El Olam – semnificație contextuală

El OLAM – Dumnezeul Cel Veșnic

Numele acesta a lui Dumnezeu apare pentru prima dată în VT în pasajul din Genesa 21: 22 – 34 (21: 33).

INTRO

Are loc o întâlnire între doi bărbați care discutau de pe poziții antagonice, reprezentanți a două lumi diferite:

• AbiMelec (tată meu este împărat)
• Avraam (tată al multor neamuri – prin Dumnezeu)

 

1. Dumnezeul cel veșnic și dreptatea

• Dreptatea unei plăți care răscumpără o fântână înstrăinată împotriva voinței sale (Cristos, prin care am fost răscumpărați noi)
• Au fost „puse deoparte” 7 mielușele (a fost pus deoparte Mielul lui Dumnezeu)
• Ca să aibă loc învoirea, Abimelec „trebuia” să primească mielușelele (ca cineva să primească harul mântuirii și să nu piară, trebuie să intre în legământ prin credința în Cristos)
• Mielușelele trebuiau să fie primite „din mâna” lui Avraam (Dumnezeu „a dat” pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară…)
• Acești miei trebuiau „să slujească de mărturie” (Evanghelia trebuie și ea să slujească drept mărturie pentru toate națiunile – atunci va veni sfârșitul)

 

2. Dumnezeul cel veșnic și pacea

• Abimelec vine cu Picol, căpetenia oștirii lui…
• Pacea cu cei din lume se clădește pe umblarea cu Dumnezeu
• Pacea trebuie văzută ca opusă tăcerii fricoase (Avraam i-a zis lui Abimelec de problema cu fântâna) – nu există pace fără dreptate
• Romani 12: 18: trebuie să trăim în pace „cu toți oamenii”
• 1 Timotei 2: 1 – 2: ne rugăm pentru autorități „ca să avem o viață pașnică și liniștită”
• Matei 5: 9: făcătorii de pace vor fi numiți „fii ai lui Dumnezeu”

 

3. Dumnezeul cel veșnic și siguranța

• Nu există siguranță fără pace (Evrei 13 – „urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”)
• Siguranța noastră (certitudinea unei vieți de pace) nu vine în urma relației noastre cu cei din lume, ci în urma relației noastre cu Dumnezeu
• De aceea, Avraam, după ce pleacă Abimelec, se roagă lui Dumnezeu și cheamă numele Lui – Dumnezeul cel veșnic (El Olam)
• Numai Dumnezeu poate să ofere siguranța reală și eternă

Semnul Parusiei [2]

Matei 24: 1 – 14 (Semnul parusiei) – continuare

Textul continuă cu trei construcții de perechi cauză-efect[1]:

1. Din cauza înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci.

• Dragostea identificată aici este agape
• Consecința semnificativă a creșterii gradului de fărădelege (lipsă a legii, relativizarea lucrurilor) este disiparea[2] iubirii celor care cunosc o astfel de iubire
• Se pare că iubirea agape funcționează cel mai bine într-un cadru protejat al dreptății, unde gradul de relativizare este la nivelul cel mai scăzut posibil. Odată cu trecerea timpului, lumea se va îndrepta spre relativizarea adevărului și spre eliminarea principiilor morale, a regulilor care țin societatea în picioare. Astfel, crește gradul de manifestare a fărădelegii[3] sau a păcatului care devine acceptat, trecut cu vederea, tolerat. Aceste condiții tot mai superflue facilitează curenți de aer specifici răcirii dragostei agape.
• Așadar, vremurile din urmă vor fi caracterizate de o astfel de relativizare a adevărului, o îndepărtare de principiile morale a societății și o trăire tot mai publică în păcat (generalizată, specifică întregii lumi).
• O mare pierdere se va constata în cadrul părtășiilor frățești, unde impactul păcatului din lume va fi resimțit într-o răcire sau într-o sărăcire spirituală majoritar congregațională.

2. Cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit.

• În contextul anterior, cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit sugerează că nu va fi deloc ușor să rabzi o asemenea stare.
• Cuvântul folosit pentru răbdarea aceasta înseamnă a sta în urmă, a aștepta, adică a nu te lua cu mersul lumii, a te izola de tendința valului; acesta din urmă va trece, dar cel care așteaptă și nu se precipită, va fi izbăvit sau mântuit.
• Răbdarea devine singurul mijloc prin care cineva ajunge să fie bine, în siguranță.

3. Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor oamenilor, atunci va veni sfârșitul.

• Evanghelia este Vestea Bună și este privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.
• Această veste bună (vești bune) va fi propovăduită sau proclamată (predicată) în toată lumea – pământurile locuite de oameni.
• De la martus, mărturie. Duce cu gândul la un moment în care va fi nevoie de un martor pentru fiecare națiune, iar singurul care va fi chemat va fi acesta – proclamarea acestei Bune Vești și pe meleagurile rezidențiale ale celor învederați.
• Națiunile menționate sunt etniile pământului sau grupurile de populații organizate pe țări.
• Acesta este factorul final care va aduce cu sine sfârșitul (așadar, nu evenimentele apocaliptice, ci pătrunderea cu mesajul unei vești bune).

În tot acest context de presiune, de vești mai puțin bune, este semnificativ faptul că sfârșitul este în fine declanșat sau produs prin predicarea în toată lumea a veștii bune a lui Dumnezeu. Dincolo de toate problemele amintite (care sunt amintite pentru ca noi să știm de ce trebuie să ne păzim), nota textului este extrem de pozitivă – veste bună, universalitate în predicarea voii lui Dumnezeu, dragostea unora va rămâne tare, vor fi oameni care vor răbda până la sfârșit și vor fi mântuiți.

Dumnezeu se bucură de cei care vor birui, în pofida numărului mare al celor care vor renunța pe parcurs.

Care este, așadar, semnul Parusiei? Domnul Isus răspunde prin prezentarea unei transformări graduale negative a celor mai mulți, timp în care (și în pofida acesteia) valorile lui Dumnezeu stau în picioare și se răspândesc peste tot, aducând stabilitate și rod. Semnul venirii Domnului este victoria sfinților în cele mai grele condiții, prin puterea lui Dumnezeu și prin harul Său cel bun.

 

 

[1] Acestea se pot considera în continuarea primelor 4 (deci, 7 în total), dar le-am prezentat separate fiindcă par distincte prin construcția lor

[2] Cuvântul folosit este psugesetai – amestecare cu aer răcoros, energia spirituală să fie redusă, răcită, atenuată de un vânt malign sau otrăvit (M. Vincent); folosit în NT doar în acest verset

[3] Cuvântul folosit este anomia – fără lege (include impactul cauzat al ruperii legii sau al renunțării la lege sau influența negativă asupra sufletului unei persone (starea acestuia înaintea lui Dumnezeu)

Semnul Parusiei [1]

Fotografie de J.S. Klingemann pe Pexels.com

Matei 24: 1 – 14 (Semnul parusiei[1])

Domnul Isus le trezește interesul ucenicilor cu privire la lucrurile viitoare spunându-le despre dărâmarea Templului la care ei se uitau în acele momente și pe care ei îl lăudau (îi lăudau grandoarea).

În al doilea verset, Domnul stă jos pe Muntele Măslinilor. Ucenicii se apropie de El, fără ca alții să fie acolo, și Îl întreabă:

• Când se vor întâmpla „aceste lucruri”?
• Care va fi semnul venirii Tale?

• Care va fi semnul sfârșitului acestui veac (aceste ultime două întrebări par să fie aceeași)

Răspunsul Domnului, oferit în privat ucenicilor, se referă la patru „semne”:

1 Înșelăciuni (amăgire, impostură)

2 Înspăimântări

3 Împilări (persecutare, avanie)

4 Înșelătorii (prorocii mincinoși)

 

Idei inițiale:

• Ținta adevărată a acțiunilor care vor avea loc este grupul ucenicilor (Biserica). Scopul acțiunilor istorice este îndepărtarea acestora de Domnul Cristos.
• Domnul îi atenționează pe ucenici să fie foarte atenți la ceea ce se va întâmpla, ca să se păzească de lucrurile care vor veni peste lume, ca să le poată răbda până la sfârșit.
• Doar cei care vor răbda până la sfârșit vor fi mântuiți! Răbdarea nu are, așadar, nuanțe, ci este unitară, consolidată. Răbdarea este până la final sau nu este (răbdarea se definește prin finalitate, fără acesta, răbdarea nu are sens). Adică, degeaba rabzi o vreme și apoi nu mai rabzi. Cine rabdă doar o vreme, e ca și cum nu ar fi răbdat deloc. Răbdarea trebuie să fie până la sfârșit (adică, întreagă, deplină).
• Două construcții îmi par posibile: (1) fie Domnul vorbește despre problema înșelăciunii ca fiind cea semnificativă și revine la ea în finalul acestui grup de versete, (2) fie sunt 4 mari probleme care sunt identificate consecutiv (care cresc sau nu în intensitate – textul pare să sugereze că există o progresie): înșelăciunea falsului uns (amăgire), acțiunile de înspăimântare, împilarea prin stigmatizare (persecuție, ucidere) și înșelarea falsului cuvânt divin. O altă împărțire ar fi: inoculări: (1) falsul uns, (2) falsa teamă, (3) falsul dușman („toate aceste avanii ale turcilor sleiseră puterea poporului”, Bâlc – Șăineanu, ed. VI, 1929) și (4) falsul cuvânt profetic.

Idei generale:

• Textul transmite o gradație în acțiunile care vor avea loc ca atacuri al adresa credincioșilor, prin care aceștia să fie corupți.
• Ei ar trebui să reziste prin faptul că: (1) sunt aleși, (2) sunt înștiințați din timp și (3) au la dispoziția lor răbdarea. Rugăciunile noastre trebuie să fie în primul rând pentru răbdare și abia mai apoi pentru izbăvire (sau, pentru izbăvire prin răbdare).
• Se așteaptă atât revenirea lui Cristos (parusia), cât și sfârșitul veacurilor (sfârșitul unui spațiu de timp, cu implicație de consumare, la consumarea timpului – sunteleias[1] aionos). Parusia este o importată perioadă din planul lui Dumnezeu (al cărui început și al cărui sfârșit trec dincolo de imaginația noastră). Tradițional, oamenii se gândesc la evenimentele acestei perioade ca la sfârșit, dar nu e vorba de sfârșit, ci cel mult de sfârșitul unei perioade din planul divin. Timpul devine o parabolă, prin care noi înțelegem noțiunea de continuitate secvențială, prin urmare sfârșitul timpului nu are implicații cauzale privitoare la existența ca atare. Se finalizează doar existența cauzată de timp, nu și existența ca atare.
• Mesajul lui Cristos – vedeți să nu vă înșele cineva, implică ideea de rătăcire (plane[2]). Este implicată aici privirea (verificare vizuală atentă), iar scopul este rămânerea pe calea adevărului până la capăt.

 

1. Cristoșii mincinoși

• Vor apărea oameni care vor spune despre ei înșiși că sunt unșii lui Dumnezeu (afirmația este îndrăzneață, directă, fără ocoliș.
• O astfel de afirmație este, însă, cea mai simplă dintre toate, fiindcă e cel mai ușor să proiectezi Adventul[3] în mintea oamenilor prin chiar afirmarea lui la prezent.
• Așadar, vor fi oameni care vor spune că venirea lui Cristos s-a produs, că are loc acum, că ei sunt soluția așteptată de omenire. Implicația imediată este că acum are loc sfârșitul acestui veac.
• În momentul scrierii acestui studiu, pe wikipedia[4] sunt enumerate 41 de cazuri de astfel de persoane (sau cupluri) care au afirmat că sunt unșii lui Dumnezeu (în legătură cu sensul biblic), doar în ultimele 3 secole. Popularitatea lor indică faptul că au fost mulți oameni care i-au crezut.
• Domnul asociază și expresia „vor veni în numele Meu” aceluiași context. Expresia se referă la autoritate. De exemplu, o persoană care spune despre sine că este locțiitor al lui Cristos pe pământ sau care spune că are toată autoritatea lui Isus Cristos și că o manifestă.
• Construcția „vor veni în numele Meu și vor spune Eu sunt Cristosul” sugerează prin ambiguitatea ei moderată că cei care revendică autoritatea cristică afirmă, cu alte cuvinte, că ei sunt Cristos. Prin urmare, autoritatea cristică Îi aparține doar lui Cristos. Aceasta asigură faptul că El nu-Și va înstrăina autoritatea niciodată în istorie și că doar Cristos va avea autoritatea lui Cristos. O altă implicație este că autoritatea cristică nu se poate înstrăina, ea Îi este specifică Domnului Isus.
• Prin acțiunea lor, acești oameni (falși-mesia) vor determina rătăcirea multora (plane[5]). Rătăcirea aceasta implică o deviere de la o cale bună și umblarea în rătăcire (față de o cale, teritoriul antagonic acesteia este mult mai vast; rătăcirea față de voia lui Dumnezeu implică o umblare în vasta lume a păcatului sau o trăire în păcate ca opoziție față de sfințenie).

1. Veștile rele primite

• Auzirea veștilor despre războaie care au loc și auzirea unor zvonuri despre războaie. În acest caz, pericolul în care pot să cadă ucenicii este acela al unui anumit tip de frică. Cuvântul folosit aici este verbul thro-eh-o, din throos (tumult), adică zbucium (o imagine ar putea fi aceea a unui izvor care nu e limpede, unde nu s-au așezat impuritățile ca apa să fie clară). Cuvântul mai sugerează îngrijorare acută, o situație în care cineva ar vrea să strige din cauza înspăimântării prin care trece. În context, aceasta se întâmplă din cauza războaielor și din cauza veștilor despre războaie (care ar putea avea loc).
• Astfel, Domnul spune că suntem în pericol să ne tulburăm și să ne înfricoșăm. Aceste lucruri oricum trebuie să se întâmple, deci nu depind de noi în niciun fel. În plus, sfârșitul nu este acum, când aceste lucruri au loc. Ucenicul Domnului trebuie să rămână senin prin aceste evenimente care vor avea loc în lumea aceasta. Lupta se dă la nivelul minții, pentru pacea și seninătatea pe care creștinul o are. Creștinul nu are motive să se tulbure, fiindcă el știe că Dumnezeu este în controlul tuturor lucrurilor, că nimic nu se întâmplă fără știrea și fără voia Sa.
• Două categorii de conflicte vor avea loc: etnice și de suveranitate. Astfel, se vor ridica națiuni (grupul etnice[6]) să lupte între ele și se vor ridica împărății[7] să lupte între ele.
• În legătură cu aceste războaie (contextual, nu se specifică relația de cauzalitate sau dacă aceasta există), vor mai fi și alte evenimente care vor avea loc și care au potențial de a afecta pacea creștinului: în diverse locuri va fi foamete (mare lipsă de alimente pe un teritoriu mai larg și pentru un timp mai lung) și în diverse locuri vor fi cutremure de pământ (seisme).
• Toate aceste lucruri menționate aici (războaie, vești de războaie, foamete, seisme) vor fi doar începutul durerilor[8].
• Așadar, suferința care va veni peste lume (având, în context, patru mari cauze) nu trebuie primită cu tulburare. Creștinul este în pericol nu să treacă prin suferință (care va veni oricum), ci să primească această suferință cu tulburare. Dimpotrivă, creștinul trebuie să treacă prin marile suferințe care vor veni peste lumea aceasta cu seninătatea specifică celui care știe că viața lui este în mâinile bune ale lui Dumnezeu.
• Creștinii nu vor fi feriți de calamități naturale sau de conflagrații între diverse grupuri beligerante, dar ei trebuie să se păzească de adevăratul pericol – acela al tulburării propriei păci.
• Pe mâna oamenilor
• Urmează o altă perioadă prin care vor trece creștinii în drumul lor spre Parusie. Perioada aceasta este caracterizată de izolarea creștinilor sau de trădarea lor (vor locui alături de ceilalți dar, la un moment dat, ceilalți se vor detașa de ei și îi vor da pe mâna prigonitorilor). Ideea este de trădare[9].
• Scopul acestei izolări este persecuția. Este vorba de o presiune care este pusă pe creștini. Presiunea[10] aceasta are un scop anume, acela al renunțării la statutul lor. Nu este o pedeapsă finală, ci este un mijloc prin care se urmărește ceva anume.
• Creștinul se va simți ca și când nu ar avea nicio opțiune de scăpare. Într-adevăr, Domnul le spune ucenicilor despre persecuție dar și despre moarte. Creștinii vor fi întâi persecutați (constrânși, torturați) și mai apoi uciși.
• Mai mult, în tot procesul acesta al persecuției acute împotriva creștinilor, toate națiunile pământului îi vor urî pe creștini dintr-un motiv: pentru Numele Domnului Isus. Pentru că ei vor mărturisi Numele acesta, pentru că se vor identifica cu El, pentru că vor spune că El este autoritatea lor, pentru că vor spune că ei fac parte din Împărăția Lui, creștinii vor fi urâți, detestați, considerați mai puțin demni de respect de toți oamenii.
• Într-un astfel de context, Domnul ne spune care sunt pericolele care pândesc: poticnirea și trădarea, precum și ura față de ceilalți aflați în aceeași situație. Lovitura aceasta pare să fie din interior, aduce dezbinare și tensiune între cei care vor fi oprimați. Presiunea este din afară, prin izolare, dar efectul presiunii este dinspre interior. Presiunea din afară acționează în așa fel încât apasă pe indivizi și refulează prin aceștia înspre semenii lor aflați în aceeași situație ca ei.
• Astfel, mai mulți vor alege să renunțe la identitatea care i-a pus în această situație de la bun început. Cristos va fi pentru ei o pricină de poticnire (fiindcă din cauza Lui au ajuns acolo). Frații vor deveni pentru ei mijloace de scăpare și îi vor vinde pentru a se elibera (pentru a fi eliberați de factorul de presiune exterioară). Ura va pune stăpânire pe ființele lor și ura aceasta nu va fi față de torționar, ci față de fratele alături de care ei vor fi opresați.

1. Prorocii mincinoși

• Ridicarea prorocilor mincinoși care vor cauza rătăcirea celor care se vor ghida după cuvintele lor.
• Când celelalte 3 mari atacuri se vor fi consumat, vor rămâne în picioare doar creștinii care se încred numai în Domnul și care nu s-au lepădat de El. Va fi fost clar pentru toată lumea că ei nu ascultă de altcineva (fie că se auto propune în salvator, fie că vor veni din afară mari dureri, fie că vor veni dinspre frați mari trădări), ci numai de Domnul Isus Cristos, Unsul lui Dumnezeu.
• În acest context, se vor ridica niște proroci, adică niște oameni care vor spune că au mesaje de la Dumnezeu (ca să inducă în eroare creștinii care numai în El mai au încredere). Cuvântul folosit este același cu cel folosit la primul punct (cristoșii mincinoși), sugerând îndepărtarea de țintă.
• Profeții mincinoși aduc cuvânt de la ei și-l prezintă ca fiind de la Dumnezeu.
• Astfel, primul mare atac și ultimul mare atac se referă la înșelătorii care au ca scop părăsirea adevărului. Între ele sunt două mari presiuni (presiunea exogenă externă și presiunea exogenă internă[11]).

 

Altfel spus, cele 4 mari pericole sunt: (1) pierderea sursei de viață (vezi imaginea stârvului), Cristosul viu este dat pe cristoși mincinoși; (2) pierderea păcii; (3) pierderea iubirii și (4) pierderea sursei de autoritate.

[1] Se folosea când avea loc o plată comună (pentru servicii publice) sau la o acțiune comună și induce ideea de finalitate, de completitudine (s-a consumat ceva, s-a plătit ceva, a avut loc ceva cu implicații definitive). Înseamnă „un sfârșit care implică multe părți” (Westcott). Nu este strict „terminare”, ci mai degrabă „consumare”, presupunând o continuare în cu totul alte condiții (începerea unei noi ere). Expresia înseamnă, așadar, „la consumarea anilor” (când a avut loc climaxul intenționat – climaxul este o figură de stil care constă în desfășurarea ascendentă a ideilor, acțiunilor etc. dintr-o operă).

[2] A cauza pe cineva să rătăcească, să umble fără finalitate, degeaba.

[3] Din limba engleză, cu referire la „sosirea unei persoane notabile, un rege sau un eveniment”

[4] https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_people_claimed_to_be_Jesus

[5] Comportament deviant; o îndepărtare de la ceea ce spune Dumnezeu că e adevăr, o eroare (înșelăciune) care rezultă în rătăcire sau umblare fără țintă, o trăire în vastul teritoriul al păcatului

[6] Cuvântul folosit este ethnos – o rasă, o națiune

[7] Cuvântul folosit este basileia – împărăție, suveranitate, putere regală

[8] Cuvântul folosit este odinon – cuvânt folosit pentru travaliul femeii la naștere, unde durerile sunt acute, întrerupte și cresc în intensitate. Astfel, se sugerează o suferință intensă sau extremă.

[9] Cuvântul folosit este paradosousin – a fi deferit sau dat pe mâna cuiva, a trăda pe cineva

[10] Cuvântul folosit este thlipsis – presiune, se folosește cu privire la un spațiu îngust unde cineva este forțat să intre cineva, neavând spațiu de manevră, deci fără posibilitatea de a ieși de acolo – fără opțiuni.

[11] Ambele sunt cauzate din exterior