Sunt creștin. Mă fascinează oportunitatea și mă onorează naturalețea și realizările creștinismului. Mai ales pentru faptul că nu s-a lăudat cu ele. Îmi plac și argumentele, de dragul discuției, dar creștinismul e atât de natural încât argumentul devine redundant, totuși elegant.
Sunt fericit. Mă consider fericit că pot crede. Mă bucur să realizez că am avut acest har. M-aș putea opri din exprimarea bucuriei la insistențele barbare ale profesorului care ține nuiaua în mână, dar numai de dragul naturii, să nu se rupă nuiaua gratuit și să fie nevoie de prelucrarea alteia. Și numai pentru o vreme, până se descoperă că m-am bucurat oricum, dar altfel.
Fericirea nu este un atribut dat unora ca titlu; ea pare doar o etichetă ipocrită din cauza departamentului de securitate, pentru camuflaj. Fericirea este o conștientizare a unei realități prea bune cu tine. O, nici pe departe nu este fericirea un produs al distracției, adică o îndobitocire a ființei. Văd fericirea ca o constatare a unui dat de la Dumnezeu. Că e merituos sau nu, nici nu contează. Căci fericirea nu e un premiu, nu e o răsplată. Ea caracterizează intrinsec mai multe categorii de concluzii corecte și nu se teme nici de lacrimă, nici de zâmbet.
Fericirea nu se asociază nici cu râzul, nici cu plânsul. E singuratică, elegantă. Nu se stresează – e vreme pentru toate cele mărunte, câte-or fi.
Ascultarea Credintei 