bărbat al lui Cristos merită să se ridice, să stea în picioare. Să stai în picioare pentru valorile sufletești, pentru iubire, pentru adevăr, pentru asemănarea cu Cristos întru viață (care implică, evident, corupția mortală a noastră). Să lupți pentru un viitor mai bun, în care să fie mai puțini corupți ai sufletului. Eu consider că e ceva pentru care cineva se poate ridica să lupte.

Chemarea mea nu este, de fapt, să mergi la referendum. Ci, să îți amintești cine ești și/sau cine vrei să fii. Un creștin luptă pentru familie pentru că știe că există corupție și alta decât cea  materială și pentru că vrea să păstreze valorile sufletești cât de pure pot fi, ba chiar să lupte pentru puritatea și purificarea lor (începând cu familia lui și cu aportul său în familia lui).

Eu (și) de aceea voi merge, dacă va vrea Dumnezeu, la acest referendum și voi vota pentru familie.

Alegeri de dupa alegeri. Dintre lucrurile pe care le-ar putea invata crestinii in urma a ceea ce s-a intamplat in 16.11.2014

Ceea ce s-a intamplat la aceste alegeri, respectiv in turul al II-lea al alegerilor prezidentiale din 16.11.2014, a fost ceva exceptional in adevaratul sens al cuvantului, de exceptie, care a atras atentia tuturor, care a bulversat si a uimit.

Politic, sunt multe de invatat si de discutat. Foarte bine, au ce face oamenii politici. Dar, eu as vrea o abordare d.p.d.v. al unui crestin si vreau sa ma adresez celor care se numesc pe ei insisi crestini. Si nu ma refer cu acest termen la o anumita denominatiune.

1. Dumnezeu este Cel care ridica si coboara pe oameni

Acest adevar a fost verificat, la o scara sau alta, de nenumarate ori in istoria omenirii! Acest adevar este afirmat cu fermitate si exemplificat in Biblie, in istoria Bisericii si multe generatii de oameni au avut ocazia sa experimenteze si sa incerce invataturile Scripturilor in acest sens. Au gasit ca sunt autentice.

Dumnezeu este expert in a surprinde, in a ridica pe cine doreste. El poate sa ridice peste oameni chiar si pe cel mai neinsemnat dintre ei, pe cel mai putin bagat in seama de oameni. Cineva scria, intr-un articol foarte emotionat, ca, zilele acestea, Dumnezeu a ales sa fie roman (si nu in sensul in care-L faceau sa fie comentatorii sportivi prost-inspirati, cand castiga si Romania, rar, vreun meci de fotbal), a stat la coada sa voteze, in Diaspora si ora noua la prins chiar cand sa intre, fara sa mai poata. Asa ca, Dumnezeu a votat, totusi… Si, iata, rezultatul.

Eu nu cred intr-o providenta a unui Dumnezeu care e un fel de sluga a unor oameni care se cred stapani pe rugaciunile lor facute de ochii lumii. Nu cred ca, orice ar alege oamenii, ei au ales voia lui Dumnezeu, deja. Ca Dumnezeu stie sa se descurce, in providenta Lui (o chestiune teologica grea, totusi, nu trebuie sa-si prinda toti urechile cu ea, dar nici nu e interzis nimanui) cu toate greselile oamenilor, e cu totul altceva. Dar, nici rugaciunile celor oropsiti, celor care sunt batjocoriti, orfanului si a vaduvei, ale celor credinciosi fara interese nu sunt degeaba! Dumnezeu nu e un om, sa fie coruptibil. Oamenii ajung sa-i insele pe altii in asa fel incat sa fie siguri de obtinerea a ceea ce urmaresc. Dar, oamenii nu-L pot insela pe Dumnezeu.

Acel conducator sau lider care intelege ce inseamna o atitudine corecta fata de Dumnezeu cred ca este un om cu adevarat de care e ferice.

Pentru un crestin, un astfel de rezultat, o astfel de reactiune, ar trebui sa fie un exemplu clar cu privire la ceea ce este Dumnezeu si cum lucreaza El. Cand cei puternici au totul asigurat, Dumnezeu ii rastoarna intr-o clipa, fara sa-i intrebe nimic, si pune, in locul lor, pe un altul – de obicei pe cel caruia oamenii nu i-au dat nicio sansa.

Aceasta este, in speta, esenta crestinismului. Fiindca, Cristos Insusi a fost respins, lepadat, etichetat de oameni ca fiind fara valoare. Plata pentru El? Moartea! Dar, prin aceasta, Dumnezeu a realizat intr-un mod absolut o mantuire pentru om extraordinara. Sentimentele pe care le-am simtit zilele acestea au fost intrecute cu mult de ceea ce au simtit ucenicii lui Cristos cand acesta a inviat din morti. Si, toata crestinatatea face ca tot pamantul sa se cutremure, in fiecare an, cand se serbeaza Pastele!

Este bine ca omul sa aiba in vedere faptul ca Dumnezeu este mai inalt decat orice om si ca poate sa faca, daca vrea, ce vrea cu fiii oamenilor. Atunci se vede omul intelept si omul nebun.

2. Este o grava eroare pentru Biserica sa se ocupe de altceva decat de ceea ce ar trebui Biserica sa faca

Suntem in Romania. Aproape 90% se declara ortodocsi. Prelati ortodocsi – cei spus oamenilor fatis cu cine sa voteze – au aratat doar partea de suprafata a ceea bolborosea in interiorul clerului. Oamenii au fost indemnati sa nu voteze cu un ne-ortodox. Ca noi votam un crestin, de-al nostru, ziceau ei.

Si, tocmai „ajutorul” acesta pe care se gandeau ca l-au dat, nu degeaba, a primit o valenta opusa scopului scontat si… surpriza, oamenii, ortodocsii, au votat un evanghelic minoritar…

Iar aceasta ne arata cat de bine ar fi fost pentru BOR sa se ocupe de cele ale Bisericii si sa o faca intr-un mod de apreciat.

Dar, nu doar pentru BOR e o lectie. E pentru orice Biserica, din orice localitate. Ocupati-va, dragi crestini, de cele care tin de crestinism, atunci cand e vorba de Biserica! Biserica are locul ei. Agora are locul ei. Cand se amesteca, Biserica are intotdeauna de pierdut! Si, bazandu-se pe bunul nume, Biserica ajunge sa „castige” un nume rau. O consecinta grava este ca oamenii vorbesc de rau „calea mantuirii” si pe Dumnezeu. Si asta din cauza unei structuri care nu mai face ce ar trebui sa faca Biserica.

Asta va doriti? Daca da, atunci, din start, nu sunteti din nicio Biserica, indiferent daca ati ajuns s-o reprezentati in vreun fel si profitati de pozitia pe care o aveti si de renumele pe care altii l-au castigat, nu voi, nu asa.

Ce a facut BOR a adus asupra Bisericii o reactie care nu o sa se limiteze doar la votul care a fost dat!

Atata timp cat Bisericile, de orice culoare denominationala, se ocupa de alte probleme si nu de ce a fost randuita (de catre Dumnezeu!) Biserica sa se ocupe, imaginea Bisericii nu are cum sa fie una buna. Oamenii asteapta de la crestini ceva mai mult. Daca nu pot sa ofere, atunci nu doar ca nu sunt, de fapt, crestini, dar sunt si sarlatani, oameni care pretind ca sunt ceea ce nu sunt. Si, in acest caz, nu vorbim despre holoangari care pozeaza in meseriasi.

Cand aduci chipul lumii in Biserica, lumea insasi te va batjocorii, tu insuti nu vei mai fi Biserica. E o chestiune de identitate.

3. Realitatile simple, necosmetizate, daca sunt autentice, pot avea o valoare mult mai mare decat prefacatoriile cele mai stralucitoare si atractive

Bani, media, oameni care sa promoveze, resurse de tot soiul. Intr-un cuvant, un Goliat. Si, iata, David nu s-a lasat asteptat… Oamenii, indiferent cat sunt de „prostiti”, tot stiu ce-i autentic, ce-i drept, ce-i valoros. Stiu. Si, cand e timpul, reactioneaza.

De aceea, crestinii ar trebui sa stie ce e de valoare si sa traiasca asa. Daca tanjesc dupa ce nu-i valoros, ei insisi si-au pierdut identitatea.

Chiar credeti ca oamenii nu-i observa pe adevaratii crestini, daca par ca stau cu capul in alta directie? Ba-i observa. Oamenii nu au nevoie de crestini care sa le semene, sub pretextul relevantei prost-intelese. Ei au nevoie de crestini care sa traiasca valorile crestinismului, fiindca doar asa acesta din urma are relevanta – se dovedeste ca este ceea ce pretinde.

Cei care inteleg aceste lucruri, se poarta asa. Cei care nu le inteleg, poate le spun cu gura, dar in fapta sunt altfel.

4. Scopul nu scuza mijloacele. Nu poti predinte un scop nobil pe care sa-l obtii abominabil

Nu poti sa ajungi la putere, cu gand sa faci binele, facand raul. Nu merge asa. E o minciuna, o inselaciune, fie ea si autoinselaciune.

Poate ca, traind corect si principial (desigur, omul nu poate sa fie perfect, dar stiti la ce ma refer!), cineva pare ca nu e bagat in seama. Dar, surprizele apar oricand. Si, de fapt, nu-i o surpriza. E o realitate ascunsa privirilor imediate, ceva ce se intampla peste tot. Si e apreciat cand se intampla.

Daca valorile crestine nu sunt valorile bune pe care le recunoaste chiar si lumea aceasta, atunci ele nu sunt deloc crestine. Crestinismul nu propune valori care se petrec in neant, ci valori care au loc in lume, in timp si spatiu. Invatatura crestina nu se refera la ce se intampla pe planeta numita Imaginatie. Daca invataturile crestine nu au aplicabilitate si cei care sunt crestini nu traiesc in conformitate cu acestea, puterea crestinismului este totuna cu nimic.

Ai grija ce crestinism iti doresti!

5. Valorile adevarului si ale dreptatii sunt cele care prevaleaza 

Chiar daca omenirea nu este tocmai un ansamblu de aspecte ale sfinteniei si dreptatii, totusi, acestea sunt recunoscute ca fiind valoroase si pozitive chiar in contextul noroios in care sunt abordate.

Cand se intampla ceva bun, oamenii se bucura. Apare entuziasmul, se naste o stare de bine, de multumire. De aceea, trebuie sa fim oameni care cauta astfel de valori.

Crestinismul le propune. Nu multi crestini, insa, din pacate, le traiesc! Si, aici e problema! Lumea de astazi este impotrivitoare crestinismului nu pentru ca nu ar fi de acord cu valorile promovate de invatatura din spatele lui, ci pentru ca nu pot sa nu observe ipocrizia asa-zisilor crestini care se autentifica in mod fals cu ceea ce nu sunt, de fapt.

Eu consider – si am mai scris despre asta – ca ateismul (sau, cel putin amploarea lui de acum) este o consecinta a tensiunii dintre invatatura unora ca „Dumnezeu e iubire” si viata lor (cand pornit la razboi cu crucea-n frunte, cand au trait in mojicie, in dezbinare si ura si cate altele…).

Dar, pentru ca, din cand in cand, dreptatea prevaleaza, si vedem bine ce stare sufleteasca naste un astfel de eveniment in noi, inseamna ca exista ceva in valorile astea, nu? Ceva important!

Ce fel de oameni ar trebui sa fie crestinii? Cum ar trebui sa se poarte ei in fata lumii?

Cu siguranta ca fiecare a invatat cate ceva, zilele astea. Chiar, mult mai multe decat am scris eu aici. Dar, a trebuit sa scriu. Nu am putut sa nu scriu!

2. Despre opinii. Opiniile de tip erezie. Despre cei care le dezvolta.

Articolul de fata este o continuare de aici.

Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică.” (2 Petru 2: 1, NTR)

Rezumat prima parte:

1. Dupa cum in poporul Israel, in vechime (inainte de Cristos, de Biserica) s-au ridicat prooroci mincinosi (profeti falsi), in acelasi mod, asemenea, vor fi si invatatori falsi printre credinciosii (Bisericii);

2. Erezia este o parere aparte de invatatura in sine, de linia principala a Scripturilor pe care, in mod normal, ar trebui s-o invate oamenii Bisericii;

3. Ereziile acestea sunt introduse printre credinciosi „pe furis”, nu sunt prezentate direct, franc si deschis (cel putin, nu la inceput);

4. Apostolul Petru aduce cateva descrieri ale unor astfel de oameni – invatatorii mincinosi. Cum sunt ei? Vezi sinteza acestui articol, mai jos.

Despre opinii

Inainte de a cauta raspunsuri in textul biblic in ce-i priveste pe invatatorii mincinosi (cum sunt ei, cum pot fi recunoscuti, cum pot fi ocoliti), sa poposim putin in legatura cu sensul larg al insemnatatii de erezie.

Erezia nu este o parere printre altele, ci, mai degraba, este o parere relativ la o linie generala. Ortodoxia, de exemplu, propune ca erezia este credinta celor care nu se aliniaza la directia invataturii Bisericii Ortodoxe. Cam acesta este sensul notiunii de erezie, adica o parere care nu se potriveste invataturii Bisericii. Desigur, linia invataturii Bisericii ar trebui sa fie conforma cu invatatura Sfintelor Scripturi.

Apoi, sa facem referire la argumentatia de tipul: „Adevarul nu e la tine, ce spui tu e doar parerea ta. Nu inseamna ca e adevarata.” Desi acest tip de argument este aparent corect, sugerand ca ne ajuta sa fim corecti din punct de vedere logic, el este folosit de foarte multe ori pentru a relativiza chiar invatatura sanatoasa. In acest caz, argumentul nu se mai aplica. Din doua motive:

a. fiindca este el insusi relativ, caci cel care zice: „Adevarul nu e la tine” are pretentia el insusi ca afirmatia sa este adevarata, deci, ca adevarul e la el; asadar, cand sugereaza ca cineva nu are adevarul, o face bazandu-se pe contrariul acestei sugestii, ceea ce nu e tocmai un argument de acceptat si necesita o discutie suplimentara;

b. invatatura revelata a Scripturii este etalonul sau absolutul cu care se poate compara o parere sau o erezie sau o invatatura oarecare; daca aceasta este exclusa, atunci nu mai vorbim in contextul acestui articol (vorbim, eventual de ateism sau alte invataturi care se potrivesc mai degraba unei alte discutii; ca sa nu amestecam lucrurile, vom pleca de la premisa ca Scriptura este revelatia lui Dumnezeu, asadar adevarata si demna de incredere; practic, mantuirea omului sta in credinta in invataturile pe care le gasim in aceasta revelatia).

Ce fel de oameni sunt cei care aduc o invatatura mincinoasa?

1. Acesti oameni Il neaga pe propriul lor rascumparator (2 Petru 2: 1)

– de obicei, se intampla cand cineva este rascumparat; el respecta termenii Scripturii si, prin invatatura pe care aceasta o prezinta, este pus fata in fata cu a crede un anumit set de valor (cele biblice); dupa un timp renunta la ceva sau adauga ceva, modificand acele invataturi, ceea ce conduce la o disociere fata de primele invataturi; atunci cand el a crezut initial invatatura autentica a Biblie, L-a crezut de fapt pe Dumnezeu si, cand si-a modificat invatatura si-am modificat si credinta si s-a „lepadat” de Stapan, adica de Cristos;

– negarea lui Cristos nu este neaparat una verbala sau fatisa, ci pasajul se refera mai degraba la o negare prin invataturi, una implicita;

– chestiunea este deosebit de serioasa – ce poate fi mai serios decat sa-L negi pe Cel care-ti poate da mantuirea?

– pasajul ne arata ca un astfel de om a fost rascumparat si apoi Il neaga pe Stapanul care l-a rascumparat;

– exista o consecinta foarte reala – o pierzare, o distrugere abrupta, naprasnica (asadar, nu e vorba de schimbat pareri, de contextul „fiecare cu parerea lui”, ci de o foarte serioasa si reala urmare a unei atitudini de renegare a lui Dumnezeu din partea unuia care deja a fost „rascumparat”;

– asadar, sa ne asteptam ca acesti invatatori mincinosi sa fie dintre cei care L-au marturisit pe Cristos (in contextul nostru evanghelic, chiar dintre cei care s-au „pocait”, s-au botezat, au avut o credinta pe baza careia au fost „rascumparati” – un pret s-a platit pentru ei, ca sa fie eliberati din starea lor de alienare fata de Dumnezeu).

– abordarea lor este una necinstita, ei aduc invataturile prin strecurarea lor, prin mijloace de amagire

2. Acesti oameni sunt niste destrabalati (2 Petru 2: 2, „multi ii vor urma in destrabalarea lor”)

– destrabalarea aceasta se refera la un mod de vietuire, la aplicarea unor invataturi si are de-a face cu obiectul invataturilor teoretice;

– asadar, invataturile eretice nu se au in vedere pe ele insele, ci pe ceea ce adreseaza la nivelul practic;

– destrabalarea are de-a face cu moralitatea, fiindca are sens de senzualitate, de deplasare fata de o tinuta morala decenta, corecta, buna, potrivita, conforma cu invataturile Scripturii;

– daca invatatura pe care o ai in vedere conduce la o conduita relaxata din punct de vedere al modului de trai, atunci e un semnal pe care trebuie sa-l iei in considerare, daca te intereseaza sa nu fii inselat!

3. Acesti oameni vor fi populari (2 Petru 2: 2, „multi ii vor urma in destrabalarea lor”)

– ei au succes, gasesc urmasi (ceea ce sugereaza si de ce au plecat pe drumul acesta), gasesc sustinere;

– prin urmare, faptul ca un invatator sau o invatatura este sustinuta nu inseamna ca are si valoare de adevar;

– nu multimea valideaza valoarea de adevar a unei pareri, ci Cuvantul lui Dumnezeu;

– oamenii aceia care vor decide sa-i urmeze vor alege un fel de „cale” noua, ceva ce nu a mai fost (cel putin in imediat), vor renunta la invataturile de pana atunci (atentie sa nu confundam aici o revenire la invatatura sanatoasa cu o deplasare de la ea);

– urmasii lor vor fi gata sa le ia apararea, chiar impotriva prietenilor lor, chiar impotriva celor pe care-i numesc „frati”;

– urmasii lor vor promova (si ei) o viata destrabalata, o viata conforma cu aceasta invatatura pe care incep s-o urmeze si s-o agreeze;

– nu gandi „asta-i unul care ne intelege, pe noi, pe tineri, ne lasa cum vrem noi, e bun”, fiindca nu din intelepciune gandesti asa… (noi nu cautam pe cineva care sa fie de acord cu starea noastra rea, ci pe cineva care sa fie ferm impotriva unei asemenea stari, dar care sa ne iubeasca atat de mult incat sa fie gata sa se lase respins si neacceptat cand nu ne canta in struna si nu ne linguseste);

4. Din cauza lor, calea adevarului va fi batjocorita (2 Petru 2: 2)

– modul de viata al acestor oameni va atrage dupa sine o raportare nepotrivita fata de „calea adevarului”;

– fiindca apar din sanul crestinilor (gruparilor crestine), acesti oameni atrag judecata celorlalti asupra intregului, adica si asupra celor care sunt din acelasi mediu initial (de ex: o Biserica locala), toti fiind judecati prin prisma a ceea ce fac acestia;

– cand „calea adevarului” este vorbita de rau, multimea aceea si invatatorul/invatatorii ei se afla deja de ceva vreme pe drumul ereziei;

– si oameni autentici sunt vorbiti de rau, doar fiindca sunt crestini, pentru a fi denigrati; pasajul nu se refera la cazul acesta;

– iata, deci, ca oamenii din afara sunt in masura sa masoare modul in care traiesc cei din Biserica!

– asadar, vorbim despre bun simt, despre un fel de vietuire care sa placa oamenilor, care sa fie frumos, decent, potrivit, drept, curat, sfant, demn, vertical, de tinuta, placut, non-lasciv s.a.m.d.;

5. Sunt lacomi (2 Petru 2: 3 – „In lacomia lor, vor incerca sa profite de voi prin cuvantari nascocite”)

– astfel de oameni, asadar, urmaresc un castig personal, au interes personal, o agenda proprie;

– „slujirea” lor nu e deloc slujire, fiindca ei se au in vedere pe ei, nu pe ceilalti (sa se arate pe ei, sa se ridice pe ei, sa castige bunuri, posesiuni, bani, sa castige faima s.a.m.d.);

– cuvantul pentru „lacomie” este preluat si in limba romana – „pleonexie”, insemnand „lacomie”, „cupiditate”;

– argumentele lor sunt modelate, sunt pregatite, gandite, tocmai pentru a prezenta un neadevar ca pe un adevar, pentru a atrage;

– este o munca depusa si oamenii acestia se asteapta sa si castige de pe urma acesteia, doar ca munca este una rea, care face rau celor care o suporta;

– ne vom astepta, asadar, ca acesti invatatori mincinosi sa fie oameni pregatiti, capabili sa argumenteze, buni oratori, gata de a argumenta;

6. Cuvantarile lor sunt nascocite (2 Petru 2: 3)

– ei urmaresc o concluzie, isi formeaza argumentatia pentru a ajunge acolo;

– nu sunt interesati sa explice Scriptura, sa fie dascali pentru cei care vor s-o inteleaga, nu simt compasiune pentru ceilalti dorind ca si altii sa cunoasca harul lui Dumnezeu si sa beneficieze de el; ei cauta beneficiul propriu si fac din Evanghelie si credinta o sursa de castig (dupa cum scria si Pavel, cand ii spunea lui Timotei ca unii cred ca evlavia este o sursa de castig);

– nu-i veti gasi saraci, dar plini de pace sufleteasca, mereu in „ograda” altora, ajutandu-i; nu-i veti gasi in lipsuri;

[va urma]

Religie, traditie si datina. Omul intre valoros si obisnuit, intre Cuvantul lui Dumnezeu si cuvantul oamenilor

Text biblic de citit inainte de a se citi prezentul articol: Marcu 7: 1 – 23.

In cateva articole, inclusiv cel de fata, voi adresa subiectul: „Religie, traditie si datina” plecand de la textul amintit.

Cateva observatii:

1. Sa punem ordine in amalgamul de idei

Cand vorbim despre datina batranilor, in context, ne referim la porunci omenesti adaugate si predate din generatie in generatie, care ajung sa degenereze impotriva Cuvantului lui Dumnezeu, nu la forme si tipare morale sau de conduita.

Suntem, astazi, in contextul postmodern al parasirii absoluturilor, pe marea fara sfarsit a nimicului, fara panze, busola, fara cer senin, fara vanturi, vasle… De aceea astfel de pasaje sunt “atacate” intr-o interpretare fortata, care sa favorizeze discursul lax, postmodern.

Voi da cateva exemple diverse, dar care NU toate sunt in contextul acestei invataturi biblice (desi, de multe ori sunt puse in aceeasi oala in mod eronat):

  • rugaciunea la sfinti sau la Maria pentru mantuirea sufletului,
  • obiceiurile de curatire a locului dupa ce moare cineva, prin sfintirea locului prin ritualuri, parastase si mese pentru morti (Oltenia),
  • neacceptarea unor feluri de mancare si acceptarea altora, ca obicei (vezi inmormantarile noastre vs. inmormantarile ortodocsilor),
  • masa sfanta de duminica, cu trei feluri,
  • conceptia conform careia, daca cineva nu bea sau nu fumeaza, e pocait,
  • bijuteriile la femei, hainele scumpe, cravata sau alte articole de imbracaminte,
  • organizarea in cadrul intalnirilor noastre plenare, barbatii intr-o parte, femeile in alta, cantare comuna in timpul colectei s.a.m.d.,
  • alcoolul, pornografia, vorbele stricate – toate acestea intra in om, dar nu sunt mancare,
  • tatuajele, inelele peste tot pe corp, cerceii, lantisoarele;

Aceste exemple, si altele, sunt deseori date in contextul acestui pasaj. Ele fac parte din alta parte, nu de aici. Trebuie sa fim atenti ca invataturile Domnului Isus sa fie aplicate in contextul in care au fost date. Vom reveni la astfel de exemple abia dupa ce vom studia ce anume ne transmite, de fapt, acest pasaj biblic. Pana atunci, iata doua enunturi:

Este gresit sa spunem: “nu e in inima, e afara, deci, tine de datina oamenilor”.

Nu este intelept sa amestecam lucrurile doar ca sa scapam de complexitatea lor.

ntr

2. Sa intelegem spurcaciunea ca obisnuit si sfintenia ca select

Koinoi – cuvantul tradus cu “spurca”, provine din koinos si inseamna “a face comun, obisnuit”; vezi limba “graca koine” (dialectul vorbit in timpul Domnului Isus, limba greaca obisnuita).

Atunci cand, citind pasajul, gasim ca problema era ce anume il spurca pe om, haideti sa ne gandim la urmatoarele:

  • Trebuie sa fim speciali in inima, inainte de a fi in afara (ca sa nu riscam sa fim un fel de morminte zugravite – ipocriti);
  • Datina are de-a face cu ceea ce este in afara, cu porunci cu privire la o curatire exterioara;
  • Cuvantul lui Dumnezeu vorbeste pentru curatirea inimii, Dumnezeu vrea oameni selecti, deosebiti;
  • Asemanarea cu lumea, obisnuirea in faptele lumii, trairea in obiceiurile lumii, acomodarea cu ceea ce este popular ne face oameni obisnuiti, fara valoare;

Prin urmare, ar trebui Cristos a venit sa ne ridice din starea aceasta „comuna”, sa dea sens vietii noastre, sa ne ridice la alt nivel.

 

3. Invataturile oamenilor tind sa inlocuiasca Cuvantul lui Dumnezeu

Pentru claritate, voi folosi Noua Traducere Romaneasca a pasajului de mai jos: Marcu 7: 8 – 13:

„Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi tradiţia oamenilor!

Apoi le-a zis: „Şi aţi respins frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi tradiţia voastră!

Căci Moise a zis: «Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta!» şi «Cel ce îşi blestemă tatăl sau mama trebuie să fie pedepsit cu moartea.»

Însă voi ziceţi: «Dacă un om spune tatălui său sau mamei sale: ‘Orice ai putea primi de la mine este korban’ – adică este deja închinatca dar lui Dumnezeu –,

pe acela nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau mama lui!»

Şi anulaţi astfel Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiţia voastră pe care o răspândiţi! Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!“

 

Am ales pasajul in acesta traducere fiindca diferentiaza si in limba romana termenii folositi in original si care descriu atitudinea categoriei de oameni despre care este vorba aici fata de Cuvantul lui Dumnezeu.

Care sunt pasii inlocuirii Cuvantului lui Dumnezeu cu vorbele oamenilor:

  • Intai, oamenii lasa deoparte Cuvantul lui Dumnezeu (vers. 8); Cuvantul nu mai este citit, nu mai este memorat, nu mai este studiat, nu mai este predicat, nu mai este dorit, nu mai este inaltat, nu mai este cantat, nu mai este recitat, nu mai este trait, nu mai este raspandit, nu mai este fundament al altor lucruri;
  • Apoi, ocolirea Cuvantului lui Dumnezeu in folosul datinei omenesti se face “frumos”, elegant, nu direct, ci pe ocolite; se naste si se transmite o traditie, o datina batraneasca, tot mai bine structurata si conturata; Cuvantul lui Dumnezeu este respins;
  • Anularea Cuvantului prin traditia oamenilor pe care acestia o raspandesc (vrs. 13)

In incheierea acestei prime parti, trebuie sa intelegem ca problema formarii a ceea ce numim „datina batranilor” nu este ceva ce tine de batrani si a fost facut de batrani, cum (gresit) se crede! E vorba de o datina omeneasca, formata in timp, la care au contribuit mai multe generatii (pana la urma), iar departarea de Cuvantul lui Dumnezeu se poate face in orice perioada a vietii cuiva, nu tine de varsta. Dimpotriva, Biblia, ca intreg, ne prezinta situatii in care generatiile tinere au lasa Cuvantul lui Dumnezeu (ex: generatia celor care au trait dupa moartea lui Iosua si a batranilor care l-au prin in viata pe acesta, care nu-l cunostea pe Dumnezeu si nici ce a facut El).