Poezie: lui Mihai Sârbu, predicatorul iubit al lui Dumnezeu

Motto: „Noi oamenii, chiar dacă știm că cei dragi nouă vor pleca într-o zi, lăsându-ne singuri față de ei, tindem să închidem această realitate în cel mai ascuns loc la inimii noastre, de unde, cu resurse inepuizabile de durere sfârșitoare, aceasta iese atunci când inevitabilul nu mai poate fi amânat. Ceea ce este incredibil, totuși, este faptul că, chiar după zeci de ani de izolare, acolo mai există speranța revederii.”

 

Plâng după tine, frate Mihai,

Căci și tu ai plâns după mine

Când, de la amvon, predicai

Să mă pocăiesc – Domnul vine.

 

Plâng după tine, cum plânge un om

Care mai are doar lacrimi

Un dor trecător, un dor de atom

Răzbind din lumea de patimi.

 

Aș vrea să mai aud pironit

Mesajul iubirii eterne,

Spus de dumneata, lămurit,

Celor pe care satana îi cerne.

 

Mesajul iertării cel al lui Cristos,

Rostit prin puterea smeririi,

Când vorbeai despre Omul cel mai frumos

Și-ți curgeau lacrimile iubirii.

 

Predicatore, ești spre Domnul acum,

Plecați toți, rămân singur pe lume?

Voi rămâne cu plânsul pe drum –

De ce-mi mor cei dragi nimeni nu-mi spune.

 

Mult aș vrea, o clipă, în cer,

Să-ți sărut mâna, ca slugă,

Drept mulțumire, cred, sper,

Să rostim amândoi sfântă rugă.

 

Frate Mihai, mult ai plâns…

Din lacrimi ai scos rod, cu trudă,

Spic după spic, snopi ai strâns;

O nouă sămânță noi lacrimi o udă.

 

Pe Domnul tău drag l-ai iubit,

Tot greul acum e doar scrum.

La Domnul te-ai dus, te-a primit,

Lăsându-ne singuri pe drum.

 

Acum, slabi, ușori, părăsiți

Te plângem cu lacrimi șiroi

Vom fi, oare, noi pocăiți

Ca-ai noștri prieteni eroi?

 

La revedere? Te-ai dus?

La marea-nviere, de-apoi!

În marea mulțime,-n apus,

Știu, te vei uita după noi.

 

O, Doamne, cu lacrimi Te rog,

Mai lasă-l o vreme cu noi

Evanghelist, iubit pedagog,

Întoarce-l, din drum, înapoi.

 

O dată doar să-l mai vedem

Aici, în necazul de jos,

Fiindcă-l iubim și îl vrem

Cu dorul de frați, de Cristos.

 

Iar dacă alt plan vei avea

Sfințească-se Numele Tău

Facă-se doar voia Ta

Căci gândul meu este rău.

 

Mai bine la Tatăl ceresc

Mai bine cu Domnul Isus

Că l-am cunoscut, aici, mulțumesc,

La revedere! În casa de sus!

 

14.04.2017, 12:00 dimineața (între cele două zile, Joia Mare, 13.04 și Vinerea Mare, 14.04.2017)

Scrisă în timpul unui post, în urma rugăciunii și a lacrimilor. După ce am terminat-o, m-am uitat la ceas. Arăta ora 12:00.

Anunțuri

Joi – ucenicii apropiați. Iuda și Petru

În prima zi a Praznicului Paștilor evreiești, Domnul se concentrează asupra ucenicilor Săi, asupra celor despre care a spus: „nu v-am ales Eu pe voi?”.

Cu câteva zile în urmă, El S-a concentrat pe mulțimi, pe afaceriști etc., făcând ordine în Templu. Conducătorii religioși ai vremii, care în primă fază păreau că sunt ocoliți, rămânând în umbră, au fost ținta Domnului în următoarele zile. Acum, însă, Domnul pare că încheie aceste dialoguri și se axează asupra ucenicilor Săi, asupra celor 12.

Aș vrea să subliniez doar câteva elemente din toată această zi, făcând referire doar la o parte din textele aferente și doar dintr-un evanghelist sinoptic, Matei.

  1. Suveranitatea care îl grăbește pe delator

1 Dupăce a isprăvit Isus toate cuvîntările acestea, a zis ucenicilor Săi: 2 ,,Ştiţi că după două zile vor fi Paştele; şi Fiul omului va fi dat ca să fie răstignit!„

3 Atunci preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrînii norodului s’au strîns în curtea marelui preot care se numea Caiafa; 4 şi s’au sfătuit împreună, cum să prindă pe Isus cu vicleşug, şi să -L omoare. 5 Dar ziceau: ,,Nu în timpul praznicului, ca să nu se facă tulburare în norod.„ (Matei 26)

Un mesaj esențial, care primează, adresat ucenicilor, este mesajul suveranității Fiului Omului în fața evenimentelor care urmează să se întâmple.

Comitetul religios din Ierusalim are treabă. La sfatul comun, pe ordinea de zi era un singur punct – cum să facă ei să-L prindă pe Isus. Dar nici nu voiau să-L prindă oricum, ci trebuia să fie cu vicleșug. Bun. Odată stabilită ordinea de zi, înaltele fețe purced la discuție. Și aceasta, discuția, are loc sub motto-ul: „nu în timpul praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor”. Ideea principală, pentru cine nu se pricepe care-i chestiunea cu „praznicul” este aceasta: după Paști. Idee bună, hotărâre luată. Facem cum facem, dar e clar – după Paști.

În același timp, în altă parte, Domnul are și El o întâlnire. Cu cei 12 ucenici ai Lui. Acolo, la această întâlnire nu e niciun sfat. Nici măcar o încercare de sfat – cum să facem să dejucăm planurile celorlalți. Nu. Aici, Domnul le spune pur și simplu cum vor fi lucrurile. Prieteni, le zice El, vă spun, să știți, că ceilalți nu știu: Fiul Omului va fi dat să fie răstignit de Paști.

Într-adevăr, Fiul a fost dat la moarte de Paște. S-a întâmplat, până la urmă, cum a zis Domnul, nu cum s-au sfătuit cei cu autoritate din Ierusalim. Practic, ei, cei care plănuiau asasinatul, habar nu aveau când are loc. Cel asasinat știa mai bine ca ei când călăii Lui îl vor executa.

Asta este suveranitate. El, Domnul, știe ce se întâmplă și știe ce face. A venit să moară pentru iertarea păcatelor noastre.

Ce nu știau ei – elementul Iuda. Iuda, trădătorul. Știa Domnul, cel „trădat”, în schimb. Și ceea ce face Domnul, când se întâlnește pe Iuda și când îl confruntă, în ziua aceasta, este să-l grăbească. La cină, când moaie bucățica îi spune – fă ce ai de făcut, grăbește-te. În noapte, când Iuda vine cu mulțimea să-L prindă pe Isus, Domnul îi spune: ce ai de făcut, fă repede. Pentru Iuda nu este timp. Iuda este tot pe fugă. Și, incredibil parcă, Domnul este Cel care-l fugărește. Hai, Iuda, hai odată… Astfel se face că Iuda pare un delator leneș, mereu ajungând cu o secundă după. Prea târziu – este și mesajul preoților când Iuda se duce să rupă târgul, să dea banii și să-L ia pe Domnul înapoi. Prea târziu… Iuda n-a mai ajuns nici învierea și nici slujba apostoliei la care a fost chemat. S-a sinucis nebunește și locul său a fost luat de altul. Prea târziu.

Mesajul pentru Iuda a fost acesta: prea târziu. Autorul epistolei către Evrei avertizează:

1 Să luăm dar bine seama, ca, atîta vreme cît rămîne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea tîrziu. 2 Căci şi nouă ni s’a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvîntul care le -a fost propovăduit, nu le -a ajutat la nimic, pentrucă n’a găsit credinţă la ceice l-au auzit. (Evrei 4)

 

2. Suveranitatea care îl temperează pe omul dedicat

Petru este primul apostol dedicat. La polul opus față de Iuda, Petru ajunge mereu primul. Chiar dacă e bătrân. E plin de zel, plin de râvnă. El e primul, când e vorba de Domnul. Și la moarte e gata să meargă pentru El.

La cină, Petru refuză să-i spele Domnul picioarele. Cum să facem așa ceva? Era prea de tot. Când află că doar așa poate să aibă parte cu Domnul, acceptă și, dacă așa stau lucrurile, vrea să fie spălat pe tot corpul. Domnul îl temperează – e suficient pe picioare. Și îi explică de ce.

După o zi grea, încărcată, cu multă mâncare, cu cântare și multe deplasări pe jos, Domnul vrea să se roage. Îi ia cu Sine pe câțiva, pe trei mai exact, dintre cei 12. Le cere să se roage cu El, cuprins de fiorul paharului pe care trebuia să-l bea – metafora paharului se referă la suferințele care urmau să fie asupra Lui. Domnul se duce de trei ori într-o parte să se roage. Cu fața la pământ, de trei ori cere Tatălui să se îndepărteze de la El paharul, dar să se facă voia Acestuia. Se pare că aud ucenicii rugăciunea, că e relatată. Dar, de fiecare dată, când se întoarce la ei, aceștia dorm. E târziu. Domnul, adresându-se întâi lui Petru, îi întreabă de fiecare dată – Ați adormit? Un ceas n-ați putut? Dormiți de acum… Petru, ziceai că tu ești gata să vii cu mine la moarte, să stai lângă mine grele ore care urmează să vină, incomparabil de intense în comparație cu aceste momente și tu nu poți nici măcar o oră să te rogi cu mine? Deci, cum e, Petru?

La rugăciune, cine să se înghesuie? Până și Petru adoarme…

Resursele lui Petru par nelimitate. Nu se lasă, totuși. Când vine Iuda cu gloata pentru arestul lui Cristos, Petru scoate sabia. O avea, că nu s-a dus atunci s-o caute prin cetate. O pregătise din timp, pentru orice eventualitate. Și eventualitatea nu s-a lăsat așteptată prea mult, deși s-a lăsat așteptată ceva timp. De-asta și adormise Petru: din lipsă de acțiune. Dar, a venit și clipa de acțiune. În sfârșit.

Cu o precizie de samurai, Petru taie urechea robului marelui preot. În acel moment Domnul îl mustră, îl ceartă public: bagă-ți sabia în teacă, cine scoate sabia, de sabie va muri. Și Domnul vindecă urechea robului aflat la locul nepotrivit, adică primul în calea lui Petru.

Îmi imaginez ce greu a fost pentru Petru să priceapă. Numai ce-L auzise pe Domnul spunându-i lui Iuda: „Prietene, ce ai de făcut…”. Adică, pe Iuda, care-L vinde cu o sărutare, el, care a fost cu ei în toate zilele, unul de-al lor, acum trădător din interior, îl numește prieten, și pe el, care e gata să-L apere, îl ceartă și-l oprește de la acțiune? Ce să mai fie și asta?…

Ce-l oprește pe Petru să nu se apuce la luptă? Bătrânețea, nu pare. Lipsa virtuozității în mânuirea sabiei, nici atât. Poate numărul mare de îngeri gata de luptă, despre care vorbește Domnul – către 100.000, gata să se plece la unison la porunca lui Isus. Poate i s-a părut și lui nepotrivit să fie singurul cu sabia scoasă pe când 100.000 de îngeri stau liniștiți.

Apoi, la foc, la căldură, Petru se leapădă de Domnul, cum îi zisese Acesta, de trei ori. Se jura și se blestema că nu-L știe. Din întâmplare, acel tip de întamplare specifică suveranității lui Dumnezeu, iese Domnul în curtea unde era Petru, dus fiind de călăii săi pe la judecăți. Și privirea Domnului o întâlnește pe cea a lui Petru chiar după ce a cântat cocoșul, chiar în clipa aceea. Și Petru își aduce aminte cuvintele Domnului spuse mai dinainte. Domnul tace, dar, în mintea lui Petru, se aude: Ce ziceai, Petru? Vei muri cu Mine? Tu te vei lepăda de Mine, de trei ori… Și Petru a ieșit afară și a plâns cu amar…

Și, iată, află Petru că nu el e primul… Că Cristos e primul, că Domnul e suveran. El, numai El știe ce urmează, fiindcă e deja acolo unde noi abia acum ajungem, chiar dacă suntem primii.

Tot în Evrei 4, Scriptura spune:

11 Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentruca nimeni să nu cadă în aceeaş pildă de neascultare. 12 Căci Cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri: pătrunde pînă acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gîndurile inimii. 13 Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face.

 

Miercuri – Influența lui Iuda asupra ucenicilor

1 Cu şase zile înainte de Paşte, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr, care fusese mort, şi pe care îl înviase din morţi. 2 Acolo I-au pregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul din ceice şedeau la masă cu El. 3 Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus, şi I -a şters picioarele cu părul ei; şi s’a umplut casa de mirosul mirului. 4 Unul din ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să -L vîndă, a zis: 5 ,,De ce nu s’a vîndut acest mir cu trei sute de lei, şi să se fi dat săracilor?„ 6 Zicea lucrul acesta nu pentrucă purta grijă de săraci, ci pentrucă era un hoţ, şi, ca unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea. 7 Dar Isus a zis: ,,Lasă -o în pace; căci ea l -a păstrat pentru ziua îngropării Mele. 8 Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.„ (Ioan 12)


6 Cînd era Isus în Betania, în casa lui Simon leprosul, 7 s’a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump; şi, pe cînd sta El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui. 8 Ucenicilor le -a fost necaz, cînd au văzut lucrul acesta, şi au zis: ,,Ce rost are risipa aceasta? 9 Mirul acesta s’ar fi putut vinde foarte scump, şi banii să se dea săracilor.„ 10 Cînd a auzit Isus, le -a zis: ,,De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine. 11 Pentrucă pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. 12 Dacă a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. 13 Adevărat vă spun că ori unde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.„ (Matei 26)

Ambele întâmplări au loc în Betania, la câteva zile distanță. Prima, sâmbătă, înainte de intrarea în Ierusalim, în Duminica palmierilor sau de Florii, iar a doua miercuri, în săptămâna mare și sfântă. Prima, în casa lui Lazăr, cel înviat de Domnul, a doua în casa lui Simon Leprosul.

Pasajele par sinonime, unele elemente fiind aceleași sau aparent același în ambele relatări.

În ambele pasaje, Domnul stă la masă, probabil la cină în ambele. Același cuvânt este folosit, în ambele pasaje, pentru a descrie această ipostază de mesean: ἀνάκειμαι.

De fiecare dată, o femeie aduce un vas cu mir.

În casa lui Lazăr, femeia este Maria, sora acestuia. Vasul este descris ca fiind de mare preț. În casa lui Simon, femeia este o alta. Vasul este descris ca fiind foarte scump. Este o diferență interesantă de termeni. În primul caz, πολυτίμου, care este compus din: polus (mult) și din time (de preț, onorabil). În al doilea caz, βαρυτίμου, care este compus din: barus (greu) și din time. Deci, întâi este un vas care are mare preț și a doua oară este un vas care are un greu preț. Ambele par să aibă sensul de scump, foarte scump. În casa lui Lazăr, ni se spune greutatea, în casa lui Simon tipul vasului (de alabastru). În primul caz, când nu e vorba de greutate în descrierea mirului, ni se dă greutatea. În al doilea, când e vorba de greutate în preț, nu ni se dă greutatea.

Un litru de parfum de nard (se menționează tipul mirului) curat (din pistis, credință, de încredere) a folosit Maria. Cealaltă femeie a folosit un vas de alabastru cu parfum (nu se menționează tipul parfumului). Maria a uns (aleiphó) picioarele Domnului, cuvântul folosit este cel specific pentru ungerea împăratului, dar nu-i unge capul, ci picioarele. Dar ajunge mirul pe cap – pe capul Mariei, care îi șterge picioarele Domnului cu părul ei. Cealaltă femeie a turnat (katacheó) mirul pe capul Domnului.

Casa lui Lazăr se umple de mirosul plăcut al parfumului de nard. Nardul este o plantă cu o rădăcină mică și groasă, din care se extrage un parfum puternic. Florile de nard sunt de culoare roșie-purpurie. Provine din zona de est, Himalaia. Nu se relatează impactul mirului în al doilea caz asupra încăperii. Prin contradicție, altceva a umplut camera casei lui Simon Leprosul. Ce anume, vom dezvolta mai jos.

În ambele situații, alături de Domnul erau și cei 12 ucenici ai Săi.

În casa Mariei, ni se spune că Iuda, bărbat de oraș (Iscariot), a fost indignat de fapta acestei femei. Dintre toți cei 12, Iuda este menționat explicit, el este cel care reacționează împotriva acestei ungeri prin exprimarea nemulțumirii verbal. Ce argument prezintă, ad verbum, Iuda? Iată: De ce nu s-a vândut acest mir cu 300 dinari, ca să se dea săracilor?. Este vorba de Iuda, ne asigura Ioan, cel care L-a trădat pe Isus.

Acest argument este unul fabricat, fără nicio legătură cu scopul real intenționat de Iuda.

Este clar că Iuda calculează pe loc prețul mirului – 300 de dinari. Un dinar era plata unui om pe o zi sau, așa cum îi spune și numele, pentru 10 ore de muncă. 300 de dinari însemna munca unui om pe 300 de zile, adică munca unui om pe un an calendaristic obișnuit (fără zilele de sâmbătă, care erau zile de odihnă). Era la zi cu prețurile, nu degeaba se ocupa de banii grupului – el ținea punga. Nimic neobișnuit în ochii celorlalți cu privire la ochiul de expert al lui Iuda.

Iuda deplânge „irosirea” mirului pe picioarele Domnului. Prea mulți bani. El sugerează un alt scop pentru bani, unul nobil – să se fi dat săracilor. Ce impact, plata pentru o zi de ne-muncă pentru 300 de bărbați. Fapta Mariei este una harică, dar Iuda știe mai bine. Autorul, Ioan, specifică motivația reală a lui Iuda, dar, atunci când au loc faptele, ucenicii nu o cunoșteau – nu de săraci îi păsa lui, ci, fiindcă era un hoț, se gândea la el. Ce să mai fure, dacă s-a risipit? Ce buni ar fi fost cei 300 de dinari, cum n-ar fi avut el bani pentru un an de zile…

Sugestia lui Iuda este spusă în auzul tuturor ucenicilor. Practic, el se revoltă împotriva acestei fapte și aduce un argument aparent plauzibil. Este împotrivitor, nemulțumit.

Starea aceasta, chiar dacă a fost respinsă de Domnul, i-a afectat pe ceilalți, după cum vom observa mai jos, chiar dacă textul nu specifică niciunde aceasta în mod direct, explicit.

Evident, Iuda nu se putea supăra pe Cristos. S-a supărat pe femeie. Domnul ia cuvântul și-i spune să o lase în pace, căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Sale (deși, literar, nu este aceasta ziua îngropării Sale). Posibil să fi rămas? Oricum, Domnul îi mai zice lui Iuda: „Pe săraci îi aveți întotdeaun cu voi, pe Mine nu”. Folosind pluralul, se adresa tuturor, nu doar lui Iuda. Pare că ceilalți sunt de acord, tacit, cu ce zice Iuda.

Într-adevăr, nu după multe zile, se întâmplă un nou episod similar, tot în Betania. Se pare că nu s-au învățat femeile acestui sat minte din pățania Mariei. Impactul atitudinii lui Iuda este mai mare decât ne-am fi imaginat la prima vedere. De data aceasta, așa cum relatează evangheliștii sinoptici care abordează evenimentul, o parte din ucenici folosesc același argument, preluat de la Iuda.

O femeie vine în casa lui Simon (Leprosul), pe când Cristos era la masă. Foarte probabil să fie vorba tot despre o cină. Ea aduce, într-un vas de alabastru, un parfum pe care-l toarnă pe capul lui Cristos (iar parfumul curge pe trupul Său). De data aceasta Iuda nu mai zice nimic. Dar ucenicii, o parte din ei, sunt indignați (le-a fost necaz). Deja era prea mult. Fapta acestei femei, după ce a făcut și Maria, este prea mult… Produce indignare. Alimentați de vorbele lui Iuda de acum câteva zile, o parte din ucenici folosesc același timp de argument, preiau ideile lui și le verbalizează: Ce-i cu risipa asta? (risipă – apoleia). Acest parfum, spun ei, ar fi putut fi vândut la un preț mare și banii obținuți ar fi fost dați săracilor. Se vede că nu se prea pricepeau ei să estimeze prețul, ca expertul Iuda… Dar, argumentul l-au preluat deja. Atitudinea lui Iuda și vorbele sale erau acum în inima și în gura lor.

Și, cine să fie de vină? Femeia! Dar, Domnul, ca și prima dată, dar acum adresându-se ucenicilor, nu lui Iuda, ca atunci, răspunde la fel – de ce o supărați pe femeie? Ea a făcut o faptă bună față de Mine. În ce a constat această faptă? În pregătirea Trupului Său pentru a fi înmormântat.

În timp ce ucenicii erau cuprinși de atitudinea și de vorbele lui Iuda, Domnul Isus le transmitea ceva extrem de trist – El avea să fie înmormântat, deci, va muri… El completează vorbirea cu o răsplată peste veacuri față de această femeie – fapta ei se va spune peste tot în lume, acolo unde se va duce Vestea Bună (Evnghelia). Și, implicit, faptele ucenicilor vor reaminti tuturor greșeala lor.

Care a fost greșeala lor? În loc să învețe din pățania lui Iuda, ei preiau atitudinea și vorbele acestuia, făcând ca un răspuns similar din partea Domnului să le fie dat și lor, cum i-a fost dat lui Iuda.

Impactul unui om, cum a fost Iuda, prin atitudine și vorbe, poate să fie mare și să se mute pe mai mulți, ca o boală.

Un om nemulțumit, mereu critic în sens negativ, poate să influențeze rău pe cei de lângă el.

Întreb – va avea Iuda influență și asupra ta? E miercuri, e săptămâna mare și sfântă.

 

 

Marți – Lumina celor 10 fecioare

O pildă a lui Cristos – pilda celor 10 fecioare -, spusă celor ce-L ascultau, ne provoacă la a înțelege vremurile acelea și regulile logodnei și mariajului în societatea evreiască.

Când se oficia logodna, cei doi erau ca și cum ar fi căsătoriți, cu excepția consumării relației dintre ei. Logodna hotăra soții. Logodnicul mergea în casa tatălui său pentru a pregăti sau a construi o cameră pentru familia sa (el și logodnica sa, viitoarea sa soție). Când era gata tot ce și-a asumat că va face la începutul logodnei, de obicei seara, tatăl său îl trimitea să aducă mireasa. Între timp, cei doi nu se întâlneau, dar erau legați prin logodnă întru căsătorie.

Niște fecioare, și ele logodite, ca un fel de domnișoare de onoare de astăzi (dar nu ca cele de astăzi…) așteptau să vină mirele. Pentru vă venea spre seara, aveau nevoie de lumină să vadă pe unde să meargă. Un bărbat anunța venirea mirelui cu puțin timp înainte sosirea lui efectivă.

Asta este metafora pe care o folosește Cristos în pilda celor 10 fecioare.

Să observăm că ulei au găsit să cumpere, dar au ratat momentul venirii mirelui. Soluții, așadar, sunt, dar vin prea târziu. Harul lui Dumnezeu nu are margini, dar timpul lui Dumnezeu are limită. Tot așa va fi și la re-venirea lui Cristos, când va veni să încheie perioada logodnei și să înceapă perioada „mariajului”.

În Ioan, Domnul spune, la un moment dat: „Câtă vreme aveți lumina printre voi, credeți în lumină, ca să fiți fii ai luminii”. Imediat după, a plecat și S-a ascuns de ei. Dar, nu stă mult ascuns, ca și cum le-ar fi dat ocazia să „vadă” cum e fără El, Lumina Lumii. Apoi, strigă: „Și cine Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” (Ioan 12)

Cristos e lumina. Cine nu-l are pe El la timp, degeaba-L mai află după încheierea logodnei. E prea târziu. Metafora e clară. După, urma nunta, cu prima ei parte, consumarea căsătoriei, care ținea 7 zile pentru miri, timp în care nu ieșeau din odaia de nuntă. Dar, ușa se închide, cei poftiți, care sunt mulți, au intrat sau nu. Iar, dintre cei care au intrat, trebuie să aibă haina de nuntă, pregătită pentru nuntași. Cum s-a găsit unul că nu are, a fost aruncat afară.

Afară sunt cei care au întârziat și cei care nu au venit pregătiți. Căci și lumina, și haina sunt Cristos. Și, cine nu-L are pe El, nu vede, se împiedică și întârzie. Iar cine nu e îmbrăcat cu El nu are haina de nuntă și nu poate rămâne, chiar dacă a trecut de etapa închiderii ușii.

Fiți gata, dar!

Săptămâna Mare – Luni. Matei 21: 12 – Catedra pierdută a oamenilor din umbră

Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toți cei ce vindeau și cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei.” – Matei 21: 12

Printre personajele acestui verset se numără și cei care nu sunt nominalizați: cei care dețineau autoritatea în Templu. Despre ei vorbesc evanghelicii sinoptici, fiecare parcă mai adăugând o categorie: preoții, cărturarii și bătrânii poporului.

Evident, nu putea o asemenea afacere să înflorească în Templu fără acceptul acestor „oameni din umbră”. Ei ar fi trebuit să păstreze destinația Templului, dar au avut alte gânduri. Înainte să se vândă porumbei în Templu, acești oameni au vândut destinația Templului. Înainte să se schimbe banii, s-au substituit valorile…

Când Matei ne relatează această scenă, folosește un cuvânt special pentru a desemna scaunele celor care făceau afaceri în Templu. Acest cuvânt a trecut și în limba română („cathedra” – catedră). În limba greacă, catedra desemna un loc de autoritate. Pe acest scaun (cathedra) stăteau oamenii care „ocupau” în societate o poziție de autoritate însemnată, cum ar fi: judecătorii și învățătorii.

Mai-marii Templului și-au declinat responsabilitățile unor negustori. Scaunul de autoritate (cathedra) a ajuns sub greutatea celor care cântăreau produse în piață. Valorile s-au schimbat, totul a luat-o razna.

Când locul sfânt nu mai este sfânt, înseamnă că a fost vândut de cei care ar fi trebuit să-l protejeze celor care nu ar fi trebuit să fie niciodată acolo. Responsabilii, oamenii din umbră, pentru că au fost dați pe față, au avut o singură năzuință în această săptămână – să-L omoare pe Isus Cristos.

Iată de ce Iosif, cel asemănat cu Cristos, este exemplul bun de om responsabil, care nu fuge de responsabilități, ci de păcat. Și, da, plătește, dar numai cât trebuie înainte să fie ridicat și mai sus. Iosif, fiul lui Iacov, nu se vinde, chiar dacă a fost vândut, și râmăne de referință, ajungând salvator de vieți. Acești preoți, acești cărturari și acești bătrâni ai poporului s-au vândut și au ajuns în derizoriu, doar niște criminali notorii dar ale căror nume nu mai au nicio semnificație. Degeaba au fost acolo, și-au ratat ținta.

Banii au rămas și astăzi atracția fatală a multor oameni care sunt în funcții importante…

Săptămâna Mare – Luni. Matei 21: 12 – Scoaterea afară a mulțimii

Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toți cei ce vindeau și cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei.” (Matei 21: 12)

O afacere nu funcționează bine dacă nu există cerere. Dacă nu e populară. Și, în general, afacerile sunt populare, fiindcă nu le-ar face nimeni dacă ar fi în pierdere. Nici afacerea din Templul din Ierusalim nu ducea lipsă de popularitate.

Mulțimile acceptau situația. Ba chiar o încurajau – le era și lor mai ușor. Ei îi confereau acesteia popularitate. Ei erau oamenii „de rând” din Templu. Fără ei, toată afacerea ar fi picat. De ei, practic, se profita. Ei au fost „masa de manevră”.

Cristos, însă, nu-i mângâie pe creștet părintește, ci îi consideră responsabili de starea lucrurilor. Și, pe cei care erau în momentul în care ajunge El în Templu, îi dă afară.

Acesta este adevăratul pericol – când pui în locul sfânt ceea ce nu aparține acolo, riscul este ca tu să nu mai aparții acelui loc. Fiindcă, nu cu lucrurile are Dumnezeu o lucrare de făcut. El nu pentru mese și bani a murit, ci pentru oamenii vii, pentru sufletele oamenilor, ca să le răscumpere.

Starea de aprobare divină nu se dă doar că suntem noi mulți. Dumnezeu nu aprobă mulțimea doar datorită numărului statistic. Nu te întreba, uitându-te în stânga și în dreapta, ce face celălalt și dacă sunt și alții care fac așa, ca aprobare pentru faptele pe care vrei să le încerci. Caută, mai bine, aprobarea Domnului. Nu ți-ar plăcea să ieși afară, scos de Dumenzeu, numai fiindcă ai vrut și tu să fii la număr.

Ceea ce uităm, adesea, este că au rămas în Templu unii oameni – cei care nu vindeau sau cumpărau. Aceia, dacă au fost (și așa pare să sugereze logica textului), au rămas. Dumnezeu nu ia cu lopata. Judecata Lui este dreaptă.

Publicat în Fără categorie

Săptămâna Mare – Luni. Matei 21: 12 – Răsturnarea meselor

Matei 21: 12 – răsturnarea meselor

„Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toți cei ce vindeau și cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei.”

Comercianții pieței și-au însușit spațiul Templului. Ei au început să se poarte ca stăpâni pe Templul lui Dumnezeu. Acolo unde trebuiau să fie așezate lucrurile într-un anume fel, aceștia și-au așezat mesele lor de afaceri.

Când te uiți la Cristos că le răstoarnă mesele și doar scena asta o ai în minte, s-ar putea să ți se pare ciudat. Dar, dacă ai în vedere toată scena, observi că ceea ce face El este să așeze lucrurile la loc.

El răstoarnă mesele, arătând, prin aceasta, că lucrurile care păreau că sunt în picioare în Templu erau, de fapt, cu susul în jos.

Așa se întâmplă când anumite lucruri sunt așezate de oameni în zona unde regulile le face Dumnezeu. De unde, datinile, obiceiurile, regulile de sorginte umană. În timp, ele devin datini strămoșești, obiceiuri de la care nu se poate face rabat și reguli omenești puse la rang de cinste.

Obiceiurile au rostul lor, o societate fără obiceiuri este volatilă. Problema este atunci când acestea iau locul vrerii divine, în spațiul specific acesteia (în cazul nostru, Biserica). Întotdeauna când acestea vor fi răsturnate, împresia va fi ca în acest caz – că nu dă bine. Dar, de fapt, ele nu aveau ce să caute acolo…

Răsturnarea meselor este, de fapt, așezarea la loc a lucrurilor! Oare ce lucruri ar trebui să răsturnăm în viața noastră ca să se așeze acelea care sunt importante?