Maniheul medieval – scurtă recenzie de carte

steven-runciman---maniheul-medieval_c1

Autorul prezintă o lecție istorică în legătură cu continuatorii dualismului caracteristic gnosticismului contemporan Bisericii Primare, în sensul vectorului spatio-temporar dinspre teritoriile Răsăritului înspre Europa de Apus. După fiecare astfel de incursiune istorică, el prezintă și caracteristicile învățăturilor respectivelor erezii.

Pentru cititor, menționez a nu se lăsa influențat de folosirea ideii de erezie oridecâteori nu este vorba de creștinismul oficial, pentru că această carte nu își propune să desemneze, prin studiu biblic, erezia ca atare sau caracteristicile ei, sau, mai degrabă dreapta credință. De altfel, nici prezenta recenzie nu-și propune acest lucru.

În speță, cartea este folositoare pentru cei care vor să înțeleagă întinderea în timp a învățăturilor gnostice, peste teritoriile Europei și peste vremurile perioadei medievale. După cum subliniază și autorul, creștinismul majoritar (ortodox sau catolic) a pus eticheta de maniheu și altor credințe creștine care nu aveau nimic de-a face cu învățătura de predanie gnostică.

De asemenea, sugerez că această carte poate să clarifice în mintea unora problema provenienței baptiștilor, mai ales că se fac anumite confuzii grave în legătură cu calitatea creștină a persecutaților bisericii mainstream contemporane acelora. Se pun, de multe ori, în aceeași oală: lolarzii, bogomilii, catarii, ba chiar protestanții.

Apoi, cartea poate să lămurească și unele idei din mediul protestant din România, dar nu sugerez nimic, la cititorului această plăcere, dacă o va descoperi, fiindcă tot e vorba de gnoză

Mai jos, câteva citate din carte, fără să le comentez:

„În Armenia secolului al V-lea, secta era destul de activă, iar în veacul următor în jurul Edessei este atestat un număr considerabil de mesalieni, numiți în aceste părți eustațieni sau marcianiți, după cei doi lideri ai lor… Până și în secolul al VII-lea se bucură de înflorire, când Maxim Mărturisitorul vorbește cu nemulțumire despre ei, aplecându-se și asupra unora dintre episcopii lor, aserțiuni redate de un teolog din mediul monastic cândva pe la sfârșitul aceiuiași secol. Probabil că în această vreme a intervenit și dislocarea lor către vest, survenită în urma atacurilor arabilor, moment din care cad în anonimat pentru o lungă perioadă de timp. În momentul reapariției lor pe scena istoriei, în secolul al XI-lea, mesalienii sunt o comunitate solidă, trăitoare pe teritoriul provinciei Tracia. Îi vom întâlni aici și mai târziu, puși pe prozelitism în rândul vecinilor.

Importanța fenomenului mesalian rezidă în amestecul de doctrine gnostice dualiste cu fervoare populară evanghelică. Ei și-au cimentat doctrina cu cărți, spre deosebire de alți clerici, de aceea învățăturile lor s-au păstrat pentru uzul ereticilor ce vor fi să vină, într-un vast corpus de literatură de factură gnostică.”

„Populația a scăzut și ea, s-a retras din ce în ce mai mult în văile și pe costișele munților, în Pindul meridional, dar mai ales în Carpații transdanubieni, pentru a da naștere dupa mai multe secole vlahilor sau românilor, cum sunt cunoscuți astăzi. Prea puțini dintre acești războinici revărsați din Răsărit s-au menținut însă. Ținuturile pustiite au fost repopulate de un neam mai blajin, de slavi.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 92)

„În 1446, papa și comandantul trupelor maghiare Iancu de Hunedoara l-au silit pe Ștefan Toma să înceapă persecuția supușilor săi patareni. Acesta a consimțit să le interzică ridicarea de noi biserici ori repararea celor vechi. Ulterior, în 1450, stârnit de nunțiul papal, le-a ridicat și dreptul de a mai celebra slujbe.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 152)

„De asemenea, și Biserica Valdenză, pe care teologii contemporani o socoteau a fi precum bisericile catare, nu avea de fapt nimic în comun cu acestea, în afara faptului că împărtășea anticlericalismul ascetic caracteristic perioadei. Valdenzii erau creștini protestanți, care cautau să revină la puritatea Bisericii primare. Nu avea legătură cu dualismul catarilor. Propovăduirea ascetismului și a abstinenței se datora în cazul lor unei tendințe puritane de autodisciplinare și ură față de lux, nu unei concepții filosofice legate de răutatea ființială a materiei și de dezideratul sinuciderii speciei. Chiar și acolo unde organizarea lor o copia pe cea a catarilor, precum existența unei caste de Inițiați sau Desăvârșiți, formată printr-un COnsolamentum, inițierea acestora nu avea niciun element esoteric. Era doar o manieră de a numi slujitori a căror consacrare să nu vădească nicio urmă de tradiție clericală.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 166)

Apoi:

„Numai odată cu generalizarea practicii de a acorda Botezul mai devreme, pentru ca și cei morți de tineri să se bucure de calitatea de membri ai Bisericii, toți prozeliții au putut deveni, prin itnermediul pedo-baptismului, inițiați; și traptat, odată cu generalizarea acestei ceremonii inițiatice, a crescu importanța Mirungerii. Astfel, până la sfârșitul secolului al V-lea nu mai exista altă aristocrație spirituală în cadrul Bisericii în afara ierarhiei oficiale. Sectele gnostice însă, ca o consecință a importanței pe care o acordau gnozei lor, și-au păstrat mai vechile practici. Astfel, atunci când clericii medievali îi acuzau pe eratici de menținerea unor caste de Aleși ori Desăvârșiți, ei atacau în fapt o practică a Bisericii primare, iar ceremonia eretică de inițiere pe care o înfierau cu oroare era aproape în întregime echivalentul slujbei prin care primii creștini erau primiți în Biserică.” (Steven Runciman, „Maniheul Medieval”, ed. Nemira, pag. 220)

Și:

„Autorii care îi consideră pe protestanți, reformai ori chiar protestanții timpurii, precum lorarzii ori husiții, ca fiind urmași ai catarilor dovedesc necunoașterea protestantismului. Chiar dacă și pentru Wyclif, Luther ori Calvin Satana era echivalentul unui dumnezeu, iar lumea era un loc al răului, dar categoric Dumnezeu era Creatorul, Iehova al evreilor. Niciunul dintre aceștia nu a negat autoritatea Vechiului Testament și nu i-a desconsiderat pe patriarhi. Au dorit doar să reformeze Biserica, nu să instituie o nouă religie. Pentru ei, Hristos era cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, și nu un Eon ori unul dintre cei mai mari Aleși. Înaintașul lor spiritual era mai degrabă Petru Valdenzul decât Mani, Marcion ori oricare altul dintre prorocii dualiști.” (Steven Punciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 224)

Cartea este captivantă, se poate citi într-o zi.

Să nu uităm nici de implicațiile în scrierile lui Dan Brown, un scriitor de mare succes al vremurilor noastre, care atacă virulent creștinismul prin imaginarele sale cărți. Apologetica, în acest segment, nu poate să aibă sens dacă apologetul nu cunoaște esența învățăturii gnostice (perpetuate peste veacuri).

 

2. Despre opinii. Opiniile de tip erezie. Despre cei care le dezvolta.

Articolul de fata este o continuare de aici.

Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică.” (2 Petru 2: 1, NTR)

Rezumat prima parte:

1. Dupa cum in poporul Israel, in vechime (inainte de Cristos, de Biserica) s-au ridicat prooroci mincinosi (profeti falsi), in acelasi mod, asemenea, vor fi si invatatori falsi printre credinciosii (Bisericii);

2. Erezia este o parere aparte de invatatura in sine, de linia principala a Scripturilor pe care, in mod normal, ar trebui s-o invate oamenii Bisericii;

3. Ereziile acestea sunt introduse printre credinciosi „pe furis”, nu sunt prezentate direct, franc si deschis (cel putin, nu la inceput);

4. Apostolul Petru aduce cateva descrieri ale unor astfel de oameni – invatatorii mincinosi. Cum sunt ei? Vezi sinteza acestui articol, mai jos.

Despre opinii

Inainte de a cauta raspunsuri in textul biblic in ce-i priveste pe invatatorii mincinosi (cum sunt ei, cum pot fi recunoscuti, cum pot fi ocoliti), sa poposim putin in legatura cu sensul larg al insemnatatii de erezie.

Erezia nu este o parere printre altele, ci, mai degraba, este o parere relativ la o linie generala. Ortodoxia, de exemplu, propune ca erezia este credinta celor care nu se aliniaza la directia invataturii Bisericii Ortodoxe. Cam acesta este sensul notiunii de erezie, adica o parere care nu se potriveste invataturii Bisericii. Desigur, linia invataturii Bisericii ar trebui sa fie conforma cu invatatura Sfintelor Scripturi.

Apoi, sa facem referire la argumentatia de tipul: „Adevarul nu e la tine, ce spui tu e doar parerea ta. Nu inseamna ca e adevarata.” Desi acest tip de argument este aparent corect, sugerand ca ne ajuta sa fim corecti din punct de vedere logic, el este folosit de foarte multe ori pentru a relativiza chiar invatatura sanatoasa. In acest caz, argumentul nu se mai aplica. Din doua motive:

a. fiindca este el insusi relativ, caci cel care zice: „Adevarul nu e la tine” are pretentia el insusi ca afirmatia sa este adevarata, deci, ca adevarul e la el; asadar, cand sugereaza ca cineva nu are adevarul, o face bazandu-se pe contrariul acestei sugestii, ceea ce nu e tocmai un argument de acceptat si necesita o discutie suplimentara;

b. invatatura revelata a Scripturii este etalonul sau absolutul cu care se poate compara o parere sau o erezie sau o invatatura oarecare; daca aceasta este exclusa, atunci nu mai vorbim in contextul acestui articol (vorbim, eventual de ateism sau alte invataturi care se potrivesc mai degraba unei alte discutii; ca sa nu amestecam lucrurile, vom pleca de la premisa ca Scriptura este revelatia lui Dumnezeu, asadar adevarata si demna de incredere; practic, mantuirea omului sta in credinta in invataturile pe care le gasim in aceasta revelatia).

Ce fel de oameni sunt cei care aduc o invatatura mincinoasa?

1. Acesti oameni Il neaga pe propriul lor rascumparator (2 Petru 2: 1)

– de obicei, se intampla cand cineva este rascumparat; el respecta termenii Scripturii si, prin invatatura pe care aceasta o prezinta, este pus fata in fata cu a crede un anumit set de valor (cele biblice); dupa un timp renunta la ceva sau adauga ceva, modificand acele invataturi, ceea ce conduce la o disociere fata de primele invataturi; atunci cand el a crezut initial invatatura autentica a Biblie, L-a crezut de fapt pe Dumnezeu si, cand si-a modificat invatatura si-am modificat si credinta si s-a „lepadat” de Stapan, adica de Cristos;

– negarea lui Cristos nu este neaparat una verbala sau fatisa, ci pasajul se refera mai degraba la o negare prin invataturi, una implicita;

– chestiunea este deosebit de serioasa – ce poate fi mai serios decat sa-L negi pe Cel care-ti poate da mantuirea?

– pasajul ne arata ca un astfel de om a fost rascumparat si apoi Il neaga pe Stapanul care l-a rascumparat;

– exista o consecinta foarte reala – o pierzare, o distrugere abrupta, naprasnica (asadar, nu e vorba de schimbat pareri, de contextul „fiecare cu parerea lui”, ci de o foarte serioasa si reala urmare a unei atitudini de renegare a lui Dumnezeu din partea unuia care deja a fost „rascumparat”;

– asadar, sa ne asteptam ca acesti invatatori mincinosi sa fie dintre cei care L-au marturisit pe Cristos (in contextul nostru evanghelic, chiar dintre cei care s-au „pocait”, s-au botezat, au avut o credinta pe baza careia au fost „rascumparati” – un pret s-a platit pentru ei, ca sa fie eliberati din starea lor de alienare fata de Dumnezeu).

– abordarea lor este una necinstita, ei aduc invataturile prin strecurarea lor, prin mijloace de amagire

2. Acesti oameni sunt niste destrabalati (2 Petru 2: 2, „multi ii vor urma in destrabalarea lor”)

– destrabalarea aceasta se refera la un mod de vietuire, la aplicarea unor invataturi si are de-a face cu obiectul invataturilor teoretice;

– asadar, invataturile eretice nu se au in vedere pe ele insele, ci pe ceea ce adreseaza la nivelul practic;

– destrabalarea are de-a face cu moralitatea, fiindca are sens de senzualitate, de deplasare fata de o tinuta morala decenta, corecta, buna, potrivita, conforma cu invataturile Scripturii;

– daca invatatura pe care o ai in vedere conduce la o conduita relaxata din punct de vedere al modului de trai, atunci e un semnal pe care trebuie sa-l iei in considerare, daca te intereseaza sa nu fii inselat!

3. Acesti oameni vor fi populari (2 Petru 2: 2, „multi ii vor urma in destrabalarea lor”)

– ei au succes, gasesc urmasi (ceea ce sugereaza si de ce au plecat pe drumul acesta), gasesc sustinere;

– prin urmare, faptul ca un invatator sau o invatatura este sustinuta nu inseamna ca are si valoare de adevar;

– nu multimea valideaza valoarea de adevar a unei pareri, ci Cuvantul lui Dumnezeu;

– oamenii aceia care vor decide sa-i urmeze vor alege un fel de „cale” noua, ceva ce nu a mai fost (cel putin in imediat), vor renunta la invataturile de pana atunci (atentie sa nu confundam aici o revenire la invatatura sanatoasa cu o deplasare de la ea);

– urmasii lor vor fi gata sa le ia apararea, chiar impotriva prietenilor lor, chiar impotriva celor pe care-i numesc „frati”;

– urmasii lor vor promova (si ei) o viata destrabalata, o viata conforma cu aceasta invatatura pe care incep s-o urmeze si s-o agreeze;

– nu gandi „asta-i unul care ne intelege, pe noi, pe tineri, ne lasa cum vrem noi, e bun”, fiindca nu din intelepciune gandesti asa… (noi nu cautam pe cineva care sa fie de acord cu starea noastra rea, ci pe cineva care sa fie ferm impotriva unei asemenea stari, dar care sa ne iubeasca atat de mult incat sa fie gata sa se lase respins si neacceptat cand nu ne canta in struna si nu ne linguseste);

4. Din cauza lor, calea adevarului va fi batjocorita (2 Petru 2: 2)

– modul de viata al acestor oameni va atrage dupa sine o raportare nepotrivita fata de „calea adevarului”;

– fiindca apar din sanul crestinilor (gruparilor crestine), acesti oameni atrag judecata celorlalti asupra intregului, adica si asupra celor care sunt din acelasi mediu initial (de ex: o Biserica locala), toti fiind judecati prin prisma a ceea ce fac acestia;

– cand „calea adevarului” este vorbita de rau, multimea aceea si invatatorul/invatatorii ei se afla deja de ceva vreme pe drumul ereziei;

– si oameni autentici sunt vorbiti de rau, doar fiindca sunt crestini, pentru a fi denigrati; pasajul nu se refera la cazul acesta;

– iata, deci, ca oamenii din afara sunt in masura sa masoare modul in care traiesc cei din Biserica!

– asadar, vorbim despre bun simt, despre un fel de vietuire care sa placa oamenilor, care sa fie frumos, decent, potrivit, drept, curat, sfant, demn, vertical, de tinuta, placut, non-lasciv s.a.m.d.;

5. Sunt lacomi (2 Petru 2: 3 – „In lacomia lor, vor incerca sa profite de voi prin cuvantari nascocite”)

– astfel de oameni, asadar, urmaresc un castig personal, au interes personal, o agenda proprie;

– „slujirea” lor nu e deloc slujire, fiindca ei se au in vedere pe ei, nu pe ceilalti (sa se arate pe ei, sa se ridice pe ei, sa castige bunuri, posesiuni, bani, sa castige faima s.a.m.d.);

– cuvantul pentru „lacomie” este preluat si in limba romana – „pleonexie”, insemnand „lacomie”, „cupiditate”;

– argumentele lor sunt modelate, sunt pregatite, gandite, tocmai pentru a prezenta un neadevar ca pe un adevar, pentru a atrage;

– este o munca depusa si oamenii acestia se asteapta sa si castige de pe urma acesteia, doar ca munca este una rea, care face rau celor care o suporta;

– ne vom astepta, asadar, ca acesti invatatori mincinosi sa fie oameni pregatiti, capabili sa argumenteze, buni oratori, gata de a argumenta;

6. Cuvantarile lor sunt nascocite (2 Petru 2: 3)

– ei urmaresc o concluzie, isi formeaza argumentatia pentru a ajunge acolo;

– nu sunt interesati sa explice Scriptura, sa fie dascali pentru cei care vor s-o inteleaga, nu simt compasiune pentru ceilalti dorind ca si altii sa cunoasca harul lui Dumnezeu si sa beneficieze de el; ei cauta beneficiul propriu si fac din Evanghelie si credinta o sursa de castig (dupa cum scria si Pavel, cand ii spunea lui Timotei ca unii cred ca evlavia este o sursa de castig);

– nu-i veti gasi saraci, dar plini de pace sufleteasca, mereu in „ograda” altora, ajutandu-i; nu-i veti gasi in lipsuri;

[va urma]

Allhalloween. Sfintii si martirii. Mortii si anul liturgic

Nu mi-am propus sa scriu despre halloween in acest an, fiind ocupat. Totusi, a trebuit, fiindca s-a intamplat ceva. Niste copii au venit la usa mea, imbracati urat, vopsiti urat pe fata… Si m-am gandit… A trebuit sa ma gandesc, nu pot altfel, fiecare cu problemele lui…

As pune in discutie unele aspecte. As pune niste intrebari, as ridica niste probleme, as pune in contradictie anumite realitati/intamplari simultane.

1. Intrebari

– Cum de a prins aceasta „sarbatoare” in lumea crestina a ortodoxiei din Romania?

– Evident, majoritatea nu a promovat acest obicei, atunci cum a ajuns sa fie abordat la o atare scara, astazi?

– De ce am fi impotriva acestei sarbatori, doar fiindca nu suntem obisnuiti cu ea?

– Se pleaca de la ideea de a ridiculiza moartea, dar oare printr-o asemenea manifestare o facem? Sigur asta propune sarbatoarea, sau propune altceva?

– Are sens sa ridiculizam moartea?

– Se spune ca e o sarbatoare plecata din crestinism. Ok, dar este pentru aceasta neaparat buna? Adica, originea unui lucru il face pe acela implicit valoros?

– Este aceasta sarbatoare rezultatul unei abordari teologice gresite asupra cultului mortilor si a altor chestiuni conexe?

– Trebuie s-o acceptam fiindca nu avem ce face, ca suntem romani si suntem cei dupa care se calibreaza definitia cuvantului „moale”?

– De ce nu masti cu o estetica a frumosului?

– Este halloween o incercare de a inlocui craciunul?

– Evident, e vorba de bani, de castiguri. Dar, e doar atat? Poate… Poate nu…

– De ce se implica scoala in chestiune? Nu ar trebui ca in scoli sa se puna accentul pe educatie in alt sens?

 

2. Contradictii

– Cum de parintii isi invata copiii intr-un cadru pozitiv, luminos, dar ii incurajeaza sa fie cu totul altfel in aceasta zi din an? De ce? Cum se potrivesc cele doua abordari?

– De ce s-ar ridica vocile impotrivitorilor crestinismului sa critice Craciunul si Pastele, dar sa accepte aceasta sarbatoare, daca provine din crestinism?

– Sunt toti mortii intruchiparea uratului, ca sa avem o estetica a uratului ca exclusivitate reprezentativa in obiceiurile acestei sarbatori?

– De ce merg romanii la moaste fiindca sunt „crestini ortodocsi” dar nu mai sunt, brusc, atunci cand e vorba despre Halloween?

– Daca argumentam ca intunericul nu trebuie neaparat vazut ca rau si lumina nu neaparat ca bun, atunci de ce doar estetica uratului in obiceiul acestei zile? De ce nu doar estetica frumosului? Fiindca, evident, dupa acelasi rationament, moartea nu ar fi ceva neaparat rau…

– Ii invatam pe copii in scoli ca trebuie sa fie ingeri, dar apoi ii incurajam, didactic, sa fie monstri, macar pentru o zi… Interesant, nu? Oricum, consecventa in niciun caz. Ipocrizie?

– Acesta „sarbatoare” apare in relatie cu… nu o sa va vina sa credeti… martirii, sfintii… (concepte crestine); de ce oare? nu vad vreo legatura… Eu percep si inteleg altfel toate relatarile biblice si toata istoria crestinismului (atat cat o cunosc), nici nu mi-ar trece prin cap o asemenea asociere…

 

3. Probleme

– Din toate acestea, cat pricep bietii copii?

– Cum sa le spun copiilor ca eu resping acest obicei, dar nu pe ei, cand ii refuz la usa? De ce sa ma forteze pe mine sa-i resping? De ce sa ma forteze sa fiu pus fata in fata cu aceasta decizie pe care trebuie s-o iau? Este acesta un atac personal, fata de mine, la care sa raspund ca atare? Daca da, atunci e razboi, clar! Oricum, eu ma simt pus intr-o situatie penibila…

– Nu as da vina pe sarbatoare pentru raul din lume, am vazut multe reactii care infiereaza obiceiul, ca-i rau in sine… oare nu noi l-am inventat, nu noi l-am promovat, nu noi l-am ingaduit? Adica, da, sa fie si o reactie, sa se ia atitudine, dar nici sa mergem in extrema de a-i face pe toti draci si satane, iar noi, evident, cei buni, personajele pozitive…

– Sunt curios de argumente pentru o astfel de sarbatoare…

– Este interesant faptul ca o astfel de sarbatoare pare sa fie respinsa de biserica ortodoxa din Romania, dar prinde foarte mult intr-o tara preponderent… ortodoxa.

– Mi se pare ca noi intelegem ideea de distractie ca pe ceva negativ, de obicei. Adica, de ce nu m-as distra fara sa beau, fara sa ajung prin santuri drogat si fara sa ma imbrac urat si sa ma vopsesc pe fata ca un drac rosu sau negru?

– Nu vi se pare ca viziunea oamenilor despre demoni este una a evului mediu? Adica, trebuie neaparat ca „diavolul” sa fie cu coarne si rosu (de exemplu)? Nu poate sa fie imbracat in alb, cu aripi frumoase si vorband cu blandete?

– Are de-a face sarbatoarea cu cultura/incultura oamenilor, cu o anumita intelegere asupra lumii si a vietii (mortii)?

– Deschis si o problema mai acuta – de ce nu exista o promovare a esteticii frumosului, a bunului simt si a culturii prin valoare? De ce nu promovam, in generatia tanara, valori precum: cititul, imbracamintea frumoasa si decenta, bunul simt in exprimare, valoarea celor care gandesc si care pot face ceva bun, folositor s.a.m.d.? De ce lipsesc acestea, la scara larga? Oare pentru ca toti putem sa fim rai, dar nu toti buni? Atunci, evident, raul nu-i tot una cu binele, chestiuni relative. Iar, daca este asa, atunci de ce am promova raul in detrimentul binelui? (apropos, tangential, daca lumea noastra ar fi duala, in sensul raportului dintre rau si bine, atunci am avea, nu-i asa, si o sarbatoare a ingerilor, soarelui, luminii, frumosului, candva dimineata, chiar daca tot intr-o intelegere de tip ev-mediu cu privire la aceste aspecte?).

– Daca se preda in scoli acest obicei, evident, copiii vor lua invatatura ca si pe orice altceva. Ce ne face sa credem ca nu vor fi invatati, pe viitor, orice ca fiind bine? Homosexualitatea? Evolutia? Omul pe acelasi nivel cu animalele? Familia e doar un moft? Sexualitatea e binele absolut? Daca nu ne facem cruce suntem fara Dumnezeu? Si cate altele…

– Fara lipsa de modestie, cu respect si consideratie, eu totusi nu cred ca profesorii au pregatirea necesara sa faca activitati cu copiii, in scoli si gradinite, pe tema aceasta a halloweenului… Intram in alta discutie. Dar, totusi, ne trimitem copiii la scoala sa fie invatati „carte”. Daca se adreseaza probleme legate de abordarea conceptiei despre lume si viata, de ce ar fi invatati copiii nostrii valori ca aceastea: estetica uratului ca distractie, ideea ca nu exista Dumnezeu, ideea ca Dumnezeu ar fi doar dupa cum Il defineste cineva anume (care, la o adica, Il poate defini si eronat, daca presupunem ca Dumnezeu chiar exista, nu?). Cine dicteaza ce sa invete copiii in scoli si de ce, fiindca e clar ca nu majoritatea? Cine si de ce? E important, insa, nici sa nu cadem in teoriile conspiratiei. Totusi, am putea raspunde la aceasta intrebare?

 

Mai sunt multe…

Eu sunt impotriva acestui gen de „sarbatoare”. Din principiu. Am si argumente, dar mai degraba m-ar interesa argumentele pro, ca nu-mi vine in minte niciunul si, totusi, e atat de populara aceasta… sarbatoare a esteticii uratului.