Isus: Mijlocitorul nostru [1]

1 Timotei 2: 5 – 7

1 Ioan 2: 1 – 6

Am participat, fara voia mea, la o discutie care s-a iscat pe marginea unui subiect interesat – fecioara Maria si ce credem despre ea, cand o femeie, vizibil iritata, o tinea sus si tare ca in Biblie scrie – desi ea nu poate arata, fiindca nu se pricepe – ca Maria se roaga pentru noi si ca noi trebuie sa venim la ea pentru a-i cere ajutorul in ce priveste legaturile cu Dumnezeu.

Nu doar ca nu scrie asa ceva in Biblie, dar invatatura biblica nici nu aminteste vreun rol al Mariei in privinta mijlocirii catre Dumnezeu sau orice alt ajutor pe care l-ar putea da ea oamenilor.

Nu scriu acest articol ca un raspuns la aceasta intamplare, am mentionat-o doar ca sa arat utilitatea si importanta informatiilor de mai jos (si) intr-un astfel de context. Totusi, dupa cum se va vedea, importanta invataturii despre mijlocitorul intre Dumnezeu si rasa umana tine in primul rand de rezolvarea problemei fundamentale a omului (soteriologie) si nu de apologetica.

Invata, insa, Biblia ceva despre vreun mijlocitor intre Dumnezeu si oameni? Un mijlocitor, adica un intermediar. Totusi, nu cu sensul de misit (persoana care mijlocea o afacere comerciala). Mijlocitor, adica o persoana „de mijloc”, care se pune intre om si Dumnezeu si intre Dumnezeu si om. Si, daca exista, cine este aceasta? Sunt ei mai multi? Ce inseamna mijlocirea pe care o fac / face acest /acesti mijlocitor / mijlocitori?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare am ales cele doua pasaje din antet.

Căci este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Cristos Isus (1 Timotei 2: 5, NTR)

Căci este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Cristos Isus (1 Timotei 2: 5, traducerea ortodoxa)

Căci unul este Dumnezeu şi unul singur este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Cristos Isus (1 Timotei 2: 5, traducerea catolica)

Conform concordantei Strong, cuvantul tradus cu „mijlocitor” este „mesos”, care inseamna „mijloc”, „la mijloc”, „intre”.

In limba romana avem atat sensuri pozitive (cum este cel din Biblie, la care facem referire), cat si sensuri negative. Iata cateva dintre sensurile relativ (aparent) pozitive: intermediar, interpus, interpunator, misit (cu sens de trimis, delegat), ambasador, plenipotentiar. Ideea a dat, cum spunea, si sensuri negative: votru (chiar cu sens de proxenet), pezevenchi (escroc, sarlatan, snapan).

Asa cum reiese din pasajul de mai sus, cele doua parti sau extreme sunt: Dumnezeu si oamenii. O privire de ansamblu asupra Bibliei, in special asupra Noului Testament, ne releva o prapastie absoluta intre Dumnezeu si om, nu in sens deist, ci ca o urmare a caderii omului si a depravarii acestuia (omul se strica, degenereaza). In acest context apare mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni. Unul care re-leaga omenirea de Dumnezeul cel Viu.

De aici, ideea ca crestinismul se vrea o relatie, nu o religie (re-legarea, adica religia, este, in fapt, in persoana Mantuitorului Isus Cristos, care nu este un set de reguli, un grupaj de forme sau altceva de felul acesta, ci o fiinta vie).

Versetul citat (1 Timotei 2: 5) in mai multe traduceri, mai sus, face doua afirmatii ordonate:

(1) ca exista un singur Dumnezeu

(2) ca exista un singur mijlocitor (interpus) intre Dumnezeu si oameni

Evident si implicit: (3) oamenii sunt mai multi.

In mozaism (iar contextul Bisericii Primare acesta a fost), Dumnezeu este Unul Singur. Este afirmatia de baza a credintei urmasilor lui Avraam dupa trup. In crestinism, de asemenea, aceasta realitate este fundamentala. Astfel, dupa cum Dumnezeu este unul singur (εἷς, heis), tot asa si „mijlocitorul” intre Dumnezeu si oameni este tot unul singur (εἷς, heis).

Astfel, unicitatea si singularitatea mijlocitorului este absoluta, la fel cum este Dumnezeu unul singur. Daca cineva crede ca Dumnezeu este unul singur, atunci trebuie sa creada si ca mijlocitorul dintre Dumnezeu si oameni este tot unul singur.

Acest adevar poate fi interpretat in ideea ca acest mijlocitor poate fi doar unul la un moment dat sau ca este vorba de un singur mijlocitor in sens absolut (unul anume). Iar textul clarifica – acel „unul singur” mijlocitor este „omul Isus Cristos” (Isus – Iehova este mantuirea, de la Yehoshua; Cristos – Mesia, Cel Uns).

Isus Cristos, asadar, inseamna Cel care a fost uns de Dumnezeu sa aduca mantuirea lui Dumnezeu. El este Mijlocitorul despre care vorbeste Biblia. Iar, in afara de El, nu este un altul, dupa cum nu exista un alt Dumnezeu. Argumentul este simplu si puternic, el nu este initial menit apologetic, ci declarativ (pe baza lui se formeaza doctrina crestina). Totusi, are si putere apologetica, daca este cazul.

Asadar, mijlocitorul aceasta nu e la alegere. Nu ne ducem noi, oamenii, la Dumnezeu, apeland la cine credem noi. Sau la acela cu care zicem noi ca ne intelegem mai bine. Sau, mai rau, mituind pe unul sau pe altul sa ne rezolve si pe noi cu Dumnezeu… Mijlocitorul este Acelasi pentru toata lumea, Unul Singur pentru toti.

Un alt aspect important este sublinierea paulina – „omul” Isus Cristos. Pavel subliniaza ca acest mijlocitor a fost OM. Ceea ce imi da siguranta ca persoana aceasta care mijloceste pentru mine stie ce simt eu, intelege suferintele mele, ispitirile mele, fragilitatea conditiei umane, pricepe agonia, tensiunea spirituala, lupta dintre bine si rau care se da in launtrul meu. Isus Cristos nu stie ce-i pacatul, fiindca nu s-a gasit in El pacat, dar stie cum e sa fii om si ce apasa asupra fiintei omenesti. O lectura a Noului Testament demonstreaza ca a simtit si a trait starile omenesti ca orice alt om. Iar aceasta este o mare incurajare.

Faptul ca nu a avut pacat ne asigura un mijlocitor care nu e corupt, chiar incoruptibil. El nu trece cu vederea, nu poate fi mituit sau imbunat cu ceva. Faptul ca e om, ne asigura un mijlocitor intelegator. Si, inca ceva important – despre El ni se spune ca ca este mijlocitor (nu ca a fost candva). Dupa cum exista un Dumnezeu, exista si un Mijlocitor. Iar aceasta il face real, Il aduce aici si acum – relevant pentru noi, oricine am fi, oricand, oriunde.

Sa venim la cele practice, acum. Daca e, asadar, sa ma apropii de Dumnezeu, pot sa fac aceasta prin interpunerea (mijlocirea) Omului Isus Cristos. Doar la El pot sa merg, fara prefacatorie (fiindca nu are sens) si fara illuzia unui compromis (fiindca nu se poate), cautand o „impacare” cu Dumnezeul de care toata rasa umana s-a indepartat atat de mult. Iar cand fac asta sunt sincer, real, direct, doritor de reabilitare si re-legare cu Dumnezeu.

Tolkien si scrierile sale

J.R.R. Tolkien a scris mai multe carti fantastice, printre altele, fiind: scriitor, poet, filolog si profesor la Oxford. Este considerat tatal literaturii fantastice, desi nu cred ca aceasta a fost dezideratul sau.

Am citit recent: Silmarillion, Hobittul, Stapanul inelelor. Avand in vedere bogatia scrierilor sale, care intrece cu mult ecranizarile The Hobbit si The lord of the rings, doresc sa fac niste mentiuni pe care le consider importante, asa cum le inteleg eu.

Consider ca Tolkien a scris cartile acestea pentru a sublinia niste adevaruri importante (biblice), atat in litera cat si in spirit:

– raul exista, el distruge si lucreaza dezbinare, inseala, minte, altereaza, cauta puterea, este hidos, negru, perdant in cele din urma, implicat in lume s.a.m.d.;
– binele exista si el si este alegerea unor creaturi (lumea a fost creata inca de la inceput – Arda), el este frumos, creativ, odihnitor, folositor, placut, atractiv, linistit, alb, falnic, inaltator, victorios etc.
– fiintele create sunt intre bine si rau, fiind atrase de rau si de lucrarile lui, dar si de bine; chiar cei care au gresit mult au dreptul sa fie iertati si sa se schimbe, daca mai pot (unii nu mai pot, iar ei devin pierduti pentru totdeauna);
– lupta dintre bine si rau ia, uneori, forma unui razboi real, cand raul vine sa cucereasca si sa distruga, cand lumea evului respectiv e in pericol si ei trebuie sa aleaga – lupta si au o sansa (speranta) sau se ascund cumva si raul cucereste teren;
– tradarea – cea mai dureroasa expresie a influentei raului in lume;
– suntem diferiti (unii mai puternici, altii mai slabi, din toate punctele de vedere);
– mandrie vs. smerenie – poate una dintre cele mai importante teme ale acestor scrieri;
– fapte marete vs. fapte ale umbrelor raului – exceptional relatate;

Printre randuri, gasim personaje care adreseaza probleme fundamentale ale eticii si moralei, cu implicatii intr-o gandire foarte complexa, a vietii cotidiene. Astfel, personajele sale inteleg ca cineva poate sa lupte pentru un ideal si pentru vremuri mai bune chiar daca stie ca nu va apuca sa le prinda (ceea ce este o calitate care biruieste egoismul), evidentiind un sacrificiu al iubirii supreme. Inteleptii stiu sa isi traiasca vremea si sa caute sa plece din peisaj doar dupa ce si-au facut treaba. Chiar si personajele care sunt usor biruite de ispite (ex: Boromir) au puterea sa isi recunoasca slabiciunea si sa isi ceara iertare inainte de a muri (ceea ce este, din nou, exceptional – ce beneficiu ar mai avea cel care oricum stie ca moare ca sa-si ceara iertare pentru greseala sa?).

De asemenea, autorul ne aduce aminte ca nu in lucruri mari sta, neaparat, victoria. Uneori, poate chiar in clipele importante, cand inteleptii se poticnesc, cei mici pot fi de un real folos. Prin personaje nebagate in seama de altii se pot face fapte de mare vitejie, iar aceasta nu este neaparat cea a armelor, cat, mai ales, cea a stapanirii de sine in momente de grea cumpana.

Puterea, cea pe care multi si-o doresc, poate sa vina cu o mare amagire, punad ea stapanire pe cel care o doreste. Inelul puterii promitea puterea, dar, pe ascuns, punea stapanire pe cel la care era, ba chiar il trada.

Eroii sai sunt personaje deosebite, care, prin faptele lor, educa. Recomand aceste carti tinerilor in special, dar nu numai.

Temele abordate sunt reale, chiar daca personajele sunt fictive.

Tolkien nu promoveaza ocultismul, cu fac altii care scriu o literatura asemanatoare. Condeiul si imaginatia pot si ele fi folosite in slujba binelui si a adevarului, cu scopuri bune, sau pot fi folosite pentru a promova elemente negative si daunatoare societatii.

Despre reactiile din contextul cazului Bodnariu

Nu stiu daca-i bun titlul, chiar nu stiam cum as mai putea intitula dupa atatea tastaturi cu litere sterse (a se citi „cerneasa cursa” in limbaj adaptat) despre acest subiect. Nu ca trebuie sa scriu si eu, dar nici ca s-ar putea altfel.

Reactia Presedintelui Romaniei si reactia noastra

Presedintele Romaniei nu trebuie sa se precipite in declaratii si nici sa se grabeasca cu acuze si promisiuni.

In acelasi timp, el trebuie sa apere integritatea familiala si sa fie garantul sigurantei fiecarui cetatean roman. Romanii trebuie sa simta ca Presedintele este alaturi de ei si sa aiba o siguranta in plus. Nu e el Dumnezeu, dar e, totusi, Presedinte.

In randul baptistilor, respectul pentru autoritate este adesea subliniat, cat si importanta de-a ne ruga pentru demnitari, oricine ar fi ei. E foarte complexa chestiunea, nu e vremea sa intru in detaliu acum. E, insa, interesant, cum unii dintre baptistii care posteaza pe Internet, dorind sa aiba un cuvant de aparare in favoarea familiei Bodnariu in special si a familiei in general, uita de acest important aspect si isi permit sa vorbeasca in doi peri (sau mai multi) despre Presedinte, doar ca nu a reactionat cam cu li se parea lor potrivit. Cred ca ar fi nevoie de putin mai mult respect fata de autoritatea functiei pe care acest om (ca-i om, ca noi toti, dar noi toti nu suntem Presedinte, ca el…) o are si o reprezinta in Romania. Si mai multa rugaciune, fratilor, in special pentru noi, sa ne dea bunul Dumnezeu putere sa fim mai zgarciti cu certarea si pedepsirea nemiloasa a Presedintelui Romaniei care nu a avut inspiratia sa ne sara in ajutor si sa se lupte pentru noi doar pentru ca asa am spune noi, de data asta.

Eroarea grosolana a multora care tot dau lectii altora prin biserici iese nesimtita si in public, ca si cum ar fi un giuvaier nepretuit, admirabil. E satula lumea de criti-circarii de serviciu, cotidieni, neastamparati si obraznici. Pentru ca unii baptisti considera ca doar ei sunt crestini, indemnul meu ar fi sa se ocupe mai degraba de a demonstra ca macar ei sunt prin valoare si autenticitate, nu prin a face si ei ce fac cei pe care nu si-i iau ca modele in teoria noastra cea de toate zilele.

Romanul stie-tot, postacul Internetului unde a vorbi singur nu e tocmai o boala

Romanul e vestit prin priceperea lui care transcende diversele domenii pe care lumea le-ar mai putea desfasura in ramura istoriei si, oricum, e in natura omului sa-si dea cu parerea, ca sa zic asa, daca ma-ntelegeti.

De aceea, el stie precis cum e cum ar trebui sa fie parinte, chiar daca inca nu e, cum sa educe, chiar daca educatie nu prea are si cum sa fie popular, chiar daca nu l-ar alege mai nimeni in fruntea vreunei miscari, fie ea si trecatoare precum cea a vantului.

Astfel ca, spatiul virtual trebuie sa indure multe pareri-decrete, spuse in pripa, dar cu mare greutate, din partea tuturor expertilor, dupa cum le e si plata, interesul si chemarea. Auzi batausi din nascare, lectori impotriva asa-zisei „educatii prin bataie”, care, de fapt, nu e educatie, ci corectie, dar sa lasam detaliile acestea nesemnificative, precum culoarea verde si rosie la semafor.

La mare trecere e si vorba ca, daca te duci intr-o tara, trebuie sa respecti ce e acolo, nu te pui tu mare si tare, c-o patesti. Fiindca asta era si telul de viata a familei Bodnariu – sa se opuna legilor Norvegiei. De-asta s-a si facut sotul inginer si sotia s-a dus si ea la lucru, chiar cu 4 copii, ca sa se camufleze in peisaj si sa nu se observe ceea ce pentru romanul de rand este evident, anume intentia obscura si periculoasa a imigrantului nepoftit, de a schimba regimul de la Oslo. Mult le-au mai trebuit norvegienilor sa observe asta si cu mare pret si daruire au obtinut ei o asemenea cunostinta. Nu si romanul ratat in viata, in ce-l priveste, dar desavarsit expert recunoscut in ce-i priveste pe altii. Cum de si-au inchipuit acest doi soti ca isi pot educa copiii acasa la ei, e greu de inteles. Dar si mai greu, daca nu imposibil, e cum de au crezut ei ca scapa de ochiul mereu treaz si atent al romanului internaut!?

Familia si datatorul de familie

Sa dea Dumnezeu fiecaruia o familie cum se cade! Numai ca, in Norvegia, nu Dumnezeu da, ci Barnevernet. Si ei sunt tot oameni, dar oameni mai oameni. Ca intotdeauna trebuie sa fie si… sa mai fie. Asa e omul, el intotdeauna are o nazuinta mai inalta decat poate duce.

Datatorul de/din familii Barnevernet, ia din casa si da la altii. Cu mana larga. El ne ajuta pe noi, cei de rand, carele nu intelegem rostul vietii si prosti si muritori suntem. Ne ia copiii si-i da altora, mai de treaba decat noi, carele nu au familii ca ale noastre ca s-au jertfit sa ne ajute pe noi sa ne creasca si noua copiii cum se cuvine, nu cu educatie parinteasca, ci cu educatie adevarata, iubitoare si implinitoare. Desavarsita, intr-un cuvant, ca sa zic asa.

Familia nu are voie sa-si indocrineze copilul in ideile crestine si ale Bibliei despre care zicem ca ar fi de inspiratie divina. Copilul trebuie sa aleaga el, zic ei. Asa ca, pentru a-l ajuta sa aleaga, copiii sunt dusi la manifestatiile homosexualilor si educati de altii dupa cum le e puterea de influenta si sustinerea financiara. Mare mirare ca unii aleg, totusi, o familie normala, dupa ce-au fost pusi sa aleaga intre homosexuali si… homosexuali.

Oricum, copiii mei sunt ai mei. Nu pot sa spun ca eu i-am facut si eu ii omor, ca-n vorba nepriceputa, dar ca-s ai mei este evident, chiar daca altii vor sa mi-i ia si sa mi-i instraineze. Acasa sau departe, tot ai mei sunt. Si, atunci, doar dreptul meu de a-i educa mi-e luat, cat si dreptul de-ai iubi si a-i creste cu responsabilitate si har. Ca macar atat am invatat si eu de la Dumnezeu – sa ma port frumos cu copiii mei, sa-i iubesc si sa le port de grija! Dar nu pot, ca mi-i rapesc dadatorii de familii si-si fac voia cu ei. Drama mea, nu o stie nimeni, ca nimanui nu-i pasa, doar sunt copiii mei. Sau, cel putin… erau…

Familia este fundamentala si esentiala umanitatii. Dar grozave suliti s-au abatut asupra ei, si din multe parti. Familia trebuie sa sufere injosirea homosexualilor batjocoritori si incapabili de-a da viata, prin aceea ca-i ia numele in derandere, prin aceea ca acolo se dau spre crestere copii nascuti de altii, ca sa fie educati de oameni abominabili si ticalosi prin natura faptelor lor nenorocite si blestemate. Fiindca, in loc sa-si planga starea si sa-si caute vindecarea, ei distrug si pe altii si-i invata ororile starii lor decazute si deplorabile. Familia este distrusa prin divortul promovat si lesne de infaptuit. E distrusa prin alienarea copiilor de parinti, ba chiar prin rapirea lor din casa, legal si cu acte in regula, macar ca fara vreo judecata, ci prin vointa unor voitori. Caci, daca vrei… poti…

Si cate altele n-am mai putea spune, pana la adanci batranete… ca de tineri ducem lipsa.