Nu sunteti voi oameni de lume?

De ce de pun crestinii un efort considerabil pentru a demonstra celorlalti ca si ei se pot distra, ca si ei pot fi cool, ca si ei sunt cineva? Din cauza confuziei. Crestinul care a cunoscut taina chemarii lui Dumnezeu a descoperit o resursa incomensurabila in Cristos si in harul Sau si nu mai are nevoie de nimic altceva.

Cand tanjeste un crestin dupa viata lumii nu face altceva decat sa arate slabiciunea pe care o are, confuzia in are traieste, incapacitatea de a-si sintetiza si constientiza identitatea.

Uita-te la discutiile pe care le porti, la modul cum te manifesti, la ce te pasioneaza, la cum a ajuns Dumnezeu in viata ta doar „inca ceva”. E ca o oglinda care arata clar ca nu esti ceea ce spui ca esti, crestin…

Cand crestinii se intalesc si discuta despre orice, chiar cu o capacitate intelectuala ridicata, chiar cu intensitate e doar o trista amanare. O amanare a ceva care e posibil si sa nu mai fie… Poate cineva care Il cunoaste pe Dumnezeu sa continue sa caute orice altceva dar nu pe Dumnezeu? Omul preocupat de Dumnezeu nu este omul care umbla in sac prin oras (desi, poate fi), ci este acela pentru care Dumnezeu e real iar asta se rasfrange in tot ceea ce face.

A crede ca esti crestin daca te-ai botezat la o varsta adulta e tot una cu a crede ca esti crestin daca te-ai nascut intr-o familie de crestini si ai fost botezat de mic copil. Exista altceva care dovedeste sau autentifica identitatea cuiva, daca cineva e sau nu crestin. Nu faptul ca te-ai botezat, nu faptul ca mergi la biserica, nu faptul ca ai prieteni la biserica unde mergi. Ci, viata! Viata ta, modul cum te porti, ce te pasioneaza, ce cauti, ce faci, ce vorbesti, despre ce te interesezi. Toate arata cine esti, chiar si o haina, chiar si o vorba, chiar si o atitudine.

Unde-i umblarea cu Dumnezeu? Unde-i viata crestina? Unde-i interesul tau pentru Dumnezeu? Nu-i? Nu esti crestin! Ne-am obisnuit sa confiscam cuvintele „pocaiti”, „crestini” fara sa mai avem nici macar dreptul sa le imprumutam… Pentru ca nu daca zici „Doamne, Doamne” esti primit, ci daca FACI voia lui Dumnezeu despre care vorbesti atat de frumos.

De ce devin trairile ritualuri? Fiindca le facem fara sa mai credem in ele, fara sa le mai experimentam. Atunci cantarea e de pe buze, rugaciunea nu mai e din inima, relatiiile sunt de-un zambet, In virtutea inertiei obisnuintei facem ce se face la biserica, dar nu mai e demult o revarsare a unor trairi autentice, ci doar o banala repetare a unor ritualuri.

Solutia unora este sa schimbe formele. Sa ne improspatam viata renuntand la ritualurile nostre si facand altceva. Si merge, pana cand fac acel ceva a doua oara – un nou ritual, nimic nou. Solutia altora este sa continue in a face acele ritualuri. Si nu ne gandim sa ne intoarcem la Dumnezeu, izvorul vietii. Si nu vrem sa recunoastem ca, de fapt, noi am devenit un pustiu…

Crestinii s-au obisnuit sa creada ca ei s-au „intors la Dumnezeu”. Acum, daca vor primi vreo rasplata, mare, mica, vom vedea. Dar, daca nu esti crestin? Daca nu te-ai nascut din nou? Daca te inseli? Pentru ca cine zice ca este din Dumnezeu trebuie sa traiasca si el cum a trait Isus! Si pentru tine unitate e sa-i barfesti pe altii si partasie a ajuns sa insemne un joc de carti (dar sa nu fie poker pe bani)…

La inceput radeai de ei cand ii vedeai impingand o masina pe drum. Acum esti si tu asa. Doar cei mai multi fac asa, nu? Mergem la plimbare impingand masina, mergem la cumparaturi impingand masina, mergem la picnic impingand masina. Uneori e greu, dar ajungem… Iar, cand mai trece cineva cu motorul pornit, avand combustibil in rezervor, nu ne mai miram de nimic – ipocritii…

Autoinselarea, flagelul de moarte al celor care se numesc astazi „crestini”.

Ce hotaram noi despre providenta divina?

Grabiti sa dam solutii teologice, pe fuga sa fim primii care mai descopera una dintre acele „legi spirituale” care abia asteptau sa fie descoperite ca lumea crestina sa afle taine de neaparata folosinta, oameni simpli (i.e.: daca eu cred asa, alta cale nu-i sau cu siguranta ca daca traim in zilele acestea cand cunostinta a crescut trebuie ca ii intrecem pe toti teologii istoriei si stabilim noi, sa nu se mai intarzie, cum e cu toate problemele greu accesibile), stam in admiratia unor idei fara rezultat, contemplam ceea ce nu aplicam, definim ceea ce nu gasim.

Problema suveranitatii lui Dumnezeu, pusa langa problema libertatii omului nu este marea descoperire a contemporaneitatii…

Incercand sa ocolim derizoriul unei discutii care nu face sa inainteze lucrul lui Dumnezeu, prin credinta si, in acelasi timp, nici sa nu cadem intr-un cerc vicios al invartirii dupa propria idee propusa, ne putem intreba ce anume inseamna providenta divina?

Este Dumnezeu capabil sa cunoasca toate lucrurile? Si, daca le cunoaste, le determina ca atare sau are doar capacitatea sa le cunoasca la un moment „acum” chiar daca ele se intampla indiferent in care oricare alt moment? Sau, pe unele le cunoaste, pe unele le determina?

Face Dumnezeu distinctie intre o alegere pentru slujire si una pentru mantuire? Alege Dumnezeu pe cineva pentru o anumita slujba, dar nu pentru mantuire? Alege Dumnezeu pe cineva pentru mantuire dar nu pentru o anumita slujba? Sau nu alege nici intr-un caz nici in altul, sau alege in ambele?

Mai mult decat atat, atunci cand Dumnezeu are un plan, are si un ceas? Se obliga Dumnezeu pe Sine sa implineasca ceva la o anumita ora a istoriei sau doar va ajunge la a-Si implini o voie chiar daca nu neaparat intr-un timp anume? Are Dumnezeu doar timpuri anume pentru toate? Sau are si timpuri anume dar permite si o intarziere nedefinita facand sa I se implineasca planul oricum candva?

Ii permite Dumnezeu omului sa I se impotriveasca? Ii da dreptul sa Il refuze sau il obliga mereu? Il si obliga, il si lasa liber? Ii pune limite oricarui pas sau cararii pe care acesta merge? Il cerceteaza in cel mai real mod posibil dar ii permite sa lase sa treaca clipa cercetarii?

Directia in care intelegerea noastra ar trebui sa se dezvolte trebuie sa aiba in vedere cel putin aceste intrebari. Nu avem niciun motiv sa ne punem mainile la ochi si sa alegem sa privim intr-o singura directie insistand ca e singura directie in care putem privi. Eventual afirmand ca Dumnezeu ne-a predestinat sa ne punem mainile la ochi…

Teologia devine saraca fiindca oamenii o supra-simplifica. Atunci cand vorbim despre Dumnezeu am face bine sa fim constienti ca vorbim despre Dumnezeu nu despre orice altceva si sa nu ne lasam in virtutea obisnuintei de-a face ce facem de obicei – sa fim banali. Cand vorbim despre Dumnezeu se schimba totul. Daca Dumnezeu ar putea fi cuprins de mintea omului, omul ar fi mai mare ca El, cuprinzandu-L. Evident, nu este asa.

Rostul teologului este sa contempleze maretia planului divin nu sa dea edicte, bule sau canoane. Intelegerea noastra este limitata si ar trebui sa cautam intens si dupa ultima farama de respect pentru a nu cadea in derizoriu atunci cand ne exprimam in lumea ideilor. Pretentia omului ca el stie totul, atunci cand acest om e teolog, se contrazice cu insusi obiectului studiului sau.

Cand cresc mare as vrea sa fiu… banal

Crestinii devin banali cand devin populari. Atunci cand am primit simpatia celorlalti ca suntem ca ei, ca ne place ceea ce le place si lor, ca ascultam aceeasi muzica si ca ne jucam aceleasi jocuri am pierdut capacitatea de a-i face pe altii sa fie ca noi. Eu il vad pe crestin ca fiind cel care stie pentru ce traieste si nu ajunge pe cararile ratacite ale celor care nu inteleg rostul acestei vieti.

Sa incercam sa ne imaginam (macar atat) ca un crestin traieste cu Dumnezeu. Viata lui ar trebui sa fie plina de ceea ce nu este deloc in lume. Viata lui e cu totul alta. Crestinii fara vigoare de astazi se bucura vazand ca lumea ii aproba atunci cand reusesc si ei sa faca ceea ce face lumea. E cea mai trista imagine, scena cea mai dramatica.

Si daca totul ar trebui sa fie o imitatie, oare de ce aleg atat de multi sa imite ceea ce nu este de valoare? Si daca ar trebui sa fim deplorabili, monotoni, vestejiti, serbezi si tot n-ar trebui sa fim asa in felul lumii…

Una dintre cele mai mari erori ale crestinului contemporan a fost sa renunte la calitatea lui care-l facea sa fie diferit… Acum are ce si-a dorit – nimic. Si ne intrebam blegi: „De ce nu mai au crestinii putere?”.