Maria și Marta – Domnul Isus primit în casa lor

Text: Luca 10: 38 – 42

 

IDEI DIN TEXT

• Premise:
• Luca 9: 51: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim.” – este versetul care precizează contextul mișcării Domnului din versetul 10: 38: „pe când era pe drum”. Domnul Isus era pe drum (adică în călătorie) către Ierusalim, unde urma să fie omorât.
• Luca 10: 22 – 24: „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu și nimeni nu știe cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul și de acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. Apoi, S-a întors spre ucenici și le-a spus laoparte: ‘Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeți voi! Căci vă spun că mulți proroci și împărați au voit să audă ce auziți voi și n-au auzit.’. În acest context, se înțelege mai bine harul pe care un om din vremea Domnului Isus îl avea să stea de vorbă cu El.

 

• Idei explicative pentru rugăciune:

1. Domnul Isus, fiind în călătorie, intră într-un sat (popas). O femeie pe nume Marta L-a primit în casa ei. Aici observăm ospitalitatea Martei. Ospitalitatea ascunde întotdeauna hărnicia (hărnicia este încapsulată în ospitalitate). Fiindcă nu poți să fii ospitalier dacă nu ești harnic, dacă nu ești gata de slujire, dacă nu muncești în plus pentru oaspete. Ospitalitatea este benevolă, conștientă de preț și totuși bucuroasă să poată ajuta. Ospitalitatea punctează călătoria unui sfânt pe linia drumului său.
2. Odată ajuns în casă, mișcarea Domnului (faptul că mergea) se transformă în repaus (faptul că stă). Acest repaus este înțeles de Maria, sora Martei, care se așează și ea la picioarele Domnului Isus, ca să-L asculte. Cuvântul, însă, transcende binomul spațiu-timp, pentru că, deși mișcarea se transformă în repaus, Cuvântul nu se odihnește, în sensul că Domnul dă învățătură și în casa Martei și a Mariei.
3. Maria alege să se așeze jos, la picioarele Domnului, și să asculte cuvintele Lui. O astfel de oportunitate este excepțională (vezi Luca 10: 22 – 24). Oare noi cum tratăm oportunitățile harului divin?
4. Atitudinea Mariei trădează supunerea ei fericită, neforțată, benevolă, iubitoare. Era acasă la ea. Dar musafirul este Dumnezeul cel viu… Maria alege așezarea smerită la picioarele Domnului, gata să învețe din cuvintele Lui. Întruchipează imaginea învățăcelului aflat la picioarele maestrului. În perioada aceea, femeia era casnică, doar bărbații mergeau să învețe la picioarele unor bărbați învățați (vezi Saul din Tars). Imaginea aceasta este, din acest punct de vedere, extraordinară: Maria, o femeie, învață la picioarele Marelui Maestru – Isus Cristos. Ce har!
5. Maria nu doar auzea cuvintele Domnului Isus, cum mulți în vremea aceea o făceau. Ea le și asculta, le punea la inimă, le prețuia.
6. Marta era împărțită cu multă slujire. Slujirea e bună, dar oare multa slujire nu aduce cu sine o segregare prea mare? Expresia aleasă de Cornilescu în traducerea textului lucan este fascinantă: „era împărțită cu multă slujire”. Uneori, cu siguranță e mai bun un singur fel de mâncare, dar care să asigure un timp de calitate de părtășie în jurul Cuvântului, cu toată familia. Un oaspete de mare rang trebuie tratat cu o ospitalitate de mare cinste. Dar oare a venit Domnul Isus pentru ce i se dădea sau pentru ce poate da El?
7. O femeie pricepută și harnică este pândită de pericolul unei inimi împărțite. Trebuie să veghem și să fim înțelepți și în acest aspect!
8. Din răspunsul Domnului, înțelegem că reacțiile și atitudinea Martei au avut de-a face cu alegerea ei (pe care a făcut-o mai întâi). Iată reacțiile ei:

• Marta „a venit repede” la Domnul Isus. Mișcarea ei în viteză e ca un uragan în liniștea așternută în jurul prezenței Domnului în casă. Marta nu i se adresează Mariei, sora ei, ci Domnului – nu-Ți pasă, Doamne, că m-a lăsat sora mea să slujesc singură? Marta era vizibil iritată, era prinsă la mijloc într-o scenă a nedreptății. Și cel mai nedrept lucru care era în mintea ei era gândul că Domnului Isus nu-I pasă… Oare chiar nu-I pasă? Și-L întreabă, Îl dojenește, parcă-L ceartă… Dar Domnul răspunde blând și plin de pace, fără să încerce s-o laude și să atenueze tensiunea prin false lingușiri.
• Marta îi spune Domnului ce să-i zică Mariei – zi-i, dar, să-mi ajute! Nu e corect numai ea să muncească, nu-i așa?! Domnul, care era drept, trebuia să facă dreptate și s-o trimită pe Maria s-o ajute. E prea multă povară de purtat cu treaba și e și povara asta a nedreptății și a singurătății. De ce unii să stea liniștiți să asculte Cuvântul iar alții să facă mai multe lucruri în paralel?
• Conform spuselor Domnului, Marta se îngrijora și se frământa pentru multe lucruri. Acele lucruri erau reale, nu imaginare. Cu siguranță că sunt multe de făcut în viața aceasta și cu siguranță că avem calități și voință să putem face multe lucruri. Dar nu ar trebui să existe o limită? Iar îngrijorarea și frământarea nu ar trebui să ajungă să fie combătute cu medicamente de anxietate și antidepresive, ci ar trebui să fie ținute în frâu prin înțelepciunea cu care ne organizăm și cu care ne rânduim viața.

9. Astfel, treaba e bună, dar și opritul din treabă e bun și își are vremea lui. Altfel, produce stres, singurătate și o atitudine nepotrivită și iritată în viața celui care alege greșit.
10. Observați expresiile: „multă slujire”, „multe lucruri” în opoziție cu stările sufletești sugerate de cuvintele „repede”, „singură”, „îngrijorezi”, „frămânți”. Puse împreună, ele arată o evidentă stare de dezechilibru, de extreme termice provocatoare de uragane.
11. Răspunsul Domnului subliniază două aspecte importante:

• Există o alegere pe care vizita Lui a provocat-o, o alegere pentru fiecare.
• Există o parte pe care o dobândește cel care a ales, după cum a ales. Maria și-a ales partea cea bună. Această parte nu i se va lua! Marta, în schimb, ce a ales? Domnul nu poate să dea curs solicitării exprese a Martei, fiindcă partea pe care și-a ales-o Maria „nu i se va lua”.

Tot în răspunsul Domnului găsim că „un singur lucru trebuie” (e de trebuință, e folositor pentru om). Cuvântul lui Dumnezeu este acel unic lucru care este de neapărată trebuință, pentru că fără El suntem toți morți și la ce ne-ar ajuta toată truda noastră sub soare?

Pilda celor 10 drahme

Text: Luca 15: 8 – 10

IDEI DIN TEXT 

• Premise:
• Având în vedere vrs. 8, cel mai probabil că pilda face parte din pilda cu oaia pierdută. Domnul spune aceste pilde în contextul în care de El se apropiau păcătoșii și strângătorii de taxe pentru străinii asupritori ca să asculte cuvintele Lui, iar cărturarii și fariseii murmurau că El îi lasă să se apropie de El și chiar mănâncă cu ei… (ce revoltător, nu?)
• În această pildă este vorba despre o femeie (stăpâna gospodăriei).
• Leul amintit în traducerea Cornilescu este o drahmă de argint (monedă grecească) care cântărea aproximativ cât un dinar roman. Drahma de argint este prima monedă folosită pe teritoriile României (Dobrogrea, Moldova etc.). Valoarea unei astfel de monede era mică.
• În acest grup de 3 pilde (cele 100 de oi, cele 10 drahme de argint și cei doi fii) se caută și se găsește ce era pierdut, iar aceasta îl face pe cel care regăsește să se bucure mult. Dumnezeu, desigur, este Cel care se bucură de pocăința omului pierdut. În primele două, acțiunea de căutare o face cel care pierde – aportul oii pierdute și al drahmei de argint pierdute nu există. În pilda fiului risipitor (sau pilda celor doi fii), tatăl pare să nu facă nimic, ci doar așteaptă întoarcerea fiului.

 

• Idei din text:

1. O femeie are 10 drahme de argint. Una se pierde, iar acest lucru e descoperit, evident, la numărătoare. Această descoperire declanșează o procedură complexă de căutare în casă: se aprinde o lumină, se mătură casa, totul se verifică și se filtrează până la găsirea monedei. Aceasta descrie natura interesului femeii care pierde moneda – se pun în mișcare lucruri. Tot așa este și cu Dumnezeu, care, atunci când a pierdut un suflet, pune în mișcare ceea ce-i este la îndemână ca să-l găsească. Dumnezeu a dat pe Singurul Său Fiu, care a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut!
2. Valoarea unei astfel de monede era mică. Dumnezeu nu ne-a iubit pe noi pentru cât valoram pentru a fi folosiți pentru vreun motiv, ci pentru cât am însemnat pentru El Însuși. Evreii, care umblau mereu după câștigul financiar, ar fi trebuit să înțeleagă mesajul acesta clar. Drahmă se traduce: „atât cât poate cineva să țină într-o mână”, ceea ce ne amintește de expresia noastră: „pentru un pumn de țărână”. Da, pentru un pumn de țărână a murit Domnul nostru Isus Cristos, Stăpânul universului! Ce mare preț…
3. Cel Care le are pe toate, caută. Cel Căruia nu-I lipsește nimic, găsește.
4. Condiția monedei pierdute este mizeră (realitate sugerată de conceptul de curățenie). Nici oaia nu o ducea prea bine, nici fiul risipitor. Lumina scoate la iveală lucrurile! După ce lumina clarifică peisajul, urmează curățenia! Apoi, moneda este găsită. Dumnezeu proiectează lumina Sa asupra mediului în care noi ne ducem viața de oameni pierduți, lumina arată adevărul și-l descrie așa cum este. Și este nevoie de curățenie ca omul pierdut să fie găsit. Imaginea aceasta este despre pocăință: să-ți vezi starea, să te lepezi de mizerie.
5. Mentalitatea: „să ne purtăm cu el cu mare atenție, să nu-l deranjăm, că poate așa se întoarce la Dumnezeu” este străină de Evanghelie. În primul rând, nu noi ne purtăm, ci Dumnezeu. În al doilea rând, lumina arată realitatea și mătura face praf, este invazivă.
6. Căutarea poate fi asimilată unei investigații care pune totul sub lupă până când se ajunge la rezultatul urmărit. Căutarea se face până când se găsește moneda. Mai mult, ea a fost făcută diligent (într-un mod harnic, sârguitor, silitor).
7. Căutarea se oprește doar atunci când moneda este găsită. Aceasta ne vorbește despre stăruință în momentele în care apare descumpănirea, descurajarea. Dumnezeu nu Se lasă niciodată descurajat de negăsire, ci caută spre a găsi. Limita harului Său nu are de-a face cu negăsirea, ci cu împietrirea.
8. Bucuria regăsirii are câteva caracteristici:

• E reală, e luminoasă
• Nu se poate ține pentru sine (sunt chemate vecinele, prietenele)
• Este specifică unei comuniuni („bucurați-vă împreună cu mine”) – provoacă părtășie

9. Pilda e spusă într-un anumit context. Marele pericol în care se regăsesc cei care se consideră pe ei înșiși ca fiind într-o bună relație cu Dumnezeu este să-i disprețuiască pe cei care sunt păcătoși și răi și să nu înțeleagă iubirea și apropierea lui Dumnezeu de aceștia. Pilda este, așadar, un semnal de alarmă! În fața îngerilor lui Dumnezeu e mare bucurie la pocăința unui singur păcătos. Intensitatea acestui tip de bucurie nu crește odată cu numărul celor care se pocăiesc (aceasta este o problemă născută din inima omului egoist, căruia îi place să se laude cu ce nu face el, cu pocăința altora, și care crede că dacă numărul traduce valoarea). Intensitatea acestui tip de bucurie este definită unitar („pentru un singur păcătos”) – trebuie să ne bucurăm din toată inima pentru fiecare om care se întoarce la Domnul cu adevărat!

 

Motive de rugăciune din text:

• Să Îi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru că a folosit toate resursele pentru a ne găsi pe fiecare dintre noi! El nu a cruțat nici chiar pe Fiul Său!
• Să Îi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru că S-a implicat în detaliu în găsirea noastră (fiecare detaliu a contat pentru El)!
• Să fim plini de o sfântă cercetare, pentru că pentru noi, un pumn de țărână, a murit Cel care le avea pe toate!
• Să fim fascinați de bucuria pe care o are Dumnezeu când ne găsește! Ce mult ne iubește El, dacă se bucură așa! Și tot cerul se bucură împreună cu El! Slavă Lui!

 

• Să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze cu lumina Lui! Oare ce se vede când aprinde Dumnezeu lumina? Cu siguranță că va fi nevoie de curățenie! Biblia numește aceasta sfințire. Sfințirea nu este posibilă fără pocăință și fără îndreptare.
• Să ne rugăm ca Dumnezeu, prin predicarea Evangheliei, să aducă Lumina Sa în viețile oamenilor păcătoși care o vor asculta. Nu este plăcut pentru omul păcătos să i se arate la lumină faptele. Dar este singurul mijloc prin care omul se poate pocăi și prin care poate primi iertarea prin credința în Domnul Isus Cristos!
• Să ne rugăm ca Dumnezeu să facă curățenie în viețile noastre și a tuturor celor care ascultă Evanghelia – Vestea cea Bună!
• Să Îi cerem lui Dumnezeu puterea de a fi stăruitori în rugăciune pentru mântuirea celor pierduți: rubedenii, prieteni, vecini, colegi, cunoscuți. Dumnezeu Își dorește mai mult decât noi ca cei pierduți să fie găsiți, de aceea trebuie și noi să stăruim în rugăciune!

 

• Să Îi cerem să ne ajute să fim și noi ca El: să avem și noi pasiunea aceasta minuțioasă și stăruitoare până la capăt pentru găsirea celor pierduți.

Să Îi cerem să fim curați la inimă, plini de iubire pentru cei pierduți. Adică, atunci când e găsit un om pierdut, să ne bucurăm autentic, să avem bucuria Lui. Egoismul și murmurul steril sunt un mare pericol (vezi cărturarii și fariseii care comentau, vezi atitudinea fiului nerisipitor).

Alterarea definiției iubirii – exemplu

The hobbit, ecranizarea lui P. Jackson plecând de la cartea cu același titlu a lui J.R.R. Tolkien, are destul de multe părți proaste. Filmul pare destul de bun, dar dacă cineva citește carte nu se poate să nu se întrebe cu cât ar fi fost mai reușită ecranizarea dacă păstra lumea creată de autorul cărții din care a simulat că se inspiră.

Filmul se încadrează în spiritul epocii, de autosuficiență, care simte că trebuie să aducă îmbunătățiri doar din lipsă de înțelegere, ceea ce provoacă, de fapt, o scădere a valorii produsului alterat. Singura chestiune despre care am putea zice că e bună e intenția, dar nici aici nu avem siguranță prea mare.

Unul dintre firele importante din film nu există în carte. Nici principial, nici propriu-zis. E o inserare care se încadrează cu brio în joaca cu epocile pe care și-o permite lumea noastră, indolentă și superficială, expertă în toate (prin infatuare) dar în general habarnistă (căci cine le știe pe toate nu le știe pe niciuna).

La finalul unei penibile atracții cu tentă sexuală între o elfă și un gnom, care se potrivește cu lumea lui Tolkien ca nuca-n perete, gnomul moare iar elfa își întreabă seniorul de ce doare atât de mult? Răspunsul este o falsă definiție a iubirii, inoculată minților fragede, cu succes din păcate: „pentru că e iubire adevărată”. Flirtul și remarcile cu tentă sexuală nu sunt sub nicio formă iubire adevărată. Ele sunt ce sunt, nu merită investigația. Iubirea adevărată este cu totul altceva și Tolkien face referire nu de puține ori în operele sale la iubire și la complexitatea acesteia.

Păcat de ecranizare și de efectele speciale. S-a ratat o șansă importantă de a ecraniza o carte remarcabilă, cu un mesaj fascinant.

Iubirea e altceva și mult mai mult!

Pilda păstorului care are 100 de oi, care pierde o oaie și care lasă pe islaz 99

REFERINȚĂ: Evanghelia după Luca 15: 1 – 6

 

15: 1

• Vameșii sunt strângătorii de taxe pentru romani (slujbă pe care o aveau unii în tot imperiul roman, nu doar în Palestina); ajungând să fie o clasă de oameni detestată de restul populației, mai ales că nu se ocupau cinstit de îndatorirea lor. Era, așadar, o dublă respingere: (1) una din asocierea cu taxatorul și (2) una din abuzul de funcție.
• Păcătoșii sunt cei care ratează scopul, cei care eșuează prin aceea că nu-și împlinesc menirea sau care eșuează în a face voia lui Dumnezeu.
• Așadar, aceste două categorii de oameni, printre altele, veneau și ele să asculte cuvântările Domnului Isus. Pentru asta, „se apropiau de El”, veneau până aproape de El, erau în proximitatea Lui.

15: 2

• Fariseii erau o sectă religioasă a evreilor.
• Cărturarii erau scribii, scriitorii, oamenii gramaticii (cei care cunoșteau gramatica limbii, oamenii învățați, literații).
• Cârteau – murmurau între ei, e vorba de un murmur continuu (sensul este negativ). Cuvântul este o construcție onomatopeică[1] care se referă la sunetul pe care-l scot porumbeii (gurluit) și la zumzetul albinelor (zumzet, zumbăire).
• Comentariile lor supărătoare și în formă continuă se referă la două mari nemulțumiri: (1) că Domnul Isus îi primea pe păcătoși (adică îi accepta) și că (2) lua masa cu ei (ceea ce implică un grad ridicat de părtășie, de intimitate).
• Primirea[2] păcătoșilor se referă la o cordialitate ospitalieră, la atitudinea Domnului Isus pe care o avea, după cum murmurau fariseii și cărturarii, de a-i primi cu expectativă, cu intenție pe „păcătoși”. Erau deranjați că Domnul Isus nu era deranjat de păcătoși. E deranjant, nu-i așa, să trebuiască să primești cu drag pe unul care ți-ar putea lua locul pe scaunul pe care-ai stat de 30 de ani? Și cine știe câte alte „pagube” mai poate produce un astfel de păcătos…
• A mânca împreună – a lua împreună mâncarea, sugerează o părtășie evidentă, o intimitate specifică familiei, prietenilor.
• Practic, ei murmurau la atitudinea Domnului Isus de ospitalitate și comuniune cu păcătoșii. Cu siguranță imaginea asta era una deranjantă. Era o priveliște oripilantă, care îi contraria. Nu aveau curajul să spună cu voce tare, pentru că nu aveau autoritatea, atât de mare impact avea prezenta Domnului Isus, dar era o priveliște atât de deranjantă că nu puteau nici să tacă. Așa că… grongăneau cu zumzet.

15: 3

• În acest context, Domnul le-a spus o pildă

15: 4

• Pilda are de-a face cu o activitate pe care ei o cunoșteau foarte bine, oieritul.
• Domnul le cere să se imagineze ca fiind proprietarii și păzitorii a 100 de oi. Dintre acestea, se pierde una. Cuvântul folosit[3] este puternic, cu implicații majore – distrugere absolută (permanentă). Pierderea oii sugerează o pierdere absolută, noțiune asociată morții, ruinii și distrugerii. Pierderea nu este banală, nici recuperabilă. Perspectiva înstrăinării oii de turmă, probabil negăsită la o căutare inițială superficială, de verificare (în urma căreia pierderea este evidentă), este una foarte serioasă. Oaia aceea s-a pierdut de tot, nu mai este în turmă.
• În fața unei asemenea realități, Domnul îi întreabă – care om dintre voi nu pleacă s-o caute, chiar dacă asta presupune să le lase pe cele 99 nepăzite? Judecata corectă a unui astfel de om era că trebuie găsită oaia pierdută. Omenia este deasupra economiei. Niciun om nu zice: „bine că nu le-am pierdut pe cele 99”, nici nu se îngrijorează de soarta lor în așa măsură încât să nu plece în căutarea celei pierdute.
• Islazul este sugerat de un cuvânt care înseamnă deșert, poate zonă nepotrivită pentru oi, spațiu larg unde se pot mișca liber păstorii cu oile lor; pășune deschisă, sălbăticie. Poate sugera faptul că Domnul observă la grongănitorii zumzăitori și un disconfort creat de faptul că Domnul nu-i pune pe ei pe seamă, oamenii religioși (care manifestă vădit un interes pentru lucrurile spirituale), ci pe cei păcătoși (care nu au interes în cele spirituale).
• Omul pleacă după oaia pierdută. La fel, Dumnezeu caută oamenii pierduți, care altfel ar fi fost morți, distruși pentru totdeauna. Aceasta arată că singura speranță a oii, chiar fără ca ea să realizeze asta, este în acțiunea aceasta a păstorului de a pleca să o caute și să o găsească. Cuvântul folosit sugerează că se pleacă dintr-un loc și se ajunge într-un altul, fiind chiar și gramatical evident faptul că intenția a fost ca oaia să fie găsită încă de la bun început. Păstorul nu-și caută oaia că așa se face, nici nu pleacă să mai dea o tură două prin împrejurimi, poate dă de ea pe acolo. Păstorul pleacă să o caute și s-o găsească. Păstorului îi pasă de soarta oii. Păstorul vrea să aducă oaia înapoi în turmă, acolo unde e locul ei. Păstorul nu pleacă doar să găsească, ci să aducă înapoi (adică să anuleze starea de „pierdut”, prin găsire și regăsire).
• Dumnezeu e plin de omenie. Omenia aceasta este ceea ce a rămas omului din Dumnezeu, ceea ce-l face să fie nobil, chiar dacă a fost alterat mult de influența păcatului. Ceea ce s-a pierdut era a lui Dumnezeu, prin urmare Lui îi pasă de cei care s-au pierdut. Ei sunt de preț pentru că sunt din turmă, dar s-au pierdut. Nu toți cei care se „pierd” de turmă sunt neapărat pierduți. Biblia ne arată că sunt și unii care au plecat pentru că „nu erau dintre ai voștri” etc. După cum nu toți din cei care zic că fac parte din turma lui Cristos sunt cu adevărat din turma Lui. Dar sunt unii care s-au pierdut și pe aceștia Dumnezeu vrea să-i găsească.
• Pentru a-i găsi, Dumnezeu a pornit într-o călătorie intensă, când se duce după cel pierdut până când îl găsește. La fel cum face păstorul când pleacă în căutarea oii pierdute.
• Căutarea se face „până când o găsește”. Verbul pentru „a găsi” este heurisko, a găsi, a descoperi, în special ca urmare a unei căutări. Căutarea este sugerată explicit și implicit, prin exprimare. Căutarea este un efort susținut, important.
• Intensitatea căutării explică pe larg bucuria găsirii.

 

15: 5

• Odată găsită sau în momentul găsirii în urma căutării, are loc o reacție foarte importantă a păstorului, prin care se face referire la ceea ce simte Dumnezeu. Nu sunt multe ocaziile în Biblie când ni se spune foarte concret ceea ce simte Dumnezeu.
• Oaia e pusă pe umerii păstorului care o găsește și e adusă acasă.
• Păstorul nu e supărat pe oaia care s-a rătăcit, ci e bucuros că a găsit-o.
• Întoarcerea oii este statică și mișcătoare în același timp. Este statică în ce privește efortul ei, fiindcă ea stă pe umerii păstorului. Este mișcătoare, fiindcă păstorul, ducând-o pe umeri, se deplasează către acasă, pentru a o duce înapoi, acolo unde e locul ei – în turmă, alături de celelalte oi.
• Cuvântul pentru bucurie, chairo, se referă la o stare de dispoziție favorabilă. Apare ideea de înclinare înspre înainte. A se bucura în harul lui Dumnezeu. A experimenta harul lui Dumnezeu, cu o atitudine conștientă de bucurie datorită acestui har al Său. Harul lui Dumnezeu a făcut ca oaia pierdută să fie găsită, iar aceasta aduce o mare bucurie în sufletul păstorului care a căutat-o.
• Bucuria este urmarea: (1) inițiativei de găsire a ceea ce era pierdut, (2) acțiunii de căutare a ceea ce era pierdut, (3) harului lui Dumnezeu conștientizat, prin care s-a găsit ceea ce era pierdut. Prin urmare, bucuria este deosebit de intensă.
• Manifestarea bucuriei este și ea întreită: (1) oaia este pusă pe umeri și adusă în siguranță acasă, (2) păstorul obosit în urma căutării pare să aibă puteri nebănuite de a o aduce cu entuziasm pe umeri până acasă și (3) nu urmează odihna, ci ospățul, la care sunt invitați și vecinii, fiindcă bucuria e prea mare să fie ținută doar pentru cel care o simte (păstorul).
• Toate acestea trebuie să ne învețe lucruri despre Dumnezeu și despre bucuria Lui extraordinară că a găsit ceea ce era pierdut.
• Astfel, ceea ce făcea Domnul Isus nu era deloc motiv de grongănit și de zumzăit. Era motiv de mare bucurie. De unde deducem că pilda transmite o mirare – cum de fariseii și cărturarii, oameni învățați, nu se bucură ci, mai degrabă, sunt contrariați?!
• Bucuria este precizată în text de un verb – acțiunea de a se bucura, care e un participiu prezent activ: se referă la o acțiune care are loc în prezent sau care are loc în mod repetat. Timpul verbal face legătura dintre pilda ipotetică și activitatea prezentă a Domnului Isus. Domnul Isus se bucură nespus de mult de păcătoșii și de vameșii care veniseră să-L asculte, de faptul că El i-a căutat pe acei oameni și i-a găsit. Și acum vrea să-i poarte acasă și vrea ca și ceilalți să se bucure de bucuria Lui.

 

15: 6

• Păstorul se întoarce și-și cheamă laolaltă: (1) prietenii și (2) vecinii. Așadar, apropiații Domnului, în cele două sensuri (ca prieteni și ca vecini), sunt chemați împreună. De ce? Ca să se bucure și ei. Bucuria aceasta creează unitate, părtășie, armonie.
• Când Domnul îi cheamă pe aceștia la bucurie, folosește un cuvânt compus[4], care conține cuvântul precedent care a desemnat bucuria. Mesajul – „identificați-vă cu bucuria mea”. Altfel spus, harul lui Dumnezeu este motiv de bucurie pentru toți cei din proximitatea celui care-l experimentează.
• Motivul bucuriei împărtășite? Păstorul și-a găsit oaia cea pierdută! Bucuria se exprimă. Bucuria este exprimarea unui mesaj. Mesajul este istoria oii: a fost pierdută și a fost găsită. Mesajul este întreg. Pentru ca bucuria să fie deplină, mesajul trebuie să fie întreg. De aceea, toată istoria pocăinței oamenilor și a întoarcerii lor la Dumnezeu va comporta cele două mari etape: starea de a fi pierdut și acțiunea susținută de a fi găsit ceea ce era pierdut. Harul însuși are sens doar în contextul situații disperate, fără soluție.
• Ascunderea trecutului nu face parte din Evanghelie. Evanghelia înseamnă trecut și prezent. Pierdut și găsit.

 

 

Concluzii:

1. Reacția la harului lui Dumnezeu din partea celui care beneficiază de acest har există dar nu este arătată de această pildă. Pilda se referă la reacția corectă pe care trebuie s-o aibă cei care văd că cei pierduți sunt căutați și sunt găsiți este bucuria alături de Păstorul (Domnul Isus). Reacția greșită este vorbăria inutilă, nemulțumită, onomatopeică:

• Bucuria te face să dai locul tău musafirului care vine să asculte
• Bucuria te face să nu fii deranjat de faptul că Domnul se ocupă de păcătoși, pentru că pentru ei a venit
• Bucuria te face să simți și tu ce simte Domnul când un păcătos este găsit

2. Poți fi expert în gramatică și totuși să vorbești onomatopeic.
3. Poți fi expert în religie și totuși să nu înțelegi esența religiei.
4. Poți fi în mulțime și totuși să nu înțelegi unitatea (care, evident, vine din părtășia la aceeași bucurie).
5. Bucuria găsirii omului pierdut în păcate (1) dă putere căutării extenuante, (2) purtării celui găsit în tot harul întoarcerii acasă (oaia e purtată pe umeri) și (3) organizării pe cheltuială proprie a unui banchet cu prietenii și vecinii. Efortul depus pălește în lumina bucuriei dobândite.
6. Biserica trebuie să simtă pentru cei nemântuiți, pentru cei pierduți. Dar va fi testată de fiecare dată în ce privește egoismul și suficiența născută din elitismul religios.
7. Noțiunea perechii „pierdut-găsit” a unei oi din 100 se referă în primul rând la cei care au nevoie de pocăință, nu la cei care s-au pocăit odată și acum s-au întors în lume. Pierderea este față de Dumnezeu.
8. Neprihăniții care „nu au nevoie de pocăință” se poate referi și la cei care nu sunt pierduți (care, evident, în contextul harului, au fost găsiți deja), dar și la cei care se erijează în cele 99 de oi. Poate avea, așadar, și sens ironic. Fiindcă se prea poate să te consideri drept și că n-ai nevoie de pocăință și să nu fie așa.
9. Explicația pildei: Domnul Isus spune că în cer va fi mai multă bucurie pentru acea singură oaie care se pocăiește decât pentru cele 99 care nu au trebuință de pocăință. Avem față în față două feluri de oameni: „păcătosul care se pocăiește” și „neprihănitul care nu are nevoie de pocăință”. Un singur păcătos care se pocăiește produce mai multă bucurie decât 99 de neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.
10. Pilda pare să avertizeze asupra părtășiei finale. Cele 99 de oi sunt împreună, nu sunt pierdute, dar par că rămân fără păstor și în deșertul lumii. O singură oaie, cea pierdută, găsită mai apoi, purtată pe umeri acasă, ajunge centrul bucuriei păstorului, a prietenilor săi și a vecinilor săi. Există un risc al părtășiei fără interes pentru cei pierduți și acesta este riscul singurătății, când te trezești că bombăni, ca oaie, împotriva lucrării propriului Păstor…

[1] Diagoggyzo – gurluitul porumbeilor și zumzetul albinelor

[2] Prosdechomai – a primi pe cineva într-o manieră personală, a oferi un bun venit cu căldură reciprocă; a fi gata și doritor să dai și să primești

[3] Apollymi – pierzare violentă / completă

[4] sygchairo

Ultimul interviu al lui Dumitru Cornilescu? Un articol din Archiva Moldaviae — Emanuel Conțac

Am pomenit în mai multe rânduri pe blog despre un interviu pe care l-a dat Dumitru Cornilescu unui grup de evanghelici români care l-au vizitat în 1974. Am în sfârșit bucuria de a anunța că amplul material, însoțit de note și comentarii, a fost publicat în revista Archiva Moldaviae, 2019. Pentru cei interesați de istoria […]

via Ultimul interviu al lui Dumitru Cornilescu? Un articol din Archiva Moldaviae — Vaisamar

PIlda semătorului – despre lucrarea Cuvântului în inima omului care-l aude

http://freebibleimages.org/

REFERINȚE: Matei 13:3-8; 18-23 , Marcu 4:1-8; 14-20, Luca 8:4-8; 11-15

Pildă oferită și explicată de Isus. Comentariu pe versiunea din Matei cu completări din Marcu și din Luca.

13: 3 ,18

• Semănătorul a ieșit să semene; ieșirea aceasta nu este un argument pentru ideea (bună, de altfel) să mergem către cei din afară, să ieșim spre ei, ci este o acțiune naturală a semănătorului din pildă, definită în raport cu pământul în care se seamănă (nu se seamănă în casă, ci afară, motiv pentru care ieșirea are sens). Sunt unele voci care doresc neapărat să pună tensiune între diverse lucruri, din dorința de a părea mai deștepți sau pentru a crea tensiune (sau, pur și simplu, din cauza lipsei înțelepciunii de a tăcea) și care insistă că nu noi trebuie să chemăm în biserică oamenii să asculte Cuvântul, ci să ieșim la ei, acolo unde sunt. Consider că e bine să ieșim la oameni acolo unde sunt, dar că pilda nu are nicio legătură cu chestiunea asta. Dacă oamenii sunt într-o biserică sau într-un câmp, în momentul în care cineva le spune Evanghelia lui Dumnezeu, se întâmplă ceea ce a spus Dumnezeu în pildă: „semănătorul a ieșit să semene”. Ieșirea, așadar, este acțiunea de a „arunca” sămânța acolo unde este pământul (așadar, a proclama Evanghelia acolo unde sunt oamenii – fie la Biserică, fie acasă, fie pe câmp, fie pe autostradă, fie în avion ș.a.m.d.).
• Acțiunea de semănare implică aruncarea seminței. Aceasta cade pe pământ. Pilda continuă de aici să descrie contextul în care cade sămânța aruncată.
• Sămânța este „cuvântul privitor la Împărăție” sau „Cuvântul Împărăției” (Matei 13: 18).
• Toate tipurile de pământ reprezintă oameni care au auzit cuvântul (l-au ascultat, au interacționat cu el prin auzire).

13: 4, 18

• Unele semințe cad lângă drum (evanghelistul Luca adaugă faptul că sunt călcate în picioare)
• Păsările vin și le mănâncă
• Când cineva aude (ascultă) Cuvântul și nu-l înțelege[1] – nu reușește să pună laolaltă informațiile primite prin cuvântul auzit, adică nu pricepe mesajul; Luca adaugă: „ca să nu creadă și să fie mântuit”
• În acest caz, cel rău vine și ia de acolo cuvântul auzit (ca o pasăre care ia sămânța de pe drum, aceea care nu intră în pământ)
• Sămânța a fost în inima omului și de acolo a luat-o cel rău[2] (a nu se înțelege că sămânța nu a ajuns deloc în inima omului – din nou, faptul că sămânța a căzut pe drum este un detaliu al pildei, nu o realitate care ar descrie că sămânța nu a intrat în inima omului, fiindcă explicația Domnului este foarte clară asupra faptului că cel rău răpește cuvântul din inima omului care nu-l înțelege)
• Lipsa de înțelegere a acestor oameni nu trebuie tradusă ca o incapacitate de înțelegere, ci ca superficialitate în raport cu valoarea cuvântului semănat în inimă

13: 5, 6, 20, 21

• Unele semințe cad pe un pământ pietros
• Nu este prea mult sol disponibil
• Răsar imediat, pentru că nu ajung la adâncimea potrivită în sol
• Când răsare soarele (când se ridică soarele la zenit, când puterea soarelui crește în zi), se ard sau se vlăguiesc de căldura lui (când soarele dogorește), Luca chiar folosește noțiunea de „umiditate”
• Pentru că nu au rădăcini adânci, nu mai au acces la apă (acea apă care nu evaporată de soarele dogoritor al zilei, care nu e în stratul superior al solului, acolo unde razele soarelui ating pământul) – deci, se usucă imediat de tot sau devin uscături (nu-și mai pot reveni, nu au rădăcini care să le ajute să nu se usuce de tot)
• Aici se portretizează omul care aude (ascultă) cuvântul și care-l primește imediat cu bucurie[3] sau cu încântare (a nu se înțelege că problema este aici, ci la ceea ce urmează în explicație)
• Problema este că nu are rădăcină în el, adică nu este serios cu acest cuvânt încântător; reacția lui este una sezonieră, de moment, iar această realitate este descoperită prin acțiunea unor factori interni; Luca explică legat de credință – cred pentru o vreme, până vine încercarea, când se despart
• Încercarea[4] din text se referă la o presiune interioară, un simțământ de constrângere care implică o reacție de respingere, de renunțare (voia lui Dumnezeu îl face pe cineva să se simtă constrâns)
• Persecuția[5] din text se referă la o presiune exterioară, pe care cineva o simte atunci când este urmărit de alții spre a fi vânat (doborât ca un animal) – voia lui Dumnezeu îl face pe cineva să fie atacat (într-un fel sau altul) de unii din jurul său (de obicei de autorități ostile)
• Ambele: încercarea și persecuția au loc din pricina cuvântului (așadar, cuvântul aduce cu sine tribulația (zbucium sufletesc, frământare, necaz, agitație) interioară și persecuția exterioară, nu vremurile, persoanele sau circumstanțele în care trăiește cineva, la un moment dat)

13: 7, 22

• Unele cad printre spini sau printre plantele spinoase
• Spinii cresc și estompează creșterea plantei răsărite din sămânța aruncată (îi opresc dezvoltarea armonioasă în condițiile propice – soare, spațiu de aer)
• Aude (ascultă) cuvântul (ca și în celelalte cazuri)
• Problema aici ține: de îngrijorările[6] lumii și de înșelăciunea[7] bogățiilor, adică de calitatea vremurilor[8] și de posesiuni materiale (să-ți faci un prezent bun, pentru un viitor bun, să fii în rând cu lumea, să strângi, să ai, să-ți folosești energia și timpul pentru a investi în lucrurile din lume și în bogățiile din lumea aceasta)
• Acestea îneacă cuvântul și acesta devine neroditor (nu există recolta așteptată): acceptarea în viață a acestor lucruri ia timpul și investiția necesară pentru creșterea plantei (lucrarea cuvântului către roadă)
• Evanghelistul Marcu mai menționează și „dorințele după alte lucruri”; ideea este că astfel de oameni nu consideră cuvântul și rodirea ca fiind scopul suprem și suficient al vieții credinței
• Evanghelistul Luca folosește expresia „ei merg pe calea lor” și se îneacă în îngrijorări, bogății și plăceri specifice vieții acesteia – aceștia nu aduc recoltă la maturitate

13: 8, 23

• Unele cad în pământ bun (pământ frumos)
• Ele dau (produc) roadă sau recoltă
• Toate rodesc, deși diferit ca număr: unele 100, altele 60, altele 30
• Aud (ascultă) cuvântul proclamat
• Oamenii de acest fel sunt cei care care înțeleg cuvântul pe care-l aud (evanghelistul Marcu folosește un alt cuvânt, „a accepta” – acceptarea cuvântului așa cum este el, nu cum vrem noi să fie)
• Ei aduc rod (diferit în cantitate, același în calitate – potrivit cu informația existentă în cuvânt, în sămânță)
• Pe măsură ce cresc, aceștia își lucrează roada pe care o oferă (roada nu e pentru ei)
• Evanghelistul Luca folosește două cuvinte pentru a-i descrie inima acestora: kale (onest, frumos, bun) și agathe (bun, intrinsec – care originează din Dumnezeu și e animată de El); deci, o inimă onestă și bună
• Tot Luca menționează modul de rodire – cu perseverență (e vorba de o răbdare care ține, vezi Matei 24: „cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit”)

[1] Sunientos – a pune împreună idei, a pune laolaltă idei, a înțelege

[2] Evanghelistul Marcu folosește cuvântul „Satan”, iar Luca „diavolul” (diabolos)

[3] Charas – bucurie, încântare

[4] Thlipsis – presiune care constrânge, se folosea la ce experimentează cineva când trece printr-un loc îngust, o presiune internă care-l face pe cineva să se simtă îngrădit, obligat, apăsat, fără opțiuni; prin contract cu acest cuvânt, există stenoxoria – presiune externă exercitată de circumstanțe

[5] Diogmou – persecutare, urmărire, folosit pentru a descrie o vânătoare a cuiva spre a fi doborât ca un animal. Cuvântul este folosit în perioadă antică și biblică pentru ostilitatea unora față de creștin, de exemplu împăratul roman Decius (250-251 d.Hr.), care a omorât mii de creștini care au refuzat să ofere sacrificii în numele său

[6] Merimna – grijă, îngrijorare, anxietate (stare de neliniște, de așteptare încordată, teamă)

[7] Apate – înșelăciune, iluzie (o falsă impresie, care înșeală), fraudă

[8] Aionos – spațiu de timp, eră, în special un timp present pus în contrast cu viitorul