LUCA 2:1-7
„să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată”
O fată tânără, fecioară, care nu avusese legături cu vreun bărbat, se preumbla 150 de km, în luna a noua însărcinată, în vremea în care încă era logodită cu bărbatul neprihănit Iosif, ca să se înscrie într-o cetate împrejmuită de ziduri. Fiindcă ceea ce conta atunci nu era aparența reputației, renumele omului în gura lumii sau mirarea personală în fața unui lucru mai presus de fire, ci nașterea din fecioară a celui care n-are început, prin care să vie în fire, mai presus de fire, Creatorul firii și, de acum, preschimbătorul ei.
Maria, care nu era soața lui Iosif, era însoțită de acesta. Ea care era fecioară și nu putea avea, așadar, copii, era însărcinată. Nimic nu era la locul lui, dar toate erau bine așezate, căci acolo era Acela care este mai presus de fire, Domnul firii, de care toate ascultă și de care toate se cutremură.
„s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria”
Acela care a creat timpul, S-a adus pe sine sub imperiul timpului, acceptând să devină iminent (după cum zice medicul Luca: „trebuia să nască”) ceea ce singur El putea să facă fără nicio constrângere. Acela care a făcut legea prin care omul se naște din om, S-a adus pe sine sub imperiul acestei legi, născându-se Acela care este fără de început. Cel care păstrează imaculate Cărțile tuturor veacurilor, cu toate faptele noastre pătate și rele, S-a lăsat purtat către înscrierea în cărțile unui împărat al unui veac trecător. Acela în care nu s-a găsit fărădelege, Legii lui Dumnezeu care a fost dată din pricina călcărilor de lege S-a supus, ca să întoarcă Legea spre Har, împlinind-o.
Acela care pe bărbat l-a creat mai întâi și care mai întâi de femeie a fost lepădat, într-o fecioară S-a întrupat, refuzând ajutorul bărbatului. Cel care în ceruri S-a născut, fără ajutorul vreunei femei, ci numai din Tatăl, veșnic Fiu, Dumnezeul adevărat și viața veșnică, pe pământ S-a născut, fără ajutorul vreunul bărbat, ci numai din Maria, fecioara, remarca cu uimire episcopul Ioan Gură de Aur, la Constantinopol, la început de secol V.
Ceea ce se putea zămisli în femeie era numai din bărbat, dar în Maria S-a zămislit de la Duhul Sfânt. Ceea ce numai din femeie se putea naște, era deja născut în ceruri, fără ajutorul vreunei femei și mai înainte de toți vecii – Cuvântul, care era la început.
„Praznicul arătării lui Dumnezeu, adică al nașterii, s-a făcut pentru noi ca Acela care ni l-a dat pe A FI să ni-l dăruiască și pe A FI BINE, după cum spunea în secolul IV Grigore de Nazianz.
„L-a înfășat în scutece, L-a culcat într-o iesle”
Acela care este pururea liber și neschimbător, în scutece a fost legat și urma să crească. Cel pe care niciun loc nu putea să-L încapă, Domnul cerurilor și al pământului, care S-a mirat de gândul lui David de a-i face o casă, a fost circumscris în pântece și în scutece, în ieslea de animale și, mai apoi, într-o casă. El de mamă a fost purtat către Betleem, la 12 km de Ierusalim, căci Iosif era din casa lui David.
Acela pururea atent, care pe toate le ține întru ființă, prin Cuvântul puterii Lui, Ființă S-a făcut și-ntr-o iesle a fost culcat. Nemișcătorul care-i mișcă pe alții, pe Sine S-a lăsat mișcat.
„Și S-a născut în peștera cea mică Stăpânul cel ce nicăieri nu este încăput, Cel ce are ca scaun cerul și așternut picioarelor pământul”, cum zicea Ioan Damaschinul în Siria secolului VII.
„Cine nu se va minuna de pogorământul Domnului? Sus slobod, și jos scris în condici! Sus Fiu, și jos rob! Sus Împărat, și jos năimit! Sus bogat, și jos sărac! Sus închinat, și jos numărat între birnici (plătitori de biruri)! Sus având scaun dumnezeiesc, și jos odihnindu-se în peșteră proastă! Sus, sânul cel necuprins și părintesc, și jos, un loc hrănitor de dobitoace și o peșteră! Sus, lucruri mari, și jos, scutece mici: Cel ce dezleagă păcatele Se înfașă, Cel ce hrănește era hrănit, Cel necuprins Se vedea Prunc, Cel ce sloboade izvoare Se împrumuta de la sâni, Cel ce le poartă pe toate Se purta în chip netâlcuit, Cel ce nu lipsește de nicăieri, nefiind scris împrejur într-un loc, se scria împrejur.”, se minuna în nordul Africii Atanasie al Alexandriei.
Peste valea cea de plângeri,
auzi tu?
Auzi corul cel de îngeri,
auzi tu?
Omule cu ușă strâmtă,
oare nu te înspăimântă
că tot Cerul stă și cântă
și tu nu?
(Costache IOANID)
Ascultarea Credintei 