Opțiunea Benedict [2] – Deismul moralist terapeutic

Problema cu acest deism, atât în varianta lui progresistă, cât și în cea conservatoare, este că obiectul lui aproape exclusiv îl reprezintă creșterea stimei de sine a individului și a fericirii lui subiective, și buna înțelegere cu cei din jur. Are prea puțină legătură cu creștinismul Scripturii și al tradiției, care propovăduiește căința și iubirea care se sacrifică pe sine, și curățenia sufletească, și aduce laudă suferinței – calvarul de pe Drumul Crucii – ca fiind calea către Dumnezeu. Deși superficial creștină, DTM este religia naturală a unei culturi care se închină Sinelui și confortului material.

(pag. 19)

În debutul cărții sale „Opțiunea Benedict”, Rod Dreher definește și descrie ceea ce el numește „Deism Moralist Terapeutic” (DTM).

Exploatarea îndurării divine

În cartea Geneza, imediat după potop, Dumnezeu face un legământ cu făpturile vii, că apele nu se vor mai face un potop care să nimicească viața de pe pământ. Semnul acestui legământ urma să fie curcubeul din nor, la care Dumnezeu se va uita ca să-Și aducă aminte.

Cum Dumnezeu nu uită, asta înseamnă că omul știe că acest semn Îl va face pe Dumnezeu să nu mai nimicească pământul prin ape.

La fel cum Chilon Chilonides al lui Henryk Sienkiewicz exploatează valorile creștinilor din Roma lui Nero, precum bunătatea și iertarea dușmanilor, acest legământ al lui Dumnezeu explimat vizibil prin semnul curcubeului va fi folosit de cei vicleni. Apostolul Petru avea să afirme, peste câteva mii de ani:

Înainte de toate, să știți că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor și vor zice: „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu știu că odinioară erau ceruri și un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă și cu ajutorul apei și că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile și pământul de acum sunt păzite și păstrate, prin același Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți.

2 Petru 3: 3-7

Acum, la alte câteva mii de ani de la epoca apostolică, curcubeul a fost exploatat de oameni și arondat pe steagul „mândriei homosexuale”, după cum se exprimă exponenții acestei minorități gălăgioase.

Realitatea aceasta nu este deloc un motiv de ură față de unii dintre semenii noștri, ci doar dovada, printre altele, a vicleniei dusă la extrem de care poate să dea dovadă omul.

Îndurarea divină este măreață și de un real folos pentru oamenii care o înțeleg. Ea este și țința exploatării acelora care o consideră sursă de venit.

Realitatea aceasta îl cheamă și mai mult pe omul care înțelege mila lui Dumnezeu și bunătatea Lui să se poarte cum se cuvine față de aceasta, să reacționeze potrivit:

Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri și trupurile cerești se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, preaiubiților, fiindcă așteptați aceste lucruri, siliți-vă să fiți găsiți înaintea Lui fără prihană, fără vină și în pace. Să credeți că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris și preaiubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui, ca și în toate epistolele lui, când vorbește despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri greu de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. Voi deci, preaiubiților, știind mai dinainte aceste lucruri, păziți-vă, ca nu cumva să vă lăsați târâți de rătăcirea acestor nelegiuiți și să vă pierdeți tăria, ci creșteți în harul și în cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos. A Lui să fie slava acum și în ziua veșniciei. Amin.

2 Petru 3: 11-18

Semnul apărării și Sângele îndreptării

Tot ce se mișcă și are viață să vă slujească de hrană; toate acestea vi le dau, ca și iarba verde. Numai carne cu viața ei, adică sângele ei, să nu mâncați. Căci voi cere înapoi sângele vieților voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc și voi cere înapoi viața omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui. Iar voi creșteți și înmulțiți-vă; răspândiți-vă pe pământ și înmulțiți-vă pe el!”

Geneza 9: 3-7

După potopul care a fost pe pământ, prin care toate viețuitoarele de pe pământul uscat au murit, cu excepția celor de pe corabia salvării, Dumnezeu îi vorbește lui Noe și îi spune și cuvintele de mai sus.

Adam și Eva au primit porunci asemănătoare, dar cu alte specificații. După marea și unica resetare a potopului, omul urma să aibă ca hrană nu doar plantele, ci și animalele. Cu o mențiune: să nu mănânce carnea cu sânge, adică cu viața viața cărnii. Din acel moment, fiecare viețuitoare va avea o responsabilitate înaintea lui Dumnezeu, responsabilitatea sângelui.

Dumnezeu urma să ceară din „mâna” oricărei viețuitoare sângele care nu-i aparține.

Și e menționată legea aceasta divină: cine va lua sângele omului va suferi aceeași consecință – sângele lui va fi luat de om. Astfel, în afara „răzbunării sângelui”, omul avea să intre întotdeauna sub incidența acestei legi.

Ne amintim că lui Cain Dumnezeu i-a făcut un semn, că dacă va găsi cineva pe ucigașul fratelui său Abel să nu-l omoare. Acum, însă, înaintea oricărei reacții, proactiv, Dumnezeu stipulează această lege pe care o consideră importantă în contextul direcției pe care o dă primilor oameni ai epocii post-deluviale.

Argumentul – fiindcă omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu.

Biblia este plină de situații în care, într-un fel sau altul, sunt prezentate cele două elemente din titlu: „semnul apărării” și „sângele îndreptării” (care, sigur, pot fi numite și altfel, atâta timp cât se înțelege sensul lor).

Mă refer la semnul apărării în sensul în care lui Cain i s-a făcut acel semn prin care să nu fie ucis ca răzbunare pentru crima sa. Decizia i-a aparținut lui Dumnezeu. Oricum, abordarea aceasta s-a arătat că nu a funcționat, rămânând cealaltă, adică „sângele îndreptării”, prin care se îndreaptă acțiunea cu o plată de aceeași valoare, iar cel care ucide nu mai este însemnat ca să nu fie ucis (chiar dacă acțiunea sa poartă cu sine consecințe), ci plătește cu propriul sânge sângele vărsat. În acest caz, nu este o răzbunare, ci o îndreptare, motiv pentru care nu am folosit o expresie de tipul „sângele răzbunării”.

A greșit Dumnezeu prima dată? Nu cred. Prin urmare, cele două sunt puse în contrast nu ca să ne arate că Dumnezeu a greșit prima dată și că acum Și-a dat seama cum se face, ci ca să ne precizeze care cale funcționează de fapt și, eventual, de ce. Căci, odată omul căzut, urmări sunt inevitabil, dar nu orice reacție la urmări este una potrivită în raport cu scopul vieții.

Aici nu este vorba de „legea talionului”, căci aceasta a venit mai târziu. Este vorba despre un principiu esențial, la care se referă, desigur, și legea talionului.

Opțiunea trecerii cu vederea și a însemnării nu funcționează. Opțiunea responsabilității cu valoare egală este cea care funcționează. Sângele e văzut ca viața trupului și, deci, cu o însemnătate specială, care cere o atitudine potrivită. Una de respect.

Prin urmare, omului post-deluvial i se spune să aibă respect față de „prețul sângelui” sau „prețul vieții”, adică să prețuiască viața și să nu mănânce sânge, confundându-l cu ce mănâncă.

Altfel spus, omului i se interzice accesul la viața altuia, la sângele altuia. Altfel, lumea va ajunge să decadă și să se strice. Doar prin respect față de viață în general și, concret, față de orice om și de viața lui, poate omul să nu se strice.

Implicațiile celor două concepte sunt complexe și nu se pot consuma aici.

Oameni mari și răutate mare

Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor și le-au născut ele copii; aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.

Geneza 6: 4,5

Este o mare atracție pentru acest pasaj, el stârnind interes pentru menționarea nefilimilor, a uriașilor din vremurile de demult.

Ceea ce iese, însă, în evidență în contexul scripturistic și în modul în care este aranjată scrierea primei cărți a Pentateuhului este decăderea omului.

În ochii oamenilor, se vedea că oamenii erau mari. În ochii lui Dumnezeu se vedea că răutatea omului era mare.

Într-o vreme în care oamenii trăiau mult, cu siguranță că au trăit oameni deosebit de puternici, urieșești. Totuși, în loc ca omul să folosească anii mulți pe care-i avea la dispoziție pentru umblarea cu Dumnezeu, pentru chemarea Numelui Domnului, acesta s-a stricat prin modul în care a ales să-și îndrepte gândurile constituindu-le în inima lui. Calea omului s-a stricat, îndreptându-se spre rău, apoi numai spre rău, în fiecare zi.

Atracția spre senzațional poate să facă din acest text o curiozitate identitară – cine erau uriașii? Textul însă se îndreaptă către altceva – oamenii, toți, s-au stricat pe pământ.

Cum este viața noastră? Ce ne atrage atenția? La ce luăm aminte? Suntem curioși de lucrurile din jur sau interesați de Dumnezeul sensului tuturor lucrurilor?

Și a umblat, și a născut

Și a umblat Enoh cu Dumnezeu, după ce l-a născut pe Metusala, trei sute de ani; și a născut fii și fiice.

Geneza 5: 22

Cartea Geneza precizează genealogiile într-o lumină pozitivă, vorbind despre începuturi și despre neamuri consecutive și familiale de oameni care au păstrat o linie a începuturilor acelora.

Dacă a fost un început în lume pentru om (Adam), calea acestuia s-a frânt și nu a existat o continuitate în raport cu începutul.

Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui şi mai bună este răbdarea decât mândria.

Nu te grăbi să te mânii în duhul tău, căci mânia locuieşte în sânul nesăbuiţilor!

Să nu zici: «De ce au fost zilele dintâi mai bune decât acestea?», căci nu din înţelepciune întrebi aceasta!

Ecleziastul 7: 8-10

Dacă citim în această cheie toată cartea, devine ostensibil că există un scenariu al nevoii de finalizare, ca stabilitate, multiplicat și repetat în diverse forme. O astfel de instanță este aceea a celor născuți din Adam și Eva (Cain și Abel), când apare o prăpastie aparent de netrecut, atunci când Abel este ucis, dorința continuității fiind atât de puternică încât Eva îl numește pe un alt fiu al ei Set tocmai fiindcă Dumnezeu i-a dat un alt urmaș în locul lui Abel. Din Set s-a născut, la un moment dat, Enos, personaj biblic important fiindcă se face mențiunea că în vremea lui au început oamenii să cheme Numele Domnului. În această genealogie de neam (a lui Adam, prin Set, în locul lui Abel) se naște Enoh, care la rândul său îl naște pe Metusala la 65 de ani și apoi umblă cu Dumnezeu 300 de ani, născând fii și fiice.

Nașterea de urmași este o continuitate a născătorului dincolo de generația lui sau de viața lui pământească. Omul a avut oportunitatea continuității în pofida (dar nu în ciuda) căderii și alugării sale din Eden. Este interesant că în ce-i privește pe primii oamenii (Adam și Eva), sămânța este a lor în urmașii lor, pe când despre toți ceilalți ni se spune doar în raport cu „partea bărbătească” a familiei născătoare de urmași; chiar dacă Eva a fost făcută din bărbat, ea a fost făcută de Dumnezeu Însuși. Originea omului din Dumnezeu este esențială pentru înțelegerea transferului generațional; despre Set se spune că a fost după chipul și asemănarea lui Adam, care a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Dar care este finalitatea? Într-un sens, ea este în raport cu începutul, cum spuneam, în sensul de a duce mai departe valorile părintești, adică de om făcut de Dumnezeu. Căci nu este o chemare mai reală și mai corectă în raport cu adevărul decât aceasta, de a perpetua cea mai însemnată identitate proprie: originea din Dumnezeu. În esență, omul își păstrează identitatea cât timp se înțelege pe sine ca fiind din Dumnezeu, făcut de Dumnezeu și primind de la acesta viață, mișcare și scop.

În alt sens, finalitatea este împlinirea necesității sau a scopului pentru care s-au întâmplat cele de dinainte, iar o privire de ansamblu a Bibliei revelează nașterea omului Isus Cristos, al doilea Adam, care a fost și singurul care S-a referit la înaintași ca la cei din El Însuși. Căci El este Începutul și Sfârșitul, Cel Dintâi și Cel De Pe Urmă.

Ca o paranteză, menționarea bărbaților în genealogii nu are nimic de-a face cu misoginia sau cu alte derapaje istorice.

Revenind la versetul din introducere, Enoh a umblat cu Dumnezeu 300 de ani. În umblarea sa cu Dumnezeu, a născut fii și fiice. Fiindcă acesta este scopul umblării cu Dumnezeu – perpetuarea valorilor care sunt din Dumnezeu în aceia care rămân, deci în urmași, căci omul este trecător.

De aici se naște inextricabil nevoia omului de a educa, didactica, și se explică reacția lui Dumnezeu la stricăciunea oamenilor.

Notițe pe textul din Marcu 9: 14-29

RUGĂCIUNE: pentru cei atacați de duhuri necurate (săptămâna de rugăciune)

Marcu 9: 14 – 29

MIRAREA

Când L-au văzut pe Isus au fost uimiți de El și au alergat la El. El venea de pe muntele schimbării la față, unde hainele lor erau albe. În Marcu 16: 5 este același cuvânt folosit (uimire) la vedere îngerului îmbrăcat tot în haine albe care le spune în Marcu 16: 6 să nu se teamă (același cuvânt). În Marcu 14: 33, când Domnul se urcă pe muntele unde S-a rugat înainte de vânzarea Lui, El însuși se înfricoșează (același cuvânt). Aceste PATRU ocurențe ale acestui cuvânt grecesc sunt singurele din NT și sunt toate în evanghelia scrisă de Marcu.

Marcu este evanghelistul care a fost martor al predicării lui Petru (o kerigma e relatată în evanghelia pe care o scrie). Evanghelia e scrisă în propoziții scurte, simple, pline de detalii, vivide și care pun accentul pe faptele Domnului (în special minunile, prin care să se arate neamurilor că El este Fiul lui Dumnezeu). Marcu observă reacția oamenilor la prezența Fiului lui Dumnezeu printre ei. O astfel de reacție este această mirare-teamă-uimire. Cu siguranță, prezența lui Dumnezeu printre oameni uimește.

Mulțimea vine spre El uimită, deși nu avea niciun motiv să fie mirată, fiindcă El nu făcuse încă nimic. Mirarea, ca stare și atitudine, vine din prezența lui Cristos printre oameni. Prezența Lui e uimitoare, faptele Sale sunt uimitoare.

CREDINȚA

Discuția cu tatăl copilului este importantă. Tatăl, după ce relatează, cere eliberarea Domnului Isus, dacă poate. Domnul îl mustră oarecum – tu zici: „Dacă poți…” Toate sunt cu putință celui care crede. Iar tatăl strigă plângând, semn al cercetării, că crede și cere și sprijin pentru necredința sa. Isus este cel în care crede și Cel Căruia Îi cere ajutor întru credință, ca mărturisire a limitării omului.

Cu alte cuvinte, credința nu trebuie să lipsească, dar nu prin ea se face minunea, ci prin Fiul lui Dumnezeu, care Singur are autoritate asupra duhurilor necurate.

MIJLOACELE

Duhul era mut și surd, dar zbiară când e scos afară și aude când i se spune să iasă. De îndată ce-L vede pe Cristos, acel duh necurat reacționează violent asupra copilului. Prin acestea se descrie reacția duhului necurat la prezența și acțiunea lui Cristos. Împotrivirea lui este inutilă. Cristos este puternic să facă ceea ce face, eliberând copilul.

Interesant este și faptul că Cristos îl ridică pe copil de mână, adică din exterior, în opoziție cu duhul necurat, care-l mobiliza din interior. Cristos ajută, duhul necurat controlează. Unul oferă mâna în ajutor, altul manipulează. E o distincție foarte importantă.

Fiul lui Dumnezeu ajută necredinței tatălui și puterii trupeși a fiului acestuia din urmă.

Ucenicii, în privat, Îl întreabă ei de ce nu au putut să elibereze copilul, iar El le răspunde că asta se poate doar prin rugăciune. Rugăciunea este către Dumnezeu. Prin urmare, eliberarea de astfel de duhuri necurate este posibilă doar prin Dumnezeu, care are această autoritate. Aceasta implică pentru noi rugăciunea.

Cele ale câmpului și cele ale grădinii

În timp ce se face relatarea Creației în cartea Geneza a Bibliei, în pitorescul acelor zile nedefinite de la început, imaginea se crispează dintr-o dată și fără explicații în momentul în care vine șarpele.

Despre acesta ni se spune că era dintre „fiarele câmpului”, ori omul fusese așezat de Dumnezeu în grădina Edenului. Nu ni se spune explicit unde se poartă discuția dintre șarpe (ca inițiator al acesteia) și femeie (care intră în discuție ca apologet al lui Dumnezeu). Nu se menționează nici timpul când are loc această convorbire sau distanța de timp față de evenimentele anterioare.

A avut loc discuția în grădină? Atunci, ce a căutat șarpele acolo? A avut loc discuția pe câmp? Atunci, ce a căutat femeia acolo? În ambele cazuri, însă, cineva nu era la locul lui, prin urmare chiar discuția aceasta era nepotrivită.

De asemenea, este șarpele parte din animalele create de Dumnezeu din țărâna pământului (care erau „ale câmpului” sau, pentru că avea o înfățișare ca a lor, le este asemănat acestora prin comparația de superioritate din care aflăm că era „mai șiret decât toate fiarele câmpului”?

Problema la care suntem forțați să ajungem este aceasta: l-a făcut Dumnezeu pe șarpe așa cum se prezintă el în discuția cu femeia? Dacă da, atunci înseamnă că l-a făcut bun, fiindcă pe toate Dumnezeu le-a făcut bune și le-a evaluat ca foarte bune.

Șarpele era deosebit, oricum, de toate fiarele câmpului, fiindcă era „mai șiret”. Șarpele era identificat, avea un nume și ne amintim că Adam a dat nume animalelor terestre. Șarpele putea să comunice prin verbalizare, purtând un dialog inițiat de el cu femeia.

Termenul tradus cu „șiret” mai poate însemna și deștept, subtil. S-a folosit o entitate angelică decăzută de superioritatea acestui animal pentru a maximiza încercarea lui de a altera ființa omenească?

Cu siguranță că astfel de întrebări pot să apară, ba chiar unele și mai de fundal decât cele expuse mai sus. Nu neapărat din curiozitate, cât din dorința cititorului de a înțelege ce a vrut Dumnezeu ca el să înțeleagă prin această revelație.

Ceea ce ni s-a comunicat prin relatarea aceasta a căderii omului în păcat este suficient pentru noi. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să știm mai multe, în sensul de a ne fi de folos, ne-ar fi spus. În același timp, nu e corectă calea simplismului sau a face descoperirea o banalitate, căzând, astfel în detenția ignoranței. O atitudine mai echilibrată ar fi să nu căutăm să știm lucruri imposibil de știut, fără să renunțăm la a ne întreba ceea ce se poate cunoaște din ceea ce ne este descoperit. Adică, să fim interesați de textul care ne stă în față, nu de un altul care nu ni s-a dat (la care nu avem acces pentru că nu există).

Revenind, o învățătură importantă care reiese din text și care a fost menționată mai sus este aparițiai acestei inadvertențe în comunicare. Femeia din mediul grădinii nu ar trebui să discute cu șarpele din mediul câmpului. Cu mențiunea că Dumnezeu nu a oprit relaționarea omului cu animalele, dimpotrivă. Și cu mențiunea că omul trebuie nu doar să lucreze grădina, ci și s-o păzească!

Sânge și apă

Citez, mai jos, o parte dintr-un articol syntopic.ro, „Ut legens intellegamus”, atât pentru conținut, cât și pentru a încuraja cititorul la o atentă analiză a textului biblic, de fiecare dată când aceasta are loc, atât în contextul scripturistic, cât și în contextul cultural al vremii (în măsura în care acesta se poate cunoaște în relație cu pasajul).

Întregul articol se poate citi aici.

Pentru a vedea în ce fel contextul extern nuanțează înțelesurile textului biblic, ne vom folosi de o imagine cunoscută din Evanghelie. Este vorba despre momentul în care sutașul împunge cu sulița coasta lui Hristos, răstignit fiind pe cruce, din coasta sa curgând sânge și apă⁶. La o lectură superficială, trecem ușor cu vederea acest detaliu, care însă este plin de semnificație, dacă suntem familiari cu contextul la care această imagine se referă. Iisus a fost răstignit în preajma sărbătorii Paștelui. Cum sărbătoreau evreii Paștele? Sacrificând mielul pascal. Ei bine, deoarece cultul iudaic era centrat pe Templul din Ierusalim, o sărbătoare atât de mare precum Paștele avea loc la Ierusalim, la Templu, unde veneau iudeii din toată țara⁷. De aici relevanța schimbătorilor de bani și vânzătorilor de animale din Templu, despre care Ioan ne spune chiar la începutul Evangheliei sale⁸. Oamenii care veneau la sărbătoare nu veneau pe drum cu animale de jertfă de acasă, ci veneau cu bani, pe care eventual îi schimbau la Templu și cu care cumpărau apoi, tot de la Templu, animalele pentru jertfă. În zilele sărbătorii pascale, la Ierusalim erau sacrificați sute și chiar mii de miei. Sângele acestor miei se scurgea printr-un canal, fiind amestecat cu apă și vârsându-se apoi în pârâul Chedron⁹. Astfel, imaginea trupului lui Hristos din care curge apă și sânge nu accentuează doar realitatea morții Sale, ci și faptul că trupul său este adevăratul Templu, fapt care, de altfel, nu este străin relatării ioaneice¹⁰. Iată așadar, cât de importantă este cunoașterea contextului în care au fost folosite anumite cuvinte, expresii, sintagme sau imagini.

Coasta dealului și coasta omului

Atunci, Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, și omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui și a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om.

Gen. 2: 21,22

Omul e menționat întâia dată de Dumnezeu („să facem om…”, Gen. 1: 26), folosindu-se termenul „adam”. În textul de mai sus, atunci când se spune „om” se foloseșete același termen, „adam”. În acest caz, Cornilescu rămâne fidel traducerii termenului inițial. Asta nu înseamnă că, așa cum consideră unii, Biblia ar sugera că doar bărbatul (dar, nu femeia) e om, ci e pur și simplu menționarea realității de la acel moment, fără teama unei interpretări eronate ulterioare (care, la urma urmei, este ușor înlăturată prin menționarea adevărului). În acel moment, omul era Adam. Este clar că bărbatul și femeia sunt numiți om de către Dumnezeu chiar din relatarea verbalizării intenției divine inițiale:

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut.

Gen. 1: 27

Omul a fost făcut din țărâna pământului, Dumnezeu i-a suflat mai apoi suflare de viață în nări. Omul s-a făcut astfel un suflet viu. De asemenea, toată viața de pe pământ care este menționată în Geneza este din pământ. Cu o singură excepție: femeia. Despre aceasta se zice așa:

Atunci, Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, și omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui și a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om.

Gen. 2: 21,22

În contextul în care despre toate ni se spune că au fost luate din pământ, despre femeie ni se spune că a fost luată din om. Sigur, prin bărbat, femeia este și ea din pământ. Oricum, există o ordine a creației, în care bărbatul este primul creat și apoi femeia, iar modalitatea și timpul în care au fost întocmiți de Dumnezeu sunt diferite.

Când bărbatul a văzut-o pe femeie a numit-o după sine însuși, el fiind bărbat (iș), ea, deci, femeie (ișa). Căci a recunoscut-o ca fiind la fel ca el. Deși tânăr, Adam a avut proprietatea termenilor! Primul om nu este grotesc și lipsit de inteligență, cum le place unora să-l portretizeze, modelându-l după propriile lor teorii inventate, nici măcar analfabet funcțional ca foarte mulți dintre cei care respiră astăzi pe pământ.

Când Dumnezeu a adus-o pe femeie, citim că a adus-o la om (adam), iar când bărbatul îi spune pe nume, femeie (ișa), o face argumentând că a fost luată din el (fiindu-i evident), adică din bărbat (iș). Prima distincție bărbat-femeie este făcută, așadar, de Adam, termenii acești arătând unitatea celor doi, cu mențiunea că femeia a fost luată din bărbat.

Acest fapt trebuie luat ca atare, fără stresul vreunei implicații în teoriile false ale modernității. Singurul lucru pe care-l poate face această realitate în cele privește pe acestea este să le pună în lumina proastă pe care adevărul o proiectează întotdeauna asupra minciunii. Implicații sunt, desigur, dar proprii realității și a termenilor cu care aceasta este descrisă.

Una dintre cele mai frumoase concluzii privitoare la crearea omului este că om este și bărbatul și femeia, văzuți împreună (parte bărbătească, parte femeiască), bărbatul fiind omul cel dintâi și femeia fiind omul luat din om mai apoi, ambii lucrarea măiastră a lui Dumnezeu.

Din coasta dealului (din pământ) a fost făcut întâiul om, iar din coasta omului a fost făcut al doilea om, femeia.

Și, dacă femeia care a fost luată din bărbat a adus în lume păcatul care l-a alungat pe om din prezența lui Dumnezeu, Bărbatul care s-a născut din femeie (fără bărbat) a adus în lume neprihănirea lui Dumnezeu prin care omul este adus în prezența lui Dumnezeu.

Cele două gusturi și vederea dublă

Știm că Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, El Însuși validându-le astfel, atât pe fiecare în parte, cât și ca întreg, la finalul creației. În plus, prin faptul că S-a odihnit de toată lucrarea Lui, se arată această lucrare ca fiind finalizată, întreagă, fără cusur.

Cartea Geneza, care relatează ceea ce trebuie noi să știm cu privire la Creație, trece de la o prezentare generală a zilelor Creației la o reluare a creației omului (bărbatul și femeia) și, apoi, descrie plantarea de către Dumnezeu a grădinii Edenului și mutarea omului în aceasta. Aici, Dumnezeu comunică cu omul și, printre altele, îi spune să nu mănânce dintr-un anume pom:

Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.” (Gen. 2:16,17)

Expresia „să mănânci după plăcere” este una specială în limba ebraică, fiind vorba despre una dintre funcțiile infinitivului absolut pentru verbul „a mânca”. Infinitivul absolut este o formă verbală non-finită extrem de flexibilă, putând să funcționeze ca un adverb, un verb finit, un complement verbal sau ca un substantiv. Cel mai comun se folosește pentru a exprima intensitatea sau certitudinea unei acțiuni verbale, acesta fiind și cazul în versetul 16, respectiv în expresia aceasta.

În cele mai multe cazuri (și aici), infinitivul absolut este împerecheat cu un verb finit al aceleiași rădăcini. Rădăcina este, evident, verbul „a mânca” (AKAL, H398). Se poate traduce: „mâncând poți mânca” sau „poți mânca liber”.

Astfel, acțiunea omului de a mânca din pomii din Eden se supunea, în același timp, celor două accepțiuni: (1) mâncarea fizică, propriu-zisă și (2) mâncarea hotărâtă sau aleasă de cel care mânâncă. Altfel spus, atunci când mânâncă, omul nu doar mestecă și înghite ceva anume, ci și decide să facă asta.

Prin urmare, faptul că omul mânca din fructele pomilor grădinii Edenului presupunea două acțiuni independente și paralele (suprapuse).

Apoi, știm că toate au fost făcute bune de Dumnezeu. Chiar dacă pare că nu e clar unde anume să poziționăm istoria grădinii Edenului în prima expoziție a Creației (cea din primul capitol), este evident că Dumnezeu a plantat grădina, prin urmare pomii de acolo erau rezultatul lucrării Sale bune. Răul nu putea să fie în pom. El nu putea să fie nici în om, fiindcă omul a fost făcut bun de către Dumnezeu. Nici nu e clar dacă putem să vorbim de rău în contextul acela, chiar dacă noi acum suntem într-un sistem care, oarecum, îl conține și pe acesta (răul).

Așadar, având în vedere cele două considerente din ultimele două paragrafe de mai sus, precum și versetul 17, omul putea să mănânce atunci când mânca din toți pomii cu o singură excepție. Altfel spus, nu putea să mănânce dacă mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Altfel spus, Dumnezeu l-a oprit să mănânce din acesta, adică i-a spus că trebuie să decidă să nu mănânce din acest pom care se putea mânca.

Astfel, nu mâncarea propriu-zisă din pom a adus tulburarea binelui din lume, ci hotărârea de a mânca. Atunci când omul mănâncă, se poate observa că el nu vede doar că fructul propriu-zis era de mâncat, ci și o altă hrană, de dincolo de fruct, obținută prin aceeași acțiune:

Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. (Gen. 3: 6a)

Informația privitoare la calitatea pomului de a „deschide mintea” se referă la ceea ce i-a spus femeii diavolul, care a strecurat suspiciune față de Dumnezeu și ideea că Acesta ar avea ceva rău în Sine (chiar dacă e vorba doar de intenție – rău-intenționat, de exemplu).

Mâncând din pom, femeia a ales să mănânce nu doar fructul vizibil, ci și fructul unei reacții față de Dumnezeu. Văzând pomul, femeia a văzut nu doar fructul de mâncat, ci și fructul eliberării din mreajele imaginare ale Creatorului (pictate în minte de diavolul).

Prin urmare, mâncarea propriu-zisă din fructul bun al lui Dumnezeu s-a asociat plăcerii mâncării din fructul otrăvit de diavolul, invizibil, dar care era acolo la fel de mult ca cel fizic.

Efectul suprizător a fost că lumea s-a infectat propriu-zis. Omul, natura, totul. Moartea a intrat în lume, omul a ieșit din Eden.