Alterarea definiției iubirii – exemplu

The hobbit, ecranizarea lui P. Jackson plecând de la cartea cu același titlu a lui J.R.R. Tolkien, are destul de multe părți proaste. Filmul pare destul de bun, dar dacă cineva citește carte nu se poate să nu se întrebe cu cât ar fi fost mai reușită ecranizarea dacă păstra lumea creată de autorul cărții din care a simulat că se inspiră.

Filmul se încadrează în spiritul epocii, de autosuficiență, care simte că trebuie să aducă îmbunătățiri doar din lipsă de înțelegere, ceea ce provoacă, de fapt, o scădere a valorii produsului alterat. Singura chestiune despre care am putea zice că e bună e intenția, dar nici aici nu avem siguranță prea mare.

Unul dintre firele importante din film nu există în carte. Nici principial, nici propriu-zis. E o inserare care se încadrează cu brio în joaca cu epocile pe care și-o permite lumea noastră, indolentă și superficială, expertă în toate (prin infatuare) dar în general habarnistă (căci cine le știe pe toate nu le știe pe niciuna).

La finalul unei penibile atracții cu tentă sexuală între o elfă și un gnom, care se potrivește cu lumea lui Tolkien ca nuca-n perete, gnomul moare iar elfa își întreabă seniorul de ce doare atât de mult? Răspunsul este o falsă definiție a iubirii, inoculată minților fragede, cu succes din păcate: „pentru că e iubire adevărată”. Flirtul și remarcile cu tentă sexuală nu sunt sub nicio formă iubire adevărată. Ele sunt ce sunt, nu merită investigația. Iubirea adevărată este cu totul altceva și Tolkien face referire nu de puține ori în operele sale la iubire și la complexitatea acesteia.

Păcat de ecranizare și de efectele speciale. S-a ratat o șansă importantă de a ecraniza o carte remarcabilă, cu un mesaj fascinant.

Iubirea e altceva și mult mai mult!

1 Samuel 16: Semnăturile suferinței

Text: 1 Samuel 16: 1 – 13 (NTR)
1 Domnul i‑a zis lui Samuel:

– Până când vei mai boci pentru Saul, de vreme ce Eu l‑am respins, ca să nu mai domnească peste Israel? Umple‑ți cornul cu untdelemn și du‑te acolo unde te trimit: la Ișai, betleemitul, pentru că pe unul din fiii săi Mi l‑am ales ca rege.

2Dar Samuel I‑a zis:

– Cum aș putea să plec? Saul va auzi lucrul acesta și mă va ucide.

Domnul i‑a răspuns:

– Să iei o juncană cu tine și să zici: „Am venit să aduc Domnului o jertfă.“ 3Invită la aducerea jertfei și pe Ișai, iar eu îți voi arăta ce să faci. Vei unge pentru Mine pe acela pe care ți‑l voi arăta.

4Samuel a făcut ceea ce‑i spusese Domnul și a venit la Betleem. Bătrânilor cetății le era frică să se întâlnească cu el.

Ei au întrebat:

– Vii cu pace?

5El a răspuns:

–  Da, cu pace. Vin ca să aduc o jertfă Domnului. Sfințiți‑vă și veniți cu mine la aducerea jertfei.

Samuel l‑a sfințit pe Ișai și pe fiii săi și i‑a invitat la aducerea jertfei. 6Când aceștia au sosit, Samuel l‑a văzut pe Eliab și s‑a gândit: „Cu siguranță unsul Domnului se află aici, înaintea Lui.“ 7Însă Domnul i‑a zis: „Nu te uita la înfățișarea sau la înălțimea staturii lui, pentru că l‑am respins, căci Domnul nu Se uită la ceea ce se uită omul. Omul se uită la înfățișare, pe când Domnul Se uită la inimă.“

8Atunci Ișai l‑a chemat pe Abinadab și l‑a pus să treacă prin fața lui Samuel.

El i‑a zis:

– Nici pe acesta nu l‑a ales Domnul.

9Apoi Ișai l‑a pus pe Șama să‑i treacă prin față, dar Samuel a zis:

– Nici pe acesta nu l‑a ales Domnul.

10Așa i‑a pus Ișai pe șapte din fiii săi să treacă prin fața lui Samuel, însă Samuel i‑a zis lui Ișai:

–  Domnul nu i‑a ales nici pe aceștia.

11Apoi Samuel i‑a zis lui Ișai:

– Aceștia sunt toți fiii pe care îi ai?

Ișai i‑a răspuns:

– A mai rămas cel mai tânăr, dar iată că el paște turmele.

Samuel i‑a zis lui Ișai:

– Trimite după el și adu‑l, căci nu ne vom aduna în jurul mesei până nu vine aici.

12 Ișai a trimis după el și a fost adus. El era roșcovan, cu ochi frumoși și plăcut la chip. Domnul i‑a zis lui Samuel: „Ridică‑te și unge‑l, căci el este!“

13Samuel a luat cornul cu untdelemn și l‑a uns în mijlocul fraților lui, iar Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea. După toate acestea, Samuel s‑a ridicat și a plecat la Rama.

IDEI:

1. Suferința resemnată

Este vorba de suferința exprimată în: „până când vei mai boci pe Saul”. A boci, de aici, apare prima dată atunci când se descrie reacția lui Iacov când află despre presupusa moarte a fiului său (Iosif). În alte situații, mai apare în VT când este vorba despre o suferință profundă a despărțirii față de Dumnezeu, a părăsirii, resimțită atunci când, în diverse situații, poporul nu mai este în voia lui Dumnezeu (ex: reacția poporului când află că vor rămâne în pustie 40 de ani, Isaia 3, Plângerile lui Ieremia, Ezra 10 etc.).

Semnificativ este faptul că această suferință a lui Samuiel trebuie să înceteze – „până când”.

Alte exemple: depresia, divorțul, iadul (acesta din urmă cere insistent o finalitate imposibilă).

2. Suferința desemnată

Este vorba despre o sufierință rezultată din înțelegerea posibilelor consecințe negative ale ascultării de voia lui Dumnezeu. Prigoana posibilă. Riscurile reale calculate (care încă nu au loc).

NT este foarte clar cu privire la prigoană – ea va fi în viața ucenicilor, în viața tuturor celor care vor alege o viață de evlavie în Isus Cristos.

Dumnezeu te trimite pe un drum, te cheamă să faci în mod specific voia Lui. Aceasta aduce riscuri evidente, specifice unui trai evlavios. Iar aceasta provoacă un anume gen de suferință, pe care l-am numit desemnată (fiindcă vine în urma unei chemări / trimiteri explicite).

În text, este vorba de Samuel care înțelege pericolul ca Saul să-l ucidă aflând că a uns pe cine împărat, chiar dacă Domnul i-a poruncit aceasta.

3. Suferința însemnată

Este vorba despre suferința care contează, nobilă, care nu se resimte la intensitatea ei fiindcă este trăită în contextul umblării din proprie inițiativă în voia Domnului. În acest caz, suferința înnobilează, formează caracterul și are sens.

La nivel superficial, este cazul lui Samuel care este evident obosit după un drum lung și nemâncat dar nu se așează la masă până când nu împlinește ceea ce i-a poruncit Dumnezeu.

La nivel mai profund, este cazul lui David:

– este considerat copil de mai toți, inclusiv de familia lui

– este judecat doar după câteva caracteristici superifiale (fizice), atunci când vine în fața lui Samuel (textul vrea să sublinieze că nu se vedea în el nimic special, care să indice alegerea divină în dreptul său)

– ai lui nu pun mare preț pe el („dar iată că el paște turmele”), nici măcar nu e numărat între fiii lui Isai (inițial textul sugerează că ar fi vorba de 7 fii, nu de 8, pentru că David nu e luat în calcul)

– capitolul următor demonstrează că David nu a fost lăsat deoparte fiindcă nu aveau cu cine lăsa oile, nici pentru că erau multe și nu erau destui oameni (David, trimis la frații săi, lasă oile în grija unui slujitor; fratele său, dojenindu-l, îl întreabă cu cine a lăsat acele puține oi în pustie).

David, însă, care nu era prost să nu observe aceste lucruri, a acceptat această suferință nobilă care se pare că l-a format ca om, în timp.

Suferința este nobilă fiindcă este adusă de Dumnezeu să-l formeze pe David și fiindcă, deși nici măcar ai lui nu văd în el mare lucru (ba chiar un slujitor al lui Saul îl caracterizează mult mai bogat, deși era străin), Dumnezeu este cu David.

Astfel, suferința care vine când umblii cu Dumnezeu este una însemnată și este, practic, o suferință desemnată aplicată în mod concret.

Folos al referendumului (3) – unde stai

Când eram în facultate – am mai povestit asta -, treceam printr-o intersecție mai mare, în drumul meu spre Universitate. Era rece afară, într-o zi senină de toamă târzie. O mulțime în mișcare, mereu mulți într-un loc dar niciodată aceeași, compusă din oameni care-și vedea de ale lor (sau de ale altora), dădea impresia de aglomerație.

Pe marginea drumului, doi oameni înghețau un alt peisaj, scos parcă din context sau complementar lui. Erau ei, un bătrânel și o bătrânică. El avea în mână o coajă de pâine, mai mult uscadă, chiar dacă dădea impresia că a înghețat din cauza frigului. Tot zgomotul acela nu a putut asurzi, în sufletul meu, sunetul acela incredibil, al ruperii pâinii.

Cu barbă, nearanjat deloc, cu părul vâlvoi și unsuros, bătrânelul a rupt pâinea: o bucată pentru el, una pentru ea. A întins-o, într-un gest de normalitate cotidiană, către consoarta lui. Și ea a întins, la rândul ei, mâna, a luat pâinea, pâinea lor, și s-au grăbit amândoi s-o mânânce. Erau tăcuți, își ascultau, însă, sentimentele și inimile. Când mâinile lor s-au unit prin bucata aceea de pâine, parcă un univers întreg s-a transferat de la unul la altul, dincolo de toate cele care se vedeau. Toate nespuse și nevăzute, dar întregi și depline.

Timpul a stat. Atât cât să cadă câteva firimituri din pâinea lor pentru doi-trei porumbei care erau în trecere.

Ah, e iarăși roșu la semafor, pe semne nu am fost atent… Am plecat, dar am continuat să fiu acolo. Gândul mi s-a dus inevitabil la Cristos, Pâinea Vieții care s-a frânt pentru noi. La iubirea adevărată. La faptul că mai sunt realități care nu se văd. La faptul că oamenii sunt mai mult decât materie și tânjesc după mai mult decât după bani.

Reducând lupta aceasta surdă din jurul referendumului la elementele de bază care o provoacă, am ajuns să mă gândesc la o luptă mai veche, aceea purtată și astăzi de către ateii utili ai materialismului veșnic înfometat. Prieteni, noi nu suntem numai materie și viața noastră nu e numai despre bani, haine frumoase și freze scumpe.

Viața noastră e mai mult decât atât. Avem în noi valori de alt ordin și mai înainte decât acestea, care au dat fericire și împlinire chiar și celor mai săraci materialicește dintre noi.

Tocmai de aceea, corupția omului nu este numai financiară, ci și spirituală. Mai ales spirituală, căci din corupția aceasta a lui iese și cealaltă. Prin urmare, lupta împotriva corupției nu este doar una legată de corupția materiale, ci și una legată de corupția din om.

Sunt convins că există activiști de ambele părți. Acest articol se adresează, însă, celor care cred în Dumnezeu dar, din varii motive, nu mai știu unde să se poziționeze cu privire la referendumul acesta. Pentru mine e o luptă contra corupției, într-o vreme în care s-ar putea ca acesta să fie războiul generației noastre (referendumul este doar o bătălie în acest război). Războiul pentru suflet și viață.

Sunt lucruri pentru care un bărbat al lui Cristos merită să se ridice, să stea în picioare. Să stai în picioare pentru valorile sufletești, pentru iubire, pentru adevăr, pentru asemănarea cu Cristos întru viață (care implică, evident, corupția mortală a noastră). Să lupți pentru un viitor mai bun, în care să fie mai puțini corupți ai sufletului. Eu consider că e ceva pentru care cineva se poate ridica să lupte.

Chemarea mea nu este, de fapt, să mergi la referendum. Ci, să îți amintești cine ești și/sau cine vrei să fii. Un creștin luptă pentru familie pentru că știe că există corupție și alta decât cea  materială și pentru că vrea să păstreze valorile sufletești cât de pure pot fi, ba chiar să lupte pentru puritatea și purificarea lor (începând cu familia lui și cu aportul său în familia lui).

Eu (și) de aceea voi merge, dacă va vrea Dumnezeu, la acest referendum și voi vota pentru familie.

Folos al referendumului (1) – deconspirarea

Referendumul pentru căsătorie nu poate fi câștigat în România de ideologia progresistă. Prin urmare, jocul lor este să boicoteze procesul legislativ și mersul la vot. Deci, când cineva îți spune că trebuie să stai acasă la referendumul acesta, e foarte probabil că din acest motiv o face.

Cu alte cuvinte, știind mișelul că nu poate câștiga un duel drept, în fața întregii comunități și a șerifului, încearcă să te convingă să nu te prezinți la confruntarea unde trebuie să se rezolve problemele provocate tocmai de el.

 

Tolkien si scrierile sale

J.R.R. Tolkien a scris mai multe carti fantastice, printre altele, fiind: scriitor, poet, filolog si profesor la Oxford. Este considerat tatal literaturii fantastice, desi nu cred ca aceasta a fost dezideratul sau.

Am citit recent: Silmarillion, Hobittul, Stapanul inelelor. Avand in vedere bogatia scrierilor sale, care intrece cu mult ecranizarile The Hobbit si The lord of the rings, doresc sa fac niste mentiuni pe care le consider importante, asa cum le inteleg eu.

Consider ca Tolkien a scris cartile acestea pentru a sublinia niste adevaruri importante (biblice), atat in litera cat si in spirit:

– raul exista, el distruge si lucreaza dezbinare, inseala, minte, altereaza, cauta puterea, este hidos, negru, perdant in cele din urma, implicat in lume s.a.m.d.;
– binele exista si el si este alegerea unor creaturi (lumea a fost creata inca de la inceput – Arda), el este frumos, creativ, odihnitor, folositor, placut, atractiv, linistit, alb, falnic, inaltator, victorios etc.
– fiintele create sunt intre bine si rau, fiind atrase de rau si de lucrarile lui, dar si de bine; chiar cei care au gresit mult au dreptul sa fie iertati si sa se schimbe, daca mai pot (unii nu mai pot, iar ei devin pierduti pentru totdeauna);
– lupta dintre bine si rau ia, uneori, forma unui razboi real, cand raul vine sa cucereasca si sa distruga, cand lumea evului respectiv e in pericol si ei trebuie sa aleaga – lupta si au o sansa (speranta) sau se ascund cumva si raul cucereste teren;
– tradarea – cea mai dureroasa expresie a influentei raului in lume;
– suntem diferiti (unii mai puternici, altii mai slabi, din toate punctele de vedere);
– mandrie vs. smerenie – poate una dintre cele mai importante teme ale acestor scrieri;
– fapte marete vs. fapte ale umbrelor raului – exceptional relatate;

Printre randuri, gasim personaje care adreseaza probleme fundamentale ale eticii si moralei, cu implicatii intr-o gandire foarte complexa, a vietii cotidiene. Astfel, personajele sale inteleg ca cineva poate sa lupte pentru un ideal si pentru vremuri mai bune chiar daca stie ca nu va apuca sa le prinda (ceea ce este o calitate care biruieste egoismul), evidentiind un sacrificiu al iubirii supreme. Inteleptii stiu sa isi traiasca vremea si sa caute sa plece din peisaj doar dupa ce si-au facut treaba. Chiar si personajele care sunt usor biruite de ispite (ex: Boromir) au puterea sa isi recunoasca slabiciunea si sa isi ceara iertare inainte de a muri (ceea ce este, din nou, exceptional – ce beneficiu ar mai avea cel care oricum stie ca moare ca sa-si ceara iertare pentru greseala sa?).

De asemenea, autorul ne aduce aminte ca nu in lucruri mari sta, neaparat, victoria. Uneori, poate chiar in clipele importante, cand inteleptii se poticnesc, cei mici pot fi de un real folos. Prin personaje nebagate in seama de altii se pot face fapte de mare vitejie, iar aceasta nu este neaparat cea a armelor, cat, mai ales, cea a stapanirii de sine in momente de grea cumpana.

Puterea, cea pe care multi si-o doresc, poate sa vina cu o mare amagire, punad ea stapanire pe cel care o doreste. Inelul puterii promitea puterea, dar, pe ascuns, punea stapanire pe cel la care era, ba chiar il trada.

Eroii sai sunt personaje deosebite, care, prin faptele lor, educa. Recomand aceste carti tinerilor in special, dar nu numai.

Temele abordate sunt reale, chiar daca personajele sunt fictive.

Tolkien nu promoveaza ocultismul, cu fac altii care scriu o literatura asemanatoare. Condeiul si imaginatia pot si ele fi folosite in slujba binelui si a adevarului, cu scopuri bune, sau pot fi folosite pentru a promova elemente negative si daunatoare societatii.

Cand cineva se intalneste cu Cristos – pe exemplul lui Saul – apostolului Pavel

Între timp însă, Saul încă sufla amenințare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot

și a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc, astfel încât, dacă i-ar găsi pe unii care sunt adepți ai Căii, atât bărbați, cât și femei, să-i aducă legați la Ierusalim.

În timp ce era pe drum și se apropia de Damasc, a strălucit deodată împrejurul lui o lumină din cer.

El a căzut la pământ și a auzit un glas care-i zicea: – Saul, Saul, de ce Mă persecuți?

El a întrebat: – Cine ești, Doamne? Isus i-a răspuns: – Eu sunt Isus, Cel pe Care tu Îl persecuți!

Ridică-te, intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci!.

Bărbații care-l însoțeau în călătorie s-au oprit amuțiți; auzeau într-adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni.

Saul s-a sculat de la pământ și, măcar că ochii îi erau deschiși, nu vedea nimic. Prin urmare, l-au luat de mână și l-au dus în Damasc.

Timp de trei zile n-a văzut și n-a mâncat, nici n-a băut nimic.

În Damasc era un ucenic pe nume Ananias. Domnul i-a vorbit într-o viziune: – Ananias! – Iată-mă, Doamne! a răspuns el.

Domnul i-a zis: – Scoală-te, du-te pe strada numită „Dreaptă“ și caută în casa lui Iuda un om din Tars, pe nume Saul. Iată, chiar acum el se roagă

și a văzut într-o viziune un om pe nume Ananias, intrând și punându-și mâinile peste el ca să-și recapete vederea!

Ananias I-a răspuns: – Doamne, am auzit de la mulți despre toate relele pe care omul acesta le-a făcut sfinților Tăi în Ierusalim.

Chiar și aici are autoritate din partea conducătorilor preoților să-i lege pe toți cei ce cheamă Numele Tău!

Dar Domnul i-a zis: – Du-te, pentru că el este un vas al Meu pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu atât înaintea neamurilor și regilor lor, cât și înaintea fiilor lui Israel!

Căci Eu îi voi arăta cât trebuie să sufere de dragul Numelui Meu!

Ananias a plecat, a intrat în casa undeera Saul și, punându-și mâinile peste el, a zis: „Frate Saul, m-a trimis Domnul – Isus, Cel Care ți S-a arătat pe drumul pe care veneai – ca să-ți recapeți vederea și să fii umplut de Duhul Sfânt!“

Imediat, de pe ochii lui au căzut un fel de solzi, și el și-a recăpătat vederea. Apoi s-a ridicat, a fost botezat

și, după ce a mâncat ceva, i-au revenit puterile. (Faptele Apostolilor 9: 1 – 19, NTR)

Pasajul relateaza intalnirea lui Saul, un prigonitor fervent al Bisericii tocmai formate, cu Cristos. Astfel, precum si printr-o lucrarea a Duhului Sfant in viata lui, el devine apostolul Pavel. Ne vom concentra, in cele ce urmeaza, asupra urmarilor acestui fapt.

In primul rand, urmarea intalnirii cu Cristos a insemnat pentru Pavel o cu totul alta viata in ce-l priveste pe el. Practic, toata viata lui a fost schimbata, transformata integral. Saul a deveni Paul (Pavel) din toate punctele de vedere, in cele mai adanci unghere ale fiintei sale. Era prigonitor al Bisericii, acum a devenit propovaduitor al ei (cu timpul, unul de seama). Era impotriva crestinilor, acum le-a devenit apologet. Era riguros intr-o religie, acum avea in inima relatia cu Dumnezeu, una vie, reala. Era, dupa datina, dintre cei mai atenti cu obiceiurile, prin a caror respectare cu strictete cauta aprobarea divina; acum avea partasia reala cu Dumnezeu cel viu!

In al doilea rand, urmarea intalnirii cu Cristos i-a schimbat relatiile lui Pavel. Acest aspect este foarte important si uneori neglijat. Cand cineva se „intoarce la Dumnezeu” – cum zicem noi – nu e o chestiune exclusiva intre el si Dumnezeu. Este, intr-adevar, la inceput o intalnire intre el si Dumnezeu. Dar impactul este atat personal cat si social. Si ma refer aici in special la relatia cu Biserica si cu oamenii ei (nu ma refer la institutie si la angajatii unei institutii).

Astfel, Anania, cand primeste de la Dumnezeu indicatia sa mearga sa se ocupe de Pavel intr-un anume fel (a se citi pasajul), el argumenteaza, stiind prea bine ca acest om a venit sa-i prigoneasca pe crestini si ce a facut el in trecutul sau. Dar el nu stia ca, intre timp, Saul se intalnise cu Dumnezeu, cu Cristos. Dumnezeu ii spune aceasta, anume ca „este un vas” al lui Dumnezeu, ales providential pentru o slujba ce avea s-o faca. Traducerea de mai sus adauga: „Caci Eu ii voi arata cat trebuie sa sufere de dragul Numelui Meu!”. Asadar, de dragul Numelui lui Cristos, pe care acum cateva zile il prigonea, de dragul aceluiasi Nume pentru care crestinii pe care-i inchidea el cu doar cateva ore inainte, acum avea sa sufere.

Relatia cu Dumnezeu i-a schimbat lui Pavel orientarea in relatia cu crestinii din vremea lui. Anania se duce la Pavel. Iata cum i se adreseaza el: „Frate Saul, m-a trimis Domnul – Isus…”. As vrea sa subliniez modul de adresare – „frate Saul”. Saul a devenit „frate”. Acum, intorcandu-se la Dumnezeu, el este frate al celor care trecusera deja printr-o experienta asemanatoare cu a lui (cand spun asemanatoare ma refer la convertire, nastere din nou).

Asadar, o noua relatie cu Biserica si cu oamenii din Biserica incepe. Fratietatea se extinde. Scopul comun admite suferinta in urma prigoanei datorita asocierii cu Numele lui Cristos. Cine intra in Biserica, ajunge intr-o fratietate preexistenta actiunii sale si relatiile sale au implicatii sub acest aspect. Autoritatea, partasia, marturia lui Cristos, ucenicizarea (si alte valori) sunt notiuni care au un sens foarte clar si foarte bine stabilit in relatia aceasta.

Asadar, cand cineva se intalneste cu Cristos, se va intalni si cu Biserica Lui. Relatia cu Cristos implica si relatia cu urmasii lui Cristos. In spatiu si timp, Biserica locala are sensul si ratiunea ei, randuite de la inceput de Dumnezeu in iconomia Bisericii. Apostolul Pavel si-a dedicat timp special din viata pentru a revizita Bisericile, care au rezultat in urma propovaduirii sale anteriore, cu scopul de pune in ordine, in randuiala, anumite aspecte prinvind functionalitatea „adunarilor”. De exemplu, o randuiala importanta a fost punerea de presbiteri.

Cand te intorci la Dumnezeu, cand viata ta e schimbata de El, trebuie sa fii parte dintr-o Biserica si sa fii implicat in relatiile ei. Tendinta de a nu face parte dintr-o Biserica este intalnita in vremea noastra. La fel si ideea ca fiecare are relatia lui cu Dumnezeu si ca „nu e treaba celorlalti ce crede si face el”. Din momentul increstinarii reale, dinamica Bisericii presupune participarea celui care devine crestin. Faptele istorice efective difera de la caz la caz, principial, insa, acest adevar biblic se aplica tuturor.

Tot ca o consecinta este si marturia celui care vrea sa fie crestin. El devine „frate” si ceilalti ii devin „frati”, iar aceasta nu e o porecla, ci o realitate. Daca avem o relatie autentica cu Dumnezeu, avem si cu fratii, adica cu urmasii lui Dumnezeu. Suntem frati de credinta, de suferinta, de scop in viata, de partasie. Asadar, trairea cuiva are impact si asupra „familiei” sale, adica asupra fratilor sai. Nu ma mai duc „eu si numai eu” la bar, discoteca sau in alte medii indoielnice. Ii reprezint si pe altii si imi pasa si de ceilalti. Aici intalnim unitatea, la nivel practic si imediat. Unitatea Bisericii.

3. Invatatorii ereziilor. Ce-i da de gol? Semnale inselatoare despre ei

Acesta este un al treilea articol dintr-o serie, continuare a acestora:

1. Opinii. Distrugatoare. Erezii

2. Despre opinii. Opiniile de tip erezie. Despre cei care le dezvolta

“Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică.” (2 Petru 2: 1, NTR)

[continuare de aici]

7. Umbla dupa pofta stricata a firii („Umbla dupa pofta stricata a firii si dispretuiesc autoritatea” , 2 Petru 2: 10)

– a firii, adica „a carnii”; „poftele depravate ale firii” apare si in vrs. 18 (trad. NTR); carnea, firea noastra, s-a stricat odata cu intrarea pacatului in lume, dorintele, poftele sunt si ele influentate de asta, devenind depravate, stricate. Invatatorii mincinosi sunt manati in calea lor de pofta stricata a firii, departe de dorintele arzatoare sfinte ale Duhului Sfant care-i calauzeste pe adevaratii invatatori, pe oamenii lui Dumnezeu;

– atitudinea lor si invatatura pe care o dau ei se formeaza ca sa poata sa-si implineasca dorintele alterate, stricate, ale firii pamantesti, dorintele depravate carnale (ex: predicarea permisivitatii, ca sa poata sa traiasca in adulter si placeri, predicarea dupa placul audientei, ca sa atraga de partea lor pe cei creduli si sa-i foloseasca apoi spre implinirea propriilor scopuri etc.)

– este destul de grav ca un invatator dintre cei din Biserica umbla dupa asa ceva, mai ales ca ar trebui sa fie primul care sa stie ce a facut pofta stricata a carnii si unde i-a dus aceasta pe oameni (de fapt, din cauza ei se pocaiesc oamenii, din cauza firii lor alterate au nevoie de mantuirea lui Dumnezeu); practic, acesti invatatori fac cale intoarsa de la drumul credintei.

8. Dispretuiesc autoritatea (2 Petru 2: 10)

– nu este vorba doar de atitudine, doar de respingerea autoritatii, ci mai ales de abordarea ei in inima; intai de toate ei dispretuiesc autoritatea si apoi se si comporta astfel: in vorbire, in gesturi, in reactii;

– e vorba aici de autoritatea Bisericii, dar, tiparul trairii acestor oameni se vede si fata de orice alta autoritate (ii vezi cum vorbesc despre pastori, despre alti frati din Biserica, despre primari, alti conducatori, presedinte); nu ca nu ar fi oameni in aceste pozitii care au gresit, ci ei, fiindca dispretuiesc autoritate, o ridiculizeaza si isi bat joc „de ce nu cunoscu” (fiindca, evident, ei nu stiu ce-i aia autoriate, nu au avut, nu au si nici ca vor avea);

– cred ca am vazut multe astfel de stari in zilele noastre, in Biserici, printre oamenii care ar trebui sa fie duhovnicesti… foarte multe dintre reactiile exprimate in public, fara rusine, sunt consecinta dispretului fata de autoritate; chiar ingerii, care sunt mai tari decat acesti defaimatori indrazneti, au o alta abordare fata de autoritate… ce sa mai vorbim despre Cristos si exemplul de traire pe care ni l-a arata cand ne-a spus sa-l urmam daca vrem sa fim ai Sai…

9. Sunt indrazneti si aroganti (2 Petru 2: 10)

– sunt indrazneti, adica incisivi, curajosi in sensul rau, gata sa vorbeasca, sa argumenteze, sa arate ca nu-s „prostii satului” si ca ei stiu cu ce se mananca chestia asta, cum ii zice… a, asa, teologia…; am vazut astfel de oameni, care abia daca si-au dat si ei seama ca chiar exista invatatura in Scriptura si deja, cu mult tupeu, ii iau peste picior pe oameni ai lui Dumnezeu care au umblat cu el zeci de ani de zile, in frica si evlavie fata de Acela care tine in mana Lui suflarea omului si ii cantareste sufletul intru vesnicie…;

– sunt aroganti, adica in sens strans legat de hedonism (conceptie care proclama placerea drept binele suprem si care face din obtinerea ei principiu al comportamentului) – vezi autos si hedone); adica privesc la placerea lor si ii intereseaza sa invete pe altii in asa fel incat sa fie ei linistiti ca-si pot satisface placerilor (practic, isi vor linisti oarecum constiinta prin aceea ca si altii fac asa cum fac ei); scopul lor e sa fie ei satisfacuti, sa se simta ei bine, sa fie ei impliniti, nu sa fie satisfacut Cuvantul lui Dumnezeu, voia Tatalui care este binecuvantat in veci…

– nu de tupeisti avem nevoie in Bisericile noastre, nu de indrazneti si aroganti, ci de oameni evlaviosi, care traiesc invataturile adevarate, care ii invata e altii voia lui Dumnezeu, nu pentru un castig personal si pentru satisfacerea lor, ci pentru ca Cristos sa se arate si in altii si El sa fie slavit pentru aceasta, dupa cum se si cuvine, fiindca El este sursa tuturor valorilor sfinte si folositoare omului pentru mantuire; da, de astfel de oameni ar trebui sa ne ferim tot mai mult;

– din pacate, acesti oameni par ca au tot mai multe de spus astazi, in crestinismul nostru „de obste”…

10. Promit libertatea, dar ei sunt doar niste sclavi („Le promit libertatea în timp ce ei înşişi sunt sclavi ai depravării”, 2 Petru 2: 19)

– sensul „libertatii” promise de acesti invatatori mincinosi este dat de stapanul pe care acestia il au, de fapt – depravarea;

– adica, in practica, astfel de oameni ii invata pe altii ca pot sa faca tot felul de lucruri si fapte din sfera depravarii, a coruptiei, in ideea ca Dumnezeu ar fi de acord cu asta;

– si, ce libertate ar putea sa promita unul care-i sclav altuia (care, poate-i liber)? Si, totusi, iata ca… „multi ii vor urma”…

– libertatea aceasta este capcana in care cad foarte multi si astazi, ferm convinsi ca sunt liberi, in timp ce sunt biruiti de lucrurile pe care le fac, chipurile in libertate, fiind, de fapt, sclavii lor („caci, fiecare este biruit de ceea ce este invins);

– multi sclavi „liberi” ai depravarii sustin astazi, cu nerusinare, ca sunt crestinii lui Dumnezeu… Petru ne atentioneaza sa nu credem ca daca Dumnezeu nu „zice” nimic, acum, la afirmatia lor, pierzarea lor nu e hotarata de multa vreme si pedeapsa lor nu e deja data, in chiar destrabalarea lor;

– prin argumente din sfera aceasta au fost atrase multe biserici, in zilele noastre, in depravare si lumesc, in cele care tin de veacul acesta si de mersul lui catre pierzare/distrugere; le-am auzit de nenumarate ori si le voi mai auzi inca, pentru ca cei care le spun chiar cred ca vorbele pe care le spun sunt argumente… nu sunt decat inselatorie si praf.

 

Exista si cateva semnale care ar sugera ca acesti oameni au dreptate, care ne-ar putea face sa nu fim siguri de cine sunt acesti oameni cu adevarat, desi i-am banui ca sunt… invatatori mincinosi (terminologia si contextul din 2 Petru). Care sunt acestea?

1. Faptul ca nu sunt pedepsiti, ca Dumnezeu nu-i judeca imediat

– Petru prezinta pe larg cateva exemple, aratand modul in care Dumnezeu face lucrurile – daca acesti invatatori mincinosi sunt gresiti inaintea lui Dumnezeu, nu inseamna ca El ii va judecat imediat si-i fugarii cu fulgere, sa vedem noi toti. Dumnezeu lucreaza altfel, El ii pastreaza pentru ziua judecatii, cum a facut si cu ingerii, si cu Sodoma si Gomora, si cu oamenii din vremea lui Noe;

– „Vezi ca am dreptate? vor zice ei. Vezi ca am adepti? Vezi ca Dumnezeu e cu mine, sunt sanatos, imi merge bine, sunt plin de viata si locuiesc in mijlocul fericirii?” Si, din pacate, imaginea aceasta ii atrage pe multi, fiindca multi sunt calauziti de carne, de firea lor pamanteasca, depravata; ba chiar cei care tocmai au scapat de murdariile lumii, sunt momiti cu pofte si placeri din chiar aceasta „lume” pe care au lasat-o in spate;

2. Faptul ca par ca au autoritate prin indrazneala cu care vorbesc

– Petru ii compara cu animalele, in sensul ca au doar un fel de instinct (doar instinctul), fara sa inteleaga nimic mai mult, care fac lucrurile mecanic, in virtutea acestora, pentru faptul ca le pot face si atat;

– pedeapsa pentru acestia este in chiar depravarea lor, de aceea, de multe ori nu se vede ca sunt pedepsiti, dar sunt; Dumnezeu ii pedepseste nu cu foc din cer, ci cu insasi starea in care se afla, caci nu gaseste o pedeapsa mai mare decat ceea ce deja patesc acestia, indepartandu-se in asemenea hal de Dumnezeu (caci, nici ca oamenii nu mai sunt, bazandu-se doar pe instinct);

 

Iata un alt citat, din acelasi capitol, cu care voi incheia:

„Considerând ca fiind o plăcere să trăiască în chef în timpul zilei, ei sunt ca nişte pete şi defecte. Astfel, ei chefuiesc dedându-se la plăceri înşelătoare atunci când se ospătează împreună cu voi.

Au ochii plini de adulter, sunt nesătuli în ce priveşte păcatul, momesc sufletele nestatornice, inima le este deprinsă la lăcomie, sunt nişte copii blestemaţi;

au părăsit calea cea dreaptă şi s-au rătăcit urmând calea lui Balaam, fiul lui Beor, care a iubit răsplata nedreptăţii.” (2 Petru 2: 13-15)

[va urma]

Religie, traditie si datina. Omul intre valoros si obisnuit, intre Cuvantul lui Dumnezeu si cuvantul oamenilor

Text biblic de citit inainte de a se citi prezentul articol: Marcu 7: 1 – 23.

In cateva articole, inclusiv cel de fata, voi adresa subiectul: „Religie, traditie si datina” plecand de la textul amintit.

Cateva observatii:

1. Sa punem ordine in amalgamul de idei

Cand vorbim despre datina batranilor, in context, ne referim la porunci omenesti adaugate si predate din generatie in generatie, care ajung sa degenereze impotriva Cuvantului lui Dumnezeu, nu la forme si tipare morale sau de conduita.

Suntem, astazi, in contextul postmodern al parasirii absoluturilor, pe marea fara sfarsit a nimicului, fara panze, busola, fara cer senin, fara vanturi, vasle… De aceea astfel de pasaje sunt “atacate” intr-o interpretare fortata, care sa favorizeze discursul lax, postmodern.

Voi da cateva exemple diverse, dar care NU toate sunt in contextul acestei invataturi biblice (desi, de multe ori sunt puse in aceeasi oala in mod eronat):

• rugaciunea la sfinti sau la Maria pentru mantuirea sufletului,
• obiceiurile de curatire a locului dupa ce moare cineva, prin sfintirea locului prin ritualuri, parastase si mese pentru morti (Oltenia),
• neacceptarea unor feluri de mancare si acceptarea altora, ca obicei (vezi inmormantarile noastre vs. inmormantarile ortodocsilor),
• masa sfanta de duminica, cu trei feluri,
• conceptia conform careia, daca cineva nu bea sau nu fumeaza, e pocait,
• bijuteriile la femei, hainele scumpe, cravata sau alte articole de imbracaminte,
• organizarea in cadrul intalnirilor noastre plenare, barbatii intr-o parte, femeile in alta, cantare comuna in timpul colectei s.a.m.d.,
• alcoolul, pornografia, vorbele stricate – toate acestea intra in om, dar nu sunt mancare,
• tatuajele, inelele peste tot pe corp, cerceii, lantisoarele;

Aceste exemple, si altele, sunt deseori date in contextul acestui pasaj. Ele fac parte din alta parte, nu de aici. Trebuie sa fim atenti ca invataturile Domnului Isus sa fie aplicate in contextul in care au fost date. Vom reveni la astfel de exemple abia dupa ce vom studia ce anume ne transmite, de fapt, acest pasaj biblic. Pana atunci, iata doua enunturi:

Este gresit sa spunem: “nu e in inima, e afara, deci, tine de datina oamenilor”.

Nu este intelept sa amestecam lucrurile doar ca sa scapam de complexitatea lor.

ntr

2. Sa intelegem spurcaciunea ca obisnuit si sfintenia ca select

Koinoi – cuvantul tradus cu “spurca”, provine din koinos si inseamna “a face comun, obisnuit”; vezi limba “graca koine” (dialectul vorbit in timpul Domnului Isus, limba greaca obisnuita).

Atunci cand, citind pasajul, gasim ca problema era ce anume il spurca pe om, haideti sa ne gandim la urmatoarele:

• Trebuie sa fim speciali in inima, inainte de a fi in afara (ca sa nu riscam sa fim un fel de morminte zugravite – ipocriti);
• Datina are de-a face cu ceea ce este in afara, cu porunci cu privire la o curatire exterioara;
• Cuvantul lui Dumnezeu vorbeste pentru curatirea inimii, Dumnezeu vrea oameni selecti, deosebiti;
• Asemanarea cu lumea, obisnuirea in faptele lumii, trairea in obiceiurile lumii, acomodarea cu ceea ce este popular ne face oameni obisnuiti, fara valoare;

Prin urmare, ar trebui Cristos a venit sa ne ridice din starea aceasta „comuna”, sa dea sens vietii noastre, sa ne ridice la alt nivel.

 

3. Invataturile oamenilor tind sa inlocuiasca Cuvantul lui Dumnezeu

Pentru claritate, voi folosi Noua Traducere Romaneasca a pasajului de mai jos: Marcu 7: 8 – 13:

„Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi tradiţia oamenilor!

Apoi le-a zis: „Şi aţi respins frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi tradiţia voastră!

Căci Moise a zis: «Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta!» şi «Cel ce îşi blestemă tatăl sau mama trebuie să fie pedepsit cu moartea.»

Însă voi ziceţi: «Dacă un om spune tatălui său sau mamei sale: ‘Orice ai putea primi de la mine este korban’ – adică este deja închinatca dar lui Dumnezeu –,

pe acela nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau mama lui!»

Şi anulaţi astfel Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiţia voastră pe care o răspândiţi! Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!“

 

Am ales pasajul in acesta traducere fiindca diferentiaza si in limba romana termenii folositi in original si care descriu atitudinea categoriei de oameni despre care este vorba aici fata de Cuvantul lui Dumnezeu.

Care sunt pasii inlocuirii Cuvantului lui Dumnezeu cu vorbele oamenilor:

• Intai, oamenii lasa deoparte Cuvantul lui Dumnezeu (vers. 8); Cuvantul nu mai este citit, nu mai este memorat, nu mai este studiat, nu mai este predicat, nu mai este dorit, nu mai este inaltat, nu mai este cantat, nu mai este recitat, nu mai este trait, nu mai este raspandit, nu mai este fundament al altor lucruri;
• Apoi, ocolirea Cuvantului lui Dumnezeu in folosul datinei omenesti se face “frumos”, elegant, nu direct, ci pe ocolite; se naste si se transmite o traditie, o datina batraneasca, tot mai bine structurata si conturata; Cuvantul lui Dumnezeu este respins;
• Anularea Cuvantului prin traditia oamenilor pe care acestia o raspandesc (vrs. 13)

In incheierea acestei prime parti, trebuie sa intelegem ca problema formarii a ceea ce numim „datina batranilor” nu este ceva ce tine de batrani si a fost facut de batrani, cum (gresit) se crede! E vorba de o datina omeneasca, formata in timp, la care au contribuit mai multe generatii (pana la urma), iar departarea de Cuvantul lui Dumnezeu se poate face in orice perioada a vietii cuiva, nu tine de varsta. Dimpotriva, Biblia, ca intreg, ne prezinta situatii in care generatiile tinere au lasa Cuvantul lui Dumnezeu (ex: generatia celor care au trait dupa moartea lui Iosua si a batranilor care l-au prin in viata pe acesta, care nu-l cunostea pe Dumnezeu si nici ce a facut El).

Cele 10 minciuni ale „Bisericii” descoperite noua de marele Lee Grady

Lee Grady, despre care am auzit ca va vizita Romania, scrie, la un moment dat, un articol cu un titlu aparent folositor, in care adreseaza o problema nu tocmai noua, aceea a relatiei femeii cu autoritatea.

Titlul acestui articol – „Zece minciuni pe care Biserica le spune femeilor”. (1)

Despre ce sa fie vorba, daca nu chiar despre femeie si autoritate, predicare si relatia ei cu barbatul si, prin implicatie, cu Dumnezeu?

Iata ce ne spune, in subtitlu, acel mare eliberator al femeilor care au fost prinse in captivitate de Biserica, pana acum:

„FOR CENTURIES, A PATRIARCHAL SYSTEM OF CONTROL HAS KEPT WOMEN IN SPIRITUAL CAPTIVITY THROUGH DISTORTION OF THE SCRIPTURES.  IT’S TIME TO DEBUNK THE MYTHS.”

Asadar, aflam, cu stupoare si mare indignare, aproape gata sa-i pedepsim pe vinovati (dar, evident, acestia, in marea lor majoritate, au decedat, semn ca minciunile nu le-au folosit la nimic…) ca femeile au fost tinute in captivitate spirituala prin procedeul simplu numit „sucirea Scripturilor”. Iar aceasta, nici mai mult nici mai putin decat… din totdeauna!

Timp de secole, asadar, sistemul de control patriarhal a tinut femeile in captivitate spirituala – zice Lee – prin sucirea, distorsionarea Scripturilor. Evident, a sosit vremea cand aceste mituri sa fie infierate.

Nu voi intra, acum, in a arata invatatura reala a Scripturilor la care se face referire aici, ci ma rezum la a discuta cateva observatii imediate, care reies pe cale naturala din contextul explicit.

1. Lee  Grady afirma ca Biserica minte… de secole, cel putin cu privire la 10 aspecte legate de… femei.

In primul rand, sa ne uitam putin in jur, sa ne ciupim odata, de doua ori sau de cate ori este nevoie si sa remarcam ca INCA suntem pe pamant. Asa se face ca Biserica Universala sau, simplu, Biserica, nu s-a „reunit” (inca). Prin urmare, terminologia aceasta este precara, nu are de-a face cu realitatea, deci, inselatoare.

Poate ca se face referire la suma tuturor bisericilor? Daca da, atunci, de unde stie acest Lee Grady care biserici anume constituie la un moment dat „Biserica”?

Sa presupunem, de dragul discutiei, ca Lee Grady stie toata componenta Bisericii la intersectia ei cu un anumit timp dat, Tn. Conform cu argumentul sau, Biserica, adica toti (si anume fara exceptie) cei care constituie Biserica la un moment dat au mintit cu nerusinare femeile timp de secole.

Lasand laoparte discutia despre nerusinare (adica, cum de-a indraznit toata Biserica sa minta in halul acesta femeile?!!!) si alte obraznicii, nu putem sa nu ne intrebam una, alta. Ca, asa suntem noi oamenii, mereu ne intrebam…

Pai, femeile fac sau nu parte din Biserica? Daca da, inseamna ca s-au mintit singure. Iar aceasta mi se pare o si mai mare nerusinare, mult dincolo de linia rosie a indraznelii (si ma refer aici la ultima linie rosie, cea mai indepartata). De ce au facut femeile asa ceva? De ce s-au mintit singure, tip de secole? Si, toate…

Daca nu la femei se refera cand spune „Biserica”, ramane ca, cu exceptia ingerilor (pe care am sentimentul ca nu-i include), se refera la barbati. Ok. Atunci, toti barbatii au mintit cu nerusinare toate femeile, timp de secole. O minciuna seculara a barbatilor fata de femei.

Nu putem, din nou, sa nu ne intrebam… Si, de data aceasta ne intrebam cam asa:

– Oare, Lee Grady, barbat fiind, a mintit femeile atunci cand a spus ca toti barbatii (Bisericii) au mintit femeile?

Cu singuranta ca Lee Grady este singurul barbat care nu a mintit femeile, chiar daca s-a nascut dupa cateva secole bune de la Cristos.

Trecand peste aceste grosolanii, sa ne oprim la ceea ce este, de fapt, semnificativ. Anume, acuzatia ca Biserica lui Cristos a mintit. Si ca a facut-o timp de secole! Altfel spus, de cand e ea, Biserica, femeile au fost mintite de barbati. Incontinuu! Pavele! Petre! Iacove! Ioane! Ce-ati facut fratilor?!!! Timotee! Tit! Policarp! (…) Caci – si aici este problema – daca a mintit Biserica, a mintit si Pavel (de exemplu) si, daca a mintit Pavel, atunci Cuvantul, Scripturile, sunt o minciuna. Si, daca ele sunt o minciuna, Duhul Sfant este facut mincinos. Si Dumnezeu!

2. Lee Grady afirma ca el este cel care va aduce adevarul… spargand miturile

Da, Biserica a mintit. Dar, a venit el, Lee Grady, eliberatorul. El ne va spune adevarul si va elibera femeile din captivitate. El si numai ei. Pentru ca, desi timp de secole Biserica a mintit femeile si le-a tinut pe acestea in captivitate spirituala, a venit vremea ca Lee Grady sa ne arate adevarul, sa elibereze femeile din captivitatea Bisericii si sa restaureze invatatura adevarata a Scripturilor pe care nici macar scriitorii lor nu au cunoscut-o (si, deci, au scris minciuni…). Daca puteti sa credeti asemenea lucruri, va doresc succes in viata… Grumazul teapan, pasul mare, relaxare, ca drumul nu urca.

Ceea ce mi se pare grav, aici, este nimicnicia grandomaniei acestui om. Cum se ridica el peste sfintii cei de veacuri, cunoscuti noua sau nu, deasupra tuturor invatatorilor Bisericii, chemati de Duhul Sfant la o slujba a zidirii Bisericii lui Dumnezeu, cu acele pietre vii despre care Cuvantul lui Dumnezeu spune: „Voi sunteti lucrarea Lui…” (Efeseni).

Iar noua nu ne ramane decat sa ne intrebam – ca atat mai putem sa facem – de ce nu s-a nascut Lee Grady mai devreme?!!

Acuzatiile acestea nu doar ca sunt puerile, pe langa orice argument (aflat chiar la marginea acceptabilitatii in logica simpla), dar sunt grave si periculoase.

3. Lee Grady face afirmatiile acestea in mod direct

Aceasta a treia problema mi se pare mie cea mai grava. De ce? Fiindca, daca cu asemenea argumente, cu o asemenea mandrie etalata plenar, mai e crezut acest om, atunci avem o mare problema. Daca asemenea afirmatii se fac cu voce tare, inseamna ca traim vremuri in care discernamantul e ascuns, bunul simt e calcat in picioare si se ridica o generatie de oameni care nu sunt capabil sa gandeasca pentru ei insisi si sa discearna intre ce-i negru si alb (nu vorbim despre nuante de gri)…

O discutie asupra textului biblic la care se face referire in articolul amintit este mult mai complexa si necesita cu atat mai multa atentie si timp. Intentia a fost sa sublinez un ambalaj stralucitor, dar in putrefactie dinspre interior.

Nadajduiesc ca cititorii unor astfel de calomnii fata de Biserica si Scriptura nu se vor lasa atrasi in asemenea capcane. Scrie pe ea: „Capcana”, „Calca aici, te prindem noi” sau „Nu ezita, lasa-te dus de val, vei ajunge sa te mori – ne ocupam noi de inmormantare”.

Observatii legate de Biserica, pericolele[1]

1. Oamenii care se implica in ceva pe termen mediu-lung se vor confrunta, in mod natural si previzibil, cu monotonia, cu activitatea care se repeta, cu obisnuinta. De aici, in contextul crestinismului, usor se poate aluneca inspre formalism. Altfel, o alta problema apare si este de remarcat. Cand un copil sta in casa ore in sir, zilnic, invatand cu constinciozitate abia asteapta o pauza, o relaxare. Un aer curat din racoarea serii cand sa iasa la o plimbare si cand sa uite cu totul de scoala si munca lui de a-si pregati o anumita cariera.

In crestinismul de astazi, in acest sens, avem o problema. O problema cu seriozitatea liderilor si a celor care ofera „alternative”. Crestinismul real presupune o lupta serioasa si continua. Crestinul lucreaza asiduu in vederea inaintarii lucrarii credintei. Din monotonia care se poate naste de aici, ca om, individul se poate retrage intr-o stare de „racorire”, mai ales in urma oboselii acumulate.

Aici profita unii de pe munca altora. Aici – fiindca, desi nu ar trebui, smecherii si-au facut cuib si prin ungherele crestinismului de toate culorile – apar profitorii, care nu au ridicat o unghie in viata lor in ucenicizare, care ofera „concedii”, „prajituri” si „aer curat”. Si, oamenii merg. Problema este ca acestea nu se fac in contextul bisericii locale si, daca se fac aici, nu se fac intotdeauna corect, adica demn.

Si, tocmai aceste lipsuri determina constientizarea unei categorii de oameni care nu ar trebui sa existe si care lasa o mostenire de tensiune si una a dezordinii, cu o binecuvantare larga in zambet pusa.

Sunt de acord cu importanta implinirii nevoii de odihna. Dar, aceasta trebuie sa se faca intelept, atent, organizat, corect. Nu cred ca o comunitate ecleziala locala trebuie sa controleze, prin parghiile de care dispune, fie ele chiar biblice, tot ce face un individ. Cred, totusi, ca in lipsa armonizarii intregului spectru al implicarilor si slujilor in cadrul comunitatii, imaginile relationala si cea din exterior devin grotesti, dovada a lipsei de talent, ceva ieftin, zbuciumat.

Fiecare trebuie sa fim constienti de acest aspect. O solutie problemei ar fi refuzul de a te lasa manipulat de profitorii care vor sa se ridice in ochii tai in detrimentul celor care, de fapt, au muncit pentru binele tau. Pentru ca, in Biserica, biblic, unul singur este slujit de cei multi. Iar cine te slujeste este lasat pe dinafara si cel care profita si te duce sa te relaxezi primeste lauda si atentia. Fiindca, nu-i asa, munca crestina oricum o facem, dar ne raman in minte clipele de relaxare.

Oricum, trebuie sa fim atenti la acest aspect… al relaxarii. Sa nu cumva sa consideram ca avem de primit rasplata pe pamant pentru lucrarea si osteneala credintei noastre. Odihna este necesara, dar sa nu o confundam cu altceva.

Cand acesta se intampla intr-o familie, parintii au de suferit. Ei vor binele copiilor si pentru aceasta nu se joaca cu ei toata ziua si nu le ofera tot ce acestia cer. O alta persoana, care nu e interesata de educatia lor, le da totul, ii lasa cum vor ei, le fac pe plac. Astfel, le castiga increderea. Aceasta se intoarce asupra parintilor, care, totusi, fac bine copiilor lor. Si, in mintea  copiilor, cand sunt cu parintii devine o corvoada, cand sunt cu cei care fac ce vor ei e momentul acela asteptat multa vreme care in sfarsit se implineste. Acelasi lucru se intampla si in sens spiritual. Si, cand se intampla, problemele apar. Dupa o vreme, ne trezim ca toate sunt vraiste, ca relatiile nu functioneaza, ca Biserica nu creste si ne intrebam de ce. Blegi, cu ochii pierduti in zarea lipsei de timp, parca nu mai gasim niciun raspuns. Pentru ca nu am fost atenti la timp la detalii importante, pentru ca nu am vegheat si, in special pentru ca nu mai sunt prea multi care vegheaza pe zid sa anunte pericolul, sa inteleaga vremurile si, daca mai sunt unii, au ajuns sa fie marginalizati si nebagati in seama, ca pe vremea prorocilor.

Nu cred ca ne permitem, intr-un astfel de context, interesati fiind de comunitatea crestina in care ne aflam, sa lasam lucrurile sa se intample cum vor ele, fara sa ne pese de rezultatul pe care-l aduc. Dumnezeu ne-a dat si ne da intelepciune sa intelegem lucrurile si sa le avem in vedere in hotararile pe care le luam.

Cei mai vulnerabili dintre noi, copiii si tinerii, sunt cei mai predispusi la o astfel de abordare. Bisericile trebuie sa fie protective si cei vulnerabili trebuie sa stie sa se fereasca de pericole.

Ce-i de facut? Sa:

– ii apreciem pe cei care se ostenesc intre noi;

– nu cochetam cu dulcegariile celor care ne vor „binele” si care, de fapt, se gandesc la ei, nu ar ridica un deget pentru noi (populari sau nu);

– fim atenti la cei de langa noi si sa nu lasam ca credulitatea lor sa ii puna in pericol, atunci cand ii putem ajuta;

– ne pese de unitate, de continuarea trairii prin credinta si in credinta;

– nu ne parasim posturile si rolurile de dragul aprecierii celorlalti (aici este riscul urias de a scadea standardul biblic si a parasi, incet, incet, linia credintei date odata pentru totdeauna).