Formatia "Pocaitii", OTV, distractie, senzualitate si altele egal evanghelizare…

Dupa ce am scris un articol despre anumite tendinte, folosindu-ma ca exemplu de formatia „Pocaitii” (cu privire la care in mai multe randuri m-am aratat cordial), am ajuns sa vad o inregistrare a unei aparitii a lor la OTV. Am vizionat, fiindca vazusem cu un an, doi, in urma, o incursiune si la TVR.

Multe sperante mi s-au naruit. Multe mituri s-au dat pe fata, pentru a cata oara(?) Imi doream sa fie cum au zis ei: evangheliare pentru aceia care misuna prin nu stiu ce cartiere marginase, pentru borfasii de dupa blocuri, care nu asculta decat hip-hop. As fi vrut sa fie ce spuneau ei: misiune imposibila pentru mine, dar usor de realizat pentru ei, proaspat iesiti dintre bojogari, drogati, certati cu legea si alti locuitori ai apartamentelor etajelor blocurilor cartierelor aglomerarilor urbane ale zilelor noastre blestemate.

Si iata-i la OTV. E formatia de referinta, in opinia mea, a hip-hop-ului „crestin”. Am pus in ghilimele, fiindca, daca am personifica hip-hop-ul si acesta s-ar pocai, ar fi interesant de vazut in ce s-ar schimba…

A spune Evanghelia pe muzica ascultata de unii, altii, pentru relevanta. Numai ca, prezenti acolo, au fost intrebati cum de au ales o astfel de muzica, nepotrivita cu versurile? Ce zic batranii? Cum se potriveste cu dansul desantat? Nu sariti, nu un nesimtit de formalist batran si antic in gandire, prea vechi sa fie amintit cu numele, a pus aceste intrebari. Ci, cei din lume. Foarte interesant. Adica, pana si ei recunosc o incompatibilitate. Atunci, relevanti pentru cine?

Si, relevanti in ce? A fost jalnic. A, desigur ca au vrut sa-si bata joc de ei. Doar stiau ca-s pocaiti. Dar, dincolo de asta, cat de jalnica a fost incercarea aceasta a lor de-a face cofrag de beton moale pentru a turna in el scandura de lemn. Ce Evanghelie s-a transmis? Niciuna! Dimpotriva, reactia celor prezenti in sala nu a fost una de cercetare la auzirea Evangheliei (netransmisa, de altfel, prin tam-tam-ul promovat), ci una fireasca, cum era si normal, de a dansa, promovandu-si senzual trupul. Nu au avut nici macar in ce sa fie relevanti. Patetic.

In timp ce scriu, imi aduc aminte de anumite acuze pe care le-am tot auzit, astfel ca-mi mai bantuie prin cap, din cand in cand. Asa se face ca trebuie sa ma opresc putin pentru a sublinia ca demersul meu de acum si de aici nu este o judecare a aproapelui. Stiu ca Unul singur este Judecatorul. El va judeca totul si o va face dupa dreptate, prin Domnul Isus, dupa ce va descoperi toate lucrurile ascunse ale omului. Sa tremuram in fata perspectivei judecatii si sa ne indreptam! Cu siguranta ca sunt multi care m-au auzit vorbind de bine aceasta formatie, in diverse randuri, bazandu-ma pe afirmatiile lor si pe sinceritatea ce apare in versurile unor cantari compuse de ei. Dar, departe de a fi asa cu se specula, sunt astazi dezamagit si inca odata rapus – relevanta de mult promisa este inca o vorba doar, o jucausa idee, pe care o gasesti in diverse cotloane ale mintii nevoite de-a retine multele discutii despre noile tendinte. Nu, nu judec pe nimeni. Nu lovesc pe nimeni. Pur si simplu a venit vremea sa ne gandim la roade, la rezultate si sa vedem spre ce se indreapta demersul „relevantei” intr-o astfel de muzica.

Revin acum. Am auzit din gura lor: „ne distram si noi putin”. Ce frumos… Sa ne distram spunand Evanghelia, in timp ce cateva fete dantuiesc pe muzica lor, in timp ce si noi suntem una cu ele, numai ca diferiti in fond, undeva in spate, undeva unde nu are acces nimeni. Ce trist! Sarmanul Pavel, cat a suferit el, cand putea sa dea un spectacol ucigand niscai oameni in cadrul jocurilor romane, facand cat se poate de reala o sceneta despre moartea lui Cristos etc. Sarmanul Ioan, cum s-a mai chinuit el in Patmos, cand putea sa fie si relevant si sa se simta si bine. Nu? Departe de mine gandul aceasta. Cat de mult sa ne prosteasca diavolul, fratilor? Acum, eu nici nu-mi pun problema daca acesti tineri si altii ca ei sunt mantuiti. Ei zic ca da. Vom vedea. Fac parte dintr-o biserica locala si ei acolo trebuie sa se chiverniseasca. Nu sunt chemat sa judec despre asta. DAR, sa ne fi pierdut de tot mintile, discernamantul?

De fapt – si asta e trist – vrem muzica aceasta pentru ca ne place noua, fiindca vrem sa fim cum vrem noi. Pana si lumea realizeaza ca trebuie sa existe ceva special, diferit, la viata crestina. Dar, discoteca de evanghelizare? Si ei se mira. Si, iata-ne, nevoiti sa-i convingem ca vrem sa fim relevanti, sa ne apropiem de stilul din care am iesit, in loc sa le spunem Evanghelia mantuirii lor.

Cu parere de rau, iata inca un experiment esuat. Problema e ca e pe oameni. Mi-e tot mai clar ca toate argumentele in favoarea unor stiluri muzicale sunt apa de ploaie, pe ochelarii mei si asa zgariati, cu putin abur, sa nu mai vad adevaratele motive. Si nu port numai eu ochelari…

Ce idilic ar fi fost. Nu ca am crezut in el, dar mai ardea, pe undeva, o speranta. S-a stins. Si e trist. E trist, fiindca, in tot timpul acesta, am putea face ceva folositor. Am putea sa ducem Evanghelia la cei care nu o au. Chiar asa, prin cartiere, printre blocuri, sub poduri… Problema nu e ca nu vom fi relevanti, ci ca nu suntem de fapt gata pentru jertfa aceasta, asa cum se aduce ea. In loc sa ne existe doua (sau mai multe tabere) ar putea fi iarasi una, una unde sa se traiasca dupa chemarea cereasca, cu adevarat. Nu doar in adevarul cunoasterii, ci si in cel al trairii.

Dar visez cu ochii deschisi. Nu peste multa vreme, altii vor veni si vor aduce ceva si mai nou, mai senzational, mai relevant si mai indoielnic, asa incat sa avem cu toti iarasi treaba la vorbit si mai putina in camp, cu sapa.

Cred ca nu dupa mult timp, aberatia relevantei noii paradigme se va deslusi chiar si orbului care-si doreste sa vada. Dar, intre timp, la copt sunt altele carora nu stiu cat le vom mai putea face fata, fara a ne risipi in alte vanturi si carari.

„Plangeti cu cei ce plang”. Daca vreti sa traiti acest verset, plangeti cu mine, fiindca nici pocait nu-mi mai pot spune, fara sa ma tem ca voi fi inteles gresit:

La ce te referi cand zici: "sa nu fim ipocriti"?

Eram student cand am realizat cel mai acut nevoia de realitate in viata crestina, in unirea unei drepte credintei cu o traire pe masura. Prea multe vorbe corecte evidentiind fapte mincinoase. Prea multi tribuni ai adevarului, dar tributari minciunii in culisele cotidianului.

Un prea mare accent pus pe forma, in defavoarea valorii, esentialului. Si acestea nu in societate, ci in biserici.

Era un subiect comun noua, celor care ne doream o Adunare mai buna.

In timp am descoperit ca acelasi limbaj ascundea doua intelesuri diferite. Unii se refereau la un anume set de valori, altii la un altul (si acela bine definit) si, aparent, se vorbea despre aceleasi realitati. Timpul nu doar ca a dat laoparte alba patura a vocabularului care ascundea crevasa ce despartea, in realitate, aceste doua grupari de oameni, dar a scos la iveala si cat de adanca este prapastia ascunsa bunaoara.

„sa fim crestini de fiecare zi, nu doar de Duminica”. Ati auzit expresia? Cu siguranta! Dar la ce ne referim cand o folosim? Unii se refera la a fi si luni si marti si miercuri etc, asa cum suntem duminica, la Adunare. Altii insa, se refera la a fi si duminica, la Adunare, dupa cum suntem luni, marti, miercuri… in lume. Aceeasi expresie, sensuri diferite, valori diferite, directii deferite.

Sa nu mai fim ipocriti, nu? Adica? Adica sa ne purtam in fiecare zi ca niste buni crestini: sa luam biserica cu noi in societate. Sau, sa luam societatea cu noi in biserica. E o diferenta, nu? Am descoperit-o recent. Incredibil, dar, desi m-am gandit mult la subiect, nu m-am gandit la asta. Pana cand am citit o marturie a unui crestin care, satul de ipocrizia din biserici, a nimerit in randul unora, unde a lucrat pentru a aduce firescul in adunarea sfintilor, fara sa-si dea seama ce face, de fapt. Ascultand marturia lui, mi-am dat seama ca ceea ce aparent era acelasi lucru, insemna pentru unii opusul a ceea ce insemna pentru altii.

Muzica pe care o ascult acasa, nu e cea pe care o ascult la biserica. Si, aud ca nu e bine sa fiu ipocrit, nu? Asa ca, voi asculta muzica de la biserica si acasa. Sau, voi aduce muzica pe care o ascult acasa, la biserica. In ipoteza ca sunt diferite, desigur! Unii nu sunt ipocriti, sa ii remarcam si pe ei.

Hainele. Si ele, nu? Sa fim si in timpul saptamanii exponentii aceleiasi sfintenii ca si duminica, la adunare! Sau, sa fim si la adunare promotorii aceleiasi case de moda, ca in timpul saptamanii.

Plecand de la aceastea, spuse pe scurt, pentru cine vrea sa le inteleaga si sa se gandeasca la ele, realizam ca exista doua lumi, avand constitutii diferite, valori diferite, paradigme diferite. Chiar, de multe ori, in aceeasi congregatie (astazi, cel putin). Ar fi de folos sa ne intrebam colegii de impresii despre fundamentele afirmatiilor lor. O explicatie in detaliu nu strica. Sa nu ne trezim in alta barca, prea tarziu…

Eram ferm convins, candva, ca suntem multi care ne dorim un mai bine. Acum realizez ca unii vreau un mai bine cautand si cerand aceasta credinciosilor in sensul conformarii lor cu ceea ce invatam la intalnirea Bisericii, iar altii il cauta facand din intalnirea sfintilor in lumina, intalnirea sfintilor in intuneric (ca lumea).

Iata cum au rezolvat unii problema ipocriziei din inimile noastre: haideti fratilor sa fim si la Adunare ca la piata, ca lui Dumnezeu nu-i place sa vada mincinosi printre noi. Pe cand, pana nu demult era: haideti fratilor sa ne pocaim, si sa fim si in piata si la serviciu, cum vedem ca e bine sa fim in timpul Bisericii noastre. Caci, noi suntem Biserica, nu? (numai detaliez, dar si aceasta afirmatie are, de fapt, doua intelesuri principale).

Si iata-ne, fiind martorii unor re-FORME, unor schimbari de program, haine si cantari, dar tot aceeasi goi, singuri si ipocriti (in altele). De fapt, noi suntem problema, nu formele. Daca am intelege sa ne pocaim noi (a se citi „sa ne schimbam mintea”) si nu formele (a se citi „sa schimba formele”). Dar, oare, vrem asta? Ne dorim noi o adevarata schimbare, de-a ne ruga mai mult, de-a indragi Sciptura prin cunoasterea si trairea ei zilnica? De-a posti si de-a ne jertfi pe noi insine altora, spre slava lui Dumnezeu (sa nu stie stanga ce face dreapta)?

Forme, forme… Cat de prost e inteles cuvantul asta. „Noi nu vrem sa fim formalisti, noi ne concretizam asupra a ceea ce este esential”. Cata ipocrizie in a nu fi ipocrit. Cata lasitate in a te bate cu pumnul in piept ca faci multe. Toti, mai nou, sunt esentiali, principiali, plini de must, de fundament, de miez. O singura problema: nucile nu cresc fara coaja. Nici merele, nici cartofii. Nuca de cocos nici ea. Nici animale nu prea sunt, doar in esenta, fara forma, fara exterior, fara carapace. La fel si oamenii. O singura problema, dar esentiala, ca sa sune in ton cu vorbirea. Pai, esential, da, dar in ce? „Apa conteaza, nu paharul” Pentru ce conteaza apa? Pentru ce paharul? Caci, uneori, conteaza „paharul cu apa”. E si esenta, e si forma. Nu orice esenta, nu orice forma. Nu orice miez, nu orice coaja. Cand e coaja de banana si miez de banana, e banana. Cand e esenta de sfant si forma de sfant, e sfant.

Asa ca, meditand la acestea, sa ne gandim ca poate am reusi, totusi, sa nu fim ipocriti!

Dan Lucarini: De ce am parasit miscarea muzicii crestine contemporane

Pentru mine a fost o minune! Am ajuns sa iubesc imnurile marete ale credintei si refrenele simple pe care le cantam in biserica din inima. Sinceritatea si curatia acestei muzici m-a coplesit. (In contrast, muzica mea rock clasica preferata mi se parea de acum atat de profana, zgomotoasa si insuportabila.)
[pag. 25]

Cred ca dorinta unei inchinari autentice este unul dintre motivele principale pentru care oameni asemenea noua abandoneaza bisericile conservatoare in favoarea unora contemporane. Fiecare dintre noi aspira la o relatie mai adanca si mai solida cu Domnul si Mantuitorul nostru, manifestata printr-o inchinare „autentica” (in contrast cu inchinarea „simulata” care simteam ca descria serviciile de inchinare ale bisericii conservatoare) si suntem influentati sa credem ca aceasta poate fi dobandita sau sporita prin muzica. Acum imi dau seama ca nu asa stau lucrurile si ca pentru a dezvolta o relatie apropiata cu Domnul e nevoie sa ramanem in El zi de zi. Daca noi avem nevoie de serviciile de inchinare saptamanale ca sa faca asta pentru noi, oare ce spune acest fapt despre adevaratul nostru angajament la ucenicie? Suntem noi in realitate doar niste actori?
[pag. 27]

In al doilea rand, atunci cand am vazut ce spune Biblia despre adevarata inchinare si ce inseamna cu adevarat a fi in prezenta lui Dumnezeu, mi s-a facut sila de modul in care generatia mea foloseste cu atata istetime muzica profata si vulgara insotita de o imbracaminte vulgara pentru a aduce inchinare si lauda unui Dumnezeu sfant! In al treilea rand, pentru a-mi pastra casnicia, a trebuit sa ma separ de ispitele care erau atotprezente in contextul MCC: inaltarea eului si atractia spre femei din grupul de inchinare.
[pag 37, 38]

Vom consacra cateva capitole pentru a discuta anumite argumente populare cum ar fi:
– este doar o chestiune de preferinta si gust personal;
– noi doar incercam sa-i castigam pe necredinciosi;
– muzica este amorala;
– Dumnezeu a creat muzica – oare nu este orice tip de muzica in esenta bun?
– arata-mi unde scrie in Biblie ca muzica rock este rea;
– oare nu ne invata Biblia ca este bine sa folosim diferite stiluri muzicale pentru a-i castiga pe oameni?
– un serviciu de inchinare combinat ii va multumi pe toti;
– nu au folosit Martin Luther si fratii Wesley muzica de tip contemporan in biserica?
– MCC este mai usor de cantat decat imnurile
– nu foloseste Dumnezeu MCC pentru a-i mantui si uceniciza pe tineri?
[pag. 48, 49]

Pentru a inlatura din constiintele noastre orice indoieli persistente, a trebuit de asemenea sa negam puterea de corupere a muzicii in sine. Cum am facut asta? Ne-am inselat pe noi insine crezand ca orice muzica este amorala. Tot ce a trebuit sa facem a fost sa despartim muzica rock de cuvinte imorale, de muzicieni si de contextul sau, si ea urma sa fie „sigura” pentru crestini. Odata inselati de acest argument iscusit si relativist, stavilarele au fost inlaturate si, eliberati de vina, am putut sa ne bucuram de muzica. Am putut folosi muzica noastra rock pentru gloria lui Dumnezeu.

Acum cred ca am fost inselati complet de acest argument. Noi ii oferim lui Satan o usa larg deschisa pentru a seduce sfintii, pentru a ne mentine atentia asupra a ceea ce ne pare bun si pentru a ne face sa continuam sa umblam in fire, si nu in Duhul. Satan vrea sa minimalizeze ceea ce Dumnezeu spune ca este potrivit si ne-a atras in practici publice care odinioara erau rusinoase.
[pag. 76]

Acum imi dau seama ca si eu am ranit oameni si am provocat divizari atunci cand am promovat MCC si am intrat in dispute cu traditionalii. Am condus tranzitia de la traditional la contemporan si, fara indoiala, drept rezultat au fost oameni care si-au parasit bisericile. Prin aroganta mea am provocat divizari dureroase in interiorul propriei familii. I-am marturisit acest pacat Domnului, m-am pocait de el si il rog sa-mi ierte nasabuinta.
[pag. 86]

Artistii MCC au devenit modele pentru diferite tipuri de imoralitate: imbracaminte indecenta, imagini rebele, poveri sentimentale nepotrivite puse asupra barbatilor casatoriti de catre fete tinere, dorinte pacatoase ale baietilor adolescenti dupa fete sexy. Nu conteaza ca, probabil, artistii nu au intentionat niciodata sa se intample asa ceva sau au pretins ca lucrarea lor pentru Dumnezeu trece dincolo de astfel de lucruri; in vazul public, un cantaret crestin are responsabilitatea, asa cum afirma Pavel, de a nu da „nimanui niciun prilej de poticnire” (2 Cor. 6: 3). In schimb, acesti artisti si-au permis sa devina „idoli” ai tinerilor, adeseori in sensul literal de a-si atrage inchinare.
[pag. 132]

Am descris cateva dintre problemele extrem de serioase aduse in bisericile noastre de miscarea MCC. Rugaciunea mea este ca fiecare lider care a imbratisat aceasta miscare sa se gandeasca serios la necesitatea unei reforme muzicale.

Ar trebui sa inlaturam stilurile si influentele lumesti ale MCC din serviciile noastre. Ganditi-va la toate beneficiile acestei mutari indraznete:
1. ar fi mai putine divizari si scindari de biserici.
2. ar fi mai putine ispite pentru imoralitate.
3. ar fi mai putine tensiuni intre membri.
4. ar fi mai putina insensibilitate fata de ceilalti.
5. ar fi mai putin compromis in privinta principiilor.
6. Dumnezeu ar fi multumit cu toate cele de mai sus.
[pag. 142]

Citate de DAN LUCARINI, in cartea sa „De ce am parasit miscarea muzicii crestine contemporane”, aparuta la editura Faclia, 2009 (prima editie). MCC din citate se refera la Muzica Crestina Contemporana, anume aceea a stilurilor rock, sincopate (nu orice muzica crestina contemporana). Autorul incepe prin a defini termenii pe care-i foloseste in carte. Cred ca se merita citita. Este si marturia unui om al rock-ului, care s-a intors la Dumnezeu. Dupa aceea a luptat pentru a introduce MCC in biserici, cum a putut. A fost si compozitor de astfel de muzica, unele din cantarile lui sunt cunoscute. Dupa un timp a inteles anumite lucruri (precizate in carte) si a plecat din miscarea MCC, spre o muzica necontroversata, contemporana (noua, cum se exprima el), dar clar diferentiata de stilurile lumesti. Va sugerez s-o cititi. Tocmai am terminat-o. Am gasit deja si urmatoarea carte pe care s-o citesc (alt domeniu), pe care, probabil, o voi prezenta intr-un articol viitor.

FOTO Coperta:
http://www.faclia.ro/image.php?object_type=detailed&image_id=157

Detalii si cuprins pe saitul Faclia.ro

Mai sunt

Mai sunt in lume inca oameni
Ce n-au primit vestirea cea de sus
Veniti, crestini, cu bratele deschise
Sa spunem tuturor despre Isus

Mai sunt pribegi si singuri printre oameni
Straini far’ rasarit si fara-apus
Sa-i cautam cu harnice picioare
Ca sa le spunem tot despre Isus

Mai sunt loviti de multele pacate
Sarmani, ce nimeni harul nu le-a spus
Cu inimi inmuiate in iertare
Sa le vorbim de jertfa lui Isus

Mai sunt copii ce si-au urat parintii
Parinti ce si-ar dori copiii care nu-s
Veniti sa le aducem vestea sfanta
Iertarii si-mpacarii cu Isus

Mai sunt in lume chiar popoare
Ce nu stiu despre harul cel adus
Lasati crestini placeri, televizoare
Si haidem sa le spunem de Isus!

Baptistii, fondurile de la stat si parasirea valorilor

Marturisirea de credinta a cultului crestin baptist contine viziunea crestinilor baptisti din Romania, cu privire la modul in care se vor realiza cladirile construite de ei pentru activitatea cultica, in sensul provenientei fondurilor:

Noi credem si marturisim ca, potrivit cu invatatura Sfintei Scripturi si practica primilor crestini, membrii Bisericii sunt datori, in chip moral, sa contribuie din bunurile lor pamantesti de buna voie si dupa putinta la sustinerea cauzei Evangheliei.

3. Construirea de locasuri de inchinaciune.
Exod 35:21 „Toti cei cu tragere de inima si bunavointa au venit si au adus prinos Domnului pentru lucrarea cortului…” 1 Cron.29:1,9 „…lucrarea este insemnata, caci casa aceasta nu este pentru om, ci pentru Dumnezeu. Poporul s-a bucurat de darurile de buna voie, caci le dadeau cu draga inima Domnului…” Ezra 2:68,69″…au adus daruri de buna voie pentru Casa lui Dumnezeu…au dat la visteria lucrarii, dupa mijloacele lor…”

De ce conteaza? Pentru ca, de curand, in Consiliul Uniunii s-a votat primirea de fonduri de la stat pentru „acceptare de fonduri pentru proiecte sociale, culturale, educationale si repratii si constructii de biserici”. Deci si constructii de biserici si/sau repararea acestora (intretinerea lor). Pentru ca unele biserici deja au cerut astfel de fonduri si au primit. Pentru ca exista comunitati in tara unde majoritatea pastorilor sunt de acord, deja, cu o asemenea practica.

Devine o problema de incalcare a crezului propriu. Incepe cu o interpretarea data statutului. Se impune, apoi, o reconsiderarea a marturisirii de credinta, precum si o refacere a statutului, nu? De asemenea, o armonizare teologica si practica. O mare parte din istorie ar trebui uitata, daca nu vrem sa ne schimba si numele.

In principiu, consider ca biserica din care fac parte este adanc afectata de tot ceea ce se intampla la nivel de tara. Sunt erori deosebit de grave, acelea care se petrec.

Cred ca este normal sa se publice o lista cu toate bisericile care au cerut fonduri de la stat. Apoi, o lista cu modul in care comunitatile din tara privesc problema. Apoi, o lista cu voturile din CU.

E de parcurs si istoricul modului in care baptismul contemporan s-a raportat la problema de fata, pentru a avea o imagine a evolutiei lucrurilor. Acestea toate, pentru a avea o imagine de ansamblu cat mai clara.

Dar, problema pleaca de la parasirea valorilor, de la o schimbare a teologiei, de la existenta unui factor de schimbare chiar in fruntea bisericilor. Suntem pusi fata in fata cu dorinte de avutie, nu ne mai ajung fondurile proprii si cersim statului. Intre timp, la orele de rugaciune e tot mai gol, atmosfera intalnirilor este tot mai saraca. Hainele se schimba, la fel si atitudinile, iar postul si rugaciunea nu mai sunt de cautat. Chiar nu mai gasesti nimic relevant in ele, in contextul de fata. Se recunoaste deschis. Unii, disperati, incearca alte forme, alte curti… Casa se prabuseste si noi incercam sa vopsim culoare noua peste crapaturile tot mai adanci.

Dar nu vrem sa ne parasim, totusi, valorile. Mai degraba, sa ne intoarcem la ele. Astfel ca, avem tot dreptul sa ne prezentam dezaprobarea unor asemenea actiuni. Suntem crestini si inca ne guvernam vietile bazandu-ne pe Scriptura. Biserica sa fie lasata in oranduirea Domnului, separata de orice este de aici de jos. De lume, de stat, de putere, de bogatii…

La Adunare, de Valentin Popovici

Ziua Domnului cea sfântă este zi sărbătorească
De-adunare-n rugăciune şi-nchinare creştinească
Ne-ntâlnim cu Salvatorul, cu Isus cel Preaiubit:
Căpetenia Oştirii printre noi a poposit!

Dar ce trist e câteodată să te uiti la adunare
Şi să vezi cât de lumească e-n vorbire şi-n purtare.
Îngerii-şi acopăr fa a lângă tronul magistral,
Iar creştinii vin la slujbă ca la teatrul national.

Altădată credincioşii când veneau la-nchinăciune,
(Prin păduri şi catacombe aveau loc de rugăciune),
Se cutremura pământul când aceştia se rugau,
Îngerii din ceruri parcă printre ei se coborau.

Azi? Venim, dar nu se vede setea noastră după apă,
Ca şi cerbul la izvoare, când grăbeşte şi se-adapă.
Unii stau în adunare, dar cu gândul sunt plecati;
Sunt aici, dar gândul lor e-n farfuria cu cârna i.

Unii nu vin de căldură, altii că le e prea rece,
Unii că-i prea multă lume, altii că-s numa vreo zece.
Iar surorile-n dileme, şi cu ciorba dată-n foc,
Tot încearcă, ce să-mbrace, şi-atunci nu mai vin deloc.

Unii vin să mai audă, ce e nou, ce se mai spune?
(De inflatie adică, nicidecum de rugăciune).
Altii vin doar să vorbească, cu non-stopul dacă pot.
Ştiu ei că acasă, gata, nici o vorbă nu mai scot.

Unii vin fiindcă le place, altii vin că n-au ce face,
Unii vin c-aşa se face, altii vin să-i laşi în pace.
Unii vin să trăncănească, limba nu le-o poti lega
Altii vin să se-ntâlnească, parcă vin la cafenea.

Unde este adunarea sfintilor de altădată,
Când aici era oştirea sfintilor încolonată?
Unde este adunarea sfintilor întâi născu i?
Care s-au desprins de lume şi cu Duhul sunt umpluti?

Unii, cu un spirit critic, doar zâmbesc pe sub mustată,
„Iarăşi n-au cântat pe note fratii ce s-au dus în fată!”
Altii iritati se uită, dacă-i ştie cineva
Că precis de ei păstorul a vorbit când predica.

Unii n-au loc să se-arate, şi-atunci stau mai la o parte,
Altele să-i vadă lumea, nici nu ştiu ce să mai poarte.
Uite, din „podoabe sfinte” şi „evlavii” ce-a rămas,
Nu e mult şi-o să apară şi veriga pusă-n nas.

Că de rochii cu duiumul, şifonierele sunt pline,
Şi acum la pas cu moda, cine se mai poate tine?
Domnişoarele gătite în rochite „Leslie Fei”…
Dar să nu le ceri să- i spună cumva Psalmul Douăş’trei.

Pălării de „Lord and Taylor”, şi din cele cotofane,
Pe deasupra cu pampoane, cu cireşi şi cu banane;
În taioarele Cassini, moda „guler şifonat”,
Neam de neamul nostru, frate, nimeni nu s-a mai rugat.

Unii vin fiindcă le place, altii vin că n-au ce face,
Unii vin că-aşa se face, altii vin să-i laşi în pace.
Şi văzându-ne-mpreună, Domnu-ntreabă cam aşa:
„Pentru Mine-n adunare, oare vine cineva?”