Articol dedicat Adelinei LUP (Caragea), a carei bunica „a adormit”.
Stelele taceau, scanteietoare. Tot la locul lor milenar, inclestate, pline de lumina, goale. In noapte, aerul rece, pe obraz, imi dovedea ca simt, ca descifrez, ca inteleg. O lumina, mai apropiata, o casa, un grup de oameni.
O cantare. Un vorbitor care parea sigur pe el – „ne vom revedea!”… Treapta era rece. In noapte, totusi, nu se observa. Prea putin pentru un eveniment atat de mare. A murit un om. Inca unul… Eram la liceu. Apoi, anii facultatii… au trecut si ei. Si, multe s-au schimbat, multe-am inteles. Moartea insa, pot sa spun ca eu nu inteleg moartea.
Din respect si compasiune, din prietenie (uneori), din omenie poate, ii imbratisez, ii salut, merg la priveghiurile lor, la inmormantarile lor. Totusi, nu ca si cum as intelege ceva.
Moartea este pedeapsa cea mai mare. Nu ma pot gandi la alta pedeapsa, mai mare ca ea, pe care Dumnezeu sa i-o fi dat omului pentru neascultarea din Eden. Sau, altfel spus, nu vad vreo consecinta mai adanca, in care cineva sa se avante printr-o nebunie atat de mare ca cea a omului care a lasat laoparte „cuvantul lui Dumnezeu”.
Moartea e tacere intreaga, imposibil absolut, gol deplin. E o transformare care anuleaza subit orice am stiut pana atunci.
Noi o punem departe, in cimitire ascunse, in spatele dealurilor, dupa ziduri inalte. Din considerente medicale, evident… Nu ca sa uitam de ea, nu ca sa ne-o alienam… Este realitatea cea mai respinsa, cea mai sigura.
Nici un om intreg la minte nu poate sa nu-si puna intrebarea ce va fi cu el, murind. Si, totusi, acelasi om nu-si poate raspunde acestor intrebari. Fiindca atat de atipica vietii este moartea, atat de fara noima si sens, atat de grozava.
Moartea dovedeste ca bunatatea lui Dumnezeu nu este vopseaua cu care se da peste dreptatea Lui.
Iata-i, doi oameni. Se intalnesc, se iubesc. Incep o familie noua. Devin tot mai apropiati. Unirea lor este tot mai inalta. Si, dupa o viata intreaga de „casnicie”, cand au lucrat la unirea lor, drept rasplata, iata, moartea. Acest final asteptat de neasteptat si neasteptat de asteptat.
Si inca moartea nu vine asupra unuia – cel care moare. Ea vine si peste cei apropiati. Si, unul nu are pe nimeni, nimeni nu-l stie si nimeni nu ii simte moartea. Nici un caine nu plange in noapte. Si, totusi, a murit un om…
In fata mortii toate devin goale si inutile. Totul este o desertaciune si goana dupa vant. Tot ce face omul sub soare este degeaba. Moartea ia imbracamintea frumoasa a golului nimicului, iar cel care a murit nu mai e ca sa vada ca n-a facut nimic.
Sensul vietii se anuleaza deplin prin moarte. Moartea e ca o gaura neagra, viata nu poate sa-i scape nicicum. Moartea inghite viata, inghite tot, dar nu e o entitate care sa cuprinda tot ce-a fost, ci o putere care anuleaza tot ce a fost.
Si, tocmai pentru ca e asa, ea evidentiaza viata. Viata nu e ca moartea. Nihilismul insusi dovedeste ca viata, vazuta ca moarte, e un absurd imens, nascut din pantecele razvratirii fata de Dumnezeu. De unde rezulta ca este o moarte mai mare decat moartea, o moarte mai adanca decat moartea, o moarte mai absurda decat moartea. Caci dovada mortii omului, in sine insusi, in starea sa decazuta, in timpul vietii lui, este tocmai in respingerea lui Dumnezeu si a vietii. Caci moartea aceasta nu se multumeste doar cu ziua cimitirului, ci doreste ca toata viata cuiva sa fie un cimitir, ca omul sa fie un cadavru, ca viata insasi sa fie moarte, iar moartea sa nu mai fie niciodata sau sa fie totdeauna.
Si, tocmai de aceea a fost nevoie de revelatie si de viata extrinseca omului. Omul, omul mort, golul imens a primit sens prin revelatie. Credinta este raspunsul omului la revelatia lui Dumnezeu. Acestea doua nu au sens una fara alta. Credinta exista fiindca exista revelatia. Omul care vorbeste despre credinta, dar nu in contextul revelatiei divine este un prost palavragiu care si-a propus sa zica (inca) ceva. Puterea lui este puterea unui mort si are tot atata sens in ceea ce spune cat are moartea in contextul vietii noastre.
Aici, cred eu, este taina vietii si a mortii – revelatia lui Dumnezeu fata de noi. Cand Cristos a inviat din morti, s-a vazut ca moartea, care ia totul, nu poate sa tina nimic. Ea este o urmare, nu o forta impersonala si, deci, impasibila. Tocmai de aceea, cand Pavel predica in Grecia despre „invierea mortilor” ascultatorii au plecat. Invierea mortilor este o imposibilitate si un non-sens in contextul mortii cum este moartea in contextul vietii. Moartea nu se potriveste deloc in peisajul vietii. Tot asa nu se potriveste invierea in peisajul abstract al mortii. Dar, dupa cum moartea este un fapt, tot asa este si invierea. Si aici este rostul credintei, in toate acestea.
Prin urmare, daca exista razvratirea si ura aceasta nemasurata fata de Dumnezeu, din partea „diavolului” (si nu ma refer aici pe personajul cu coarne din picturi si desene animate), credinta ar fi locul unde ar lovi acest „dusman” cel mai mult.
Credinta, asadar, potenteaza revelatia si naste in om sensul existentei sale intr-o realitate pe care nici macar moartea nu o poate anula. In niciun caz, insa, credinta ca vorba populara, ci credinta aceea pe care o da Dumnezeu.
Ascultarea Credintei 