Dumnezeule, Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?

David își recapitulează istoria familială și de neam și își aduce aminte: „În Tine se încredeau părinții noștri: se încredeau , și-i izbăveai. Strigau către Tine, și nu rămâneau de rușine.” (Psalmul 22: 5)

O generație trecută, „părinții noștri” – exponenții unor experiențe de referință. O atitudine bună, a credinței. În vremuri grele, această generație se încredea în Domnul. Nu îi era rușine să strige către Dumnezeu. Răspunsul era ferm – nu rămâneau de rușine.

Totuși, David zugrăvește alte vremuri, ale sale: Dumnezeu îl părăsește fără un motiv pe care să-l înțeleagă („pentru ce mă părăsești?”), Dumnezeu se îndepărtează fără să-l ajute în timp ce vede nevoia lui („fără să-mi ajuți”) și fără să-i răspundă („fără să asculți plângerile mele”) – aude, dar nu ascultă. David strigă ziua și strigă noaptea, cu același rezultat: odihna, liniștea care vine în urma intervenției lui Dumnezeu este o speranță neîmplinită, o năzuință neastâmpărată. (citate din Psalmul 22: 1)

David nu ascunde stările acestea sufletești prin care trece, pozând în cine nu este ca să salveze aparențele și să ofere o poză de Facebook contemporanilor săi care urmau să audă o nouă cântare, care urma să fie cântată, după indicațiile lui, ca deja cunoscuta „cerboaica zorilor”. Cum, David să treacă prin așa ceva? Să-l părăsească Dumnezeu pe David? Așa ceva e de neconceput falșilor profeți ai Evangheliei prosperității a zilelor noastre. E, însă o realitate în viața omului, ba în viața omului care îl caută pe Dumnezeu și care este avut în vedere de Dumnezeu.

  1. Această realitate poate aduce smerenie

La David așa a fost. El nu încearcă să facă pe grozavul, mimând o lucrare a lui Dumnezeu în viața lui la fel cum a fost și în viețile „părinților” generației lui. Ba, alți pseudo-chiparoși ar fi surclasat de mult experiențele înaintașilor printr-o desfășurare de forțe care să ateste că ei sunt mai speciali, mai înalți, mai mai.

David plânge, el e „vierme, nu om”. Se smerește și, când se smerește, o face mult.

2. Această realitate poate trece testul

David recunoaște că a fost pus de Dumnezeu la adăpost încă de când s-a născut, încă de când era protejat de brațele mamei sale. Între timp, a ajuns înconjurat de niște „tauri din Basan” și de „niște câini”, iar „o ceată de nelegiuiți” îi dau târcoale. A ajuns în „gura leului” și în „coarnele bivolului”. Va mai fi credincios lui Dumnezeu să continue să aștepte de la El salvarea, în astfel de situații grozave prin care trece, când strigă și ziua, și noaptea, fără răspuns din partea lui Dumnezeu?

Dacă ar fi trăit atunci jmecherii de astăzi, care îi învață pe creduli că Dumnezeu trebuie să fie prezent la porunca omului, să-i facă poftele când acesta din urmă și le „revendică”, cum l-ar mai fi luat peste picior pe David.

3. Această realitate poate aduce o identificare cu Dumnezeu Însuși

Fără să știe atunci, David, acceptând realitatea prin care trecea, rămânând lângă Domnul, se identifica cu Cristos mai mult decât s-ar fi putut gândi. Peste anii viitori, după ce David a murit și a fost îngropat, omenirea avea să-L afle pe Isus Cristos, Făcătorul, Susținătorul și Mântuitorul ei.

Domnul Isus a strigat, pe cruce, în agonie: „Dumnezeule, Dumnezeule! Pentru ce M-ai părăsit?” Primul verset din Psalmul lui David! Apoi, zice David în același Psalm, despre cuvintele celor care-l ocărau, disprețuit fiind de popor: „S-a încrezut în Domnul! Să-L mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubește” (vrs. 8) – așa au zis despre Cristos, cei din vremea Lui. Cu sute de ani înaintea patimilor lui Cristos, David cânta: „mi-au străpuns mâinile și picioarele” (vrs. 16). Fără să știe despre cele ce aveau să se petreacă la cruce, după răstignire, când și să vrei nu mai poți controla nimic fiindcă ești mort, David profețea, colosal: „Își împart hainele mele între ei, și trag la sorț pentru cămașa mea.” (vrs. 18).

Căci în suferință, omul se identifică cu Dumnezeu. Pentru ce m-ai părăsit?, striga David. Uite pentru ce, răspundea peste veacuri Dumnezeu – ca să te asemeni cu Fiul Meu… Ce har! Uneori nu vedem harul suferinței, fiindcă nu o acceptăm ca venind de la Dumnezeu.

Da, Dumnezeu ne-a dat harul suferinței, printr-o bunătate pe care omul firesc nu o poate înțelege fiindcă nu are cum. El vorbește despre ea în multe feluri, dar nu o poate înțelege nu mai acela care are o gândire duhovnicească pentru lucrurile duhovnicești care nu pot fi înțelese decât așa.

Ne apropiem de zilele speciale de Paști. Să ne aducem aminte! Să învățăm, să înțelegem, să continuăm să ne încredem în Dumnezeu prin orice grea încercare binevoiește El să ne treacă. E un har pentru cineva să aibă parte de suferințele lui Cristos, să aibă ocazia să se smerească recunoscând că nu este la înălțimea altora, să treacă testul.

„În adunarea cea mare, Tu vei fi pricina laudelor mele… toate familiile neamurilor se vor închina înaintea Ta… O sămânță de oameni Îi va sluji; și se va vorbi despre Domnul către cei ce vor veni după ei. Aceștia vor veni și vor vesti dreptatea Lui, vor vesti lucrarea Lui poporului care se va naște.” (Psalmul 22: 25 – 31, selecții).

 

 

Reclame
Publicat în Fără categorie