În introducerea la acest manual propus profesorilor pentru a integra o ideologie de gen străină de umanitate în cadrul lecțiilor pentru copii, în școli, se prezintă câteva motive pentru care autoarele feministe consideră că este relevantă „abordarea egalității de gen în învățământ”. Din start, devine evidentă nevoia unui argument în acest sens și e clar ce am afirmat mai sus – că e vorba despre ceva străin. Chiar așa, de ce am introduce așa ceva în școli. Cred că e o întrebare decentă.
Ce răspunsuri se oferă la întrebarea noastră în acest manual?
DIVERSITATEA și nouvorba orwelliană
Mai întâi, „Educația, încă de la vârste fragede, joacă un rol esențial în cultivarea respectului pentru diversitate”. Sună bine, doar că întrebarea noastră este: ce înseamnă „diversitate”? Este ea noțiunea definită sau noțiunea redefinită? Lecturând manualul, devine clar că e nouvorba propusă ideologic, excentric, sectar, extremist, de grupări recente care încearcă să provoace tensiune în societate prin tot felul de asocieri care în mod natural nu sunt tensionate și nu necesită o astfel de relaționare. Sigur că lumea e diversă, dar cartea aceasta se referă la altă diversitate, una redefinită.
Șmecheria la care recurg autorii acestui gen de „abordare” este folosirea definițiilor din mintea oamenilor pentru a le redefini tocmai pe acestea (fie prin adăugare, fie prin restrângere). Sigur, o definiție poate admite o lărgire a termenului. De obicei, însă, se preferă termeni mai specifici, ca să se păstreze definițiile. Nu în acest caz, când e chiar importantă relativizarea termenilor, pentru așa-zisa „incluziune”, rezultatul fiind că se anulează, de fapt, semnificația acestora.
Dacă dorim să mai aibă sens noțiunea de „diversitate”, atunci nu trebuie să permitem redefinirea termenului. Numai că această redefinire a fost făcută, deja în multe medii din lume (sigur, nu s-a inventat manualul la noi, el e un copy-paste asumat, nu e munca și invenția nimănui – chiar dacă e pe bani făcută lucrarea, normal). Manualul este, așadar, și un act de propagandă. Mai rămâne evidențierea faptului că acest cuvânt, diversitate, precum și multe altele, trebuie înțelese în contextul în care ele se precizează, nemafiind vorba despre o definiție clară. Sigur, definiția rămâne clară, dar folosirea cuvântului se face după normele relative și aiuritoare ale cui dorește, cu largul concurs la unor state întregi, prinse în vârtejul vremelnic al modei relativismului.
Cum ziceam, folosindu-se de ceea ce noi toți înțelegem prin „diversitate”, se promovează o cu totul altă definiție a termenului. Se clădește pe o fundație, ca la final să rămânem cu o clădire făcută în cu totul altă parte (pe o cu totul altă fundație). Oricine poate urmări acest aspect și poate observa această tehnică deja foarte redundantă.
Dar ce e important de observat, este intenția: „încă de la vârste fragede”. În colimator sunt luați copiii noștri, cei mai mici și mai lipsiți de apărare dintre ei. Ținta e pusă pe ei. În realitate, părinții și, dacă se poate, profesorii, au chemarea înaltă de ași apăra copiii! Adică, exact opusul a ce ni se spune în acest manual să facem.
Celui care se joacă cu mintea ta, schimbând definițiile, inversându-le semnificația, trebuie să-i răspunzi exact prin a face opusul a ceea ce-ți sugerează. Dacă cel care redefinește ideea de prăpastie te îndeamnă să mergi către aceasta, tu trebuie, evident, să mergi în direcția opusă (asta, dacă chiar e nevoie să reacționezi, fiindcă de cele mai multe ori e mai bine să nu faci nimic din ce ți se spune).
„Nu vezi frumusețea desființării cuvintelor? Tu nu știai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade în fiecare an?! […] Nu înțelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârșit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu sens strict definit și cu toate celelalte sensuri secundare șterse și uitate. […] Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă ‘Libertatea este sclavie’, când însuși conceptul de libertate va fi abolit?” (G. Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, pp. 74, 75)
Ni se spune că „educația joacă un astfel de rol”, sigur, fără nicio demonstrație, exprimarea fiind, pentru mințile ațipite, o formulare tipică prin care se dorește afirmarea unei concluzii fără nicio legare a acesteia de vreo premisă sau demonstrație. Educația nu joacă în prezent și nici nu trebuie să joace vreun rol în promovarea în vreun fel a ideologiei de gen, cu atât mai puțin la cei „cu vârste fragede”.
Ce doresc acești ideologi? Acces la mințile fragede, neformate, ale copiilor care merg cu toată încrederea la școală. Încredere în părinți și în profesori, că le vor tot binele din lume. Apelând la această încredere, persoane cu interese obscure, pot să atace virulent mintea neformată a unui copil, cu repercursiuni greu de cuantificat (deși, lucrurile nu mai sunt de multă vreme doar teoretice).
IDEOLOGIA NOUĂ-VECHE A DISTRUGERII SOCIETĂȚII
În manualul propus profesorilor se continuă în felul următor: „În contextul actual al tendințelor politice și sociale iliberale și conservatoare, al mișcărilor anti-gen, al atacurilor împotriva studiilor de gen, etichetate peiorativ drept „ideologie de gen”, este cu atât mai important ca școala să își asume rolul de promotor al egalității de șanse și nediscriminării.”
După cum se citește în textul oferit, e vorba de „contextul actual”. Începând textul cum se face în orice argumentare corectă de manual (sic!), e clară de la început că intenția are în vedere ideologia, nu un dat, ci o formulare, o definire (în cazul acesta, o redefinire).
Prin urmare, profesorii nu ar trebui să fie preocupați de transmiterea de cunoștințe elevilor, de a-și face treaba lor de profesori, ci ei ar trebui să se ocupe de înțelegerea contextului politic și de a face ceva cu privire la asta. Ideea de a-i lăsa pe copii să gândească singuri este total străină promotorilor extremiști ai unei ideologii. Pentru ei contează un singur lucru: ca toată lumea să se alinieze acelei gândiri propusă și/sau susținută de ei. E cazul.
Dimpotrivă, noi, părinții, profesorii, nu trebuie să acceptăm o asemenea gândire, nici un asemenea manual.
Cartea sugerează că există „mișcări anti-gen”. Numai din expresia aceasta se poate observa calitatea gândirii, prin exprimare. Să nu uităm, acest manual se adresează profesorilor! Cred că autoarele doreau să spună „mișcări anti-teorii de gen”. Niciun om întreg la minte nu s-ar opune genului, nici măcar nu are sens exprimarea. Problema nu e genul, problema este teoria ideologică privitoare la gen, promovată de unii. Această teorie nu are nimic de-a face cu știința sau cu realitatea, ea nu trebuie să fie acceptată de societate în niciun cotlon al ei, cu atât mai puțin în școală. Nu are sens să ne mai întrebam la ce fel de „mișcări” se face referire în săracul text. Mișcări anti-gen: alăturare de cuvinte care nu spune nimic.
Se aruncă în oala argumentație, la întâmplare, noțiuni cum ar fi „iliberalismul” sau „conservatorismul”, ca și cum acestea ar face parte din rețetă. În plus, dacă o anumită facțiune politică e de acord cu un adevăr (din interes sau nu), adevărul acela nu se diminuează și nu crește calitativ. Dacă un iliberal sau un conservator (care, în prezent, ar trebui să fie înțeles ca unul care pune reflectoarele pe derapajele ideologice ale unora cu pretenție de zmei) e împotriva ideologiei de gen, aceasta nu e cu nimic mai puțin ideologie. Ea e ideologie sau nu e, dar nu dacă o citează cineva anume sau nu.
Iarăși, nu cred că există „atacuri împotriva studiilor de gen”. E ca și cum ai avea un „studiu de gen” (care e o exprimare săracă). Da, se face referire la ideile din studiile de gen. Dacă acestea se dovedesc a fi ideologie, atunci le zicem așa: ideologie.
Dar ce fac autoarele, încă de la început? Crează premisele oricărei luptă de clasă, așa cum și-au predat lecțiile marxiștii și leniniștii. Trebuie, mai întâi, să se creeze o tensiune socială. Apoi, ideologii trebuie să le spună celor cărora li se adresează că aceștia din urmă fac parte dintr-o anumită tabără: noi, frați bravi, trebuie să luptăm împotriva celor care sunt împotriva genului! Sus la luptă, frați profesori! Oamenii, care în general reacționează la pericol, când cineva strigă, reacționează instinctual. Până când se prind că nu vine niciun lup și că e la mijloc o înșelătorie. E cazul.
Etichetarea ca „ideologie” a unor anumite idei privitoare la gen nu este peiorativă. Sigur, cei învederați, nu ar putea să spună că nu e, au nevoie să afirme neapărat contrariul, în cadrul puternicului argument de tipul „Ba da/Ba nu”. Unii cred că afirmațiile altora, sigur, argumentate, dar pe care primii nu le înțeleg, se contracarează prin simpla lor negare. Cine zbiară, deci, mai tare, zic ei?! Cu toate acestea, realitatea rămâne și la fel de clare sunt și argumentele pe care le aducem.
Oricum, în „lupta” acesta, ce loc are școala? În viziunea ideologilor ideilor de gen (nu toate ideile de gen sunt ideologie, este nevoie de o discriminare potrivită), școala trebuie să lupte alături de ei. După cum ziceam, întâi se inventează o tensiune, apoi se forțează participarea celor neutri, care nu știu despre ce e vorba, la una dintre taberele inventate. La care credeți? „Este cu atât mai important ca școala să-și asume rolul de promotor al egalității de șanse și nediscriminării” – e clar, acum, nu?
Dar trebuie să-și asume școala un astfel de rol? Sigur, școala nu trebuie să facă diferențe între ființele umane, ca și cum o anumită ființă umană este inferioară sau superioară altora. Sigur, școala trebuie să ofere aceleași șanse copiilor (deși, în realitate, nu are cum, decât foarte limitat). Evident, școala nu trebuie să facă diferențe între elevi pe baza unor chestiuni nepotrivite. Dar face școala discriminare? Sigur că face! Școala, ca instituție, diferențiază între elevi buni și elevi proști, între elevi bine pregătiți și elevi prost pregătiți, între genii și incapabili etc. Ea știe cui să dea bursă de studii, de merit, știe pe cine să trimită la olimpiadă ca să aibă rezultate, pentru cine să repete un enunț ș.a.m.d.
Când ne referim la „egalitate de șanse” și la „nediscriminare”, ne referim la ceva anume, acești termeni nu sunt generali. Problema este, așadar, la ce anume ne referim, când folosim acești termeni. Tocmai aici e problema, fiindcă cei mai mulți dintre noi (marea majoritate) nu ne referim la ce se referă aceste autoare. Ele se referă la niște termeni redefiniți, la o nouvorbă prin care se forțează asupra societății o ideologie. Noi, cei mai mulți (deocamdată și sper să rămână așa), ne referim la sensul deja definit al termenilor, tocmai pentru că avem proprietatea acestora.
Noi nu numit ideile acestea ideologie peiorativ, ci folosim termenul corect. Nu râdem de nimeni, nu ne batem joc de nimeni, nu facem mișto de nimeni. Evaluăm și realizăm că, da, e vorba de o ideologie. Prin urmare, așa îi și zicem, fiind consecvenți.
Cine sunt dușmanii de clasă ai acestor ideologi? Îi vor preciza ei, îi vom identifica noi, dar bănuiala mea este că printre aceștia se află și cei care i-au dat pe față. E normal să fie așa.
Școala nu trebuie să fie ceea ce spune o grupare. Școala nu trebuie să fie atrasă într-o luptă de clasă inventată de un grup social. Școala trebuie să se păstreze cu demnitate ceea ce este de secole. Sigur, nu ne referim la metode sau forme, ci chiar la esența lucrurilor. Dacă școala se lasă redefinită, ea nu va mai fi școală. Pare truism, dar e un avertisment și o atenționare cât se poate se serioase, la care bine ar fi dacă vom lua aminte.
Ascultarea Credintei 