Maniheul medieval – scurtă recenzie de carte

steven-runciman---maniheul-medieval_c1

Autorul prezintă o lecție istorică în legătură cu continuatorii dualismului caracteristic gnosticismului contemporan Bisericii Primare, în sensul vectorului spatio-temporar dinspre teritoriile Răsăritului înspre Europa de Apus. După fiecare astfel de incursiune istorică, el prezintă și caracteristicile învățăturilor respectivelor erezii.

Pentru cititor, menționez a nu se lăsa influențat de folosirea ideii de erezie oridecâteori nu este vorba de creștinismul oficial, pentru că această carte nu își propune să desemneze, prin studiu biblic, erezia ca atare sau caracteristicile ei, sau, mai degrabă dreapta credință. De altfel, nici prezenta recenzie nu-și propune acest lucru.

În speță, cartea este folositoare pentru cei care vor să înțeleagă întinderea în timp a învățăturilor gnostice, peste teritoriile Europei și peste vremurile perioadei medievale. După cum subliniază și autorul, creștinismul majoritar (ortodox sau catolic) a pus eticheta de maniheu și altor credințe creștine care nu aveau nimic de-a face cu învățătura de predanie gnostică.

De asemenea, sugerez că această carte poate să clarifice în mintea unora problema provenienței baptiștilor, mai ales că se fac anumite confuzii grave în legătură cu calitatea creștină a persecutaților bisericii mainstream contemporane acelora. Se pun, de multe ori, în aceeași oală: lolarzii, bogomilii, catarii, ba chiar protestanții.

Apoi, cartea poate să lămurească și unele idei din mediul protestant din România, dar nu sugerez nimic, la cititorului această plăcere, dacă o va descoperi, fiindcă tot e vorba de gnoză

Mai jos, câteva citate din carte, fără să le comentez:

„În Armenia secolului al V-lea, secta era destul de activă, iar în veacul următor în jurul Edessei este atestat un număr considerabil de mesalieni, numiți în aceste părți eustațieni sau marcianiți, după cei doi lideri ai lor… Până și în secolul al VII-lea se bucură de înflorire, când Maxim Mărturisitorul vorbește cu nemulțumire despre ei, aplecându-se și asupra unora dintre episcopii lor, aserțiuni redate de un teolog din mediul monastic cândva pe la sfârșitul aceiuiași secol. Probabil că în această vreme a intervenit și dislocarea lor către vest, survenită în urma atacurilor arabilor, moment din care cad în anonimat pentru o lungă perioadă de timp. În momentul reapariției lor pe scena istoriei, în secolul al XI-lea, mesalienii sunt o comunitate solidă, trăitoare pe teritoriul provinciei Tracia. Îi vom întâlni aici și mai târziu, puși pe prozelitism în rândul vecinilor.

Importanța fenomenului mesalian rezidă în amestecul de doctrine gnostice dualiste cu fervoare populară evanghelică. Ei și-au cimentat doctrina cu cărți, spre deosebire de alți clerici, de aceea învățăturile lor s-au păstrat pentru uzul ereticilor ce vor fi să vină, într-un vast corpus de literatură de factură gnostică.”

„Populația a scăzut și ea, s-a retras din ce în ce mai mult în văile și pe costișele munților, în Pindul meridional, dar mai ales în Carpații transdanubieni, pentru a da naștere dupa mai multe secole vlahilor sau românilor, cum sunt cunoscuți astăzi. Prea puțini dintre acești războinici revărsați din Răsărit s-au menținut însă. Ținuturile pustiite au fost repopulate de un neam mai blajin, de slavi.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 92)

„În 1446, papa și comandantul trupelor maghiare Iancu de Hunedoara l-au silit pe Ștefan Toma să înceapă persecuția supușilor săi patareni. Acesta a consimțit să le interzică ridicarea de noi biserici ori repararea celor vechi. Ulterior, în 1450, stârnit de nunțiul papal, le-a ridicat și dreptul de a mai celebra slujbe.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 152)

„De asemenea, și Biserica Valdenză, pe care teologii contemporani o socoteau a fi precum bisericile catare, nu avea de fapt nimic în comun cu acestea, în afara faptului că împărtășea anticlericalismul ascetic caracteristic perioadei. Valdenzii erau creștini protestanți, care cautau să revină la puritatea Bisericii primare. Nu avea legătură cu dualismul catarilor. Propovăduirea ascetismului și a abstinenței se datora în cazul lor unei tendințe puritane de autodisciplinare și ură față de lux, nu unei concepții filosofice legate de răutatea ființială a materiei și de dezideratul sinuciderii speciei. Chiar și acolo unde organizarea lor o copia pe cea a catarilor, precum existența unei caste de Inițiați sau Desăvârșiți, formată printr-un COnsolamentum, inițierea acestora nu avea niciun element esoteric. Era doar o manieră de a numi slujitori a căror consacrare să nu vădească nicio urmă de tradiție clericală.” (Steven Runciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 166)

Apoi:

„Numai odată cu generalizarea practicii de a acorda Botezul mai devreme, pentru ca și cei morți de tineri să se bucure de calitatea de membri ai Bisericii, toți prozeliții au putut deveni, prin itnermediul pedo-baptismului, inițiați; și traptat, odată cu generalizarea acestei ceremonii inițiatice, a crescu importanța Mirungerii. Astfel, până la sfârșitul secolului al V-lea nu mai exista altă aristocrație spirituală în cadrul Bisericii în afara ierarhiei oficiale. Sectele gnostice însă, ca o consecință a importanței pe care o acordau gnozei lor, și-au păstrat mai vechile practici. Astfel, atunci când clericii medievali îi acuzau pe eratici de menținerea unor caste de Aleși ori Desăvârșiți, ei atacau în fapt o practică a Bisericii primare, iar ceremonia eretică de inițiere pe care o înfierau cu oroare era aproape în întregime echivalentul slujbei prin care primii creștini erau primiți în Biserică.” (Steven Runciman, „Maniheul Medieval”, ed. Nemira, pag. 220)

Și:

„Autorii care îi consideră pe protestanți, reformai ori chiar protestanții timpurii, precum lorarzii ori husiții, ca fiind urmași ai catarilor dovedesc necunoașterea protestantismului. Chiar dacă și pentru Wyclif, Luther ori Calvin Satana era echivalentul unui dumnezeu, iar lumea era un loc al răului, dar categoric Dumnezeu era Creatorul, Iehova al evreilor. Niciunul dintre aceștia nu a negat autoritatea Vechiului Testament și nu i-a desconsiderat pe patriarhi. Au dorit doar să reformeze Biserica, nu să instituie o nouă religie. Pentru ei, Hristos era cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, și nu un Eon ori unul dintre cei mai mari Aleși. Înaintașul lor spiritual era mai degrabă Petru Valdenzul decât Mani, Marcion ori oricare altul dintre prorocii dualiști.” (Steven Punciman, „Maniheul medieval”, ed. Nemira, pag. 224)

Cartea este captivantă, se poate citi într-o zi.

Să nu uităm nici de implicațiile în scrierile lui Dan Brown, un scriitor de mare succes al vremurilor noastre, care atacă virulent creștinismul prin imaginarele sale cărți. Apologetica, în acest segment, nu poate să aibă sens dacă apologetul nu cunoaște esența învățăturii gnostice (perpetuate peste veacuri).

 

Depre dezvoltarea doctrinei imutabilității lui Dumnezeu [1]

  1. Factorul deiudaizării creștinismului

Jaroslav Pelikan spune în cartea sa, Tradiția Creștină, vol. I, pag. 45:

Însă „deiudaizarea creștinismului” nu a fost ilustrată numai de locul acordat iudaismului de către teologii creștini. Un efect mult mai subtil și profund al acestui proces este evident în însăși dezvoltarea diferitelor doctrine creștine. Printre acestea, doctrina despre Dumnezeu și doctrina despre om poartă amprenta deiudaizării. În iudaism era posibil să-i fie atribuită schimbarea inteniilor lui Dumnezeu și, în același timp, să i se afirme caracterul imutabil, fără a se rezolva acest paradox; căci imutabilitatea lui Dumnezeu era considerată ca fiind mai mult o reflectare a adevărului relației bazate pe lagământul făcut cu poporul său în istoria concretă a judecății și a iertării, și mai puțin o categorie ontologică. Însă în dezvoltarea doctrinei creștine despre Dumnezeu, imutabilitatea a dobândit un statut de premisă axiomatică pentru luarea în discuție a altor doctrine. Prin urmare, deiudaizarea gândirii creștine a contribuit, spre exemplu, la cristalizarea controversei hristologice, în care ambele părți au definit caracterul absolut al lui Dumnezeu potrivit principiului imutabilității, deși au tras concluzii hristologice opuse din acesta.

Plecând de la această observație, subliniem încă de la începutul discuției despre imutabilitatea lui Dumnezeu acest context în care doctrina aceasta a început să se cristalizeze în teologia creștină

În teologia sistematică, în dreptul atributelor lui Dumnezeu, imutabilitatea este considerat un atribut natural al lui Dumnezeu, non-moral, alături de cele 3 „omni-” (omniprezența, omnisciența și omnipotența Sa). Faptul că Dumnezeu este absolut perfect implică faptul că El nu se poate schimba în niciun fel, nici înspre bine, nici înspre rău.

Imutabilitatea este neschimbabilitatea lui Dumnezeu. Ea se datorează unității esenței ființei Sale, anume faptului că El este Unul și că Acest Unul nu se schimbă.

Altfel spus, dacă Dumnezeu s-ar schimba, nu ar mai fi același și, deci, unitatea esenței ființei Sale nu ar mai fi aceeași, prin urma ar mai fi cel puțin o ființă rezultată sau am vorbi despre o esență a ființei divine care să fie de așa natură încât să permită sau să definească fiindul divin ca fiind non-unitar. Cum Dumnezeu este Unul, El râmâne Unul și ambele posibilități de mai sus se anulează de la sine. Astfel, imutabilitatea lui Dumnezeu derivă neapărat din unitatea esenței ființei Sale (neschimbătoare).

Toma din Aquino, citându-l adesea pe Augustin, argumentează în favoarea a două aspecte legate de imutabilitatea lui Dumnezeu: (1) Dumnezeu este absolut imutabil și (2) a fi imutabil Îi este propriu lui Dumnezeu.

Implicațiile imutabilității pot avea de-a face cu ideea de imobilitate. Au de-a face una cu alta? Implică imutabilitatea o imobilitate a lui Dumnezeu?

Mike Pence

Un video autobiografic din partea lui Mike Pence, viitorul vice-presedinte al Americii, cel care l-a prezentat pe Donald Trump in noaptea alegerilor si a avut o scurta cuvantare foarte incarcata emotional si foarte scurta.

 

Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe Isus [2]

Articolul de fata este o continuare a acestui articol.

Continui sa redau cateva dintre observatiile autorului din carte omonima titlului de mai sus, cateva citate.

Despre teoriile islamice cu privire la crucificarea lui Isus, iata cateva informatii intereasnte:

„La inceputurile islamice s-a sustinut ca Isus a fost inlocuit cu o alta persoana, inainte de a fi asezat pe cruce. Allah a pus chipul lui Isus asupra altcuiva, iar persoana respectiva a fost rastignita in locul lui Isus… Au fost sugerate diverse nume. Unii spun ca a fost vorba de un voluntar tanar si evlavios care si-a dorit onoarea de a muri pentru Isus. Altii afirma ca dupa ce Simon din Cirena a purtat crucea lui Isus, tot pe el l-au rastignit dupa aceea. Altii spun ca Allah a asezat chipul lui Isus pe trupul lui Iuda – ca implinire a dreptatii poetice. Aceasta din urma opinie pare a se bucura de cea mai mare popularitate in zilele noastre.”

Revenind la problema autoritatii:

Aceasta diferenta dintre educatia orientala si cea occidentala are drept sursa discrepanta care ii separa pe imigrantii musulmani de copiii lor: culturile islamice tind sa aseze indivizii cu un statut inalt in pozitii de autoritate, in timp ce in cultura occidentala autoritatea este cea a bunului simt, a ratiunii. Aceste izvoare diferite de autoritate isi pun adanc amprenta asupra mintii individului, determinand configuratia morala a societatii in ansamblul ei.

Atunci cand autoritatea deriva din statultui social, iar nu din considerente rationale, contestarea structurii de conducere este un gest periculos pentru ca poate deranja sistemul. Disensiunile sunt intampinate cu mustrari, in vreme ce supunerea este recompensata. Actiunile unei persoane sunt considerate corecte sau incorecte din perspectiva sociala, nu individuala. In consecinta, omul este considerat virtuos sau nu in functie de masura in care implineste asteptarile societatii, iar nu printr-o determinare individuala a binelui si a raului.

Asadar, autoritatea pozitionala da nastere unei societati in care categoriile de bine si rau sunt stabilite pe baza onoarei si a rusinii.

Pe de alta parte, atunci cand autoritatea deriva din ratiune, intrebarile sunt binevenite deoarece cercetarea critica intareste tocmai temeiul autoritatii.

Si, iarasi:

Incapacitatea Occidentului de a intelege Orientul isi trage radacinile din aceasta schisma a paradigmelor, intre culturile de tip onoare-rusine si cele de tip nevinovatie-vina. Fireste ca subiectul este extrem de comple si, atat in Rasarit, cat si in apus, se pot identifica elemente din ambele paradigme, insa spectrul onoare-rusine reprezinta paradigma operationala ce populeaza Rasaritul, lucru pe care occidentalilor le vine greu sa-l inteleaga.

Bizuirea pe autoritatea pozitionala explica o serie de trasaturi specifice unei anumite parti din lumea islamica, care ii nedumeresc pe multi occidentali. Printre acestea se numara practicile inca actuale cu privire la crimele de onoare, la miresele-copil de sase ani sau chiar mai mici si la vrajmasiile ancestrale. DIntr-un motiv sau altul, principalele surse de autoritate sociala din acele regiuni considera cutumele pomenite acceptabile, ba poate chiar preferabile. Niciun rationament, oricat de perfect, nu va schimba aceste practici, la fel cum interdictiile impuse din exterior nu o vor putea face. Schimbarea va trebui sa fie una sociala, interna si organica.

Cu privire la ideea de islam – religie a pacii si jihad:

Prin urmare, daca definim islamul pornind de la convingerile adeptilor sai, el ar putea fi sau nu o religie a pacii. Insa daca il definim intr-o maniera mai traditionala, ca fiind sistemul crezurilor si al practicilor lasate de Mahomed, atunci raspunsul este putin mai ambiguu.

Cele mai timpurii consemnari istorice dovedesc ca Mahomed a initiat campanii militare ofensive si ca, uneori, a facut uz de violenta pentru a-si indeplini scopurile. El a folosit termenul jihad, atat in sens spiritual, cat si fizic, insa jihadul pe care pune accentul Mahomed este cel de natura fizica. Practicarea pasnica a islamului se intemeiaza pe interpretari ulterioare, adesea occidentale, ale invataturilor lui Mahomed, in vreme ce variantele mai violente ale islamului sunt adanc inradacinate in ortodoxie si istorie.

Cartea este scrisa autobiografic, urmarind pasii parcursi de autor inspre convertirea la crestinism si, in speta, calatoria lui de cativa ani pana ce sa-L accepte, la nivel personal, pe Cristos. Am spicuit cateva informatii mai interesante, dar cartea nu este, cum pare din aceste citate, tehnica, desi explicatiile autorului sunt pertinente si bine documentate. Nabeel Qureshi este un student foarte bun si bine pregatit, iar capacitatea sa intelectuala rezulta evident din valoarea argumentelor, din varietatea expresiilor si a vocabularului folosit si din profunzimea si calitatea prezentarii.

Cartea este edificatoare din multe puncte de vedere, aducand o lumina la nivel personal si din interior asupra islamului occidental non-violent si, prin informatiile aduse, asupra islamului in general.

De asemenea, o calitate puternica a cartii este capacitatea de a scoate in evidenta radacinile culturale care determina cutume si reactii, intr-un fel de a scrie care te duce acolo unde are loc actiunea.

[va urma]

 

Solemnitatea lumii musulmane si frivolitatea lumii crestine [1]

723-300x223 sursa imaginii

(Titlul acestui articol NU este: „Solemnitatea islamului si frivolitatea crestinismului” dintr-un motiv bine intemeiat! Nici „Solemnitatea musulmanilor si frivolitatea crestinilor”. Evident, exprimarea aleasa nu e desavarsita, dar voi explica pe parcurs de ce am ales acest titlu – de fapt, e semnificativ sa facem anumite distinctii, fara de care nu se poate intelege prea bine contextul lumii in care traim.)

Am aflat cu totii, zilele acestea, cand (din pacate si in mod ironic) au loc Pastele Catolice, despre o fapta a Papei. Din pacate, nu pentru ca nu sunt de acord cu aceasta sarbatoare, ci fiindca absurditatea serbarii, in crestinism, a doua morti si invieri a lui Isus Cristos este scoasa puternic in evidenta anul acesta (si) prin distanta dintre cele doua date calendaristice. In timp ce „Rasaritul” intra in postul Pastelui, „Apusul” serbatoreste deja… In mod ironic, fiindca acest cuvant, „catolic”, inseamna „universal” si… numai universal nu este… cand ar trebui sa fie. E importanta unificarea acestei date pentru lumea crestina din considerente superioare oricarei agende ecumenice.

Papa de la Roma nu este, asa cum par sa sugereze oamenii care nu cunosc nici istoria, nici nu inteleg modul de organizare in crestinismul timpuriu, „seful crestinilor”, ci un episcop, pe care Apusul l-a considerat mereu „primus inter pares” (expresie de importanta mare, atunci cand ne gandim la rang si rol). Saptamana aceasta, dupa obiceiurile catolice, Papa a spalat picioarele mai multor oameni:

Mai mulți refugiați au plâns când Papa Francisc a îngenuncheat în fața lor, le-a spălat picioarele cu apă sființită, le-a șters și le-a sărutat. Vaticanul a anunțat că patru femei și opt bărbați au făcut parte din ritual. Una dintre femei era o italiancă de religie catolică, care lucrează la centrul pentru refugiați și trei femei erau migrante creștine copte din Eritreea. Patru dintre bărbați erau catolici din Nigeria, trei erau musulmani din Mali, Siria și Pakistan și un bărbat era de religie hindusă și provenea din India. (sursa)

Preotii catolici spala picioarele a 12 oameni, in Joia Mare, prin traditie, acesta fiind un gest de smerenie si in amintirea a ceea ce a facut Isus Cristos in timpul ultimei sale mese cu ucenicii Sai.

Gestul lui Cristos este si nu este selectiv. Este selectiv, fiindca s-a adresat celor 12 barbati care erau ucenicii Sai meniti sa devina apostolii Sai. Selectivitatea aceasta nu are nimic de-a face cu ideile contemporane lui cu privire la barbati si femei, cu sovinismul sau alte atribuiri ale unor concepte ulterioare intamplarilor sau personajelor care au existat anterior acestora. Ea are de-a face cu planul lui Dumnezeu de a forma cativa oameni care sa Il marturiseasca pe Cristos lumii dupa ridicarea Sa la cer. Domnul a avut mai multi ucenici, dar a ales dintre ei 12, pe care i-a avut in vedere inca de cand i-a chemat, pentru o anumita lucrare speciala – apostolatul. Fata de acesti oameni Cristos trebuia sa predea o lectie esentiala a ceea ce inseamna „partasia” cu Dumnezeu si smerirea de Sine a Fiului pentru ca oamenii sa poata sa se apropie de El. Nu este selectiv, fiindca l-a inclus si pe Iuda, despre care Cristos stia deja ca-L va vinde.

Acest gest nu a fost initierea unui ritual si nu trebuie sa fie un ritual, ci expresia iubirii adanci ca sursa a ceea ce Dumnezeu a facut pentru oameni. Dincolo de spalarea picioarelor sta o si mai mare coborare a lui Cristos, care a lasat „gloria Tatalui” pentru a descende omului pacatos, dar fara ca El sa fi fost pacatos.

In tot acest context, as avea rezerve fata de spalarea picioarelor fata de altii decat „ucenici”, adica oameni care sunt in procesul de a-L urma pe Cristos (si nu ma refer aici la cei care, traditional, isi spun crestini, ci la cei care afirma ca sunt crestini si nazuiesc la a deveni – adica, asemenea lui Cristos). Prin urmare, consider gestul Papei oarecum iesit din context, adresandu-se (si) unor persoane care nu Il urmeaza pe Cristos (atentie, din nou, nu am spus „crestini”, fiindca nu trebuie sa se inteleaga ca ma refer la europeni sau albi in general)

Dar, s-a intamplat. Papa a vrut sa arate ca toti sunt „copiii lui Dumnezeu”, ca oamenii aceluiasi Pamant au Acelasi Tata. A fost si un act de smerenie, care i-a cutremurat pe cei fata de care a facut acest gest si nu doar pe ei. Daca ne referim doar la atitudine, ceea ce a facut este exceptional si frumos.

In general, sa tinem minte ca scopul actiunii acesteia a lui Cristos NU a fost multi-culturalismul, integrarea altora sau asezonarea, ci o apropiere puternica si unica fata de cei care au ales sa-I urmeze Lui (pe atunci nu le zicea crestini, termen inventat ulterior, iar viata lor a fost cu adevarat dedicata si demna, fiind primii care au fost gata sa moara pentru Domnul lor, dupa ce au stiu Cine este si cum este El).

Am ales, insa, gestul acesta, ca punct de plecare pentru o abordare foarte calma si sufleteasca a contextului in care se afla lumea noastra, astazi. „Vin musulmanii!”, striga unii. „Moarte crestinilor!”, striga altii.

[va urma]

Anakephalaiosis. Teoria recapitularii

Irineu (125 – 202 AD) este cel care propune teoria aceasta, numita a recapitularii, in care Il vede pe Cristos ca fiind noul Adam (idee biblica) care, in mod sistematic, repara sau reface ceea ce a facut Adam (evident, gresit).

Acolo unde Adam a fost neascultator in ce priveste pomul din gradina, Isus a fost ascultator pana la moarte, si inca moarte pe lemnul blestemului, pe cruce.

Ideea provine din retorica antica. Cuvantul provine din latinescul recapitulo („recapitulans” – „recapitulation” in engleza); de asemenea vine si din franceza, tot limba latinica – .récapituler. In retorica, asadar, era o repetare finala a celor mai importante idei sau puncte din discursul anterior prezentat mai pe larg, un sumar al ideilor principale.

Cand Irineu foloseste acest concept, el nu se refera la o recapitulare din partea lui Isus a istoriei umanitatii, ci la faptul ca Dumnezeu Tatal, in demersul sau istoric in ce-i priveste pe oameni, face o declaratie finala prin Cristos, in care se concluzioneaza tot rostul conceperii si dezvoltarii iconomiei lui Dumnezeu peste vremi.

Definirea acestui concept s-a facut conform cu informatiile de aici.

Alte informatii: aici.

Postul placut lui Dumnezeu

Vasile cel Mare, unul dintre cei trei asa-numiti „parintii capadocieni”, a fost unul dintre marii teologi care au facut eforturi insemnate pentru argumentarea dumnezeirii Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Totusi, chiar daca teolog, el a vorbit si despre post, important in viata monahala autentica, in multe randuri. Iata ce spune el, la un moment dat:

Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post. (Sfântul Vasile cel Mare) 

Ioan Gura de Aur, alt mare teolog crestin al ortodoxiei (a se intelege acest termen sensul sau propriu, nu o ramura a crestinismului), a considerat ca importante postului sunt si vecinatatile sale imediate: perioada de dinaintea acestuia si cea de dupa. Probabil, observand atitudinea multora, dar si tendita naturala a omului firesc, care posteste din varii motive numai din cel bun nu, a gasit ca important sa scoata in evidenta aceste observatii:

Mulţi oameni, când vine vremea ca să intre în post, par că stomacul lor va fi sub împresurare îndelungată. De aceea au grijă să-l încarce cât se poate cu mâncare şi cu băutură. Aceiaşi oameni când ies din post, par că au petrecut o perioadă foarte îndelungată de foame şi de închisoare grozavă de la care abia s-au salvat. De aceea se îndreaptă fără nici o măsură spre mese şi mâncare, par că vor să piardă, din mâncarea fără saţ, tot ce au câştigat prin post. (Sfântul Ioan Gură de Aur) 

Isaia, evanghelistul Vechiului Testament – cum mai este numit, reda cuvintele lui Dumnezeu, in timpul sau, ca reactie la atitudinea unora care se raportau si ei la post si-l vedeau ca o greutate de multe ori inutila cel putin prin aceea ca nu-i era inteleasa utilitatea:

Iată postul care-Mi este plăcut: să dezlegi lanţurile nedreptăţii, să desfaci legăturile jugului, să-i eliberezi pe cei asupriţi şi să zdrobeşti orice jug,
să-ţi împarţi pâinea cu cel flămând, să le oferi săracilor fără casă un adăpost, iar când vezi un om gol, să-l acoperi şi să nu te ascunzi de cel ce este rudă cu tine (Isaia 58: 6, 7, NTR)
Domnul Isus, invatandu-i pe oameni a spus:
Atunci când postiţi, să nu afişaţi nişte feţe posomorâte, ca ipocriţii, care îşi urâţesc feţele ca să arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata!
Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa,
18 ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti. (Matei 6: 16 – 18, NTR)
Postul placut lui Dumnezeu este cu privire la schimbarea inimii si se face inaintea lui Dumnezeu.