Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe Isus [2]

Articolul de fata este o continuare a acestui articol.

Continui sa redau cateva dintre observatiile autorului din carte omonima titlului de mai sus, cateva citate.

Despre teoriile islamice cu privire la crucificarea lui Isus, iata cateva informatii intereasnte:

„La inceputurile islamice s-a sustinut ca Isus a fost inlocuit cu o alta persoana, inainte de a fi asezat pe cruce. Allah a pus chipul lui Isus asupra altcuiva, iar persoana respectiva a fost rastignita in locul lui Isus… Au fost sugerate diverse nume. Unii spun ca a fost vorba de un voluntar tanar si evlavios care si-a dorit onoarea de a muri pentru Isus. Altii afirma ca dupa ce Simon din Cirena a purtat crucea lui Isus, tot pe el l-au rastignit dupa aceea. Altii spun ca Allah a asezat chipul lui Isus pe trupul lui Iuda – ca implinire a dreptatii poetice. Aceasta din urma opinie pare a se bucura de cea mai mare popularitate in zilele noastre.”

Revenind la problema autoritatii:

Aceasta diferenta dintre educatia orientala si cea occidentala are drept sursa discrepanta care ii separa pe imigrantii musulmani de copiii lor: culturile islamice tind sa aseze indivizii cu un statut inalt in pozitii de autoritate, in timp ce in cultura occidentala autoritatea este cea a bunului simt, a ratiunii. Aceste izvoare diferite de autoritate isi pun adanc amprenta asupra mintii individului, determinand configuratia morala a societatii in ansamblul ei.

Atunci cand autoritatea deriva din statultui social, iar nu din considerente rationale, contestarea structurii de conducere este un gest periculos pentru ca poate deranja sistemul. Disensiunile sunt intampinate cu mustrari, in vreme ce supunerea este recompensata. Actiunile unei persoane sunt considerate corecte sau incorecte din perspectiva sociala, nu individuala. In consecinta, omul este considerat virtuos sau nu in functie de masura in care implineste asteptarile societatii, iar nu printr-o determinare individuala a binelui si a raului.

Asadar, autoritatea pozitionala da nastere unei societati in care categoriile de bine si rau sunt stabilite pe baza onoarei si a rusinii.

Pe de alta parte, atunci cand autoritatea deriva din ratiune, intrebarile sunt binevenite deoarece cercetarea critica intareste tocmai temeiul autoritatii.

Si, iarasi:

Incapacitatea Occidentului de a intelege Orientul isi trage radacinile din aceasta schisma a paradigmelor, intre culturile de tip onoare-rusine si cele de tip nevinovatie-vina. Fireste ca subiectul este extrem de comple si, atat in Rasarit, cat si in apus, se pot identifica elemente din ambele paradigme, insa spectrul onoare-rusine reprezinta paradigma operationala ce populeaza Rasaritul, lucru pe care occidentalilor le vine greu sa-l inteleaga.

Bizuirea pe autoritatea pozitionala explica o serie de trasaturi specifice unei anumite parti din lumea islamica, care ii nedumeresc pe multi occidentali. Printre acestea se numara practicile inca actuale cu privire la crimele de onoare, la miresele-copil de sase ani sau chiar mai mici si la vrajmasiile ancestrale. DIntr-un motiv sau altul, principalele surse de autoritate sociala din acele regiuni considera cutumele pomenite acceptabile, ba poate chiar preferabile. Niciun rationament, oricat de perfect, nu va schimba aceste practici, la fel cum interdictiile impuse din exterior nu o vor putea face. Schimbarea va trebui sa fie una sociala, interna si organica.

Cu privire la ideea de islam – religie a pacii si jihad:

Prin urmare, daca definim islamul pornind de la convingerile adeptilor sai, el ar putea fi sau nu o religie a pacii. Insa daca il definim intr-o maniera mai traditionala, ca fiind sistemul crezurilor si al practicilor lasate de Mahomed, atunci raspunsul este putin mai ambiguu.

Cele mai timpurii consemnari istorice dovedesc ca Mahomed a initiat campanii militare ofensive si ca, uneori, a facut uz de violenta pentru a-si indeplini scopurile. El a folosit termenul jihad, atat in sens spiritual, cat si fizic, insa jihadul pe care pune accentul Mahomed este cel de natura fizica. Practicarea pasnica a islamului se intemeiaza pe interpretari ulterioare, adesea occidentale, ale invataturilor lui Mahomed, in vreme ce variantele mai violente ale islamului sunt adanc inradacinate in ortodoxie si istorie.

Cartea este scrisa autobiografic, urmarind pasii parcursi de autor inspre convertirea la crestinism si, in speta, calatoria lui de cativa ani pana ce sa-L accepte, la nivel personal, pe Cristos. Am spicuit cateva informatii mai interesante, dar cartea nu este, cum pare din aceste citate, tehnica, desi explicatiile autorului sunt pertinente si bine documentate. Nabeel Qureshi este un student foarte bun si bine pregatit, iar capacitatea sa intelectuala rezulta evident din valoarea argumentelor, din varietatea expresiilor si a vocabularului folosit si din profunzimea si calitatea prezentarii.

Cartea este edificatoare din multe puncte de vedere, aducand o lumina la nivel personal si din interior asupra islamului occidental non-violent si, prin informatiile aduse, asupra islamului in general.

De asemenea, o calitate puternica a cartii este capacitatea de a scoate in evidenta radacinile culturale care determina cutume si reactii, intr-un fel de a scrie care te duce acolo unde are loc actiunea.

[va urma]

 

Nabeel Qureshi – expert contributions

In cartea sa, „Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe ISUS”, Nabeel Qureshi face trimitere la documente scrise de experti, in anumite capitole, pe care cititorul sa le cerceteze dincolo de scrierea sa.

Aceste articole pot fi citite aici.

Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe Isus [1]

(sursa imaginii)

Urmatoarele citate sunt din cartea: „Cautandu-l pe Alla, L-am gasit pe ISUS”, de Nabeel Qureshi.

Actul de recitare a Coranului in timpul rugaciunii era o metoda ingenioasa de a propaga Coranul in societatea aproape analfabeta, din Arabia secolului al VII-a. Aceasta functioneaza si in zilele noastre. Iata de ce singurul criteriu de alegere a imamului este sa cunoasca bine Coranul si sa poata recita cu pricepere fragmente ample din carte. Din cand in cand se intampla ca imamul sa faca o greseala de recitare si este de datoria musulmanilor din primele randuri sa-l corecteze. Astfel, in felul in care sunt asezati barbatii in timpul salaatului se poate intrevedea o ierarhnie a cucerniciei, musulmanii batrani si respectati sunt asezati in partea din fata.

Nabeel Qureshi este un tanar educat cu rigurozitate, atentie si iubire, asa cum reiese clar din cartea autobiografica, in invataturile gruparii numite Ahmadi. Aceasta grupare este, insa, cu putini adepti. Urmatoarele informatii fac parte dintr-un discurs pe care Nabeel l-a auzit pe cand era copil, cand un misionar reprezentativ din acest cult predica la o intalnire in Marea Britanie, parte dintr-un argument mai larg de aparare a credintelor gruparii in contextul larg al lumii musulmane:

Ce nu credem este minciuna! Nu credem, cum o fac siitii, ca Allah a facut o greseala atunci cand a ingaduit ca Abu Bakr sa devina calif! Nu credem, asa cum o fac sunitii, ca putem ucide oameni in numele lui Allah, ca sa nu mai spun sa ucidem alti musulmani! Toate aceste doctrine sunt de o falsitate strigatoare la cer, iar daca le-am crede, ar avea tot dreptul sa ne alunge din randul musulmanilor!

Despre secta musulmana Ahmadi, autorul, crescut intr-o astfel de familie, aduce cateva lamuriri, aratand o interesanta diversitate in lumea musulmana. Inteleg, in aceasta carte, ca cei mai multi musulmani au anumite interpretari comune, dar ca exista grupari (minoritare, destul de putini) care nu sunt de acord explicit cu acestea (platind chiar cu pretul vietii credintele lor):

Lasand laoparte deosebirile, merita sa remarcam ca majoritatea curentelor musulmane se suprapun, in mare masura. De exemplu, toate cele patru scoli principale de gandire sunita si toate cele trei scoli principale de gandire siita invata ca indivizii care parasesc islamul trebuie ucisi pentru apostazia lor, iar parerile sunt impartite doar in ce priveste criteriile de includere in aceasta categorie si a manierei de implementare a deciziei. Numai gruparile periferice, cum sunt musulmanii liberali si cei Ahmadi, au opinii contrare acestei practici consfintite de datini.

Nascut in Occident, intr-o familie musulmana Ahmadi si educat aici si in comunitatea Ahmadi din Anglia si SUA (tatal sau a fost angajat al Marinei SUA), Nabeel Qureshi, interesat de religie si Dumnezeu, s-a framantat sa inteleaga diferentele dintre Orient si Occident, lumea musulmana traditionala si lumea crestina vestica. Mergand la scoala in context occidental, dar educat acasa in context traditional pakistanez, autorul reuseste sa clarifice anumite aspecte esentiale si pentru noi in demersul de a intelege islamul:

In general, persoanele apartinand culturilor islamice orientale evalueaza adevarul prin mijlocirea anumitor autoritati, superioare ierarhic, iar nu prin rationamente individuale. Fireste ca si in Orient oamenii fac uz de rationamente critice, insa, per ansamblu, acestea sunt mai putin apreciate si mai rar intalnite in Occident.

…

Acest fenomen da nastere unei dihotomii categorice in mintea musulmanilor crescuti in aceste culturi. Astfel, o anumita entitate fie este sursa de autoritate, fie nu este. Este fie demna de incredere, fie suspecta. Este fie buna, fie rea. Nuantele de gri se intalnesc mult mai rar in sanul culturilor ce au la baza o structura de autoritate.

De cele mai multe ori, dascalii din orient i-au invatat pe musulmani ca Occidentul este crestin, cultura sa este promiscua si popoarele din zona respectiva se impotrivesc islamului. Prin urmare, imigrantul musulman obisnuit se asteapta ca locuitorii din Occident sa fie crestini ce traiesc in promiscuitate si dusmani ai islamului.

Este de remarcat, in contextul celor de mai sus, nu doar o nuantare in context religios a diferentelor dintre orientali si apuseni, ci, construite (si) pe considerentele religioase (ba, chiar, de cele mai multe ori), o diferenta dintre rasariteni si apuseni in genere. Astfel, in Romania, majoritar ortodoxa (crestinism rasaritean), autoritatea si argumentul sunt intr-o contrapodere aproape complementara. Multe pot fi intelese intr-un astfel de context, mai ales de ce Biserica Ortodoxa este structurata cum este si de ce logica unor argumente, fie ele si biblice, este secundara ideii de Traditie Apostolica. O astfel de cultura, chiar daca este crestina, este mult mai apropiata de cea araba, tot rasariteana, construita pe paradigme asemanatoare. Desigur, acest subiect este amplu, merita abordat pe larg, dar trebuia mentionat in legatura cu citatul de mai sus si trebuie pus pe lista noastra cu „lucruri care trebuiesc intelese” (si despre care trebuie studiat mai amanuntit si cu rabdare, fara atitudinea aceea de a-toate-stiutor).

Dar, iata, un citat foarte important, prin care un musulman crescut in Vest arata punctul de vedere al imigrantilor islamisti in contextul occidentului (despre care, din pacate, nu putem spunem ca este model de conduita – ba, dimpotriva, de multe ori):

Una dintre cele mai grave deturnari ale adevarului sta in faptul ca imigrantii musulmani asociaza deseori toate formele de imoralitate occidentala cu crestinismul, iar corelatia aceasta se transforma in mintile lipsite de simt critic intr-o legatura cauzala. Vestul este crestin, Vestul este americanizat; ergo, este americanizat pentru ca este crestin. Din perspectiva multor musulmani, crestinismul este cel care a dat nastere culturii occidentale promiscue si despotice. Prin urmare, probabil ca crestinismul este pacatos, este stricat.

[va urma, va incurajez sa cititi si urmatoarele articole cu citate din aceasta carte]

 

 

Solemnitatea lumii musulmane si frivolitatea lumii crestine [2]

(Acest articole este continuarea celui de aici. Sugerez sa fie citite in ordine.)

Motto:

„In vremea aceea Occidentul trecea prin Evul Mediu intunecat, islamul cunoastea Epoca de Aur”

Citatul de mai sus este din cartea „Cautandu-l pe Allah, L-am gasit pe Isus”, de Nabeel Qureshi, pag. 52.

Am prezentat gestul Papei, in articolul anterior cu un scop – acela de a sugera cititorului ca lumea are nevoie de crestini care traiesc cu adevarat ceea ce a fost si ne-a invatat Cristos. Din pacate, in decursul vremurilor, lumea crestina a devenit de multe ori decadenta, ajungandu-se acolo prin multe cai, la care nu mi-am propus sa ma refer acum.

Au fost in istorie mai multe momente de grava decadere in lumea asa-zis „crestina” care au coincis cu un accent important pe aspectele pozitive ale lumii musulmane expansioniste.

Islamul este un sistem complicat, atat politic, cat si religios, al carui scop este ducerea credintei proprii peste tot pe pamant, moment in care isi va fi implinit scopul, dezideratul. Crestinismul are o misiune similara, aceea de a duce „Evanghelia pacii” pana la marginile pamantului (adica, tuturor oamenilor). O diferenta majora este, insa, modul de operare. Mahamed a luptat, Cristos, nu! Desi Mahomed a dat dovada, asa cum arata scrierile despre el, de mila si iertare fata de cei care l-au prigonit, el a dat dovada si de cruzime in anumite campanii militare. Isus, insa, nu a luptat niciun razboi si este de remarcat, in acest context, atitudinea Lui fata de Petru, unul dintre cei mai devotati ucenici pe care i-a avut, atunci cand acesta a scos sabia si, in pornirea lui razboinica, a taiat urechea unuia dintre cei care venisera sa-L aresteze pe Isus. Atunci, Domnul l-a mustrat pe ucenicul sau si i-a poruncit sa-si puna sabia in teaca de indata – cei care vor ucide cu sabia, de sabie vor pieri (cu referire evidenta la judecata si dreptate).

Ne-am astepta, asadar, la crestini care alearga sa duca vestea cea buna a iertarii lui Dumnezeu, prin jertfa Domnului Isus (si toate celelalte invataturi crestine), dar fara razboi si fara opresiune. Si ne-am astepta la un islam militant si activ in ce priveste cuceririle. De multe ori, asa a fost.

Numai ca nu atunci cand se intampla normalul apar problemele, ci atunci cand anomalia dicteaza.

Acest set de articole se adreseaza, evident, crestinilor. Ar fi fost normal ca lumea crestina sau crestinii unui veac sau ai unei generatii sa fie exponentii iubirii lui Dumnezeu in lume, pe cand s-a ajuns in anumite vremuri sa se generalizeze starea de promiscuitate in moralitate si de omucidere in activitate. Niciodata crestinii nu au fost chemati la a ucide pe altii si nici la a trai vieti imorale. Totusi, conceptia celor mai multi musulmani cu privire la lumea crestina (pe care, din pacate, ei o asociaza cu occidentul in sine, cu America si cu Europa, ba chiar cu lumea alba) este foarte puternica in acest sens si nu s-a format ieftin – crestinii sunt caracterizati de frivolitate si de ura.

Crestinii trebuie sa-si inteleaga menirea lor, de crestini, in contextul modern al expansiunii musulmane, dar decizia lor de a fi crestini autentici nu trebuie sa se nasca din morala islamica fata de ei, ci din iubirea lui Cristos. Crestinul trebuie sa fie crestin din proprie convingere, pentru ca intelege dragostea lui Cristos fata de sine, nu pentru ca musulmanul i-a dovedit o viata mai inalta in moralitate si o atitudine mai respectuoasa fata de semeni.

Din pacate, musulmanii, despre care multi crestini vorbesc critic in contextul atentatelor, sunt oameni care le dau lectii de moralitate si viata traita corect in contextul statului in care vietuiesc. Mi se pare normal ca musulmanii sa fie asa, oricui i s-ar parea la fel daca ar fi citit macar putin din ceea ce invata copiii musulmanilor acasa cu privire la moralitate. Ce nu mi se pare deloc normal este ce se intampla in lumea crestina, in timp ce oamenii care fac acele lucruri insista ca ei sunt crestini – o decadere morala grava, comparabila mai degraba cu lumea pagana a placerilor si o ura si rautate pe care le repudia Cristos cu cel mai mare avant.

Nu e de mirare ca, in istorie, atunci cand au stralucit musulmanii, crestinii pareau ca nu exista. Fiindca au fost generatii precare in moralitate si gata sa se razbune in razboaie. Nimic mai departe de invatatura si modelul de viata al lui Cristos.

Cred ca traim un astfel de moment istoric. Lumea crestina este cufundata intr-un somn care a permis in sanul ei cele mai variata si mai scarboase pacate, promovate si prezentate in piata, fara nicio rusine. In tot acest timp, islamul nu poate sa de degradeze, prezentand lumii o imagine impecabila in practica vietii.

Crestinii sunt de vina fiindca nu au trait ce au spus, altfel, de mult i-ar fi convins pe musulmani de puterea lui Cristos de a ierta pacatele oricarui om, prin moartea sa. Si, aceasta, din doua motive: (1) viata lor ar fi dublat argumentul verbal pro-Cristos si (2) Dumnezeu ar fi cercetat vietile multora, interesat fiind de transformarea lor (ori, Dumnezeu nu ar aduce un om intr-o congregatie a pacatului, care-si duce existenta sub insemne sfinte). Degeaba vorbim de mantuirea oamenilor, cand noi acceptam imoralul. Scopul crestinilor este sa duca, in pace, cu ravna si dragoste, iubirea lui Cristos, prin fapte si Cuvant, pana la marginile lumii, ajutand pe tot mai multi oameni sa fie buni, curati, demni, asa cum a fost Cristos. Scopul acesta este o iluzie, atunci cand in mijlocul crestinilor sunt pacate din cele mai murdare, prezentate fara rusine in public.

Lumea crestina isi pune acum problema scoaterii musulmanilor din Europa… Pentru ca nu vor sa rezolve adevarata problema – ei trebuie sa scoata pacatul din Europa. Dar, in schimb, agenda promiscuitatii este in grafic.

Da, sunt musulmani care comit atentate. Si aceasta este foarte rau. Numai ca lucrurile sunt mult mai complexe de atat. Traian Basescu a avut curajul sa spuna, intr-un interviu recent, ca liderii politici ai lumii sunt, in prezent, depasiti de situatie. Si asa si este. Au dus Europa pe marginea prapastiei, luand bani pentru a promova agendele imoralitatii. Oamenii lumii vestice nu ar mai trebui sa accepte promovarea imoralitatii.

In contextul atentatelor, sa spui ca un musulman e solemn si inalt, iar un crestin e promiscuu si frivol este o absurditate agramata. Dar, oare nu traim vremurile in care crestinii au renuntat de multa vreme sa mai fie ce ar fi trebuit? De exemplu, in loc sa dezvolte proiecte insemnate de evanghelizare, in care sa verse resurse importante, bisericile baptiste se framanta in lupte interne fara finalitate, acrestine si ofensatoare la adresa lui Cristos care S-a dat pe Sine Insusi pentru fiecare credincios.

Nu de exploziile bombelor extremistilor suniti sa se teama Europa „crestina”, ci de judecata Dumnezeului drept cu care-si lauda superioritatea „religiei” lor in fata „barbarismului” islamist.

Solemnitatea lumii musulmane si frivolitatea lumii crestine [1]

sursa imaginii

(Titlul acestui articol NU este: „Solemnitatea islamului si frivolitatea crestinismului” dintr-un motiv bine intemeiat! Nici „Solemnitatea musulmanilor si frivolitatea crestinilor”. Evident, exprimarea aleasa nu e desavarsita, dar voi explica pe parcurs de ce am ales acest titlu – de fapt, e semnificativ sa facem anumite distinctii, fara de care nu se poate intelege prea bine contextul lumii in care traim.)

Am aflat cu totii, zilele acestea, cand (din pacate si in mod ironic) au loc Pastele Catolice, despre o fapta a Papei. Din pacate, nu pentru ca nu sunt de acord cu aceasta sarbatoare, ci fiindca absurditatea serbarii, in crestinism, a doua morti si invieri a lui Isus Cristos este scoasa puternic in evidenta anul acesta (si) prin distanta dintre cele doua date calendaristice. In timp ce „Rasaritul” intra in postul Pastelui, „Apusul” serbatoreste deja… In mod ironic, fiindca acest cuvant, „catolic”, inseamna „universal” si… numai universal nu este… cand ar trebui sa fie. E importanta unificarea acestei date pentru lumea crestina din considerente superioare oricarei agende ecumenice.

Papa de la Roma nu este, asa cum par sa sugereze oamenii care nu cunosc nici istoria, nici nu inteleg modul de organizare in crestinismul timpuriu, „seful crestinilor”, ci un episcop, pe care Apusul l-a considerat mereu „primus inter pares” (expresie de importanta mare, atunci cand ne gandim la rang si rol). Saptamana aceasta, dupa obiceiurile catolice, Papa a spalat picioarele mai multor oameni:

Mai mulți refugiați au plâns când Papa Francisc a îngenuncheat în fața lor, le-a spălat picioarele cu apă sființită, le-a șters și le-a sărutat. Vaticanul a anunțat că patru femei și opt bărbați au făcut parte din ritual. Una dintre femei era o italiancă de religie catolică, care lucrează la centrul pentru refugiați și trei femei erau migrante creștine copte din Eritreea. Patru dintre bărbați erau catolici din Nigeria, trei erau musulmani din Mali, Siria și Pakistan și un bărbat era de religie hindusă și provenea din India. (sursa)

Preotii catolici spala picioarele a 12 oameni, in Joia Mare, prin traditie, acesta fiind un gest de smerenie si in amintirea a ceea ce a facut Isus Cristos in timpul ultimei sale mese cu ucenicii Sai.

Gestul lui Cristos este si nu este selectiv. Este selectiv, fiindca s-a adresat celor 12 barbati care erau ucenicii Sai meniti sa devina apostolii Sai. Selectivitatea aceasta nu are nimic de-a face cu ideile contemporane lui cu privire la barbati si femei, cu sovinismul sau alte atribuiri ale unor concepte ulterioare intamplarilor sau personajelor care au existat anterior acestora. Ea are de-a face cu planul lui Dumnezeu de a forma cativa oameni care sa Il marturiseasca pe Cristos lumii dupa ridicarea Sa la cer. Domnul a avut mai multi ucenici, dar a ales dintre ei 12, pe care i-a avut in vedere inca de cand i-a chemat, pentru o anumita lucrare speciala – apostolatul. Fata de acesti oameni Cristos trebuia sa predea o lectie esentiala a ceea ce inseamna „partasia” cu Dumnezeu si smerirea de Sine a Fiului pentru ca oamenii sa poata sa se apropie de El. Nu este selectiv, fiindca l-a inclus si pe Iuda, despre care Cristos stia deja ca-L va vinde.

Acest gest nu a fost initierea unui ritual si nu trebuie sa fie un ritual, ci expresia iubirii adanci ca sursa a ceea ce Dumnezeu a facut pentru oameni. Dincolo de spalarea picioarelor sta o si mai mare coborare a lui Cristos, care a lasat „gloria Tatalui” pentru a descende omului pacatos, dar fara ca El sa fi fost pacatos.

In tot acest context, as avea rezerve fata de spalarea picioarelor fata de altii decat „ucenici”, adica oameni care sunt in procesul de a-L urma pe Cristos (si nu ma refer aici la cei care, traditional, isi spun crestini, ci la cei care afirma ca sunt crestini si nazuiesc la a deveni – adica, asemenea lui Cristos). Prin urmare, consider gestul Papei oarecum iesit din context, adresandu-se (si) unor persoane care nu Il urmeaza pe Cristos (atentie, din nou, nu am spus „crestini”, fiindca nu trebuie sa se inteleaga ca ma refer la europeni sau albi in general)

Dar, s-a intamplat. Papa a vrut sa arate ca toti sunt „copiii lui Dumnezeu”, ca oamenii aceluiasi Pamant au Acelasi Tata. A fost si un act de smerenie, care i-a cutremurat pe cei fata de care a facut acest gest si nu doar pe ei. Daca ne referim doar la atitudine, ceea ce a facut este exceptional si frumos.

In general, sa tinem minte ca scopul actiunii acesteia a lui Cristos NU a fost multi-culturalismul, integrarea altora sau asezonarea, ci o apropiere puternica si unica fata de cei care au ales sa-I urmeze Lui (pe atunci nu le zicea crestini, termen inventat ulterior, iar viata lor a fost cu adevarat dedicata si demna, fiind primii care au fost gata sa moara pentru Domnul lor, dupa ce au stiu Cine este si cum este El).

Am ales, insa, gestul acesta, ca punct de plecare pentru o abordare foarte calma si sufleteasca a contextului in care se afla lumea noastra, astazi. „Vin musulmanii!”, striga unii. „Moarte crestinilor!”, striga altii.

[va urma]

Dupa Bruxelles. 22 03

Atentatele de la Bruxelles au starnit multe reactii, foarte multe. Iata cateva observatii:

1. Salah Abdeslam (SA) si joaca cu autoritatile

A scapat dupa ce-a participat la atentatele din Franta, anul trecut.

Atat de ascunsa a fost celula din care facea parte (sau celulele) incat Franta nu a stiut atunci de ei si nici Belgia acum. Fiindca SA se pare ca urma sa participe si la aceste atentate (vezi acest articol, cf. Politico.eu)

Se pare ca au dat peste el din intamplare. Citeam un articol despre o comanda pe pizza prea mare si o amprenta… Seriviciile il cautau prin Grecia. Dupa capturarea lui au iesit repede expertii si au zis ca normal ca a fost in Europa, ca nu putea sa fuga la Daesh ca il linsau ca nu si-a indeplinit misiunea cu Franta. Asta citeam inainte de atentatele de Marti. Acum expertii probabil mediteaza la posibilitate ca ISIS sa-i fi dat inca o misiune…

Cu o seara inainte de atentatele de la Bruxelles, citeam o stire in care se mentiona ca serviciile secrete din Belgia au ridicat nivelul de alerta terorista odata cu arestarea lui Abdeslam. Ca sa vezi, a doua zi, atentate. Eu inteleg de aici ca au ridicat nivelul de securitate, adica au fost mai atenti si, in timp ce erau mai atenti, s-au produs atentatele.

Probabil ca in acest context imediat, o seama de jurnalisti au scris Marti articole in care sugerau si / sau se intrebau daca nu cumva e o reactie la arestarea lui Abdeslam. Adica, teroristi drepti, cu bombe pregatite, asteptau linistiti sa vada daca nu cumva il dibuie si-l aresteaza pe tip si, daca da, dau cu explozibilul. Daca nu, mai asteapta. Cam asta e intelepciunea riguroasa din spatele acestor articole. Nu neg, poate ca unii dintre autori sunt pe statele de plata ale activistilor pro-musulmani pentru care tot raul provocat de acestia din urma e o reactie la rautatea albilor / europenilor / crestinilor s.a.m.d. In realitate, acestia pregateau un atentat ca sa omoare oameni, nu sa razbune pe cineva nearestat…

Ba chiar, dupa cum spuneam, se pare ca si SA urma sa participe la atentate.

Deci, nici belgienii, nici francezii habar nu aveau de tipul asta si de cum a reusit sa provoace ce s-a intamplat in Franta si, iata, acum, in Belgia. Atunci, nu stiau de el. Acum, credeau ca-i fugit prin cine stie ce cotlon al lumii…

Intr-un alt articol pe care-l citeam am gasit, stupefiat, despre reactia avocatului sau fata de procurorul Belgiei, ca-l da in judecata ca a vorbit despre terorist si nu ar fi avut voie. Oricum, ideea era ca, pe langa toata poveste asta, articolul mentiona ca SA „colaboreaza” cu politia.(conform cu declaratiile avocatului sau – vezi aici)

A doua zi, ce sa vezi – atentate in Belgia. La cateva ore stirile sugereaza ca SA era in grupul celor care s-au aruncat in aer la aeroport si in metrou in Bruxelles. Deducem de aici ca SA „colabora” cu politia, cel putin 24 de ore inaintea atentatelor, dar atentatele s-au petrecut, fara ca politia sa stie de ele, iar el stia totul despre ele. Ce sa zic, buna colaborare. Ori politia nu a inteles marturisirile sale, ori el colabora in alt fel… Cu alte cuvinte, nu le-a spus nimic despre atentatele iminente. Erau imineste si pentru el si pentru servicii, doar ca el stia ce si cum, ceilalti habar nu aveau.

     2. Norocul sau Dumnezeu, dar deloc autoritatile

Unii cred in noroc. Altii in Dumnezeu. Cert este ca proportiile dezastrului din capitala din „inima Europei” cum se zice acum prin ziare, ar fi fost mult mai mari NU daca nu s-ar fi implicat serviciile secrete, politia si armata, ci daca nu s-ar fi intamplat niste lucruri interesante:

(1) o a treia bomba nu a explodat, la aeroport – un al treilea terorist e posibil sa fi scapat cu viata

(2) s-a gasit o arma la aeroport, aparent nefolosita, cati ar fi putut fi „secerati” cu ea – numarul victimelor ar fi fost mult mai mare

(3) SA, care trebuia sa participe la atentat, a fost arestat cu doua zile inainte, fara ca autoritatile sa „vada” vreo legatura cu ce avea sa urmeze, deci sansele succesului pentru acestia s-au micsorat si distrugerile pe care putea sa le faca au scazut in momentul in care au ramas cu un om in minus (cel putin cu un om, nu stim daca si altii erau pregatiti sa participe)

3. Copiii Europei

Interesant este ca acesti oameni sunt prezentati ca „belgieni” si „francezi”, desi ei sunt, de fapt, nascuti in Belgia, Franta etc. din parinti imigranti. Iata ca, spre surprinderea si uimirea reala a tuturor, daca te nasti in Europa nu esti, automat, cu o mentalitate de aici.

Iata, acesti tineri au fost crescuti in familii musulmane venite in Europa sa se „integreze”. Au urmat programe de integrare. Primul ministru belgian era citat intr-un articol in timp ce era uimit peste masura cum de nu au dat roade programele lor in cartierul de unde proveneau teroristii… Asta acum, dupa Paris, ca sa zic asa (facandu-ne ca uitam de Madrid sau Londra). Apar articole din care aflam ca, de fapt, persoanele astea au facut pregatire militara in Irak sau Siria (unde au calatorit, se stia de ei). Cu toate acestea, televiziunile si radiourile relateaza la unison, parca citand aceeasi sursa despre „belgieni”. Sunt, de fapt, copiii imigrantilor care au venit in Europa in alta epoca, au fost crescuti de ei intr-un anumit spirit si acela nu a fost acela al culturii europene, cu acte in regula (certificat de nastere, buletin, pasaport).

Dintr-o data realizam ca lor li s-a dat, de fapt, o alta educatie decat copiilor de aici, chiar daca s-au nascut si ei aici. Multi dintre parintii lor nu au renuntat, se pare, la islamul extremist (daca exista asa ceva), ci au dat mai departe copiilor lor ceea ce si-au dorit ei dar n-au putut face – nazuinta islamului militant.

Alte stiri, menite poate sa arate si cealalta latura a muncii autoritatilor (ca nu-s tocmai ineficienti), relateaza ca Franta si Belgia au colaborat si au oprit, impreuna, peste 700 de astfel de islamisti gata sa comita atentate in comun (cate doi, cate trei etc). De cei de acum nu stiau. Cine stie cati mai sunt de care nu stiu. Astfel, sute de familii si-au educat copiii in acest spirit al unei jertfe nebune in fata lui „Alah”.

Argumentele ca „putini” sunt extremisti incep sa paleasca. Poate ca nu se arunca in aer, dar isi educa singuri copiii s-o faca. Nebunie mai mare este sa iti educi propriul copil sa se sinucida si sa omoare pe altii decat sa te duci tu insuti s-o faci. Mult mai mare si mai condamnabila.

Ca sef de stat, fostul presedinte al Romaniei, Traian Basescu a dobandit foarte multe informatii. Articolul urmator este foarte important si aduce multe pe tapet. Cred si eu ca politicienii sunt depasiti. Cu mult, de mult…

Trebuie sa mentionez, in incheiere, cazul unui om care a pus pe Internet ca, in anumite sali de clasa, copiii musulmani au aplaudat cand au aflat stirile cu privire la atentate si explozii. Ma refer aici, in Europa. A primit viizita politiei si i s-a spus sa nu mai posteze pe acel site de socializare. Ulterior a primit scuze de la un conducator al politiei. Care este gradul in care copiii musulmanilor din Europa sunt educati in ura fata de crestini inca din fasa? Ce se va intampla peste cativa ani, dupa ce valul de acum de refugiati vor creste copii in acelasi spirit? Acum au venit mult mai multi decat odinioara si se repartizeaza in mult mai multe tari din Europa… FBI si alte organisme avertizeaza ca zeci de soldati ISIS, antrenati, au ajuns in Europa odata cu refugiatii. Sunt in multime, cine stie unde sunt… pregatiti sa sara in aer. Unde? Nu stim. De ce nu stim?

Trebuie citit acest articol:

Articol cu declaratiile lui Traian Basescu.

Homosexualitatea – O abordare ortodoxa [2]

Autorul prezinta, pe scurt, credintele crestine cu privire la Cristos si Biserica si, deci, familie. Explica folosind anumiti termeni teologici speciali, cu un rol bine determinat dintotdeauna in teologie. Ca o concluzie este urmatorul citat”

„In timp ce sexualitatea exprimata prin sentimente si activitati heterosexuale bine randuite este un element esential in viata omului, dorintele sexuale pentru relatii trupesti cu persoane de acelasi sex nu sunt parte din identitatea sexuala fundamentala a unei persoane. Un barbat cu ganduri si sentimente pentru alti barbati este tot barbat, iar o femeie atrasa sexual de femei este tot femeie. Toti barbatii si toate femeile, ori cat de pure sau de impure ar fi sentimentele lor sexuale, sunt oameni ce nu pot fi – in mod esential – definiti in umanitatea lor (daruita de Dumnezeu) prin sentimentele si dorintele lor – sentimente si dorinte nascute in ei prin mostenirea biologica, psihologica si culturala, prin felul in care au fost tratati de altii, in special de familie, in conditiile unei lumi cazute si pervertite” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 42-43)

De asemenea, de remarcat si urmatoarele:

„Potrivit viziunii traditionale ortodoxe, patimile care sunt strict sexuale – in sensul in care nu au nimic de a face cu dragostea, in oricare din formele ei, fiind exclusiv egoiste si generate de dorinta trupeasca, inteleasa ca scop in sine – sunt intotdeauna pacatoase, fie heterosexuale, fie homosexuale. Ele ‘rateaza rostul’ pentru care au fost daruite de Dumnezeu. Sunt produse in om, asemenea tuturor patimilor pacatoase fizice, emotionale, intelectuale si spirituale, de catre elementele pervertite de ordin ereditar sau cultural, ori de felul nelegiuit in care omul a fost tratat de semenii sai. Cand acestor patimi sexuale li se da curs, voluntar sau involuntar, duc la savarsirea de pacate. Omul care le face este culpabil doar in masura in care le alege si le savarseste in mod voit, constient si intentionat.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 48-49)

Foarte importanta urmatoarea afirmatie:

„… atunci cand atractia intre persoane de acelasi sex este curata, orice activitate sexuala este interzisa, deoarece dragostea dumnezeiasca nu poate fi exprimata prin relatii sexuale intre persoane de acelasi sex. Si aceasta deoarece relatiile dintre persoane de acelasi sex, sub orice forma, oricat de devotate ar fi persoanele implicate, oricat de ‘monogama’ ar fi relatia si oricat de tare ar crede ele ca se iubesc cu o dragoste curata, nu pot fi niciodata complementare si datatoare de viata, asa cum a randuit Dumnezeu sa fie relatiile sexuale dintre barbat si femeie.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 50)

„Sau, intr-o exprimare mai exacta, Scripturile, tainele si sfintii Ortodoxiei marturisesc intr-un gand ca iubirea patimasa vrednica de cinste intre persoanele de acelasi sex este tradata si nu implinita de activitatea sexuala, la fel cum iubirea patimasa vrednica de cinste dintre persoanele de sex diferit este tradata de activitatea sexuala din afara casatoriei.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 53)

Anakephalaiosis. Teoria recapitularii

Irineu (125 – 202 AD) este cel care propune teoria aceasta, numita a recapitularii, in care Il vede pe Cristos ca fiind noul Adam (idee biblica) care, in mod sistematic, repara sau reface ceea ce a facut Adam (evident, gresit).

Acolo unde Adam a fost neascultator in ce priveste pomul din gradina, Isus a fost ascultator pana la moarte, si inca moarte pe lemnul blestemului, pe cruce.

Ideea provine din retorica antica. Cuvantul provine din latinescul recapitulo („recapitulans” – „recapitulation” in engleza); de asemenea vine si din franceza, tot limba latinica – .récapituler. In retorica, asadar, era o repetare finala a celor mai importante idei sau puncte din discursul anterior prezentat mai pe larg, un sumar al ideilor principale.

Cand Irineu foloseste acest concept, el nu se refera la o recapitulare din partea lui Isus a istoriei umanitatii, ci la faptul ca Dumnezeu Tatal, in demersul sau istoric in ce-i priveste pe oameni, face o declaratie finala prin Cristos, in care se concluzioneaza tot rostul conceperii si dezvoltarii iconomiei lui Dumnezeu peste vremi.

Definirea acestui concept s-a facut conform cu informatiile de aici.

Alte informatii: aici.

Homosexualitatea – O abordare ortodoxa [2]

„In gradinite si scoli educatia sexuala incepe foarte devreme iar discursul despre Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana este suspectat de potentiala homofobie. Prichindeii afla ca ‘anything goes’ atata vreme cat placerea este garantata. Cu sau fara perdea, in Occident se predau tehnici de masturbare si sex oral doar pentru ca ele provoaca o anume satisfactie. Este stimulata precocitatea sexuala la varste profund vulnerabile, cand idila se poate transforma rapid in trauma.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 11 – Mihail Neamtu in Cuvant inainte)

„Presedintele Ahmadinejad este invitat la Columbia University pentru a i se reprosa de catre studenti discriminarea anti-homosexuala din Iran, fata de care situatia armamentului nuclear devenise un detaliu anodin. In acelasi timp, o universitate europeana a refuzat accesul unui cleric crestin proeminent pe temeiul conservatorismului stiintific al acestuia din urma. Franco Butiglione a fost concediat pentru opiniile sale private de tip catolic, in timp ce festivalurile gay primesc incurajari explicite din partea membrilor Comisiei Europene. Aceasta ‘neutralitate’ confirma standardele bizare ale dublei-masuri din mass-media occidentala: a batjocori imaginea Fecioarei intr-un muzeu de arta reprezinta un act de ‘curaj artistic’ (uneori finantat din bugetul public), in timp ce caricaturile facute profetului submineaza logica multiculturala” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 13-14 – Mihail Neamtu in Cuvant inainte)

„… Tinerii indeplinesc rolul de femei in locul femeilor. Si grozavia nu se reduce numai la atat, se merge si mai departe, caci se savarseste o atat de mare ticalosie cu cea mai mare libertate si cu constiinta ca nu se savarseste niciun pacat, incat nelegiuirea a ajuns lege. Nimeni nu se teme, nimeni nu tremura, nimeni nu se rusineaza, nimeni nu roseste; mai mult inca, se lauda si, in ochii acestor pacatosi, cei cumpatati par niste nebuni” (Ioan Gura de Aur, citat de Thomas Hopko in Christian Faith and same sex attraction, pag. 21 – Mihail Neamtu in Cuvant inainte)

„Prozelitismul homoerotic interzice emotia fricii, interogativitatea fireasca a constiintei (‘daca totusi gresesc?’), pornirea spre cainta, lupta cu boldul carnii, atletismul virtutii, sacralitatea proximitatii celuilalt, dorul de absolut si neconditionare, misterul euharistic al persoanei. Proximitatea fata de pedofilie ramane, de asemenea, alarmanta.” (Thomas Hopko, Christian Faith and same sex attraction, pag. 22 – Mihail Neamtu in Cuvant inainte)

 

Homosexualitatea – O abordare ortodoxa [1]

Carte omonima titlului, de Thomas Hopko, aparuta la Theosis (in limba romana) este una dintre cartile pe care le citesc in aceste zile.

Voi incerca sa pun cateva citate pe acest blog si scurte observatii, daca va fi cazul.

In primul rand, sa observam ca titlul este oarecum inadecvat tradus, avand in vedere continutul, cand se subliniaza preferinta pentru ideea de „atractie intre persoane de acelasi sex”. In engleza, limba dupa care a fost tradusa cartea (conform informatiilor de pe coperta editiei pe care o citesc), titlul este: „Christian Faith and Same Sex Attraction”. Cartea, in limba romana, este o traducere de Marian Radulescu, cu un cuvant inainte generos de Mihail Neamtu.

Autorul insusi explica preferinta pentru o exprimare preferata termenului de „homosexualitate”:

„FOLOSESC SINTAGMA „ATRACTIE INTRE PERSOANE DE ACELASI SEX” in reflectiile mele deoarece consider ca termenul „homosexualitate”, atunci cand nu este utilizat cu sens general, nu este suficient de potrivit. (pag. 39)

Dar, intai, cateva elemente pe care le subliniaza Mihail Neamtu intr-o analiza foarte pertinanta, in introducerea cartii.

„Marcata de etosul revolutionar si de ideologia progresului, postmodernitatea contesta neutralitatea pozitiei modernilor. E prea putin! Suntem chemati sa recunoastem contributia esentiala la diversitatea culturala a lumii pe care o aduc operele literare si stiintele sociale conduse in cheie homoerotica.” (pag. 7)

„Vaste congregatii academice participa la rescrierea istoriei culturale a Occidentului, din care Platon, Cicero ori Sf. Pavel ies vinovati pentru introducerea notiunii de ‘pacat impotriva naturii.’ Homosexualitatea ajunge sa fie descrisa nu doar ca inclinatie libera a subiectului, ci drept rezultat al unei predestinari obsconse. Biologia si genetica conjura la producerea unui nou discurs in care minoritarii varsa lacrimi iar majoritarii intind batista.” (pag. 7 – 8)

Iata si o nota de subsol la citatul de mai sus: „Nu peste mult timp, viitorii studenti ai filozofiilor deconstructiei (in genul lui Michel Onfray) vor face etimologia lui Epicur si, in limba romana, vor crede ca e vorba probabil despre pederastie. Departe de-a fi un apologet al placerilor vulgare, exhibate in strada, filozoful din Samos a predicat – spre ciuda epigonilor sai – frugalitatea lipsita de suferinta (aponia), dar nu si o existenta fara pathos (intre altele, prietenia). Epicur a aratat in numeroase randuri ca o viata atinsa de plaga exceselor alunga linistea (alaraxia) si aduce inapoi tulburarea si durerea.” (pag. 7 – 8, nota de subsol 3)

Inchei acest prim articol prin redarea a doua intrebari foarte importante si bine articulate:

Cat de departe poate avansa modernitatea in disocierea sexualitatii de reproducere?

Ce raspuns vom oferi noilor generatii de copii nascuti dintr-o femeie lesbiana cu donator de sperma anonim pe rol de tata?