Articolul de fata este o continuare a acestui articol.
Continui sa redau cateva dintre observatiile autorului din carte omonima titlului de mai sus, cateva citate.
Despre teoriile islamice cu privire la crucificarea lui Isus, iata cateva informatii intereasnte:
„La inceputurile islamice s-a sustinut ca Isus a fost inlocuit cu o alta persoana, inainte de a fi asezat pe cruce. Allah a pus chipul lui Isus asupra altcuiva, iar persoana respectiva a fost rastignita in locul lui Isus… Au fost sugerate diverse nume. Unii spun ca a fost vorba de un voluntar tanar si evlavios care si-a dorit onoarea de a muri pentru Isus. Altii afirma ca dupa ce Simon din Cirena a purtat crucea lui Isus, tot pe el l-au rastignit dupa aceea. Altii spun ca Allah a asezat chipul lui Isus pe trupul lui Iuda – ca implinire a dreptatii poetice. Aceasta din urma opinie pare a se bucura de cea mai mare popularitate in zilele noastre.”
Revenind la problema autoritatii:
Aceasta diferenta dintre educatia orientala si cea occidentala are drept sursa discrepanta care ii separa pe imigrantii musulmani de copiii lor: culturile islamice tind sa aseze indivizii cu un statut inalt in pozitii de autoritate, in timp ce in cultura occidentala autoritatea este cea a bunului simt, a ratiunii. Aceste izvoare diferite de autoritate isi pun adanc amprenta asupra mintii individului, determinand configuratia morala a societatii in ansamblul ei.
Atunci cand autoritatea deriva din statultui social, iar nu din considerente rationale, contestarea structurii de conducere este un gest periculos pentru ca poate deranja sistemul. Disensiunile sunt intampinate cu mustrari, in vreme ce supunerea este recompensata. Actiunile unei persoane sunt considerate corecte sau incorecte din perspectiva sociala, nu individuala. In consecinta, omul este considerat virtuos sau nu in functie de masura in care implineste asteptarile societatii, iar nu printr-o determinare individuala a binelui si a raului.
Asadar, autoritatea pozitionala da nastere unei societati in care categoriile de bine si rau sunt stabilite pe baza onoarei si a rusinii.
Pe de alta parte, atunci cand autoritatea deriva din ratiune, intrebarile sunt binevenite deoarece cercetarea critica intareste tocmai temeiul autoritatii.
Si, iarasi:
Incapacitatea Occidentului de a intelege Orientul isi trage radacinile din aceasta schisma a paradigmelor, intre culturile de tip onoare-rusine si cele de tip nevinovatie-vina. Fireste ca subiectul este extrem de comple si, atat in Rasarit, cat si in apus, se pot identifica elemente din ambele paradigme, insa spectrul onoare-rusine reprezinta paradigma operationala ce populeaza Rasaritul, lucru pe care occidentalilor le vine greu sa-l inteleaga.
Bizuirea pe autoritatea pozitionala explica o serie de trasaturi specifice unei anumite parti din lumea islamica, care ii nedumeresc pe multi occidentali. Printre acestea se numara practicile inca actuale cu privire la crimele de onoare, la miresele-copil de sase ani sau chiar mai mici si la vrajmasiile ancestrale. DIntr-un motiv sau altul, principalele surse de autoritate sociala din acele regiuni considera cutumele pomenite acceptabile, ba poate chiar preferabile. Niciun rationament, oricat de perfect, nu va schimba aceste practici, la fel cum interdictiile impuse din exterior nu o vor putea face. Schimbarea va trebui sa fie una sociala, interna si organica.
Cu privire la ideea de islam – religie a pacii si jihad:
Prin urmare, daca definim islamul pornind de la convingerile adeptilor sai, el ar putea fi sau nu o religie a pacii. Insa daca il definim intr-o maniera mai traditionala, ca fiind sistemul crezurilor si al practicilor lasate de Mahomed, atunci raspunsul este putin mai ambiguu.
Cele mai timpurii consemnari istorice dovedesc ca Mahomed a initiat campanii militare ofensive si ca, uneori, a facut uz de violenta pentru a-si indeplini scopurile. El a folosit termenul jihad, atat in sens spiritual, cat si fizic, insa jihadul pe care pune accentul Mahomed este cel de natura fizica. Practicarea pasnica a islamului se intemeiaza pe interpretari ulterioare, adesea occidentale, ale invataturilor lui Mahomed, in vreme ce variantele mai violente ale islamului sunt adanc inradacinate in ortodoxie si istorie.
Cartea este scrisa autobiografic, urmarind pasii parcursi de autor inspre convertirea la crestinism si, in speta, calatoria lui de cativa ani pana ce sa-L accepte, la nivel personal, pe Cristos. Am spicuit cateva informatii mai interesante, dar cartea nu este, cum pare din aceste citate, tehnica, desi explicatiile autorului sunt pertinente si bine documentate. Nabeel Qureshi este un student foarte bun si bine pregatit, iar capacitatea sa intelectuala rezulta evident din valoarea argumentelor, din varietatea expresiilor si a vocabularului folosit si din profunzimea si calitatea prezentarii.
Cartea este edificatoare din multe puncte de vedere, aducand o lumina la nivel personal si din interior asupra islamului occidental non-violent si, prin informatiile aduse, asupra islamului in general.
De asemenea, o calitate puternica a cartii este capacitatea de a scoate in evidenta radacinile culturale care determina cutume si reactii, intr-un fel de a scrie care te duce acolo unde are loc actiunea.
[va urma]