Maniheul medieval – scurtă recenzie de carte

steven-runciman---maniheul-medieval_c1

Autorul prezintă o lecție istorică în legătură cu continuatorii dualismului caracteristic gnosticismului contemporan Bisericii Primare, în sensul vectorului spatio-temporar dinspre teritoriile Răsăritului înspre Europa de Apus. După fiecare astfel de incursiune istorică, el prezintă și caracteristicile învățăturilor respectivelor erezii.

Pentru cititor, menționez a nu se lăsa influențat de folosirea ideii de erezie oridecâteori nu este vorba de creștinismul oficial, pentru că această carte nu își propune să desemneze, prin studiu biblic, erezia ca atare sau caracteristicile ei, sau, mai degrabă dreapta credință. De altfel, nici prezenta recenzie nu-și propune acest lucru.

În speță, cartea este folositoare pentru cei care vor să înțeleagă întinderea în timp a învățăturilor gnostice, peste teritoriile Europei și peste vremurile perioadei medievale. După cum subliniază și autorul, creștinismul majoritar (ortodox sau catolic) a pus eticheta de maniheu și altor credințe creștine care nu aveau nimic de-a face cu învățătura de predanie gnostică.

De asemenea, sugerez că această carte poate să clarifice în mintea unora problema provenienței baptiștilor, mai ales că se fac anumite confuzii grave în legătură cu calitatea creștină a persecutaților bisericii mainstream contemporane acelora. Se pun, de multe ori, în aceeași oală: lolarzii, bogomilii, catarii, ba chiar protestanții.

Apoi, cartea poate să lămurească și unele idei din mediul protestant din România, dar nu sugerez nimic, la cititorului această plăcere, dacă o va descoperi, fiindcă tot e vorba de gnoză

Mai jos, câteva citate din carte, fără să le comentez:

„În Armenia secolului al V-lea, secta era destul de activă, iar în veacul următor în jurul Edessei este atestat un număr considerabil de mesalieni, numiți în aceste părți eustațieni sau marcianiți, după cei doi lideri ai lor… Până și în secolul al VII-lea se bucură de înflorire, când Maxim Mărturisitorul vorbește cu nemulțumire despre ei, aplecându-se și asupra unora dintre episcopii lor, aserțiuni redate de un teolog din mediul monastic cândva pe la sfârșitul aceiuiași secol. Probabil că în această vreme a intervenit și dislocarea lor către vest, survenită în urma atacurilor arabilor, moment din care cad în anonimat pentru o lungă perioadă de timp. În momentul reapariției lor pe scena istoriei, în secolul al XI-lea, mesalienii sunt o comunitate solidă, trăitoare pe teritoriul provinciei Tracia. Îi vom întâlni aici și mai târziu, puși pe prozelitism în rândul vecinilor.

Importanța fenomenului mesalian rezidă în amestecul de doctrine gnostice dualiste cu fervoare populară evanghelică. Ei și-au cimentat doctrina cu cărți, spre deosebire de alți clerici, de aceea învățăturile lor s-au păstrat pentru uzul ereticilor ce vor fi să vină, într-un vast corpus de literatură de factură gnostică.”

„Populația a scăzut și ea, s-a retras din ce în ce mai mult în văile și pe costișele munților, în Pindul meridional, dar mai ales în Carpații transdanubieni, pentru a da naștere dupa mai multe secole vlahilor sau românilor, cum sunt cunoscuți astăzi. Prea puțini dintre acești războinici revărsați din Răsărit s-au menținut însă. Ținuturile pustiite au fost repopulate de un neam mai blajin, de slavi.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 92)

„În 1446, papa și comandantul trupelor maghiare Iancu de Hunedoara l-au silit pe Ștefan Toma să înceapă persecuția supușilor săi patareni. Acesta a consimțit să le interzică ridicarea de noi biserici ori repararea celor vechi. Ulterior, în 1450, stârnit de nunțiul papal, le-a ridicat și dreptul de a mai celebra slujbe.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 152)

„De asemenea, și Biserica Valdenză, pe care teologii contemporani o socoteau a fi precum bisericile catare, nu avea de fapt nimic în comun cu acestea, în afara faptului că împărtășea anticlericalismul ascetic caracteristic perioadei. Valdenzii erau creștini protestanți, care cautau să revină la puritatea Bisericii primare. Nu avea legătură cu dualismul catarilor. Propovăduirea ascetismului și a abstinenței se datora în cazul lor unei tendințe puritane de autodisciplinare și ură față de lux, nu unei concepții filosofice legate de răutatea ființială a materiei și de dezideratul sinuciderii speciei. Chiar și acolo unde organizarea lor o copia pe cea a catarilor, precum existența unei caste de Inițiați sau Desăvârșiți, formată printr-un COnsolamentum, inițierea acestora nu avea niciun element esoteric. Era doar o manieră de a numi slujitori a căror consacrare să nu vădească nicio urmă de tradiție clericală.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 166)

Apoi:

„Numai odată cu generalizarea practicii de a acorda Botezul mai devreme, pentru ca și cei morți de tineri să se bucure de calitatea de membri ai Bisericii, toți prozeliții au putut deveni, prin itnermediul pedo-baptismului, inițiați; și traptat, odată cu generalizarea acestei ceremonii inițiatice, a crescu importanța Mirungerii. Astfel, până la sfârșitul secolului al V-lea nu mai exista altă aristocrație spirituală în cadrul Bisericii în afara ierarhiei oficiale. Sectele gnostice însă, ca o consecință a importanței pe care o acordau gnozei lor, și-au păstrat mai vechile practici. Astfel, atunci când clericii medievali îi acuzau pe eratici de menținerea unor caste de Aleși ori Desăvârșiți, ei atacau în fapt o practică a Bisericii primare, iar ceremonia eretică de inițiere pe care o înfierau cu oroare era aproape în întregime echivalentul slujbei prin care primii creștini erau primiți în Biserică.” (Steven Runciman, „Maniheul Medieval”, ed. Nemira, pag. 220)

Și:

„Autorii care îi consideră pe protestanți, reformai ori chiar protestanții timpurii, precum lorarzii ori husiții, ca fiind urmași ai catarilor dovedesc necunoașterea protestantismului. Chiar dacă și pentru Wyclif, Luther ori Calvin Satana era echivalentul unui dumnezeu, iar lumea era un loc al răului, dar categoric Dumnezeu era Creatorul, Iehova al evreilor. Niciunul dintre aceștia nu a negat autoritatea Vechiului Testament și nu i-a desconsiderat pe patriarhi. Au dorit doar să reformeze Biserica, nu să instituie o nouă religie. Pentru ei, Hristos era cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, și nu un Eon ori unul dintre cei mai mari Aleși. Înaintașul lor spiritual era mai degrabă Petru Valdenzul decât Mani, Marcion ori oricare altul dintre prorocii dualiști.” (Steven Punciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 224)

Cartea este captivantă, se poate citi într-o zi.

Să nu uităm nici de implicațiile în scrierile lui Dan Brown, un scriitor de mare succes al vremurilor noastre, care atacă virulent creștinismul prin imaginarele sale cărți. Apologetica, în acest segment, nu poate să aibă sens dacă apologetul nu cunoaște esența învățăturii gnostice (perpetuate peste veacuri).

 

Anunțuri

Mike Pence

Un video autobiografic din partea lui Mike Pence, viitorul vice-presedinte al Americii, cel care l-a prezentat pe Donald Trump in noaptea alegerilor si a avut o scurta cuvantare foarte incarcata emotional si foarte scurta.

 

2. Despre opinii. Opiniile de tip erezie. Despre cei care le dezvolta.

Articolul de fata este o continuare de aici.

Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică.” (2 Petru 2: 1, NTR)

Rezumat prima parte:

1. Dupa cum in poporul Israel, in vechime (inainte de Cristos, de Biserica) s-au ridicat prooroci mincinosi (profeti falsi), in acelasi mod, asemenea, vor fi si invatatori falsi printre credinciosii (Bisericii);

2. Erezia este o parere aparte de invatatura in sine, de linia principala a Scripturilor pe care, in mod normal, ar trebui s-o invate oamenii Bisericii;

3. Ereziile acestea sunt introduse printre credinciosi „pe furis”, nu sunt prezentate direct, franc si deschis (cel putin, nu la inceput);

4. Apostolul Petru aduce cateva descrieri ale unor astfel de oameni – invatatorii mincinosi. Cum sunt ei? Vezi sinteza acestui articol, mai jos.

Despre opinii

Inainte de a cauta raspunsuri in textul biblic in ce-i priveste pe invatatorii mincinosi (cum sunt ei, cum pot fi recunoscuti, cum pot fi ocoliti), sa poposim putin in legatura cu sensul larg al insemnatatii de erezie.

Erezia nu este o parere printre altele, ci, mai degraba, este o parere relativ la o linie generala. Ortodoxia, de exemplu, propune ca erezia este credinta celor care nu se aliniaza la directia invataturii Bisericii Ortodoxe. Cam acesta este sensul notiunii de erezie, adica o parere care nu se potriveste invataturii Bisericii. Desigur, linia invataturii Bisericii ar trebui sa fie conforma cu invatatura Sfintelor Scripturi.

Apoi, sa facem referire la argumentatia de tipul: „Adevarul nu e la tine, ce spui tu e doar parerea ta. Nu inseamna ca e adevarata.” Desi acest tip de argument este aparent corect, sugerand ca ne ajuta sa fim corecti din punct de vedere logic, el este folosit de foarte multe ori pentru a relativiza chiar invatatura sanatoasa. In acest caz, argumentul nu se mai aplica. Din doua motive:

a. fiindca este el insusi relativ, caci cel care zice: „Adevarul nu e la tine” are pretentia el insusi ca afirmatia sa este adevarata, deci, ca adevarul e la el; asadar, cand sugereaza ca cineva nu are adevarul, o face bazandu-se pe contrariul acestei sugestii, ceea ce nu e tocmai un argument de acceptat si necesita o discutie suplimentara;

b. invatatura revelata a Scripturii este etalonul sau absolutul cu care se poate compara o parere sau o erezie sau o invatatura oarecare; daca aceasta este exclusa, atunci nu mai vorbim in contextul acestui articol (vorbim, eventual de ateism sau alte invataturi care se potrivesc mai degraba unei alte discutii; ca sa nu amestecam lucrurile, vom pleca de la premisa ca Scriptura este revelatia lui Dumnezeu, asadar adevarata si demna de incredere; practic, mantuirea omului sta in credinta in invataturile pe care le gasim in aceasta revelatia).

Ce fel de oameni sunt cei care aduc o invatatura mincinoasa?

1. Acesti oameni Il neaga pe propriul lor rascumparator (2 Petru 2: 1)

– de obicei, se intampla cand cineva este rascumparat; el respecta termenii Scripturii si, prin invatatura pe care aceasta o prezinta, este pus fata in fata cu a crede un anumit set de valor (cele biblice); dupa un timp renunta la ceva sau adauga ceva, modificand acele invataturi, ceea ce conduce la o disociere fata de primele invataturi; atunci cand el a crezut initial invatatura autentica a Biblie, L-a crezut de fapt pe Dumnezeu si, cand si-a modificat invatatura si-am modificat si credinta si s-a „lepadat” de Stapan, adica de Cristos;

– negarea lui Cristos nu este neaparat una verbala sau fatisa, ci pasajul se refera mai degraba la o negare prin invataturi, una implicita;

– chestiunea este deosebit de serioasa – ce poate fi mai serios decat sa-L negi pe Cel care-ti poate da mantuirea?

– pasajul ne arata ca un astfel de om a fost rascumparat si apoi Il neaga pe Stapanul care l-a rascumparat;

– exista o consecinta foarte reala – o pierzare, o distrugere abrupta, naprasnica (asadar, nu e vorba de schimbat pareri, de contextul „fiecare cu parerea lui”, ci de o foarte serioasa si reala urmare a unei atitudini de renegare a lui Dumnezeu din partea unuia care deja a fost „rascumparat”;

– asadar, sa ne asteptam ca acesti invatatori mincinosi sa fie dintre cei care L-au marturisit pe Cristos (in contextul nostru evanghelic, chiar dintre cei care s-au „pocait”, s-au botezat, au avut o credinta pe baza careia au fost „rascumparati” – un pret s-a platit pentru ei, ca sa fie eliberati din starea lor de alienare fata de Dumnezeu).

– abordarea lor este una necinstita, ei aduc invataturile prin strecurarea lor, prin mijloace de amagire

2. Acesti oameni sunt niste destrabalati (2 Petru 2: 2, „multi ii vor urma in destrabalarea lor”)

– destrabalarea aceasta se refera la un mod de vietuire, la aplicarea unor invataturi si are de-a face cu obiectul invataturilor teoretice;

– asadar, invataturile eretice nu se au in vedere pe ele insele, ci pe ceea ce adreseaza la nivelul practic;

– destrabalarea are de-a face cu moralitatea, fiindca are sens de senzualitate, de deplasare fata de o tinuta morala decenta, corecta, buna, potrivita, conforma cu invataturile Scripturii;

– daca invatatura pe care o ai in vedere conduce la o conduita relaxata din punct de vedere al modului de trai, atunci e un semnal pe care trebuie sa-l iei in considerare, daca te intereseaza sa nu fii inselat!

3. Acesti oameni vor fi populari (2 Petru 2: 2, „multi ii vor urma in destrabalarea lor”)

– ei au succes, gasesc urmasi (ceea ce sugereaza si de ce au plecat pe drumul acesta), gasesc sustinere;

– prin urmare, faptul ca un invatator sau o invatatura este sustinuta nu inseamna ca are si valoare de adevar;

– nu multimea valideaza valoarea de adevar a unei pareri, ci Cuvantul lui Dumnezeu;

– oamenii aceia care vor decide sa-i urmeze vor alege un fel de „cale” noua, ceva ce nu a mai fost (cel putin in imediat), vor renunta la invataturile de pana atunci (atentie sa nu confundam aici o revenire la invatatura sanatoasa cu o deplasare de la ea);

– urmasii lor vor fi gata sa le ia apararea, chiar impotriva prietenilor lor, chiar impotriva celor pe care-i numesc „frati”;

– urmasii lor vor promova (si ei) o viata destrabalata, o viata conforma cu aceasta invatatura pe care incep s-o urmeze si s-o agreeze;

– nu gandi „asta-i unul care ne intelege, pe noi, pe tineri, ne lasa cum vrem noi, e bun”, fiindca nu din intelepciune gandesti asa… (noi nu cautam pe cineva care sa fie de acord cu starea noastra rea, ci pe cineva care sa fie ferm impotriva unei asemenea stari, dar care sa ne iubeasca atat de mult incat sa fie gata sa se lase respins si neacceptat cand nu ne canta in struna si nu ne linguseste);

4. Din cauza lor, calea adevarului va fi batjocorita (2 Petru 2: 2)

– modul de viata al acestor oameni va atrage dupa sine o raportare nepotrivita fata de „calea adevarului”;

– fiindca apar din sanul crestinilor (gruparilor crestine), acesti oameni atrag judecata celorlalti asupra intregului, adica si asupra celor care sunt din acelasi mediu initial (de ex: o Biserica locala), toti fiind judecati prin prisma a ceea ce fac acestia;

– cand „calea adevarului” este vorbita de rau, multimea aceea si invatatorul/invatatorii ei se afla deja de ceva vreme pe drumul ereziei;

– si oameni autentici sunt vorbiti de rau, doar fiindca sunt crestini, pentru a fi denigrati; pasajul nu se refera la cazul acesta;

– iata, deci, ca oamenii din afara sunt in masura sa masoare modul in care traiesc cei din Biserica!

– asadar, vorbim despre bun simt, despre un fel de vietuire care sa placa oamenilor, care sa fie frumos, decent, potrivit, drept, curat, sfant, demn, vertical, de tinuta, placut, non-lasciv s.a.m.d.;

5. Sunt lacomi (2 Petru 2: 3 – „In lacomia lor, vor incerca sa profite de voi prin cuvantari nascocite”)

– astfel de oameni, asadar, urmaresc un castig personal, au interes personal, o agenda proprie;

– „slujirea” lor nu e deloc slujire, fiindca ei se au in vedere pe ei, nu pe ceilalti (sa se arate pe ei, sa se ridice pe ei, sa castige bunuri, posesiuni, bani, sa castige faima s.a.m.d.);

– cuvantul pentru „lacomie” este preluat si in limba romana – „pleonexie”, insemnand „lacomie”, „cupiditate”;

– argumentele lor sunt modelate, sunt pregatite, gandite, tocmai pentru a prezenta un neadevar ca pe un adevar, pentru a atrage;

– este o munca depusa si oamenii acestia se asteapta sa si castige de pe urma acesteia, doar ca munca este una rea, care face rau celor care o suporta;

– ne vom astepta, asadar, ca acesti invatatori mincinosi sa fie oameni pregatiti, capabili sa argumenteze, buni oratori, gata de a argumenta;

6. Cuvantarile lor sunt nascocite (2 Petru 2: 3)

– ei urmaresc o concluzie, isi formeaza argumentatia pentru a ajunge acolo;

– nu sunt interesati sa explice Scriptura, sa fie dascali pentru cei care vor s-o inteleaga, nu simt compasiune pentru ceilalti dorind ca si altii sa cunoasca harul lui Dumnezeu si sa beneficieze de el; ei cauta beneficiul propriu si fac din Evanghelie si credinta o sursa de castig (dupa cum scria si Pavel, cand ii spunea lui Timotei ca unii cred ca evlavia este o sursa de castig);

– nu-i veti gasi saraci, dar plini de pace sufleteasca, mereu in „ograda” altora, ajutandu-i; nu-i veti gasi in lipsuri;

[va urma]

1. Opinii. Distrugatoare. Erezii.

„Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică.” (2 Petru 2: 1, NTR)

Textul din NTR are o nota de subsol la cuvantul „erezie” din citatul de mai sus: „parere”.

Intr-adevar, cuvantul „erezie”, care apare si in traducerea Cornilescu, este o transliterare in limba noastra, nu o traducere. Traducerea acestuia, insemnatatea, este „parere, opinie”. Iata-ne, asadar, in vremuri potrivite pentru acest cuvant, in timpuri in care „fiecare (e) cu parerea lui”, cand „doar nu o fi adevarat numa’ ce zici tu” si alte asemenea… pareri.

Versetul pe care l-am citat in antet face o asemanare pe baza unei dinstinctii. Distinctia este intre Laos si Eclesia, iar asemanarea este legata de faptul ca exista agenti care vor sa strice ordinea divina in ambele contexte:

1. In perioada de dinainte de Cristos, in speta de dinainte de coborarea Duhului Sfant (cand s-a format Biserica), Dumnezeu a vorbit („in vechime, parintilor nostri”, asadar, parintilor evreilor) poporului Israel (popor, laos) prin profeti, prooroci;

2. In vremea Bisericii, Dumnezeu indruma pe cei care fac parte din aceasta prin „invatatori”, „dascali”.

Textul ne spune ca, dupa cum in mijlocul poporului Israel, in perioada in care Dumnezeu vorbea prin prooroci, au aparut si pseudo-profeti (pseudoprophetai), tot asa, in Biserici („intre voi”) vor aparea pseudo-invatatori (pseudodidaskaloi). In linii mari, inselatoria a fost si atunci si va fi si acum. Oameni mincinosi s-au erijat in profeti odata, se vor erija si acum, in invatatori.

Un invatator, un dascal, in contextul Noului Testament, are rolul de a preda oamenilor invatatura sanatoasa, biblica, despre care Scriptura vorbeste de multe ori in termeni concreti. Cuvintele traduse in limba romana cu „invatatura”, „doctrina sanatoasa”, „dreptarul invataturii sanatoase” sunt chiar cele care formeaza invataturile revelate ale lui Dumnezeu, ceea ce, pe larg, numim „Cuvantul lui Dumnezeu”, in dorinta noastra de a sublinia ideea de apocalipsa, de revelatie.

Trebuie sa stabilim in termeni clari un lucru important – in sfera aceasta pe care o propune religia, Biblia, credinta, crestinismul, filosofia, oamenii, indiferent cine sunt ei, emit doar pareri. Ei nu emit afirmatii absolute prin ei insisi pentru ca nu pot sa faca aceasta. Ei nu pot, chiar daca s-a incercat o impunere in acest sens, sa vorbeasca ex cathedra. Oamenii se situeaza, nu definesc din ei insisi. Ei se pozitioneaza, nu emana. De la ei, oamenii nu pot determina ceva, ex nihilo sau de nuovo. Omul are limitarea aceasta. El se pozitioneaza, fie in sfera unor alte pareri, fie in sfera unor revelatii sau pseudo-revelatii. Revelatia (nu si pseudo-revelatia) trebuie sa fie, fiindca asa o definim, extrinseca fiintei umane. In crestinism, vorbim despre revelatia divina. In complexitatea care se dezvolta in subsidiar, omul, prin rationament, ajunge la diverse concluzii. El poate si sa ajunga la anumite informatii foarte clare, pe care de gaseste ca fiind fundamentale, de baza. Totusi, aceste elemente sunt tot opinii ale acestuia. Postmodernismul ne arata foarte clar relativitatea rezultatelor de care este in stare omul – parerea.

Asadar, nu discutam acum despre natura parerii, ci despre valoarea ei. Pentru ca, o raportam la ceva absolut. In cazul nostru, la revelatie, la invatatura curata a lui Dumnezeu, adusa noua prin Domnul Isus Cristos, garantul provenientei divine a ceea ce numim „cuvantul vietii”. Dumnezeu, dupa ce s-au terminat zilele in care a vorbit prin profeti, ne-a vorbit (noua, oamenilor) prin Fiul, adica prin Isus Cristos. Aceasta este pretentia Bibliei, aici ne miscam noi. Evident, articolul de fata nu are pretentia ca dovedeste provenienta divina a Bibliei, ci pleaca de la o atare premisa, scopul lui fiind altul.

Parerea noastra, in raport cu Biblia, poate sa fie una corecta sau una gresita. Fiindca, in fata Cuvantului revelat, parerea noastra se determina, se descopera ea insasi, se dezgoleste. Si, dupa cum in vremea veche au venit unii in Israel avand pretentia ca sunt trimisi ai lui Dumnezeu si ca spun cuvintele lui Dumnezeu, dar nu au fost trimisi de El si ceea ce au profetit a fost o minciuna a lor, spusa din pornirea inimii lor, tot asa si in vremea de acum, se vor ridica unii oamenii care, prezentandu-se ca invatatori in Biserica, vor da ca invatatura o minciuna, o parere falsa, a lor. Parerea lor despre Dumnezeu si invatatura Bibliei nu va fi una conforma cu aceasta, si, deci, va fi o pseudo-parere-adevarata, o erezie. Acesti oameni, pseudo-invatatori ai adevarului divin, sunt caracterizati de apostolul Petru in pasajul de unde am selectat citatul cu care incepe acest articol. Ei sunt ereticii.

Iata cateva observatii adiacente:

1. Auzim argumente de tipul: „Doar nu crezi ca vor merge numai baptisitii in cer”, in mijlocul unei discutii cu privire la diverse pareri despre credinta si viata crestina. Putem sa extrapolam, argumentele nu se refera doar la baptisti, am dat un exemplu pe care l-am intalnit.

Vom observa ca, desi aceste argumente sunt folosite langa noi, ele nu provin neaparat de langa noi, au fost preluate de undeva. Sursa? Acesti speudo-invatatori despre care vorbeam.

Scopul unei asemenea argumentatii nu este, cum pare, sa ne ajute sa intelegem ca nu doar baptistii merg in cer (pastrezi linia exemplului, pentru coerenta) – desi, evident, este o eroare sa crezi ca doar baptistii merg in cer, cand, teoretic, exista chiar posibilitatea ca niciun baptist sa nu mearga in cer, la un moment dat, in istorie – ci este un tip de argumentatie larg intalnita astazi care are menirea sa discrediteze un argument stabil, care in mod clar trebuie sa fie oarecum clasic (nu ma refer aici la tipare vechi sau la forme si pereti de morminte frumos varuiti pe dinafara).

In plus, e posibil ca acele invataturi „baptiste” sa fie si biblice… Si, in definitiv, aceasta conteaza, nu?

2. Parerile acestea mincinoase trebuie sa fie introduse „pe furis”, prin procedeul numit „strecurare” (nu „strecuratoare”). Ele nu au cum sa reziste daca sunt spuse direct, dintr-o data, ca ar fi evidenta discrepanta dintre ele si adevar. Trebuie manipulate si introduse cu grija, cu pricepere, cu miselie. Ele se raspandesc cel mai bine in Biserici de la om la om.

3. Cand sunt predicate, sunt prezentate cu dibacie, elegant, sunt intretinute, vopsite ca originalul.

4. Sunt aparate, dar nu cu piciorul, pumnul si alte parti componente ale impunatorului fizic al omului, ci cu aducerea in prim-plan a unor valori precum: dragostea, fratietatea, unitatea, marturia crestina… Putini sunt cei care le nasc, cei mai multi le promoveaza, le imprasie, dintre care cea mai insemnata parte habar nu are ce face, dar crede cu tarie ca stie. Spun asa fiindca pasajul biblic ne lasa sa intelegem raportul de forte – cativa sunt invatatorii mincionsi, dar multi sunt cei atrasi de acestia de partea lor (a se citi tot cap.2 din 2 Petru).

5. Ideea ca cineva nu crede pe nimeni, doar ce discerne el, e oarecum o iluzie. In lumea reala, influentele celorlalti sunt mai mari decat credem. De fapt, invataturile pe care le promovam, chiar cand credem ca sunt ale noastre, s-ar putea ca de multe ori sa nu fie, de fapt, o concluzie la care am ajuns noi.

Mai ales in vremea noastra, chiar crede cineva ca el nu e influentat de media, de facebook, de ceea ce citeste, de ceea ce aude, de discutiile pe care le are, de poza de pe facebook care face mai mult decat 1000 de cuvinte? De atatea altele de care nici nu realizam ca suntem influentati? Va trebui sa realizam ca noi avem doar pareri, dar va trebui sa ne evaluam parerile in raport cu invatatura sanatoasa a Bibliei si sa vedem ce fel de pareri avem!

6. Increderea in „oamenii Bisericii” a scazut mult si abrupt. Si, de multe ori, pe buna dreptate… Cei care trebuiau sa dea directie s-au pierdut-o pe a lor de mult… Scaunul, insa, pozitia, nu au vrut sa le piarda… Si, de aici, restul relelor. Asa ca, indiferent de valoare, experienta si gradul de potrivire cu cele ale Bibliei, cam toti sunt pusi in aceeasi oala, tratati cu lipsa de respect si indiferenta, in spiritul vremii. Dupa cum Basescu e de vina pentru toate cele din sfera politicului autohton, tot asa pastorul pare sa fie a-toate-vinovatul pentru ce se intampla in Adunari. De unde, in relatia cu cei care ar mai putea sa spuna o parere biblica: obraznicie, tupeu, nesimtire si alte astfel de valori injositoare, dar la mare cautare astazi.

Se deschide aici un alt subiect, in care nu am sa intru, al atitudinii fata de pastorii Bisericii (ma refer aici la intelesul larg al cuvantului „pastor”). Din pacate, intr-o lume care-si bate joc de autoritate, o asemenea atitudine s-a „strecurat” si in Biserica… Adevarat, multi „prea-fericiti”, „pastori” si alte „fete bisericesti” au profitat de pe urma bunului nume al „meseriei” lor si au necinstit slujba pe care ar fi trebuit s-o faca, probabil, altcineva. Totusi, nu despre asta vorbim. Existenta raului, in niciun domeniu, nu a dat dreptul nimanui sa pedepseasca binele si sa se ascunda dupa un astfel de argument.

7. Sunt unii mai sfinti daca le spun altora ca nu e bine cum traiesc acestia? Vor sa para mai buni, mai inalti, mai deosebiti? E posibil sa fie asa. Dar, evident, e posibil sa nu fie deloc asa. Si, tocmai aici e problema. Ca, daca cineva iti vrea binele si-ti spune parerea lui ca nu e bine ce faci si tu i-o-ntorci certandu-l ca de ce vrea sa fie el mai sfant ca tine? Poate e! Oricum, ideea ca cineva nu poate sa spuna altora ca gresesc, fiindca el e tot om si are doar o parere, este ea insasi doar o parere si, evident, la fel de valoroasa. Astfel ca, o asemenea abordare nu are nicio valoare, daca vrea cineva sa ma inteleaga.

8. Ce putem face? Ar trebui sa nu mai ascultam nicio parere, ca sa nu fim mintiti? Pai, daca am face asta, ar trebui sa ramanem cu parerea noastra, existand riscul sa ne… mintim singuri… Ca si noi, ca si ceilalti, avem… tot o parere. Ea poate sa fie adevarata sau mincinoasa, in raport cu invatatura Scripturii.

Atunci, pe cine sa credem?

In primul rand, erezia este, de fapt, o parere. Este doar o parere. Pe cand, invatatura conforma cu Scriptura, nu este doar o parere, ci este afirmarea adevarului revelat. Ceea ce este mai mult decat o parere. In al doilea rand, vorbim despre invatatorii mincinosi care, chiar daca se prefac, nu se pot si transforma…

Petru ne vine in ajutor cu o caracterizare a invatatorilor mincinosi, care sa clarifice putin scena. Va urma.

Implinirea numarului. sau: De ce se joaca unii oameni de-a Dumnezeu? sau: De ce, daca as fi ateu, as fi si mai inversunat impotriva lui Dumnezeu! sau: De ce sunt oamenii atat de usor de prelucrat?

Mesaj SMS primit:

Vå rog transmiteti si dvs. la cat mai multe persoane så se roage pt un båietel de 12ani,bolnav de cancer neoperabil. E internat la Fundeni. Il cheamå Vasilicå. Domnul a promis cå va lucra dacå va fi ìmplinit numårul de mijlocitori ìn rugåciune pt båiat.Domnul Isus så vå binecuvinteze!!

Discutie 1 – probleme:

#1 – daca e real ca acel baiat e internat acolo si boala lui e terminala, atunci discutam.
#2 – unde a „promis” „Domnul” ca va „lucra” daca va fi implinit „numarul” de „mijlocitori”? In primul rand, promisiunile lui Dumnezeu (daca despre acest „Domn” e vorba), sunt in Biblie, iar o astfel de promisiune nu exista in Biblie. Dimpotriva, invatatura Bibliei, principial, esential, nu se potriveste cu aceasta „promisiune”.
#3 – Lucrarea lui Dumnezeu, ca atare, este o tema fundamentala a Bibliei, atat in VT cat si in NT. Niciodata „lucrarea” lui Dumnezeu nu este de aceasta natura. Lucrarea lui Cristos este intru mantuire, cu implicatii si realitati mult mai adanci decat astfel de banalitati anacronice.
#4 – Cine stie, frate, numarul? Daca a fost depasit? Daca nu se va ajunge la el niciodata? In ce baza e numarul si ce semnifica el? Nu vreti sa fim, totusi, oameni seriosi? Macar din respect pentru copil… (daca e un caz real)
#5 – Sensul notiunii de rugaciune, in NT, nu are de-a face cu sugestia din SMS. Iar, daca cineva se roaga dupa alt „plan”, nu-i zic sa nu se roage, dar sa nu astepte sa il creada cineva care cunoaste, oarecum, Biblia, ca se roaga in urma unei chemari divine…
#6 – Dumnezeul Bibliei nu e un personaj malefic, cum e personajul „Domnul” din SMS-ul de mai sus. El nu lasa un copil sa moara doar pentru ca nu s-a strans „numarul” (pe care nu-l stie nimeni), ca nu au fost spuse suficiente rugaciuni sau ca cineva nu a mai avut credit sa trimita acel SMS prin care s-ar fi „implinit” numarul…

Problema majora, ca in multe alte cazuri, nu este ca acest SMS a fost scris, ci ca exista oameni care-l cred, care nu vad o problema in el, care inchid ochii, strang pumnii, baga bine capul in fata, intre umeri, si pornesc cu viteza inainte…

Discutie 2 – insemnatate:

Creduli si pseudo-buni, primitorii SMS-ului trimit mai departe. Nu se poate sa nu putem face acest gest mic pentru a salva o viata… Si, cu capul bine strans intre umeri, ii dam inainte prin intuneric. Ochii ii tinem inchisi, cum spuneam, ca sa fim siguri…

Ceea ce ma intristeaza cel mai mult este tocmai lipsa aceasta de discernamant. Si, primim aceste SMS-uri de la persoane care au pretentia ca-L cunosc pe Dumnezeu. Ideea de aici nu este sa neg cuiva cunoasterea de Dumnezeu. Ci, sa plang evidenta lipsei ei in realitate. Ironia mea trebuie inteleasa doar ca usturimea ranilor pe care, vreau-nu vreau, le am.

De ce preferam o barfa spusa in intuneric luminii Cuvantului lui Dumnezeu revelat? Daca exista Dumnezeu si S-a descoperit pe Sine omului in Biblie, atunci nu mai este loc de prostii. De ce facem loc, totusi? Din lipsa de cunoastere a acestui Cuvant. Mascarea acestei lipse nu este decat recunoasterea ei, datorita naturii adevarului.

Discutie 3 – copilul

Presupunand ca acest caz e real. Ar trebui, crestini fiind, sa ne rugam pentru copil? Cred ca da! Ar trebui sa simtim parere de rau, durere, iubire fata de el, chiar daca nu-l cunoastem? Cred ca da! Ar trebui, din cauza acestora, sa devenim creduli si sa inghitim niste aberatii, sa-l „salvam” pe bietul copil? Nu! Categoric, nu! Ori e vorba de Dumnezeu, ori de noi!

Iubirea, empatia, simpatia. Sa fie, suntem oameni, trebuie sa fie. Dar ele nu au fost date la pachet cu credulitatea si lipsa discernamantului. Crestinismul, ca sa aiba valoare, nu trebuie amestecat cu paganismul. Invatatura Bibliei trebuie acumulata, nu amestecata. E problema fiecaruia ce face, desigur, dar, atunci, vom spune lucrurilor pe nume si nu vom fi de acord prezentarea unor idei ca fiind biblice, crestine, cand nu sunt si nu au nimic de-a face cu Dumnezeu.

Daca primiti astfel de mesaje si chiar vreti sa va rugati pentru copil, nu ca sa se implineasca nu stiu ce numere s.a.m.d., sunati la Fundeni si interesati-va.

Discutie 4 – Dumnezeu

De fapt, Dumnezeul biblic este interesat de om si tot ce se intampla in viata lui este spre binele celui care este chemat de acest Dumnezeu conform cu „planul” Sau. Daca e sanatos sau bolnav este mai putin important, in economia mantuirii, decat daca este credincios sau necredincios. Fiindca, in credinta, omul trece fie prin voie buna fie prin boala, la fel cum poate trece si in necredinta. Esential, in acestea, este credinta si relatia omului cu Dumnezeu. Vezi Romani 8, tot capitolul.

Discutie 5 – pe surse

De unde, atunci, SMS-ul? Ce crede cel care l-a initiat? Daca nu e o gluma proasta in sensul larg, atunci cel care l-a initiat este ghidat de invataturi carismatice conforme cu evanghelia prosperitatii, considera mai degraba implicit ca Dumnezeu vorbeste direct astazi la acelasi nivel cu revelatia biblica, nu e familiarizat cu invatatura Bibliei desi e familiarizat cu termenii acesteia (expresii, idiomi) si un bun psiholog in sens nativ (a mers odata, facem si a doua oara, nu neaparat intelegand de ce).

Sugestie: daca zicem ca suntem crestini, atunci Dumnezeul despre care vorbim este cel al Bibliei. Se va citi Biblia si se va studia pentru lamuriri. In plus, crestinismul este mult mai mult decat o citire a Bibliei si o intelegere logica a invataturii acesteia.

Sfintele sarbatori…

După ce a terminat de spus aceste cuvinte, Isus le-a zis ucenicilor Săi: „Ştiţi că peste două zile va fi Paştele, iar Fiul Omului va fi trădat ca să fie răstignit“.

Atunci conducătorii preoţilor şi bătrânii poporului s-au strâns în curtea marelui preot, numit Caiafa, şi au uneltit să-L aresteze pe Isus prin vicleşug şi să-L omoare. Însă ei ziceau: „Nu în timpul sărbătorii, ca nu cumva să se facă tulburare în popor“. (Matei 26: 1 – 5; NTR)

In text e vorba de Pastele evreiesti, sarbatoare (si) in amintirea exodului urmasilor lui Avraam din robia Egiptului, in zilele in care Dumnezeu i-a cercetat, dupa promisiunea data acestuia pe cand era numai el singur (fara urmasi). Ea va fi transformata printr-o jertfa mai mare, prin acea jertfa la care indruma, astazi anamneza a unui alt „miel” – cel „fara cusur, al lui Dumnezeu”.

In textul de mai sus, Cristos le vorbeste ucenicilor. Reactia o au conducatorii preotilor si batranii poporului. Vorbirea Lui este parca un semn, o porunca, o dezlegare, o plinire a vremii catre vazduhurile nevazute.

Care sunt personajele? Cristos, El vorbeste. Nu degeaba este Logosul intrupat. Ucenicii, ei nu fac nimic. Aparent, textul ne-ar sugera ca Cristos le vorbeste si asteapta o reactie. Nimic. Reactioneaza, insa, altii. In mod normal, un om intreg la minte si pentru care textul e nou, ar trebui sa fie surprins. Obisnuiti fiind cu „cetirea” tindem si noi, ca ucenicii, sa ascultam, sa inregistram si sa mergem mai departe. Totusi, uitati-va cine sunt cei care-si propun sa faca rau: „conducatorii preotilor” si „batranii poporului”… La evrei, ce era mai bun intre oameni (teoretic, desigur). Ba, si un mare preot, Caiafa…

Si ce fac aceste capete luminate, intai-statatori, luminati si varstnici?

Intai, uneltesc. Asta inseamna, in primul rand, lasitate. Lideri lasi. Conducatori care se ascund. Interesant, nu? Nu fac lucrurile pe fata, planuiesc in ascuns, au intalniri separat. I-am putea da numele: „Comisia de cercetare a cauzei numitului Isus”. Cu participarea extraordinara a unui mare preot; in al doilea rand, uneltire este un semn al relelor intentii, al premeditarii intru rau.

Apoi, ca niste buni preoti si batrani ce au fost, experti respectabili in ale Sfintelor Scripturi, Lege si oranduire cereasca, s-au gandit ca ar fi potrivit sa foloseasca preacuvioasa, cucernica, metoda a viclesugului, demna de o atare etate si intaietate.

Si, ca toate sa fie fara echivoc, prin aceste modalitati total nespecifice slujbelor pe care le aveau, varstei sau oricaror normalitati morale, scopul a fost nici mai mult nici mai putin decat acela de a-l ucide cu premeditare inselatoare si bine ticluita chiar pe „acest” Isus Cristos care, pesemne, i-a deranjat nitel.

Haideti sa ne dam putin cu apa pe fata, sa revenim la clipele de adanca meditatie de care putem sa dam cu totii dovada, sa ne scuturam capul cu putere, ca poate nu am inteles bine – sa recitim textul. Da, inca odata. Mai-marii preotilor si batranii poporului s-au strans pe ascuns in curtea unui mare preot ca sa puna la cale, prin uneltire, omorarea unui om.

Asadar, ce nu-i deranja pe acesti preoti insemnati si batrani ai poporului, obisnuiti cu Legea si intelepciunea, cunoscatori vajnici ai lui Dumnezeu? Iata:

– sa se intalneasca pe ascuns;

– sa unelteasca;

– sa aresteze un om nevinovat, prin viclesug (cum altcumva?);

– sa omoare un om.

Ce-i deranja, totusi, fiindca textul ne spune ca ceva ii deranja. Sa mai fi ramas vreo urma de omenesc, ca sa nu zicem mai mult? Sa fie vreun firicel de remuscare? Poate un tainic gand, ratacit, care sa aduca speranta ca poate, poate, isi vor reveni si vor intelege ce vor sa faca… sa omoare un om. Iata ce-i deranja:

– nu in timpul sarbatorii…

„Nu in timpul sarbatorii”. In timpul sarbatorii, nu e bine. E sarbatoare. Dupa…

Credeti asa ceva? Mie mai ca-mi vine sa nu cred. Aproape ca mi se pare incredibil. Iata capacitatea religiozitatii omului in toata splendoarea ei. Cum pot sa fie niste oameni religiosi fata de Dumnezeu dar fara nicio legatura cu Dumnezeul despre care infaptuiesc ritualurile specifice religiei de care s-au legat.

Cat de puternica sa fie religiozitatea fara de Dumnezeu? Gata sa omoare un om, dar… nu in timpul „sfintelor sarbatori”. Am folosit sintagma asta pentru ca as vrea sa ne gandim la noi…

Gata de ura, gata sa lovim in fratele nostru cu cele mai aspre vorbe, gata sa-l ucidem cu limba. Dar nu de sarbatori. Dupa. Cand obiceiurile ajung sa se constituie intr-un context in care ura sa poata fi eliberata, nu mai vorbim despre nimic sfant, nu mai vorbim despre Dumnezeu, nici chiar daca personajele sunt preotii randuiti de El sau batranii unui popor „crestin”…

Din pacate, vremurile doar s-au schimbat. Obiceiurile nu… Alti oameni, aceeasi „carne”, fire pamanteasca, natura pacatoasa. Iubirea? Acea cale „nespus mai buna”? Nu-i… Feriti-va de astfel de oameni. Nu se vor odihni pana ce nu va vor improsca cu ce au ei mai scarnav, infam si miselesc.

Dar noi, „bunii crestini”, oare, ce vom face de aceste „sarbatori” „crestine”?

Sa incheiem, totusi, avanu-L in vedere pe Cristos. El este personajul demn de aici. Cu mintea clara, acceptand evenimentele care vor veni: „peste doua zile… Fiul Omul va fi tradat ca sa fie rastignit”. Pentru ca, surpriza, nu marii preoti, nu batranii, cu viclesugul si tainuitul sfat criminal au hotarat istoria. Ci, Dumnezeul Cel care le cunostea pe toate mai dinainte, care S-a dat pe Sine pentru viata lumii.

Nu doar bătrânii cărturari,

nu doar mai marii preoţi, nu!

Şi noi am râs cu ochii murdari,

şi noi suntem cei doi tâlhari!

Şi eu, şi tu…

(Costache Ioanid)

Dar ce am impotriva ta… Un raspuns unui comentariu[3]

Acest articol este un raspuns partial fata de un comentariu primit la un articol, pe blog. Acesta poate fi citit, asa cum l-am primit, in intregime, aici.

De asemenea, se poate citi prima parte a raspunsului despre care mentionam mai sus aici si a doua parte aici.

Sa ne gandim, acum, la o a treia abordare a comentariului amintit mai sus, la aspecte care rezulta din urmatoarele afirmatii:

Eu unul pentru mine si pentru cei la care tin zic mai bine un Doamne ajuta-ma pe mine si pe ai mei (referindu-ma la cei apropiati la care tin),fereste-ma de rele si iarta-mi pacatele chiar daca nu merit si gresesc fata de tine ! … nu ma duc prin biserici sa rod MOASTE (chilotii ,unghiile unuia sau altuia care se zice ca a vazut cine stie ce cai verzi pe pereti si l-au facut ortodocsii mei rapid sfand) incat pana la urma va fii plin tot calendarul (365 zile) cu cruci rosii de atatia sfinti intruchipati. Decat fals credincios mai bine sant asa cum natural ma simt,am pacatuit fiindca sincer eu unul recunosc ca l-am si hulit pe D-zeu fiindca urasc rautatea pe care a lasat-o sa bantuie pe pamant (poate chiar si fac parte din ea dupa cum ar spune unii doar pentru ca vorbesc asa desi eu niciodata nu am facut rau cuiva decat poate pentru a ma apara ipotetic vorbind cel putin din punctul meu de vedere).Nu am nici un fel de regrete si nici teama de judecata fiindca intre falsii credinciosi si mine…mai bine prefer sa raman astfel cum ma stiu (fie si pacatos) Doar Dumnezeu ma va judeca si nu ma tem de judecata sa,nu stiu de ce nu ma tem insa simt ca niciunde oricat de rau ar fii in iad nu exista mai multa suferinta decat sa vezi cat de rau poate fii omul aici pe pamant.

 

1. Mersul la Biserica, Biserica si acasa

Intr-un anume sens, biblic, ideea de a merge la Biserica are in spate o eroare. Biserica trebuie vazuta intai de toate ca fiind Adunarea sfintilor. Ei, credinciosii, sunt Biserica. Cand ma gandesc ca ma duc la Adunare, atunci a spune ca „ma duc la Biserica” are sens (vazandu-le sinonime). Dar, pe de alta parte, stim cu totii ca oamenii nu se refera, de obicei, la fratietate, ci la o cladire. In acelasi timp, vom face diferenta intre Trupul tainic al lui Cristos – Biserica Universala – si Biserica Locala. In spatiu si timp se pot strecura printre credinciosi oameni scrisi de mult pentru osanda, oameni supusi poftelor firii carnii, care nu au Duhul.

In alta ordine de idei, cautand sensul autenticului in viata noastra, nu putem sa trecem peste anumite aspecte ale invataturilor Bibliei, lasandu-le neobservate. Noul Testament ne invata importanta partasiei fratesti in Biserica Locala, rostul cresterii spirituale in cadrul predestinat de Dumnezeu, pericolele inerente neparticiparii „impreuna”.

Reactia corecta la ideea eronata de Biserica nu este in „a sta acasa”, avand tot felul de pretentii (ca-i mai bine asa, ca e mai sigur, ca-i mai comod et c.), ci este in a dobandi si a avea perceptia corecta, biblica, practica si evlavioasa. Da, sunt de acord ca fiecare vom da socoteala personal inaintea lui Dumnezeu. Este bine ca, in fata atator situatii in care altii se indeparteaza de Dumnezeu – cel putin cum percepem noi – sa nu le luam exemplul, prost de altfel, ci sa cautam sa fim noi insine credinciosi. Sunt de acord cu importanta faptului de a ne ruga, de a ne interesa de ai nostri si de a lucra inspre a-i ajuta in cele spirituale. Dar, in acelasi timp, chiar daca altii au obiceiul sa paraseasca „adunarea” (Eklesia lui Dumnezeu), noi nu trebuie sa fim ca aceia, dimpotriva!

Statul acasa nu este o solutie pentru „a face Biserica gresit”. Corectarea problemei se face prin a intelege, cum spuneam, ce inseamna Biserica (via Cuvantul lui Dumnezeu), cum se poate pune in practica aceasta si a fi, in adevar, Biserica lui Dumnezeu, asa cum, de altfel, am si fost chemati de Cel care „face totul dupa sfatul voii Sale”.

In cealalta parte este excesul de zel (sau… doar zelul) in a merge in biserici (diverse constructii, diverse locuri) si a cauta o religiozitate a unei practici religioase de datina omeneasca, fara putere duhovniceasca, o evlavie de forma, gaunoasa. Cum spunea si persoana care a scris acest comentariu – galagie mare si cozi la pupat de moaste. Sau… spectacole ieftine si circ in bisericile evanghelice care si-au pierdut puterea trairii in sfintenie si acum cauta cu disperare o alta forma de evlavie, o forma doar, o forma… in manifestari ale unei alte evanghelii, fie ea a somnului prelung sau a dantuielii si agitatiei oarbe. Suntem mai spirituali daca umblam in multe biserici? Asta ne face sa fim mai spirituali – ca pupam moaste, ca dormim de la fix in banci, ca chemam si trimitem duhuri in declaratie care ne depasesc in mod vizibil si enervant de evident? O, cat de clara este chemarea lui Dumnezeu la autentic si cat de mult incearca omul, in zbaterea lui carnala, sa gaseasca orice altceva dar numai voia lui Dumnezeu pentru el nu…

Traversam vremurile cand a fost hotarata o tulburare a obiceiurilor la nivel global, pana acolo ca tremura toate din incheieturi si se scutura la pamant praful mult care s-a depus pe esenta trairii crestine. E timpul cand multe din cele facute se pun la incercare si se dovedesc bune, cand altele se vad ca sunt „praf in ochi”. E si vremea cand falsul straluceste prea mult, dar nu pentru mult timp! Aceasta este si ideea – oameni buni, daca tot vedeti ca nu merg lucrurile, daca tot vedeti desertaciunea aceasta peste tot in jurul vostru, lasati-va in mana lui Dumnezeu si in voia planului Sau cel bun si complet! Ce, bine este sa gresim original in fata atator greseli sau sa ne indreptam viata? Si, daca descopar o traditie moarta, goala de continut si fara noima in raport cu Scripturile, solutia este sa inventez alta noua sau sa imi pun viata in lumina invataturilor de la Dumnezeu si sa mi-o schimb in conformitate cu acestea?

Da, sunt de acord cu multe din observatiile pe care le aud mai mereu si pe care multi le au. Dar, de ce nu vrem sa Il cautam pe Dumnezeu cu adevarat si sa gasim esenta fiindului experimentandu-L pe El, Dumnezeul adevarat si viata vesnica?! Pentru ca nu ne place realitatea pe care ne-o arata El, Cel care singur nu vede stramb! Apropos de sfintii din calendar si de faptul ca toate zilele vor fi „ocupate” de cate un „sfant” – ar trebui sa fim toti sfinti si sa fim sfinti de toate zilele – aceasta este chemarea Bibliei, a lui Dumnezeu! Cum stam? Unde ne aflam in raport cu realitatea chemarii divine?

Printre atatea conceptii gresite cu privire la Dumnezeu si Biserica – unele de te apuca rasul ore intregi – ce faci tu cu viata ta? O alta traditie moarta in ea insasi? O reactie a firescului la firesc?

 

2. Decat fals credincios mai bine pacatos

Aparent pare ok… afirmatia. Superficial, as tinde sa fiu de acord cu ea. Totusi, in lumina Scripturii, vom remarca faptul ca… un fals credincios este un pacatos. Sunt din aceeasi categorie, urmeaza aceluias destin. Ar fi bine sa ne imbunatatim gandirea si sa spunem: „mai bine decat un fals credincios, un credincios autentic!”. Din nou, acelasi timp de gandire – sa alegem un rau altui rau cand putem sa alegem un bine… Nu, nu e mai bine sa fii un pacatos decat un fals credincios fiindca… nu e nicio diferenta intre acestea (ar fi… faptul ca falsul credincios zice ca e credincios, dar aceasta este un fals pe care-l stim deja). Solutia? O intoarcere autentica inspre Dumnezeu!

 

3. Rautatea pe care Dumnezeu a lasat-o in lume – sa-L uram pentru aceasta?

Da, Dumnezeu a permis ceea ce se intampla acum in lume si ceea ce s-a intamplat pana acum. Dar, aspectul acesta al suferintei si al raului este deosebit de amplu si comporta o dezvoltare laborioasa in multe dintre ramurile sale.

Suferinta este ca un catalizator care potenteaza cautarea omului dupa Dumnezeu, dar care participa la formarea omului. Suferinta omului sta la baza a foarte multe lucrari de o valoare uriasa. Cantari, poezii, opere de arta, diverse scrieri, discutii, ganduri – de o valoare uriasa, nascute in suferinta, prin suferinta. Este rautatea un lucru bun? Nu. Dar sa nu desconsideram ce poate face Dumnezeu cu omul care trece prin grele momente.

Rautatea celorlalti a nascut cuvinte ametitor de inalte cand, pe cruce, Cristos a spus: „Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac!”. Sa nu uitam ca Dumnezeu este tot acolo cand sufar unde a fost si cand Fiul Sau, Isus Cristos, murea pe o cruce pe un deal obscur… Fata lui Stefan, martirul crestin al primului secol al e.n., se vedea ca o fata de inger, in timp ce, plini de ura si rautate, alti oameni participau la uciderea prin lapidare. A putut rautatea sa-i invrajbeasca pe cei care au fost inaltati de minunata si tainica prezenta a lui Dumnezeu in vietile lor, pe mucenicii aceia binecuvantati? A fost rautatea celorlalti perla adevaratilor traitori? O, nu! Dar ce inalta intelepciune este in intelegerea rostului existentei suferintei si a raului care o provoaca…

Problema noastra nu e suferinta, ci cum sa trecem prin suferinta avand o stare a fiintei de o inaltime asemenea aceleia aratate noua de Mantuitorul?! Schimbarea esentei fiintei noastre ne este adevarata problema, adevarata framantare. Si, pentru credincios, suferinta este atunci cand nu reuseste sa treaca sfant prin suferinta, iar nu suferinta prin care oricum va trece.

 

4. La judecata. Teama de Dumnezeu

Un alt subiect important. Si, ca si celelalte, care are pretentia – pe drept vorbind – de a fi tratat nu in cateva cuvinte, ci in zeci de volume si mii de ore de discutii (o viata de om, si mai mult de-am putea). Dar, totusi, letargia, ameteala si indiferenta in care ne scaldam este ceea ce ne face sa fim insensibili la judecata lui Dumnezeu. Realitatea crunta este ca… in fata judecatii lui Dumnezeu oamenii vor paraliza, vor cauta sa se ascunda in moarte, in anihilare. Atat de grozava este si va fi judecata lui Dumnezeu, in acea „zi” mare si infricosata, incat… „cine va sta in picioare”? cum zice Scriptura.

Atitudinea ca nu ne temem de judecata fiindca ne comparam cu altii este una extrem de nefolositoare. Dureros de nefolositoare. Absolut gaunoasa. Pai, asta-i problema omului? Asta e problema – cum e el in comparatie cu… un altul? Problema este ca ne vom infatisa inaintea lui Dumnezeu, asta-i problema! Nu cu un om vom fi comparati, ci cu Dumnezeu! Si sa nu-mi ziceti ca nu va temeti… In prezenta Lui, atunci, la judecata, nimeni nu va fi gasit vrednic sa stea in picioare, sa ramana, sa treaca de judecata! Nimeni! Nimeni! Aici este marea problema. Deasta ne facem noi religiile noastre, cu datinile noastre si cu obiceiuri omenesti – fiindca nu intelegem cu cine avea a face! Ca, daca am intelege, am sta de paza zi si noapte la vietile noastre sa pazim poruncile PreaInaltului Dumnezeu…

Iertati-ma! Prostia cu iadul… am mai auzit-o… dar nu ceea ce SIMTIM noi (si, cred ca unii dintre noi sunt capabili chiar sa simta, nu se joaca, asa cum o facem noi, diletantii in ale simtitului!) defineste realitatea! Putem sa simtim mult si bine ca in iad va fi mai bine decat pe pamantul blestemat, fiindca nu e asa! Daca ar fi fost asa, de ce-a mai murit Cristos? Ba, sa va temeti de judecata lui Dumnezeu! Caci, cine va putea sa suporte ziua aceea mare si infricosata? O, da, e o mare durere sa vezi cat de rau poate fi omul pe pamant. Dar, nu vedem noi ca pentru acest om pierdut a venit Cristos, Fiul lui Dumnezeu, sa moara pentru a-l elibera din starea lui? Nu intelegem noi suferinta lui Dumnezeu pentru a ne da noua viata, speranta si eternitatea glorioasa?

Si, iata-ne, in sfarsit, la miezul problemei – suferinta lui Dumnezeu. O, cat de buni suntem sa ne vedem suferinta noastra. Dar, ca a venit Cristos, Fiul lui Dumnezeu, pe pamantul mizerabil, ca a murit in dizgratie, osanda si batjocura, nu vedem? De ce a trebuit sa sufere Cel Sfant? De ce a plans Isus? Ce, nu avea tot cerul de slava? Iata ce mare este depravarea in care ne gasim, ca a trebuit sa moara Dumnezeu, in Fiul Sau, ca sa putem fi rascuparati din „felul nostru desert de vietuire”! Abia asa, in Cristos, vom putea sta inaintea lui Dumnezeu la judecata. Fiindca vom avea o ancora a sufletului nostru, o nadejde vie, deplina: ca am fost rascumparati cu pret nu de aur, de argind, de pietre pretioase, ci cu „sangele SCUMP al lui Cristos”!

Dragi cititori, oare nu ne infioram de judecata lui Dumnezeu asupra lui Cristos, pe cruce, taina scaparii noastre de consecintele – care nu pot fi descrise in grozavia lor – revarsarii maniei lui Dumnezeu asupra omului corupt de pacat? Daca nu, ar fi cazul! Ar fi cazul!

O, ce suferinta este pe pamantul blestemat! Dar, ce va fi in iad… sa aiba mila Dumnezeu de fiecare. Caci noi nu de iad ne temem, ci de mania lui Dumnezeu. Si, mantuirea sufletului nu este de iad, ci de mania lui Dumnezeu! Dumnezeul acela mare si infricosat. Lipsa umblarii cu Dumnezeu, lipsa trairii cu Dumnezeu si a experimentarii autenticului in relatia cu Dumnezeu il face pe om sa fie un etern somnambul in ce priveste realitatea care-l asteapta…

Sa cautam, mai bine, iertarea pacatelor noastre, impacarea cu Dumnezeu si a fi o faptura noua.