Ce urmeaza pentru mine, dupa ce am devenit crestin?[1]

M-am intors la Dumnezeu. Ce se intampla acum?

De aceea şi noi, din ziua cînd am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voiei Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească;  (10)  pentruca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-i fiţi plăcuţi în orice lucru: aducînd roade în tot felul de fapte bune, şi crescînd în cunoştinţa lui Dumnezeu:  (11)  întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie,  (12)  mulţămind Tatălui, care v’a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină.  (13)  El ne-a izbăvit de supt puterea întunerecului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui,  (14)  în care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor.

Col 1:9-14

Teologia, pe deoparte, si viata crestina, pe de alta, sunt cu mult mai vaste si mai complexe decat ceea ce se propune, din pacate, in crestinismul de astazi – unul teoretic, fara rezonanta in sfera realitatii. Am scris deja, intr-un articol anterior, despre importanta pe care o acorda Pavel puterii Evangheliei de a transforma oamenii. Adica, intoarcerea unui om la Dumnezeu presupune o tranformare reala, cu implicatii adanci in viata de zi cu zi.

De fapt, Scriptura acorda mult mai mult spatiu pentru invataturile pentru care este planul lui Dumnezeu pentru cei care sunt deja “la credinta” decat pentru invataturile despre cum se ajunge la credinta. Tocmai fiindca vorbim despre un moment al convertirii urmat de o viata de traire avand statutul dobandit in urma acelei convertiri.

In sens instoric, evanghelicii pun foarte mare accent pe Reforma si pe invataturile care s-au nascut de aici, natural, as zice. Totusi, au uitat sa mai puna accent pe viata crestina, esentiala, probabil cum au uitat si cei din Colose. Spunand acestea, nu ofer superioritate nici convertirii si nici vietii crestine propriu-zise. Planul lui Dumnezeu este intreg si trebuie considerat ca atare, atat didactic, cat si practic.

Scopul lui Dumnezeu cu omul nu este convertirea acestuia!

Daca scopul lui Dumnezeu cu omul ar fi fost ca acesta sa afle despre Cristos si sa primeasca mesajul Evangheliei, sa aiba o nadejde a implinirii harului Sau si atat, epistola lui Pavel s-ar fi incheiat aici sau ar fi avut o cu totul alta continuare.

Pavel nu spune ceva de genul: “Din ziua cand am auzit aceste lucruri, ne rugam lui Dumnezeu si-I multumim ca v-ati intors la El, bucurandu-ne ca ati implinit in viata voastra tot planul lui Dumnezeu. De acum, imbracati-va in haine albe si asteptati rapirea pe munte.”.

De fapt, Pavel le scrie celor din Colose pentru a le spune ca, intorsi fiind la Dumnezeu, sunt foarte multe motive de rugaciune in ce-i priveste, fiindca trebuie sa traiasca acum umbland cu Acest Dumnezeu al carui har l-au cunoscut prin Cuvantul adevarului Evangheliei:

Crestinul este chemat ca, zilnic, sa ii fie placut lui Dumnezeu

Pavel subliniaza partea din argument care este urmarita prin acesta: “ca sa-i fiti placuti in orice lucru: aducand roade in tot felul de fapte bune, si crescand in cunostinta lui Dumnezeu”. Crestinul, asadar, in viata de zi cu zi, trebuie sa urmareasca sa traiasca in asa fel incat sa-i fie placut lui Dumnezeu. Astfel:

–          Noi nu trebuie sa urmarim sa fim placuti lumii;

–          Nu trebuie sa avem ca scop sa fim placuti fratilor;

–          Nu trebuie sa cautam sa ne fim placut noua insine;

–          Ci, trebuie sa urmarim sa-I fim placuti lui Dumnezeu, in primul rand.

Nu stau linistit ca acum, da, in sfarsit, am devenit crestin. Nu ma apuc de ale mele fiindca, da, m-am botezat si ai mei, acum, sunt bucurosi. Nu ma apuc sa fac ceva cu viata mea fiindca Dumnezeu a cam terminat ce avea cu mine, m-am botezat, m-am convertit si… sa nu pierd vremea ca rad vecinii de mine. De fapt, oare chiar nu faci aceste lucruri? Sa nu fie aceasta parerea celor mai multi despre crestinism, astazi? Si iata-ne raspunzand la intrebari precum: de ce sunt crestinii apatici, de ce nu se mai “pocaieste” nimeni, de ce nu mai sunt “minuni”, de ce sunt crestinii indiferenti fata de ceilalti, de ce atatea tipuri de crestini? Si altele ca acestea…

De fapt, acela care devine crestin, prin harul lui Dumnezeu, prin Cuvantul adevarului Evangheliei, abia atunci intra in ceea ce am putea numi, pe drept, viata! Viata in Cristos, viata din plin, viata reala si implinitoare, umblarea cu Dumnezeu, trairea credintei.

Acum, ca m-am intors la Dumnezeu, am multe de facut. Tocmai de aceea Pavel se roaga pentru cei din Colose.

Sa plecam, asadar, la drum, avand in minte un scop precis, pentru fiecare clipa a vietii noastre: “sa-I fim placuti Lui”!

Abia dupa ce am inteles aceasta, trebuie sa aflam si cum anume sa-I fim placuti Lui. Iata:

  1. In orice lucru;
  2. Aducand roade in tot felul de fapte bune;
  3. Crescand in cunostinta lui Dumnezeu.

Este vreun departament al vietii mele de care Dumnezeu sa nu fie interesat? Nu! El vrea ca in fiecare departament al vietii mele sa-I fiu placut Lui. In orice fac si in orice gandesc, in relatii si in siguratate, in copilaria credintei sau matur fiind, sa-I plac Lui prin viata mea, in tot ce inseamna aceasta viata pe care o traiesc in fiecare zi.

Fiindu-I placut in orice lucru, ii voi fi placut atunci cand:

–          Aduc roade;

–          Cresc in cunostinta lui Dumnezeu.

Asadar, iata cadrul in care trebuie sa se traduca umblarea mea cu Dumnezeu in asa fel incat sa implinesc acest scop de a-I fi placut Lui, in orice lucru.

Urmatoarele, privite in lumina acestui pasaj, raspund la multe intrebari puse gresit sau abordate incorect:

–          Faptele facute de credincios sunt mijlocul prin care acesta aduce roade, iar aducerea de roade vine din alegerea noastra de a-I fi placut lui Dumnezeu, dupa voia Lui;

–          Faptele credinciosului nu au de-a face cu lucrarea mantuirii acestuia, fiindca nu sunt puse de Cuvantul lui Dumnezeu inaintea mantuirii, ele fiind o consecinta a umblarii crestinului in voia buna a lui Dumnezeu, cu scopul precis de a-I fi placut Acestuia;

–          Faptele credinciosului nu sunt o consecinta automata a starii sale de crestin (evident, Pavel nu s-ar fi rugat pentru ceva ce oricum s-ar fi intamplat, Noul Testament cu provocarile sale pentru crestini nu ar mai fi existat, rostul notiunii de viata de credinta cu lupta ei nu ar mai fi fost), ci sunt o consecinta a unei alte alegeri, cum spuneam, aceea de a-I fi placut Domnului, cu mentiunea ca aceasta alegere trebuie facuta in fiecare moment al vietii crestine.

Anunțuri

Despre cum lucreaza Evanghelia[2]

continuare de aici.

Totusi, auzirea harului lui Dumnezeu nu este totul, in acest moment al planului lui Dumnezeu. Scriptura vorbeste si despre “cunoasterea” harului. Fiindca Dumnezeu nu Si-a descoperit voia pentru informare, ci pentru transformare. Omul trebuie sa cunoasca harul lui Dumnezeu, in adevar! Pentru a-l cunoaste in mod personal, intim, real, trebuie sa-l auda, sa-l afle prin cuvant, prin predicare lui.

Cunoasterea lui Dumnezeu este o tema fundamentala a Scripturii si a acestei epistole. Cunoasterea aceasta de Dumnezeu nu este doar una limitata la momentul convertirii, ci trebuie sa fie o caracteristica a vietii crestine. Vom lasa pentru un alt articol ce presupune transformarea vietii de zi cu zi, in cunoasterea de Dumnezeu, a celui care s-a intors la Dumnezeu si ne vom rezuma doar la a scrie despre acest aspect in ce priveste convertirea insasi.

Harul din Evanghelie este cu privire la o nadejde pe care o primim

Cuvantul adevarului Evangheliei, descoperirea noua a harului lui Dumnezeu este cu privire la realitati care trec dincolo de lumea aceasta, pana in vesnicie. Evanghelia ne aduce promisiunea iertarii omului si a impacarii acestuia cu Dumnezeu, in asa fel incat sa credem ca va veni o zi in care Il vom vedea pe Dumnezeu asa cum El si vom fi ca El (sensul acestor cuvinte este sensul din prima epistola a lui Ioan). Evanghelia ne aduce promisiunea ca trupul acesta muritor va fi imbracat cu un trup de slava.

Aflam promisiunea ca Cristos va reveni, ca Biserica va fi luata la El, ca nu vor mai fi lacrimi, ca vom fi facuti desavarsiti, ca vom primi mantuirea pe care o asteptam, ca moartea nu va mai fi si ca “intai vor invia cei morti in Cristos”, fiind o inviere a tuturor mortilor.

Aflam, in Cuvantul adevarului Evangheliei, “fagaduintele Lui nespus de mari si scumpe”, prin care ne-am facut partasi “firii dumnezeiesti” dupa ce am fugit de stricaciunea care este in lume prin pofte.

Asadar, auzirea si cunoasterea harului se traduce in aflarea unei nadejdi nepieritoare: “din pricina nadejdii care va asteapta in ceruri si despre care ati auzit mai inainte in cuvantul adevarului Evanghelie” (Col 1: 5).

Nadejdea crestinului aduce in viata lui credinta si dragoste

Pavel spune ca se intampla ceva “din princina nadejdii” despre care tocmai am vorbit mai sus. El afirma ca: “am auzit despre credinta voastra in Hristos Isus, si despre dragostea, pe care o aveti fata de toti sfintii,  din pricina nadejdii…”.

Asadar, dupa ce Evanghelia este propovaduita, predicata, aceasta este auzita si chiar cunoscuta de oameni. Nu toti ajung sa-L cunoasca pe Dumnezeu dintre toti cei care aud. Dar, daca-L cunoaste cineva pe Dumnezeu, lucrurile nu se opresc aici. Fiindca Evanghelia harului ne vorbeste despre o suita de nadejdi, in esenta, despre nadejdea mostenirii vietii vesnice (care este, de fapt, cunoasterea lui Dumnezeu si a lui Cristos – vezi evanghelia dupa Ioan).

Dar, nadejdea aceasta face ca in viata omului sa existe credinta in Dumnezeu si dragoste fata de oameni. Credinta este fata de Cristos, Logos-ul Dumnezeu si dragostea fata de fratii de credinta, numiti „sfinti” aici.

Concluzii:

–          Evanghelia trebuie predicata, pentru ca trebuie auzita; Evanghelia trebuie citita, trebuie transmisa;

–          Prin auzirea Evangheliei oamenii pot sa cunoasca harul lui Dumnezeu, har care era mai inainte, dar care este descoperit in Evanghelie omului;

–          Prin cunoasterea harului lui Dumnezeu, omul nu doar afla ceva, ci este transformat;

–          Adica, Evanghelia are putere transformatoare, care schimba vieti (anii istoriei crestinismului nu fac decat sa dovedeasca aceasta in vietile celor care au umblat cu Dumnezeu);

–          Transformarea Cuvantului aduce in viata omului credinta fata de Dumnezeu si dragoste fata de sfintii credinciosi;

–          Evanghelia este, asadar, vie; Evanghelia produce in viata omului urmari;

–          Evanghelia nu are de-a face cu cele de pe pamant (Evanghelia prosperitatii, de exemplu, este un non-sens), ci cu cele eterne, cu Dumnezeu, cu ceea ce avem in El, aducandu-ne o nadejde reala in acestea;

–          Uitandu-te in viata ta, daca nu ai valorile cerului, inseamna ca Evanghelia nu te-a schimbat, doar, cel mult, ai auzit-o…

Despre cum lucreaza Evanghelia[1]

Intoarcerea cuiva la Dumnezeu – Coloseni 1 – Cum lucreaza Evanghelia

„Mulţumim lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, căci ne rugăm neîncetat pentru voi,  (4)  şi am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus, şi despre dragostea, pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii,  (5)  din pricina nădejdii care vă aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei,  (6)  care a ajuns până la voi şi este în toată lumea, unde dă roade şi merge crescând, ca şi între voi. Şi aceasta, din ziua în care aţi auzit şi aţi cunoscut harul lui Dumnezeu, în adevăr”

Col 1:3-6

Punctul de pivotare al acestui pasaj este insemnatatea expresiei “cuvantul adevarului Evangheliei”. Adevarul lui Dumnezeu, in ce priveste aceasta veste buna de mantuire, pentru noi oamenii, a fost transmis oamenilor si, prin predicare lui, oamenii, auzindu-l, au fost pusi fata in fata cu a da un raspuns in ce priveste chemarea pe care o are fata de un om aceasta veste de la Dumnezeu. Este punctul in care adevarul Evangheliei se exprima (prin cuvant).

Atunci, in vremea lui Pavel, nu vorbim despre “cuvantul adevarului Evangheliei” cum vorbim astazi. Noul Testament nu era scris si acest “cuvant” devenea, adica “adevarul Evangheliei” se adresa oamenilor, prin cuvant.

Dumnezeu a hotarat ca adevarul Evangheliei Sale sa fie transmis oamenilor prin cuvant

Nu prin imagine, nu prin stele, nu prin vizitele ingerilor, nu prin visuri, nu prin contemplare. Apostolul Ioan isi incepe evanghelia nu cu nasterea trupeasca a lui Cristos, cum fac ceilalti trei evanghelisti ai Noului Testament, ci cu intruparea Logos-ului: “Si Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi…”. El, Logos-ul, Cel care era la inceput cu Dumnezeu si care era la inceput Dumnezeu.

Inceputul, asadar, atunci cand lumea creata (fie ca e vizibila, fie ca nu e – Scriptura intrece aici, cu mult, descoperirile stiintei moderne cu privire la fascinanta si uriasa lume subatomica) a fost in primul ei punct de existenta, L-a gasit pe Cristos ca fiind “Cuvantul lui Dumnezeu”, alaturi de Dumnezeu, Dumnezeu Insusi.

Nu la intamplare, asadar, Dumnezeu a ales ca “adevarul Evangheliei” sa fie adus oamenilor prin “cuvant”. Fiindca, nu-i asa, Dumnezeu Insusi, in Fiul, Logos-ul, Cuvantul, S-a intrupat, S-a adus oamenilor. Venirea lui Dumnezeu in lume, prin “Cel Intai Nascut din toata zidirea”, prin Prototokos, a fost constituirea a ceea ce a facut in esenta Dumnezeu fata de umanitate: Dumnezeu a vorbit omului prin Fiul, adica prin Cuvant, prin Logos. Apoi, ca o rezonanta in cele inferioare, voia lui Dumnezeu avea sa fie transmisa omului tot prin cuvant, prin cuvantare, prin vorbire, prin scriere. Si, dupa cum Cristos, Logos-ul, “a venit la ai Sai si ai Sai nu L-au primit”, tot asa si cuvantul adevarului Evangheliei avea sa fie primit de unii si respins de altii.

De ce o carte? De ce Biblia? De ce predicare? De ce predicatori? De ce nu altfel? Fiindca Dumnezeu Insusi, Logos-ul, S-a intrupat, S-a dat oamenilor. Si, tot asa, Cuvantul Sau a ajuns sa fie scris si transmis din generatie in generatie, predicat, auzit, schimband inimi, transformand vieti, ridicand oameni din pieire in asemanarea, in partasie sfanta, cu Tatal, cu Cel care este Dumnezeu binecuvantat in vesnicie.

O zi a auzirii, a cunoasterii harului

Epafras a predicat Cuvantul in Colose. Poate si altii. Pavel nu a fost acolo. Pentru fiecare dintre cei care constituiau in momentul scrierii acestei epistole Biserica din Colose a existat o zi (un moment, un timp) in care a auzit predicarea acestui adevar al Evangheliei, care consta in cunoasterea harului lui Dumnezeu cu adevarat.

Cuvantul adevarului Evangheliei ne descopera noua harul lui Dumnezeu. Asadar:

–          Evangheia este o “veste buna”, o scapare pentru om, o salvare, o mantuire;

–          Aceasta veste buna este, de fapt, ca am aflat despre harul lui Dumnezeu, har care era mai dinainte, dar despre care am aflat prin predicarea Evangheliei, prin auzirea ei;

–          Aceasta veste buna, a harului lui Dumnezeu, ne aduce eliberare din starea noastra prin ceea ce a facut Dumnezeu pentru noi, caci harul e un dar, un dar pe care noi nu l-am meritat si pentru care nu am facut nimic.

Pavel scrie spre sfarsitul acestui prin capitol din epistola sa: “Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din vecinicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui,  cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.” (Col 1:26-27)

Harul lui Dumnezeu, asadar, trece dincolo de faptul ca ne aduce o informatie (continutul adevarului Evangheliei), Logos-ul, Cristos, venind in lume pentru a patrunde in om, pentru a-l uni pe aceasta cu Sine. Fiindca, intr-adevar, singura scapare a omului nu a fost in a implini un set de reguli, reci si goale, fie acestea chiar de la Dumnezeu, cum a fost Legea mozaica, ci sa apuce harul lui Dumnezeu, adica pe Cristos, sa-L aiba in viata, sa se uneasca cu El, sa se lipeasca de Cel care Singur nu trece, de Cel care numai El este sfant, etern, drept, dragoste.

Trebuie sa ne oprim acum, chiar daca acesta este doar un articol, si sa Il premarim pe Acela care, pe cand niciun om nu era macar, a binevoit sa ne dea si noua harul Sau minunat, apropierea de Dumnezeu si mantuirea, infierea Sa si infratirea cu Cristos. Prin El, sa avem o speranta a mantuirii noastre, noi cei lesne trecatori, un abur, un gand trist, o suflare de-o clipa… Binecuvantat sa fie Dumnezeu, binecuvantat sa fie Domnul Isus Cristos! Inima noastra te inalta, sufletul nostru vibreaza aflandu-Te, duhul nostru se misca cunoscandu-Te!

Este, asadar, un timp cand harul lui Dumnezeu este vestit si auzit de cineva.

–––––––––––––

continuare: aici.

Despre predicatori – Cuvantul adevarului Evangheliei nu poate fi predicat de oricine

Despre predicatorul Evangheliei

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Timotei, către sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos, cari sînt în Colose: Har şi pace dela Dumnezeu, Tatăl nostru, şi dela Domnul Isus Hristos.”

(Col 1:1-2)

 

„care a ajuns pînă la voi şi este în toată lumea, unde dă roade şi merge crescînd, ca şi între voi. Şi aceasta, din ziua în care aţi auzit şi aţi cunoscut harul lui Dumnezeu, în adevăr, cum aţi învăţat dela Epafras, prea iubitul nostru tovarăş de slujbă. El este un credincios slujitor al lui Hristos pentru voi, şi ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul.”

(Col 1:6b-8)

 

Epafras a fost cel care, cel mai probabil, a predicat Evanghelia celor din Colose, apostolul Pavel neajungand acolo pana in momentul scrierii epistolei cu acelasi nume. In urma acestei scrisori putem invata multe adevaruri importante despre Evanghelie, trairea Evangheliei, predicare Evangheliei, cum se intampla puterea Evangheliei printre cei care o asculta.

  1. Evanghelia trebuie propovaduita sau predicata de cineva – “cum ati invatat de la Epafras” (fie ca vorbim despre evanghelizare, fie ca vorbim despre ucenicizare in Evanghelie);

–          Da, Dumnezeu are multe metode si mijloace de a se descoperi pe Sine oamenilor. Evanghelia, insa, a fost despre revelatia speciala persoanala a lui Dumnezeu in Cristos si a devenit ea insasi revelatie speciala scrisa, “Cuvantul adevarului Evagheliei” (Coloseni 1: 5); este nevoie ca aceasta Evangheliei sa fie propovaduita;

–          Minunile, de exemplu, chiar cand sunt de la Dumnezeu si infaptuite de Cristos Insusi, nu sunt purtatoare de informatie, desi sunt purtatoare de sens prin contextul si implinirea lor. Adica, faptul ca orbul din nastere, de exemplu, a fost vindecat nu poate sa insemne ceva pentru noi decat daca Cristos ne si vorbeste, ceea ce a si facut, explicand prin viata acestui om cum Dumnezeu ne face sa vedem lumina Sa minunata, lumina adevarului Evangheliei, pe noi, cei care ne-am nascut in intuneric spiritual;

–          Modelul biblic este predicarea Evangheliei, pentru raspunsul la intrebarea: “Ce sa facem cu adevarurile Evangheliei?”; prin urmare, Biserica nu poate si nu trebuie sa renunte la modelul biblic de transmitere a adevarului revelat!

  1. Un slujitor al lui Dumnezeu predica Evanghelia in asa fel incat harul lui Dumnezeu sa fie auzit – “din ziua in care ati auzit si ati cunoscut harul lui Dumnezeu, in adevar

–          Pentru ca ei sa poata auzi Evanghelia, aceasta a trebuit sa fie spusa; prin faptul ca ei nu s-au oprit doar la a auzi ceva, ci ceea ce au auzit i-a transformat, intelegem ca ceea ce Epafras a predicat a fost Evanghelia intreaga (doar Evanghelia intreaga poate aduce transformare spirituala biblica reala in viata unui om, dupa voia lui Dumnezeu; orice altceva nu are puterea lui Dumnezeu pentru a face asta);

–          Predicatorul este chemat sa ii invete pe oameni Evanghelia, nu principii de afaceri sau care functioneaza in lumea afacerilor, nu invataturi de succes in societate, nu povesti lacrimogene, nu pareri personale si intelegeri limitate, nu filozofii, nu leme stiintifice, nu predica furata de pe Internet;

–          Un predicator nu ii invata pe oameni doar despre bunatatea lui Dumnezeu sau doar despre dreptatea Lui si pedeapsa vesnica;

–          In predicarea sa, un predicator trebuie sa scoata in evidenta harul lui Dumnezeu; verificati daca, dupa o predica, oamenii slavesc harul lui Dumnezeu sau lauda performantele predicatorului; tu ce urmaresti, ca predicator – faima si imaginea ta sau gloria lui Dumnezeu in toate?

–          Predicarea trebuie facuta “in adevar”, fara miselii, fara siretlicuri; predicatorul corect biblic nu incearca, prin diverse mijloace de persuasiune, sa-i convinga pe oameni sa cada intr-o capcana (de unde, intelegerea proasta a metaforei Domnului Isus – “pescar de oameni”) – “noi rasturnam izvodirile mintii” si “noi nu stricam Cuvantul lui Dumnezeu cum fac cei mai multi”…

–          Predicarea trebuie sa fie simpla, dar in toata complexitatea ei, pentru ca, intr-adevar, sa se urmareasca roadele autentice ale auzirii adevarului Cuvantului Evagheliei;

  1. Un slujitor al lui Dumnezeu are o slujba, o chemare – “Epafras, preiubitul nostru tovaras de slujba

–          Colegialitatea acestor slujitori, exprimata de Pavel, il pune pe Epafras alaturi de el si de Timotei (vezi primele doua versete ale epistolei). Pavel era apostol al lui Cristos, prin voia lui Dumnezeu, Timotei era un tanar frate credincios activ si cunoscut de Biserici, dar, atat Pavel, cat si Timotei, il considera pe Epafras un coleg in lucrarea slujirii pe care o fac. Rezulta, de aici, ca Pavel il recunoaste pe Epafras ca fiind un predicator al Evangheliei care a fost chemat de Dumnezeu la aceasta;

–          Predicatorul, asadar, trebuie sa fi fost chemat la aceasta slujba (nu la un loc de munca, ci la o lucrare), sa aiba pe inima povara lui Dumnezeu de a atinge oamenii cu predicarea acestei Evanghelii a harului;

–          Cunoscandu-l pe Pavel si gradul sau de implicare in lucrarea de pionerat in evanghelizarea lumii romane contemporane lui, faptul ca il considera “tovaras de slujba” pe Epafras este semnificativ; predicatorii isi arata chemarea atunci cand se vede pasiunea lor pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru oamenii carora inteleg ca sunt chemati sa le spuna adevarurile lui Dumnezeu exprimate in aceasta Evanghelie a harului, pasiune care, nu prea are de-a face cu expresivitatea, decibelii si vocea ragusit-plansa de la amvon;

–          Un predicator nu este un fel de persoana care are o misiune personala, despre care nu stie nimeni; el este in relatii bune si corecte cu alti oameni ai lui Dumnezeu prin care Evanghelia intreaga este predicata intr-o maniera in care aceasta predicare se intalneste cu un raspuns care schimba vieti;

  1. Un predicator autentici isi intelege relatia de autoritate si slujire – “El este un credincios slujitor al lui Cristos, pentru voi”

–          Predicatorul este slujitorul lui Cristos, nu muncitorul calificat, angajat si in serviciul vreunei adunari sau grupari de oameni (acela nu e predicator al Evangheliei lui Dumnezeu, ci se numeste “invatator dupa urechile oamenilor”, conform cu nomenclatorul de meserii biblic);

–          Totusi, ca slujitor al lui Cristos, obiectul slujirii il constituie fratietatea si oamenii care asculta predicarea Evangheliei, in niciun caz interesele proprii, bunastarea materiala sau faima;

–          Pentru un predicator autentic, slujirea fata de Cristos se traduce, in dimensiunea noastra, in slujirea fata de oameni;

–          Un predicator autentic Il slujeste pe Cristos cu credinciosie; aceasta presupune o atentie deosebita fata de invatatura pe care o da (se asigura ca predica o Evanghelie intreaga) si o atentie speciala la exemplul personal pe care-l da;

–          Un predicator al Evangheliei curate nu este reprezentantul comisiilor si/sau asociatiilor lumii acesteia, ci al lui Cristos;

  1. Un predicator autentic are discernamant – “ne-a vorbit despre dragostea voastra in Duhul”

–          Predicatorul Evangheliei intelege natura si calitatea raspunsului la Evanghelie al celor care sunt transformati de aceasta;

–          El este interesat de oameni si recunoaste in ei valorile despre care vorbeste Evanghelia, ceea ce presupune ca el insusi are aceste calitati;

–          Impartaseste cu altii transformarea spirituala reala, nu imparte barfe si nu calomniaza.

Astfel de sfaturi, pe care le gasim in Scriptura, ne pot ajuta sa alegem predicatorii. De obicei, chemam la evanghelizari oameni populari, care ei sa atraga multimile. De obicei, dupa o predica, spunem altora: “Ce bine a predicat, ce om”. De ce, oare?

Haideti sa regasim modelul biblic de predicator pe care sa-l cautam, pe care sa-l ascultam, in care sa devenim!

Darea si primirea

Darea si primirea – cum sa dea o Biserica si cum sa primeasca un slujitor al Domnului de la o Biserica

Text biblic: Filipeni 4: 10 – 23

 

Contextul: sfintii

„Spuneţi sănătate fiecărui sfînt în Hristos Isus. Fraţii, cari sînt cu mine, vă trimet sănătate.  (22)  Toţi sfinţii vă trimet sănătate, mai ales cei din casa Cezarului.  (23)  Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin”

Filipeni 4:21-23

 

Desi pasajul este considerat unul de incheiere al epistolei (scrisorii) apostolului Pavel (Paul) catre credinciosii (Biserica) din Filipi, este important sa facem urmatoarele observatii:

–          Pavel nu ii saluta doar ca asa se obisnuieste;

–          Modul in care ii saluta este important in contextul intregii epistole si, deci, in contextul ultimelor versete ale acesteia, in care vorbeste despre darnicie (4: 10 – 20);

–          Cuvantul “sfant” se repeta de mai multe ori in doar cateva versete si este, asadar, semnificativ contextului.

Viata crestinilor vremii in care Pavel scrie aceasta epistola (perioada Bisericii primare) era caracterizata de un grad foarte ridicat de autenticitate si traire. Faptul ca apostolul foloseste apelativul “sfinti” cand se refera la credinciosi tine de o realitate etalon pentru noi.

Astfel, sfintii nu sunt nici tablouri sau icoane pe niste pereti, entitati intangibile si misterioase, desprinse parca din cartile de povesti vechi, dar nici nu sunt crestinii cu numele, toti si la gramada, un nume dat acum unor oameni care nu mai corespund fiindca asa se facea odata cu privire la niste oameni care erau traitori in ale lui Dumnezeu.

Realitatea vietii crestine autentice a primului veac este remarcabila prin efectul pe care-l are astazi, dovedind cu prisosinta importanta impactului acestei realitati in intregul context al studiului biblic in general, si al epistolei lui Pavel catre Filipeni in particular.

Fiindca viata crestina era reala, ce s-a intamplat intre Pavel si Biserica din Filipi, in ce priveste darea si primirea este demn de a fi remarcat in contextul invataturilor biblice despre darnicie si milostenie, nu doar fiindca analizam un pasaj biblic ci, (si) fiindca acest pasaj, chiar daca este cu privire la ceva personal, pastreaza o nota de obiectivitate specifica invataturii sanatoase pauline.

In contextul Bisericii din Filipi si al relatiei dintre aceasta si apostolul Pavel, este de remarcat invatatura despre darnicie (dare-primire), ce putem spicui din ceea ce scrie Pavel aici. Asadar, nu avem de-a face doar cu ceva personal, avandu-l in vedere pe Pavel, ci cu ceva care este genera valabil, de folos si astazi.

 

Contextul: cum a inceput relatia dintre Biserica din Filipi si Pavel

Faptele Apostolilor relateaza calatoriile misionare ale apostolului Pavel. In urma unei vedenii, apostolul a inteles ca Domnul ii cheama sa mearga in tinutul Macedoniei unde sa ajute la inaintarea Evangheliei. Ajuns in Filipi, Pavel a predicat despre Isus Cristos langa o apa. Prima femeie, Lidia, s-a convertit. Ea a tinut ca Pavel si insotitorii sai sa ramana in casa ei. Aceeasi ospitalitate o gasim si la temnicierul care a s-a intors la Dumnezeu.

De aici Pavel a trecut in Tesalonic. Aici a intimpinat o mare impotrivire si anumiti oameni l-au urmarit si dupa ce a parasit Tesalonicul ca sa-i faca rau. Se pare ca in mijlocul acestei prigoniri, caracteristica zonei Tesalonicului, Biserica din Filipi a inceput sa aiba legaturi cu Pavel in ce priveste “darea si primirea”. Ei i-au trimis, de doua ori chiar, cate ceva pentru nevoile sale (Filipeni 4: 15, 16).

 

Darnicia

Versetul cheie al acestui pasaj este acesta:

„Ştiţi voi înşivă, Filipenilor, că, la începutul Evangheliei, cînd am plecat din Macedonia, nicio Biserică n-a avut legătură cu mine în ce priveşte „darea” şi „primirea” afară de voi.”

(Php 4:15)

 

Pavel vorbeste aici despre “dare” si “primire” (doseōs kai lēmpseōs) in relatie. Le vom considera separat si impreuna, pentru a invata cum este biblic sa daruim si cum este biblic sa primim. Cum ar trebui sa daruiasca o Biserica? Cum ar trebui sa primeasca darnicia un slujitor al Domnului de la o Biserica?

Ce putem invata despre darnicia unei Biserici fata de un slujitor al Domnului? Iata:

  1. Darnicia trebuie sa fie ceva care sa vina din inima, o urmare a unei dorinte de a oferi (intai de toate, o astfel de dorinta trebuie sa se nasca in inimile credinciosilor dintr-o Biserica):

“Am avut o mare bucurie în Domnul, că, însfîrşit, aţi putut să vă înoiţi iarăş simţimintele voastre faţă de mine. Vă gîndeaţi voi la aşa ceva, dar vă lipsea prilejul.” (Php 4: 10) –  sa simti sa oferi si sa te gandesti la asta;

  1. Darnicie nu inseamna doar a simti in acest sens, a te gandi sa oferi, ci, mai mult, inseamna a gasi prilejul potrivit. Cand esti gata de darnicie nu inseamna si ca darnicia e realizata.  Darnicie nu inseamna sa arunci cu bani, sa treci pe drum scotand bancnote si aruncandu-le in aer pentru “saraci”, sa trimiti bani in conturi si sa raspunzi cu frivolitate la diverse solicitari “apetisante”, ca un bun “slujitor” ce esti! Darnicie prespune si o pregatire, o cautare a prilejului:

“Am avut o mare bucurie în Domnul, că, însfîrşit, aţi putut să vă înoiţi iarăş simţimintele voastre faţă de mine. Vă gîndeaţi voi la aşa ceva, dar vă lipsea prilejul.” (Php 4: 10);

  1. Atunci cand o Biserica identifica o nevoie in viata unui slujitor al lui Dumnezeu (sau chiar in viata unui om in nevoie), dorindu-si sa se implice in a-l ajuta si cautand si gasind modalitatea potrivita si timpul potrivit, vorbim despre ceva bun:

“Dar bine aţi făcut că aţi luat parte la strîmtorarea mea.” (Php 4:14);

  1. Filipenii l-au ajutat pe Pavel in mai multe randuri, aratand prin aceasta o oarecare consecventa, un interes pentru ajutorare nu pentru bifarea unei activitati (gata, am trimis niste ajutoare, suntem linistiti o perioada ca am facut si noi ceva bun…):

Căci mi-aţi trimes în Tesalonic, odată, şi chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele. (Php 4:16);

  1. Darnicia fata de oameni, atunci cand este una corecta, autentica, are de-a face direct cu Dumnezeu – e interesant ca nu doar Pavel primeste, ci si Dumnezeu primeste: El primeste o jertfa (“o jertfa bine primita si placuta lui Dumnezeu”, vers. 16); asadar, darnicia are de-a face cu inchinarea noastra, cu intregul fiintei noastre atunci cand ne apropiem de Dumnezeu, si noi trebuie sa fim constienti de acest aspect important; o astfel de jertfa este un sacrificiu acceptat de Dumnezeu (corect) si unul primit de Dumnezeu, placut lui Dumnezeu (nu doar corect, dar care este privit cu bucurie de Dumnezeu, Cel care vede inima si care cunoaste intentiile si jertfirea de sine);
  2. Tot din versetul 16 invatam ca darnicia trebuie sa ne coste (dupa cum, prin comparatia folosita, era un cost pentru cei care aduceau jertfe in perioada Vechiului Legamant). Este la noi expresia: “Tine in numele Domnului…” si de multe ori aceasta e doar o expresie auzita la altii si preluata mecanic, ca un fel de lauda, pe deasupra… Atunci cand dam in Numele Domnului trebuie ca ceea ce dam sa fie de cea mai buna calitate, ce avem mai bun. Daca nu dam ce-i mai bun, atunci e mai bine sa nu mai zicem “in Numele Domnului”!
  3. Apoi, darnicia, chiar daca presupune sacrificiu personal, este intreaga doar atunci cand sunt in stare sa ii aduc toata gloria Domnului prin aceasta fapta. Cand in urma darniciei mele cei care primesc Il glorifica pe Dumnezeu si isi ridica privirile spre El, am incheiat cu bine misiunea mea de a face milostenie. Cand eu sunt aplaudat… raman cu aplauzele, Dumnezeu nu este acolo. (“A lui Dumnezeu şi Tatăl nostru să fie slava în vecii vecilor! Amin.”, vers. 20)

Exista si implicatii importante ale darniciei pentru cel care daruieste, pe care nu vreau sa le amestec cu cele de mai sus pentru a nu confunda aceste beneficii cu ceea ce ar trebui sa ne motiveze:

  1. Dumnezeu raspunde darniciei cu binecuvantare. Aceasta nu ar trebui sa ne faca sa ne gandim sa daruim fiindca Dumnezeu ne va da mai mult (un fel de afacere: noi dam un sac de cartofi, El ne rasplateste si ne da doi saci…);
  2. Binecuvantarea Domnului este in termeni spirituali inainte de orice (desi El poate sa dea binecuvantare si material) – “Si Dumnezeul meu sa ingrijeasca de toate trebuintele voastre, dupa bogatia Sa, in slava, in Isus Cristos” (vers. 19). Cuvantul “in slava” (he doxa) ne aduce aminte de inchinare, din nou. In inchinare, asadar, dam si primim, in cele spirituale. Ne inchinam cu toata fiinta noastra Dumnezeului viu si El, minunatul Dumnezeu, ne binecuvanteaza cu tot felul de binecuvantari, in Cristos, in locurile ceresti, trasnformandu-ne din slava in slava, prin Duhul Sfant, dupa chipul Celui care ne-a chemat la slava Sa minunata. De fapt, versetele 19-20 vorbesc mai mult despre inchinare decat despre darnicie, ajungandu-se aici in acest context al darniciei si al intregii epistole. Inchinarea noastra este esentiala, partasia cu Dumnezeu, ca sfinti ai Sai (nu pictati pe un perete si nu prefacuti de dragul unei expresii pe care nu o traim si nu o intelegem).
  3. Asadar, darnicia afecteaza inchinarea noastra si partasia cu Dumnezeu intr-un mod interesant, la care sa meditam si pe care sa-l intelegem cum se cuvine.

Cum ar trebui sa reactioneze cel care este in situatia sa primeasca? Iata:

  1. Darurile trebuie primite cu bucurie. Nu cu respingere (lasa ca are Domnul grija de mine), nu cu lipsa de respect si obraznicie (in sfarsit, nu stiu ce v-a luat atat, voi aveti eu nu am, ce-i asa de greu de observat?). Apostolul Pavel ii cunoastea pe fratii din Filipi. Ei l-au ajutat cand era implicat intr-o zona grea, in Tesalonic, unde a fost prigonit agresiv si unde a intalnit oameni foarte impotrivitori. Totusi, chiar acolo s-a nascut o Biserica si s-a aratat slava lui Dumnezeu! (“Am avut o mare bucurie in Domnul ca, in sfarsit, ati putut sa va innoiti iarasi simtamintele voastre fata de mine”, vers. 10). “In sfarsit” are de-a face cu dorinta filipenilor de a trimite ajutoarele care se confrunta cu faptul ca nu au reusit sa gaseasca un prilej potrivit si nu cu nerabdarea lui Pavel.
  2. Fiecare dintre noi, deci si cel care este invederat de o darnicie, trebuie sa ne deprindem sa traim asa cum ne cere Dumnezeu prin circumstantele vietilor noastre, fara sa fim lenesi. Apostolul Pavel s-a deprins sa traiasca si smerit si in belsug, si satul si flamant, si in belsug si in lipsa. Cel care primeste ajutoare nu trebuie sa se raporteze la ele ca si cum ar fi solutie salvatoare din starea sa mizera, ci ca fiind o binefacere fata de care trebuie sa fie recunoscator, in voia Domnului. De unde sensul cersitului dispare complet. Daca primeste cineva ceva, slavit sa fie Domnul! Daca nu primeste, slavit sa fie Domnul! La fel de mult trebuie sa fie glorificat Domnul in vietile noastre. Daca burta noastra plina ne face sa fim multumitori la adresa lui Dumnezeu, o astfel de inchinare nu este primita, Dumnezeu nu este acolo. A stii sa traiesti in belsug inseamna a stii sa fii cumpatat, sa fii intelept, sa fii echilibrat, sa fii ca si cand nu ai avea, macar ca ai. Faptul ca ai nu schimba cu nimic atitudinea pe care trebuie s-o ai. Avutia nu va stapani peste mine, saracia nu va stapani nici ea peste mine.
  3. Cel care primeste trebuie sa aiba in vedere faptul ca Dumnezeu rasplateste datatorului autentic si sa foloseasca oportunitatea pentru a permite o buna rasplata din partea Domnului, “in slava”;

Inchei prin a atrage din nou atentia asupra acestor cuvinte: “A lui Dumnezeu si Tatal nostru sa fie slava in vecii vecilor!” Asa sa fie!