Harul ieftin și Harul costisitor

„Harul ieftin este dușmanul de moarte al bisericii noastre. Astăzi, lupta se dă pentru harul care costă scump. Harul ieftin înseamnă har ca marfă de duzină: iertare ieftină, mângâiere ieftină, sacramente ieftine; harul a devenit tezaurul nesecat al Bisericii, din care se distribuie cu mână largă, fără șovăieli și fără limite; har fără preț, har fără costuri. Harul ieftin înseamnă justificarea păcatului, nu a păcătosului. Harul ieftin înseamnă predicarea iertării fără pocăință, înseamnă botez fără disciplină bisericească, euharistie fără mărturisirea păcatelor, absolvirea de păcat fără spovedanie. Harul ieftin este un har fără ucenicie, un har fără cruce, un har fără Isus Hristos cel întrupat și viu. Harul costisitor este Evanghelia pe care trebuie să o căutăm necurmat, darul pe care trebuie să-l cerem, ușa la care trebuie să batem. Este costisitor pentru că ne cheamă la ucenicie, este har pentru că ne cheamă la ucenicie în școala lui Isus Hristos. Este costisitor pentru că osândește păcatul, este har pentru că îl justifică pe păcătos. Mai presus de toate, este costisitor, fiindcă a fost scump pentru Dumnezeu, fiindcă L-a costat pe Dumnezeu viața Fiului Său – și fiindcă ceea ce L-a costat scump pe Dumnezeu nu poate fi ieftin pentru noi. Înainte de toate, este har fiindcă Dumnezeu n-a considerat viața Fiului Său un preț prea mare pentru viața noastră, ci L-a dat pentru noi. Harul costisitor este întruparea lui Dumnezeu.

Ucenicia e o desprindere de siguranţa lumii, o aruncare a celui ce ascultă în vâltoarea nesiguranţei materiale şi sociale. Cel ce o acceptă trebuie să abandoneze tot ceea ce îi stă în calea de a fi ucenic, iar siguranţa sa va fi ancorată doar în Isus Hristos. De asemenea, ucenicul trebuie să accepte intrarea în situaţia creată de Hristos în care credinţa devine posibilă, însă această „acceptare” nu este decât o faptă moartă, nemeritorie, iar credinţa omului nu este justificată decât prin chemarea lui Hristos. Astfel, devin adevărate ambele afirmaţii paradoxale, cum că „numai cel ce crede este ascultător” şi „numai cel ce ascultă crede” (Dietrich Bonhoeffer, „Costul uceniciei”, p. 51).

Opțiunea Benedict [1]

Suntem, de sărbători, cum se zice (mai nou) în Europa viciată de „oamenii noi” (care-și închipuie și, apoi, consideră ca adevăr că dacă sunt ei, ceea ce a fost înainte nu merită să fie luat în considerare), adică de Sărbătoarea de amintire a Întrupării Cuvântului prin care s-au făcut toate și se țin în ființă, nevoiți să auzim limbajul de lemn specific.

Limbajul de lemn nu e definit de expersiile folosite, ci de lipsa de semnificație a acestora în special în mintea celui care le produce. Una dintre aceste nefericite exprimări este, îmi spunea un coleg, „cum se cuvine”. Acum, că tot se apropie Crăciunul, lucrurile trebuie făcute, indiferent care sunt ele, „cum se cuvine”. Iar unele produc chiar un râs sănătos și instantaneu.

Oricum, cu adevărat că omul, în fața unei asemenea mărețe coborâri a Aceluia care pe toate le-a făcut, se fisticește și se pierde, fiindu-i clar că tot ceea ce face – chiar dacă trece strada pe zebră sau se spală dimineața pe față – trebuie făcut cu mare grijă, așa „cum se cuvine”. Ce înseamnă, însă aceasta, nu ne gândim, nici nu avem timpul necesar, fiindcă acum trebuie să fim. S-a apropiat Dumenzeu de noi, e mare cutremur, e mare și multă contemplare lăuntrică. Dacă ne purtăm necuviincios, nu se cade. Dacă ne purtăm oricât de atent, nu ne iese cum ar trebui. Ce să facem, atunci? Să facem lucrurile „cum se cuvine”, chiar dacă nu știm neapărat ce înseamnă asta, o, vai, nefericiții de noi…

Oricum, am început să citesc volumul „Opțiunea Benedict. O strategie pentru creștini într-o lume post-creștină” a lui Rod Dreher (editura Contra Mundum), de unde redau un prim citat:

Va trebui să hotorâm să facem un salt hotărâtor, într-un mod cu adevărat contracultural, înspre a trăi creștinismul așa cum se cuvine, fiindcă altfel îi vom condamna la asimilare pe copiii noștri și pe copiii copiilor noștri.

Slava și Pacea – un puzzle greșit

https://image.freepik.com/free-vector/illustration-white-dove-peace-flying-with-green-olive-twig-isolated-white-background-with-space-text_212889-4900.jpg

Luca relatează ceea ce a spus îngerul în vestirea nașterii Domnului nostru Isus Cristos: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți lui”.

Observația pe care o facem în acest articol este referitoare la redefinirea așezării naturale a relației cu omului cu Dumnezeu pe care o încearcă lumea modernă, cu o puternică influență asupra grupărilor creștine.

Slava (doxa, de unde avem noțiunea de „doxologie”) este vestită ca fiind „în locurile preaînalte” (în locurile cele mai înalte, adică nu pe pământ). Pe pământ, unde suntem noi (în caz că cuiva nu-i funcționează bine senzorul de localizare), se face vestire despre pace (irene). Și nu oricum, ci „între oamenii plăcuți Lui” (adică plăcuți lui Dumnezeu).

Grupările creștine de astăzi sunt puternic influențate de ideile carismatice care sunt ca un virus care s-a răspândit peste tot. Dintre aceste idei este și propunerea Împărăției lui Dumnezeu din ceruri (văzută de Ioan în Apocalipsa) ca fiind aici pe pământ, adică aducerea ei mai devreme și coborârea ei (mult) mai jos. Prin acest artificiu nenatural, se produce o dizlocare cu un impact pasiv în teologie și în predarea învățăturii teologice.

Prin urmare, mesajul îngerului devine imposibil de înțeles pentru o generație spălată pe creier: cum adică slavă în ceruri și pace pe pământ?

Problema este că atunci când slava nu mai este lăsată în pace, nici pacea nu mai este slăvită. Pacea cu Dumnezeu este vestea cea bună a Întrupării, fiindcă rezolvă singura problemă reală a omului – mânia lui Dumnezeu care planează asupra lui, moartea ca plată universală a păcatului.

Nașterea lui Cristos este o veste bună fiindcă intră în lume Acela care garantează posibilitatea izbăvirii omului din această tensiune fără scăpare. El avea să moară pentru păcatele celor care cred și să învieze din morți ca dovadă a faptului că aceia credincioși pentru care a murit au fost socotiți neprihăniți

Totuși, prea multă „slavă” pe pământ a înăbușit contemplarea la „pacea” de care are, de fapt, omul nevoie.

Din păcate, bisericile contemporane sunt sugrumate de cântări inutile, obositoare și redundante, care se doresc a fi „timp de laudă și închinare” (o exprimare cam ciudată). Slava s-a diluat considerabil, bisericile nu mai știu nici să cânte (dar asta e o altă discuție).

Pentru a înțelege scopul Întrupării ar fi nevoie de o întoarcere la înțelegerea a ce înseamnă „pace pe pământ” și „slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte”.

The wheel of time – Amazon

Filmul de pe Amazon părea interesat, mai ales pentru aceia cărora le place stilul inventat de Tolkien.

După câteva episoade, însă, am renunțat să mă mai uit la film.

Iată câteva motive:

• copiază anumite idei din Stăpânul Inelelor, dar alterat; cine e obișnuit cu filmele LOTR le poate ușor sesiza, nu intru în detalii; asta face ca TWOF să fie oarecum penibil;
• ideea reîncarnării este, pentru mine, una dintre cele mai penibile idei religioase din istoria omenirii; analogia cu lumea reală pe care o crează Tolkien (chiar și în filmele afectate puternic de cultura obsedată de filozofia modernă în care trăim, gata să distrugă istoria fără nicio mustrare de conștiință) nu poate avea loc; păgânismul, în general, e promovat cu ardoare;
• se inserează o analogie evidentă și directă cu Biserica, prin vânătoarea de vrăjitoare care apare, făcând din film o unealtă de atac ideologic asupra Bisericii creștine în general;
• tema feminismului e prea evidentă și prea insistentă, devine rudimentară;
• personajul principal, supriză, e o femeie lesbiană (pe ascuns, dar pun pariu că până la final iese mândră și „recunoaște” tot), ceea ce face din film o unealtă de propagandă ideologică și de splălare a minților celor care îndrăgesc genul acesta;
• deși s-au străduit la capitolul imagine și efecte, actorii sunt cam slabi și probleme propuse sunt puerile și foarte „ușoare”, rămâi doar cu propaganda. Am înțeles că filmul s-a depărtat bine de tot de cărți (nu am citit cărțile).

Recomand Stăpânul Inelelor, versiunea extinsă, dacă tot e să fie film.

Din păcate, Amazon Prime e corupt de virusul promovării homosexualității și a urii față de Biserică sub exact pretextul „iubirii”. Adică, ce e în lume acum. Din păcate, prevăd un viitor obscur și distrugător pentru ecranizarea sub formă de serial a Silmarilion.

Pentru perioada aceasta de Crăciun, recomand Cronicile din Narnia, ecranizarea „Leul, șifonierul și vrăjitoarea”.