Tot ce se mișcă și are viață să vă slujească de hrană; toate acestea vi le dau, ca și iarba verde. Numai carne cu viața ei, adică sângele ei, să nu mâncați. Căci voi cere înapoi sângele vieților voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc și voi cere înapoi viața omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui. Iar voi creșteți și înmulțiți-vă; răspândiți-vă pe pământ și înmulțiți-vă pe el!”
Geneza 9: 3-7
După potopul care a fost pe pământ, prin care toate viețuitoarele de pe pământul uscat au murit, cu excepția celor de pe corabia salvării, Dumnezeu îi vorbește lui Noe și îi spune și cuvintele de mai sus.
Adam și Eva au primit porunci asemănătoare, dar cu alte specificații. După marea și unica resetare a potopului, omul urma să aibă ca hrană nu doar plantele, ci și animalele. Cu o mențiune: să nu mănânce carnea cu sânge, adică cu viața viața cărnii. Din acel moment, fiecare viețuitoare va avea o responsabilitate înaintea lui Dumnezeu, responsabilitatea sângelui.
Dumnezeu urma să ceară din „mâna” oricărei viețuitoare sângele care nu-i aparține.
Și e menționată legea aceasta divină: cine va lua sângele omului va suferi aceeași consecință – sângele lui va fi luat de om. Astfel, în afara „răzbunării sângelui”, omul avea să intre întotdeauna sub incidența acestei legi.
Ne amintim că lui Cain Dumnezeu i-a făcut un semn, că dacă va găsi cineva pe ucigașul fratelui său Abel să nu-l omoare. Acum, însă, înaintea oricărei reacții, proactiv, Dumnezeu stipulează această lege pe care o consideră importantă în contextul direcției pe care o dă primilor oameni ai epocii post-deluviale.
Argumentul – fiindcă omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu.
Biblia este plină de situații în care, într-un fel sau altul, sunt prezentate cele două elemente din titlu: „semnul apărării” și „sângele îndreptării” (care, sigur, pot fi numite și altfel, atâta timp cât se înțelege sensul lor).
Mă refer la semnul apărării în sensul în care lui Cain i s-a făcut acel semn prin care să nu fie ucis ca răzbunare pentru crima sa. Decizia i-a aparținut lui Dumnezeu. Oricum, abordarea aceasta s-a arătat că nu a funcționat, rămânând cealaltă, adică „sângele îndreptării”, prin care se îndreaptă acțiunea cu o plată de aceeași valoare, iar cel care ucide nu mai este însemnat ca să nu fie ucis (chiar dacă acțiunea sa poartă cu sine consecințe), ci plătește cu propriul sânge sângele vărsat. În acest caz, nu este o răzbunare, ci o îndreptare, motiv pentru care nu am folosit o expresie de tipul „sângele răzbunării”.
A greșit Dumnezeu prima dată? Nu cred. Prin urmare, cele două sunt puse în contrast nu ca să ne arate că Dumnezeu a greșit prima dată și că acum Și-a dat seama cum se face, ci ca să ne precizeze care cale funcționează de fapt și, eventual, de ce. Căci, odată omul căzut, urmări sunt inevitabil, dar nu orice reacție la urmări este una potrivită în raport cu scopul vieții.
Aici nu este vorba de „legea talionului”, căci aceasta a venit mai târziu. Este vorba despre un principiu esențial, la care se referă, desigur, și legea talionului.
Opțiunea trecerii cu vederea și a însemnării nu funcționează. Opțiunea responsabilității cu valoare egală este cea care funcționează. Sângele e văzut ca viața trupului și, deci, cu o însemnătate specială, care cere o atitudine potrivită. Una de respect.
Prin urmare, omului post-deluvial i se spune să aibă respect față de „prețul sângelui” sau „prețul vieții”, adică să prețuiască viața și să nu mănânce sânge, confundându-l cu ce mănâncă.
Altfel spus, omului i se interzice accesul la viața altuia, la sângele altuia. Altfel, lumea va ajunge să decadă și să se strice. Doar prin respect față de viață în general și, concret, față de orice om și de viața lui, poate omul să nu se strice.
Implicațiile celor două concepte sunt complexe și nu se pot consuma aici.
Ascultarea Credintei 