După ce a terminat de spus aceste cuvinte, Isus le-a zis ucenicilor Săi: „Ştiţi că peste două zile va fi Paştele, iar Fiul Omului va fi trădat ca să fie răstignit“.
Atunci conducătorii preoţilor şi bătrânii poporului s-au strâns în curtea marelui preot, numit Caiafa, şi au uneltit să-L aresteze pe Isus prin vicleşug şi să-L omoare. Însă ei ziceau: „Nu în timpul sărbătorii, ca nu cumva să se facă tulburare în popor“. (Matei 26: 1 – 5; NTR)
In text e vorba de Pastele evreiesti, sarbatoare (si) in amintirea exodului urmasilor lui Avraam din robia Egiptului, in zilele in care Dumnezeu i-a cercetat, dupa promisiunea data acestuia pe cand era numai el singur (fara urmasi). Ea va fi transformata printr-o jertfa mai mare, prin acea jertfa la care indruma, astazi anamneza a unui alt „miel” – cel „fara cusur, al lui Dumnezeu”.
In textul de mai sus, Cristos le vorbeste ucenicilor. Reactia o au conducatorii preotilor si batranii poporului. Vorbirea Lui este parca un semn, o porunca, o dezlegare, o plinire a vremii catre vazduhurile nevazute.
Care sunt personajele? Cristos, El vorbeste. Nu degeaba este Logosul intrupat. Ucenicii, ei nu fac nimic. Aparent, textul ne-ar sugera ca Cristos le vorbeste si asteapta o reactie. Nimic. Reactioneaza, insa, altii. In mod normal, un om intreg la minte si pentru care textul e nou, ar trebui sa fie surprins. Obisnuiti fiind cu „cetirea” tindem si noi, ca ucenicii, sa ascultam, sa inregistram si sa mergem mai departe. Totusi, uitati-va cine sunt cei care-si propun sa faca rau: „conducatorii preotilor” si „batranii poporului”… La evrei, ce era mai bun intre oameni (teoretic, desigur). Ba, si un mare preot, Caiafa…
Si ce fac aceste capete luminate, intai-statatori, luminati si varstnici?
Intai, uneltesc. Asta inseamna, in primul rand, lasitate. Lideri lasi. Conducatori care se ascund. Interesant, nu? Nu fac lucrurile pe fata, planuiesc in ascuns, au intalniri separat. I-am putea da numele: „Comisia de cercetare a cauzei numitului Isus”. Cu participarea extraordinara a unui mare preot; in al doilea rand, uneltire este un semn al relelor intentii, al premeditarii intru rau.
Apoi, ca niste buni preoti si batrani ce au fost, experti respectabili in ale Sfintelor Scripturi, Lege si oranduire cereasca, s-au gandit ca ar fi potrivit sa foloseasca preacuvioasa, cucernica, metoda a viclesugului, demna de o atare etate si intaietate.
Si, ca toate sa fie fara echivoc, prin aceste modalitati total nespecifice slujbelor pe care le aveau, varstei sau oricaror normalitati morale, scopul a fost nici mai mult nici mai putin decat acela de a-l ucide cu premeditare inselatoare si bine ticluita chiar pe „acest” Isus Cristos care, pesemne, i-a deranjat nitel.
Haideti sa ne dam putin cu apa pe fata, sa revenim la clipele de adanca meditatie de care putem sa dam cu totii dovada, sa ne scuturam capul cu putere, ca poate nu am inteles bine – sa recitim textul. Da, inca odata. Mai-marii preotilor si batranii poporului s-au strans pe ascuns in curtea unui mare preot ca sa puna la cale, prin uneltire, omorarea unui om.
Asadar, ce nu-i deranja pe acesti preoti insemnati si batrani ai poporului, obisnuiti cu Legea si intelepciunea, cunoscatori vajnici ai lui Dumnezeu? Iata:
– sa se intalneasca pe ascuns;
– sa unelteasca;
– sa aresteze un om nevinovat, prin viclesug (cum altcumva?);
– sa omoare un om.
Ce-i deranja, totusi, fiindca textul ne spune ca ceva ii deranja. Sa mai fi ramas vreo urma de omenesc, ca sa nu zicem mai mult? Sa fie vreun firicel de remuscare? Poate un tainic gand, ratacit, care sa aduca speranta ca poate, poate, isi vor reveni si vor intelege ce vor sa faca… sa omoare un om. Iata ce-i deranja:
– nu in timpul sarbatorii…
„Nu in timpul sarbatorii”. In timpul sarbatorii, nu e bine. E sarbatoare. Dupa…
Credeti asa ceva? Mie mai ca-mi vine sa nu cred. Aproape ca mi se pare incredibil. Iata capacitatea religiozitatii omului in toata splendoarea ei. Cum pot sa fie niste oameni religiosi fata de Dumnezeu dar fara nicio legatura cu Dumnezeul despre care infaptuiesc ritualurile specifice religiei de care s-au legat.
Cat de puternica sa fie religiozitatea fara de Dumnezeu? Gata sa omoare un om, dar… nu in timpul „sfintelor sarbatori”. Am folosit sintagma asta pentru ca as vrea sa ne gandim la noi…
Gata de ura, gata sa lovim in fratele nostru cu cele mai aspre vorbe, gata sa-l ucidem cu limba. Dar nu de sarbatori. Dupa. Cand obiceiurile ajung sa se constituie intr-un context in care ura sa poata fi eliberata, nu mai vorbim despre nimic sfant, nu mai vorbim despre Dumnezeu, nici chiar daca personajele sunt preotii randuiti de El sau batranii unui popor „crestin”…
Din pacate, vremurile doar s-au schimbat. Obiceiurile nu… Alti oameni, aceeasi „carne”, fire pamanteasca, natura pacatoasa. Iubirea? Acea cale „nespus mai buna”? Nu-i… Feriti-va de astfel de oameni. Nu se vor odihni pana ce nu va vor improsca cu ce au ei mai scarnav, infam si miselesc.
Dar noi, „bunii crestini”, oare, ce vom face de aceste „sarbatori” „crestine”?
Sa incheiem, totusi, avanu-L in vedere pe Cristos. El este personajul demn de aici. Cu mintea clara, acceptand evenimentele care vor veni: „peste doua zile… Fiul Omul va fi tradat ca sa fie rastignit”. Pentru ca, surpriza, nu marii preoti, nu batranii, cu viclesugul si tainuitul sfat criminal au hotarat istoria. Ci, Dumnezeul Cel care le cunostea pe toate mai dinainte, care S-a dat pe Sine pentru viata lumii.
Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…
(Costache Ioanid)
Ascultarea Credintei 