De ce am semnat pentru Referendum

Am semnat pentru modificarea Constituției în sensul clarificării unor termeni. De ce am semnat și de ce nu am semnat:

1. Când a fost făcută această Constituție și s-a pus acolo „soți”, nu s-a gândit nimeni că vor veni vremuri în care să se poată interpreta în alt sens decât spiritul în care a fost scris, adică, în cazul nostru, să poată să fie și situația aberantă: doi bărbati sau două femei. De curând, doi bărbați care s-au „căsătorit” în altă țară, au cerut să le fie recunoscută „căsătoria” în România. Cum există o lege organică prin care se definește căsătoria ca fiind între bărbat și femeie, ei au găsit chichița asta în Constituție, de care s-au apucat, prin avocați, la atac. Dacă ar fi câștigat, legea organică respectivă ar fi ajuns neconstituțională, așa, din pix. Prin urmare, aceste Referendum nu a fost cerut fiindcă ne-am gândit noi să facem ceva inedit și, neștiind ce, asta am găsit. E mult mai mult la mijloc aici, o miză mai mare și care ascunde un pericol, nu cum încearcă unii să sugereze – că ar fi un demers inutil.

2. NU am semnat fiindcă sunt homofob. Chiar am fobia asta. În principiu, nu știu să am vreo fobie. Asta, în niciun caz.

3. NU am semnat fiindcă aș vrea să atac ceva sau pe cineva. Am semnat fiindcă vreau să apăr ceva, ceva ce a existat deja și pe care alții vor să-l schimbe. Reacțiile furibunde, pline de ură și de opusul toleranței pe care o mestecă în discursuri apoteotice ale frivolității, sunt doar consecința neașteptatei situații în care activiștii anti-familie au ajuns brusc, fiindcă românii s-au prins mai repede decât se așteptau ei de schemă. Și, fiindcă au fost mai deștepți cu ceva mutări, trebuie neapărat făcuți… proști. Mi se pare o logică destul de solidă, ce să zic…

4. Am semnat fiindcă NU vreau să-i las pe alții, gen CTP, care mustesc a ură, să-mi impună părerea lor. De ce? Fiindcă, dacă nu ești de acord cu acest tip de indivizi, te înjură, te fac bou, găină, homofob, viezure, vierme sau altă ciumă din altă categorie, nu le știu, nu mă preocupă. Prefer liniștea.

5. Am semnat în locul strămoșilor mei, pentru fărâma de bun simț pe care mi-au transmis-o, prin educația dată copiilor lor, până la mine, în vremuri nu tocmai senine. Ei au ținut la familie, și-au îngropat cu lacrimi copiii, au crescut cu sudoare pe cei care au rămas în viață, nu au divorțat (nici nu s-au gândit) și au ajuns, astfel, pe veci în inimile noastre. Valorile vieții lor, cum este familia, este, astăzi, în pericol. Am semnat pentru a apăra moștenirea primită de la ei. Nu are nicio legătură cu situația deplorabilă a familiilor de astăzi, cu divorțuri, avorturi, ură între soți și alte cele. Nici cu astea nu sunt de acord. Dar asta fac parte din altă categorie. Unii, needucați sau rău întenționați, încearcă să amestece aceste două categorii. În una e vorba despre redefinirea în sine, în alta e vorba despre alterare. Chestiuni diferite. Nu mă aștept ca toți să înțeleagă aspectul, mă aștept ca să vorbească mai puțin cei care nu reușesc s-o facă.

6. Am semnat pentru copiii mei. Mă interesează viitorul, care va fi prezentul lor. Le doresc vremuri bune, pentru care trebuie și eu să fac un sacrificiu. Printre altele, trebuie să iau atitudine în această situație atipică. Nu eu am ales ca aceste lucruri să se întample în timpul meu. Ele se întâmplă fără să fiu eu întrebat dacă sunt de acord. Ce pot alege eu, însă, este dacă fac ceva în timp ce lucrurile astea se întamplă. Și, da, am ales să fac ceva.

7. Am semnată fiindcă credința mea în Dumnezeu, în ansamblul ei, mă face să știu că valorile sfinte aduc binele și alterarea lor aduce răul. Dumnezeu nu este indiferent față de ceea ce facem noi. Când oamenii se strică, societățile, imperiile, civilizațiile pier. Dimpotrivă, când oamenii își așează valorile bine, bine le merge, dăinuiesc. Dumnezeu a creat pe om și l-a făcut să fie bărbat și femeie, ambii om (fără discriminare, cu diversitate; cu complementaritate, gata definiți, fără opțiunea aberantă de a-și alege „orientarea sexuală” – ce să alegi, ești gata făcut). Am semnat din respect pentru Creator. El nu a creat doar, ci a făcut totul cu un scop, nu fără să simtă. A pus valoare informațională dar si sentimentală în ceea ce a creat. Pentru mine, nu e OK să-ți bați joc de familie.

Poezie: lui Mihai Sârbu, predicatorul iubit al lui Dumnezeu

Motto: „Noi oamenii, chiar dacă știm că cei dragi nouă vor pleca într-o zi, lăsându-ne singuri față de ei, tindem să închidem această realitate în cel mai ascuns loc la inimii noastre, de unde, cu resurse inepuizabile de durere sfârșitoare, aceasta iese atunci când inevitabilul nu mai poate fi amânat. Ceea ce este incredibil, totuși, este faptul că, chiar după zeci de ani de izolare, acolo mai există speranța revederii.”

 

Plâng după tine, frate Mihai,

Căci și tu ai plâns după mine

Când, de la amvon, predicai

Să mă pocăiesc – Domnul vine.

 

Plâng după tine, cum plânge un om

Care mai are doar lacrimi

Un dor trecător, un dor de atom

Răzbind din lumea de patimi.

 

Aș vrea să mai aud pironit

Mesajul iubirii eterne,

Spus de dumneata, lămurit,

Celor pe care satana îi cerne.

 

Mesajul iertării cel al lui Cristos,

Rostit prin puterea smeririi,

Când vorbeai despre Omul cel mai frumos

Și-ți curgeau lacrimile iubirii.

 

Predicatore, ești spre Domnul acum,

Plecați toți, rămân singur pe lume?

Voi rămâne cu plânsul pe drum –

De ce-mi mor cei dragi nimeni nu-mi spune.

 

Mult aș vrea, o clipă, în cer,

Să-ți sărut mâna, ca slugă,

Drept mulțumire, cred, sper,

Să rostim amândoi sfântă rugă.

 

Frate Mihai, mult ai plâns…

Din lacrimi ai scos rod, cu trudă,

Spic după spic, snopi ai strâns;

O nouă sămânță noi lacrimi o udă.

 

Pe Domnul tău drag l-ai iubit,

Tot greul acum e doar scrum.

La Domnul te-ai dus, te-a primit,

Lăsându-ne singuri pe drum.

 

Acum, slabi, ușori, părăsiți

Te plângem cu lacrimi șiroi

Vom fi, oare, noi pocăiți

Ca-ai noștri prieteni eroi?

 

La revedere? Te-ai dus?

La marea-nviere, de-apoi!

În marea mulțime,-n apus,

Știu, te vei uita după noi.

 

O, Doamne, cu lacrimi Te rog,

Mai lasă-l o vreme cu noi

Evanghelist, iubit pedagog,

Întoarce-l, din drum, înapoi.

 

O dată doar să-l mai vedem

Aici, în necazul de jos,

Fiindcă-l iubim și îl vrem

Cu dorul de frați, de Cristos.

 

Iar dacă alt plan vei avea

Sfințească-se Numele Tău

Facă-se doar voia Ta

Căci gândul meu este rău.

 

Mai bine la Tatăl ceresc

Mai bine cu Domnul Isus

Că l-am cunoscut, aici, mulțumesc,

La revedere! În casa de sus!

 

14.04.2017, 12:00 dimineața (între cele două zile, Joia Mare, 13.04 și Vinerea Mare, 14.04.2017)

Scrisă în timpul unui post, în urma rugăciunii și a lacrimilor. După ce am terminat-o, m-am uitat la ceas. Arăta ora 12:00.

Mike Pence

Un video autobiografic din partea lui Mike Pence, viitorul vice-presedinte al Americii, cel care l-a prezentat pe Donald Trump in noaptea alegerilor si a avut o scurta cuvantare foarte incarcata emotional si foarte scurta.

 

Patriarhul CTP

Normalitatea este deranjata de persoane care vor s-o tulbure. Ca miscarea sa functioneze, s-au CATARAT pe scara inversarii etichetelor.

Au confiscat termeni precum: toleranta, religie, istorie, umanitate, normalitate s.a.m.d., i-au redefinit dupa reaua lor placere relativa si vor s-o impuna tuturor.

Ei bine, nu se poate! Toleranta nu este o chestiune care se aplica doar homosexualior, ci oamenilor. Toleranta este pentru oameni, adica si pentru oamenii normali.

America s-a rasculat impotriva celor care au incercat sa suprime drepturile omului pentru o anumita categorie de oameni. Si nici Europa nu doarme prea bine, fiindca sunt state care nu sunt de acord cu trendul jmecher.

E foarte interesant de privit, zilele acestea, zbaterea furibunda si disperata a exponentilor viziunii neo-marxiste, in toate tarile care au „presa libera” si nu numai (ca sa fim inclusivisti, sa nu dam laoparte pe nimeni). Moise Guran il prezenta pe CTP drept „patriarhul presei”. Inteleg, s-a confiscat si ideea de partiarh. 🙂) Deci, in frunte cu tovarasul CTP, se arunca in aer linia I din armata propagandei colorate (alt simbol confiscat, ca de creat… ei nu pot, depind de altii).

Priviti partea buna, fiti intotdeauna pozitivi (o alta invatatura pseudo-moderna): nu mai trebuie demascati, se promoveaza singuri. Zbierati, tovarasi, ca va concediaza patronii daca nu.

Solemnitatea lumii musulmane si frivolitatea lumii crestine [1]

723-300x223 sursa imaginii

(Titlul acestui articol NU este: „Solemnitatea islamului si frivolitatea crestinismului” dintr-un motiv bine intemeiat! Nici „Solemnitatea musulmanilor si frivolitatea crestinilor”. Evident, exprimarea aleasa nu e desavarsita, dar voi explica pe parcurs de ce am ales acest titlu – de fapt, e semnificativ sa facem anumite distinctii, fara de care nu se poate intelege prea bine contextul lumii in care traim.)

Am aflat cu totii, zilele acestea, cand (din pacate si in mod ironic) au loc Pastele Catolice, despre o fapta a Papei. Din pacate, nu pentru ca nu sunt de acord cu aceasta sarbatoare, ci fiindca absurditatea serbarii, in crestinism, a doua morti si invieri a lui Isus Cristos este scoasa puternic in evidenta anul acesta (si) prin distanta dintre cele doua date calendaristice. In timp ce „Rasaritul” intra in postul Pastelui, „Apusul” serbatoreste deja… In mod ironic, fiindca acest cuvant, „catolic”, inseamna „universal” si… numai universal nu este… cand ar trebui sa fie. E importanta unificarea acestei date pentru lumea crestina din considerente superioare oricarei agende ecumenice.

Papa de la Roma nu este, asa cum par sa sugereze oamenii care nu cunosc nici istoria, nici nu inteleg modul de organizare in crestinismul timpuriu, „seful crestinilor”, ci un episcop, pe care Apusul l-a considerat mereu „primus inter pares” (expresie de importanta mare, atunci cand ne gandim la rang si rol). Saptamana aceasta, dupa obiceiurile catolice, Papa a spalat picioarele mai multor oameni:

Mai mulți refugiați au plâns când Papa Francisc a îngenuncheat în fața lor, le-a spălat picioarele cu apă sființită, le-a șters și le-a sărutat. Vaticanul a anunțat că patru femei și opt bărbați au făcut parte din ritual. Una dintre femei era o italiancă de religie catolică, care lucrează la centrul pentru refugiați și trei femei erau migrante creștine copte din Eritreea. Patru dintre bărbați erau catolici din Nigeria, trei erau musulmani din Mali, Siria și Pakistan și un bărbat era de religie hindusă și provenea din India. (sursa)

Preotii catolici spala picioarele a 12 oameni, in Joia Mare, prin traditie, acesta fiind un gest de smerenie si in amintirea a ceea ce a facut Isus Cristos in timpul ultimei sale mese cu ucenicii Sai.

Gestul lui Cristos este si nu este selectiv. Este selectiv, fiindca s-a adresat celor 12 barbati care erau ucenicii Sai meniti sa devina apostolii Sai. Selectivitatea aceasta nu are nimic de-a face cu ideile contemporane lui cu privire la barbati si femei, cu sovinismul sau alte atribuiri ale unor concepte ulterioare intamplarilor sau personajelor care au existat anterior acestora. Ea are de-a face cu planul lui Dumnezeu de a forma cativa oameni care sa Il marturiseasca pe Cristos lumii dupa ridicarea Sa la cer. Domnul a avut mai multi ucenici, dar a ales dintre ei 12, pe care i-a avut in vedere inca de cand i-a chemat, pentru o anumita lucrare speciala – apostolatul. Fata de acesti oameni Cristos trebuia sa predea o lectie esentiala a ceea ce inseamna „partasia” cu Dumnezeu si smerirea de Sine a Fiului pentru ca oamenii sa poata sa se apropie de El. Nu este selectiv, fiindca l-a inclus si pe Iuda, despre care Cristos stia deja ca-L va vinde.

Acest gest nu a fost initierea unui ritual si nu trebuie sa fie un ritual, ci expresia iubirii adanci ca sursa a ceea ce Dumnezeu a facut pentru oameni. Dincolo de spalarea picioarelor sta o si mai mare coborare a lui Cristos, care a lasat „gloria Tatalui” pentru a descende omului pacatos, dar fara ca El sa fi fost pacatos.

In tot acest context, as avea rezerve fata de spalarea picioarelor fata de altii decat „ucenici”, adica oameni care sunt in procesul de a-L urma pe Cristos (si nu ma refer aici la cei care, traditional, isi spun crestini, ci la cei care afirma ca sunt crestini si nazuiesc la a deveni – adica, asemenea lui Cristos). Prin urmare, consider gestul Papei oarecum iesit din context, adresandu-se (si) unor persoane care nu Il urmeaza pe Cristos (atentie, din nou, nu am spus „crestini”, fiindca nu trebuie sa se inteleaga ca ma refer la europeni sau albi in general)

Dar, s-a intamplat. Papa a vrut sa arate ca toti sunt „copiii lui Dumnezeu”, ca oamenii aceluiasi Pamant au Acelasi Tata. A fost si un act de smerenie, care i-a cutremurat pe cei fata de care a facut acest gest si nu doar pe ei. Daca ne referim doar la atitudine, ceea ce a facut este exceptional si frumos.

In general, sa tinem minte ca scopul actiunii acesteia a lui Cristos NU a fost multi-culturalismul, integrarea altora sau asezonarea, ci o apropiere puternica si unica fata de cei care au ales sa-I urmeze Lui (pe atunci nu le zicea crestini, termen inventat ulterior, iar viata lor a fost cu adevarat dedicata si demna, fiind primii care au fost gata sa moara pentru Domnul lor, dupa ce au stiu Cine este si cum este El).

Am ales, insa, gestul acesta, ca punct de plecare pentru o abordare foarte calma si sufleteasca a contextului in care se afla lumea noastra, astazi. „Vin musulmanii!”, striga unii. „Moarte crestinilor!”, striga altii.

[va urma]

Postul placut lui Dumnezeu

Vasile cel Mare, unul dintre cei trei asa-numiti „parintii capadocieni”, a fost unul dintre marii teologi care au facut eforturi insemnate pentru argumentarea dumnezeirii Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Totusi, chiar daca teolog, el a vorbit si despre post, important in viata monahala autentica, in multe randuri. Iata ce spune el, la un moment dat:

Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post. (Sfântul Vasile cel Mare) 

Ioan Gura de Aur, alt mare teolog crestin al ortodoxiei (a se intelege acest termen sensul sau propriu, nu o ramura a crestinismului), a considerat ca importante postului sunt si vecinatatile sale imediate: perioada de dinaintea acestuia si cea de dupa. Probabil, observand atitudinea multora, dar si tendita naturala a omului firesc, care posteste din varii motive numai din cel bun nu, a gasit ca important sa scoata in evidenta aceste observatii:

Mulţi oameni, când vine vremea ca să intre în post, par că stomacul lor va fi sub împresurare îndelungată. De aceea au grijă să-l încarce cât se poate cu mâncare şi cu băutură. Aceiaşi oameni când ies din post, par că au petrecut o perioadă foarte îndelungată de foame şi de închisoare grozavă de la care abia s-au salvat. De aceea se îndreaptă fără nici o măsură spre mese şi mâncare, par că vor să piardă, din mâncarea fără saţ, tot ce au câştigat prin post. (Sfântul Ioan Gură de Aur) 

Isaia, evanghelistul Vechiului Testament – cum mai este numit, reda cuvintele lui Dumnezeu, in timpul sau, ca reactie la atitudinea unora care se raportau si ei la post si-l vedeau ca o greutate de multe ori inutila cel putin prin aceea ca nu-i era inteleasa utilitatea:

Iată postul care-Mi este plăcut: să dezlegi lanţurile nedreptăţii, să desfaci legăturile jugului, să-i eliberezi pe cei asupriţi şi să zdrobeşti orice jug,
să-ţi împarţi pâinea cu cel flămând, să le oferi săracilor fără casă un adăpost, iar când vezi un om gol, să-l acoperi şi să nu te ascunzi de cel ce este rudă cu tine (Isaia 58: 6, 7, NTR)
Domnul Isus, invatandu-i pe oameni a spus:
Atunci când postiţi, să nu afişaţi nişte feţe posomorâte, ca ipocriţii, care îşi urâţesc feţele ca să arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata!
Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa,
18 ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti. (Matei 6: 16 – 18, NTR)
Postul placut lui Dumnezeu este cu privire la schimbarea inimii si se face inaintea lui Dumnezeu.

Despre scoala crestina din Alexandria – Didaskaleion-ul

In „Istoria literaturii crestine vechi grecesti si latine”, vol. I, autorii mentioneaza (pag. 278) scoala crestina din Alexandria, intr-un capitol tocmai despre acest oras si despre autorii crestini de seama ai primelor secole pe care acest oras important i-a dat:

„Intr-o astfel de ambianta trebuie incadrata si chestiunea aparitiei Didaskaleion-ului scoala crestina din Alexandria. Conform unei informatii de data tarzie furnizata de Filip din Side in Istoria sa scrisa intre 434 si 439, primul conducator al scolii a fost apologetul Atenagora, dar informatia, imprecisa, nu pare sa aiba prea multa valoare. Dupa Eusebiu (Istoria bisericeasca V, 10, 1.4), in vremea domniei lui Commodus (180-192), scoala din Alexandria, intemeiata de mult timp, era condusa de Panten, caruia i-a urmat Clement (Istoria bisericeasca V, 10), fusese initial stoic, apoi, dupa ce s-a convertit la crestinism, a plecat sa raspandeasca evanghelia la popoarele din India, unde fusese precedat de apostolul Bartolomeu, care difuzare evanghelia lui Matei…”

Citatul este dat doar pentru faptul ca este mentionata aceasta scoala, al carei nume foloseste cuvantul grecesc care desemneaza in Noul Testament notiunea de invatatura sanatoasa, invatatura-etalon, pe care ne incurajeaza apostolii (in special Pavel, in scrieri) s-o urmam.

Dezvoltarea unei atare scoli, intr-un oras insemnat cultural precum Alexandria, in contextul in care in zona aceasta au fost puternice influente gnostice (Basilide, Valentin), demonstreaza impactul invataturilor biblice asupra generatiei de atunci (este vorba despre o generatie care nu i-a vazut pe apostoli). Adica, crestinii au inteles improtanta invataturii sanatoase si s-au hotarat ca e nevoie de o scoala pentru a o promova in educatie.