Și a umblat, și a născut

Și a umblat Enoh cu Dumnezeu, după ce l-a născut pe Metusala, trei sute de ani; și a născut fii și fiice.

Geneza 5: 22

Cartea Geneza precizează genealogiile într-o lumină pozitivă, vorbind despre începuturi și despre neamuri consecutive și familiale de oameni care au păstrat o linie a începuturilor acelora.

Dacă a fost un început în lume pentru om (Adam), calea acestuia s-a frânt și nu a existat o continuitate în raport cu începutul.

Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui şi mai bună este răbdarea decât mândria.

Nu te grăbi să te mânii în duhul tău, căci mânia locuieşte în sânul nesăbuiţilor!

Să nu zici: «De ce au fost zilele dintâi mai bune decât acestea?», căci nu din înţelepciune întrebi aceasta!

Ecleziastul 7: 8-10

Dacă citim în această cheie toată cartea, devine ostensibil că există un scenariu al nevoii de finalizare, ca stabilitate, multiplicat și repetat în diverse forme. O astfel de instanță este aceea a celor născuți din Adam și Eva (Cain și Abel), când apare o prăpastie aparent de netrecut, atunci când Abel este ucis, dorința continuității fiind atât de puternică încât Eva îl numește pe un alt fiu al ei Set tocmai fiindcă Dumnezeu i-a dat un alt urmaș în locul lui Abel. Din Set s-a născut, la un moment dat, Enos, personaj biblic important fiindcă se face mențiunea că în vremea lui au început oamenii să cheme Numele Domnului. În această genealogie de neam (a lui Adam, prin Set, în locul lui Abel) se naște Enoh, care la rândul său îl naște pe Metusala la 65 de ani și apoi umblă cu Dumnezeu 300 de ani, născând fii și fiice.

Nașterea de urmași este o continuitate a născătorului dincolo de generația lui sau de viața lui pământească. Omul a avut oportunitatea continuității în pofida (dar nu în ciuda) căderii și alugării sale din Eden. Este interesant că în ce-i privește pe primii oamenii (Adam și Eva), sămânța este a lor în urmașii lor, pe când despre toți ceilalți ni se spune doar în raport cu „partea bărbătească” a familiei născătoare de urmași; chiar dacă Eva a fost făcută din bărbat, ea a fost făcută de Dumnezeu Însuși. Originea omului din Dumnezeu este esențială pentru înțelegerea transferului generațional; despre Set se spune că a fost după chipul și asemănarea lui Adam, care a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Dar care este finalitatea? Într-un sens, ea este în raport cu începutul, cum spuneam, în sensul de a duce mai departe valorile părintești, adică de om făcut de Dumnezeu. Căci nu este o chemare mai reală și mai corectă în raport cu adevărul decât aceasta, de a perpetua cea mai însemnată identitate proprie: originea din Dumnezeu. În esență, omul își păstrează identitatea cât timp se înțelege pe sine ca fiind din Dumnezeu, făcut de Dumnezeu și primind de la acesta viață, mișcare și scop.

În alt sens, finalitatea este împlinirea necesității sau a scopului pentru care s-au întâmplat cele de dinainte, iar o privire de ansamblu a Bibliei revelează nașterea omului Isus Cristos, al doilea Adam, care a fost și singurul care S-a referit la înaintași ca la cei din El Însuși. Căci El este Începutul și Sfârșitul, Cel Dintâi și Cel De Pe Urmă.

Ca o paranteză, menționarea bărbaților în genealogii nu are nimic de-a face cu misoginia sau cu alte derapaje istorice.

Revenind la versetul din introducere, Enoh a umblat cu Dumnezeu 300 de ani. În umblarea sa cu Dumnezeu, a născut fii și fiice. Fiindcă acesta este scopul umblării cu Dumnezeu – perpetuarea valorilor care sunt din Dumnezeu în aceia care rămân, deci în urmași, căci omul este trecător.

De aici se naște inextricabil nevoia omului de a educa, didactica, și se explică reacția lui Dumnezeu la stricăciunea oamenilor.

Opțiunea Benedict [1]

Suntem, de sărbători, cum se zice (mai nou) în Europa viciată de „oamenii noi” (care-și închipuie și, apoi, consideră ca adevăr că dacă sunt ei, ceea ce a fost înainte nu merită să fie luat în considerare), adică de Sărbătoarea de amintire a Întrupării Cuvântului prin care s-au făcut toate și se țin în ființă, nevoiți să auzim limbajul de lemn specific.

Limbajul de lemn nu e definit de expersiile folosite, ci de lipsa de semnificație a acestora în special în mintea celui care le produce. Una dintre aceste nefericite exprimări este, îmi spunea un coleg, „cum se cuvine”. Acum, că tot se apropie Crăciunul, lucrurile trebuie făcute, indiferent care sunt ele, „cum se cuvine”. Iar unele produc chiar un râs sănătos și instantaneu.

Oricum, cu adevărat că omul, în fața unei asemenea mărețe coborâri a Aceluia care pe toate le-a făcut, se fisticește și se pierde, fiindu-i clar că tot ceea ce face – chiar dacă trece strada pe zebră sau se spală dimineața pe față – trebuie făcut cu mare grijă, așa „cum se cuvine”. Ce înseamnă, însă aceasta, nu ne gândim, nici nu avem timpul necesar, fiindcă acum trebuie să fim. S-a apropiat Dumenzeu de noi, e mare cutremur, e mare și multă contemplare lăuntrică. Dacă ne purtăm necuviincios, nu se cade. Dacă ne purtăm oricât de atent, nu ne iese cum ar trebui. Ce să facem, atunci? Să facem lucrurile „cum se cuvine”, chiar dacă nu știm neapărat ce înseamnă asta, o, vai, nefericiții de noi…

Oricum, am început să citesc volumul „Opțiunea Benedict. O strategie pentru creștini într-o lume post-creștină” a lui Rod Dreher (editura Contra Mundum), de unde redau un prim citat:

Va trebui să hotorâm să facem un salt hotărâtor, într-un mod cu adevărat contracultural, înspre a trăi creștinismul așa cum se cuvine, fiindcă altfel îi vom condamna la asimilare pe copiii noștri și pe copiii copiilor noștri.

Psalmul 27

La distanță de trei săptămâni, ambii părinți ai unei cunoștințe au murit. Mi-am adus aminte de un verset biblic, aflat în Psalmul 27: „Căci tatăl meu și mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primește”.

Iată câteva idei din acest psalm:

Oricât de mult și-ar dori să nu o facă, părinții îmbătrânesc și trebuie să lase în urmă lucrurile lumii acesteia.

1. Nu mai e casa părintească, dar rămâne Casa lui Dumnezeu (mergi la Biserică!); v.4,5 ( în aceste versete textul biblic conține patru metafore privitoare la ideea de acasă; locul ascuns al lui Dumnezeu este locul de adăpost pentru omul aflat în ziua necazului – acoperișul care-l apără de toate pericolele de sus și stânca înaltă care-l protejează de toate pericolele de jos).
2. Nu mai e comunicarea cu părinții, dar rămâne cea cu Dumnezeu (relaționează cu Dumnezeu!); v.7, v.8, v.11; în aceste versete se face referire la vorbire, la vedere și la învățare. Toate aceste acțiuni sunt specifice relaționării. În context familial, copilul își dorește să vorbească cu părinții, să-i vadă și el învață de la ei în fiecare zi. După ce ei nu mai sunt, omul trebuie să vadă în Dumnezeu sursa eternă din spatele relaționării părintești. Noi suntem toți copiii lui Dumnezeu, creația Lui. Mai mult, în contextul Evangheliei, toți cei născuți din nou sunt copii ai lui Dumnezeu, născuți din El prin credință, prin lucrarea Duhului Sfânt. Cu El trebuie să vorbim, Fața Lui trebuie s-o căutăm, de la El trebuie să învățăm să mergem pe cărările netede.
3. Nu mai e nădejdea în părinți, dar rămâne cea în Dumnezeu (păstrează vie nădejdea!); v.13, v.14. Orice părinte e mereu gata să ofere copiilor săi un viitor, o speranță, chiar în cele mai grele condiții și circumstanțe. Când părinții, cei care te iubesc cu adevărat, nu mai sunt printre noi, înțelegem cu adevărat că Dumnezeu este adevărata noastră nădejde. Sus inima!

Fii TARE, tu cel care treci prin pierderea părinților tăi, privește printre ceața lacrimilor la Acela din care venim, Care ne-a iubit și a plătit Marele Preț pentru noi, Acela care ne așteaptă părintește cu brațele deschise pentru a avea părtășie cu noi!

Întrebări care trebuie puse

E atipic ce se întâmplă, o ieșire din obișnuit, forțată. Și cum virusul nu-și schimbă năravul, mai ceva ca lupul (care măcar e viu), până să ne obișnuim cu noile coordonate, sunt câteva întrebări care merită puse, acum, la prima vedere.

Pun aceste întrebări cu gând bun, nu pentru a critica pe cineva sau străduința celor care vor să facă ceva din inimă. Totuși, chiar dacă cu respect și cu atenție, întrebările trebuie puse. Iertați-mă pentru aceste întrebări…

1. Nu am devenit prea egoiști? Golirea rafturilor prin cumpărarea de bunuri în exces, fără să te gândești că poate alții nu mai au ce cumpăra (anumite produse, în special, nu neapărat că rămân fără nimic), pare să dovedească doar un interes egoist – să am eu. Ne-am obișnuit să fie de toate și am uitat de cei care nu au?
2. De ce să aruncăm mâncarea? În contextul acesta de a sta acasă, când proviziile contează, deși nu trebuie făcute în exces, poate ar fi bine să ne punem în farfurie atât cât ne trebuie, ba chiar să ștergem farfuria cu o bucată de pâine la final, pe care s-o mâncăm gândindu-ne că alții nu o au nici pe aceea. Îmi amintesc grija bunicii să nu cumva să se piardă vreo fărâmă de pâine, ea care a trecut prin foamete și prin vreme de război. Când nu ai, începi să prețuiești. Oare ne-am făcut prea lacomi și, de aici, ignoranți și nepăsători?
3. Prețuim libertatea? Chiar dacă nu e război, nu e tocmai de preferat statul în casă, izolarea, nu-i așa? Uneori vrei să dormi, uneori să stai, dar și asta mai trece. Dar ce se întâmplă atunci când ești obligat s-o faci zi de zi? Să presupunem că nu e ciumă, nu e război, nu e nimic, ci doar că trebuie să stai izolat în fiecare zi. Cum ar fi? Oare nu e de mare preț libertatea?
4. De ce are minciunea un impact atât de mare? Chiar în mijlocul suferinței, când știrile sunt extrem de important și valoarea lor de adevăr poate ajuta oamenii, apar multe știri mincinoase, inclusiv pe canalele oficiale ale media. Cum de minciuna se propagă atât de ușor? Oare dacă se grăbesc oamenii să creadă atâtea minciuni, mai e de mirare că sunt atâtea minciuni despre lucrurile cu adevărat importante, cum ar fi raportarea omului la Dumnezeul său? Cei care mint nu vor fi opriti nici de tragedie.
5. S-a transformat oare simțul umorului în batjocură? Sunt, într-adevăr, unele chestiuni extrem de amuzante. Dar nu sunt prea multe, într-o vreme în care ar mai trebui și să plângem? Italia își numără morții cu sutele în fiecare zi. Alte țări i se alătură. Nu uităm nici de China, care pare să fi estompat pentru moment răspândirea virisului mortal. Oare pentru că nu ne-a atins pe noi am ajuns atât de insensibil încât nu mai înțelegem ce înseamnă să fim alături de cei care suferă?
6. Acum, că s-au anulat întâlnirile bisericești, rămânem cu programe? Avem tehnologie, mai facem rost de un grup care să cânte și păstorul să predice. Asta e biserica? Așa ne-a învățat Domnul Isus? Astea ne sunt roadele duhovnicești prin care fiecare slujește altora? Masa mare de oameni sunt cei care nu fac nimic, nu-i așa? Cei care stau în bănci… E normală închinarea asta? Are efect, de fapt? Sau e doar un spectacol bisericesc, pe care unii și-l permit financiar și logistic iar alții nu? E bine să înlocuim spectacolul live de la biserică cu spectacolul live de pe internet sau vremurile ne provoacă la o altă abordare? Eventual, să cântăm noi, să ne rugăm noi, să citim noi, să discutăm noi, să ne gândim noi, să facem fapte noi?
7. Oare nu ne-am înrăit prea mult și perioada aceasta e ca o mustrare și o atenționare din partea lui Dumnezeu de care nu ne mai pasă? L-am scos de peste tot, nici măcar în perioada aceasta grea nu l-am auzit pe președintele țării să-L amintească doar pe Dumnezeu. Nu ne ținem prea tari, nu suntem prea siguri pe noi? Am văzut știrile cu episcopul Romei care a mers pe jos prin Roma pentru a se ruga în două locuri, în mijlocul unei mari tragedii. E o imagine a nevoii noastre după Dumnezeu. Una grabnică, dar la care trebuie alergat cu răbdare, cu smerenie, pe jos… Mai contează acum punctele pe care le strângem de la semenii care țin frâiele economice și de interese? Nu ar trebui să ne revenim din jocul acesta redundant și sterp, pentru a ne aminti că raportarea noastră la Dumnezeu înseamnă cu adevărat ceva?
8. Am văzut ura care s-a propagat – vin românii din Diaspora să ne infecteze! Oare vin să ne infecteze sau vin acasă surghiuniții care fug de boală? Unde să se ducă? La străini? Am uitat ce e familia? Am uitat ce e iubirea? Am uitat că e mai frumos să mori cu copilul în brațe decât strâin și singur? Știți cum îi prind pe majoritatea evadaților din pușcării? Supraveghează locurile lui natale, de cele mai multe ori se întorc acasă. Și un pușcăriaș simte dorul de casă, că e om! Noi vrem să ne fie nouă bine și, în goana aceasta, uităm că și alții vor același lucru. O cursă nebună în care cel care câștigă nu mai are nicio bucurie la final, niciun premiu, nicio medalie, avându-le pe toate deopotrivă.
9. Nu e oare o ironie divină în faptul că cei care au uzat de #stauacasă în zilele în care neamul acesta a avut ocazia să-și apere familia așa cum a lăsat-o Dumnezeu, au ajuns acum să zică la fel, #stauacasă, dar din cauza unei ciumi? Oare n-am strigat prea tare că vrem spitale, nu catedrale?
10. Nu ne-am bucurat de harul întâlnirilor de la biserică? Am vrut să facem reformă, una prin care să ne fie mai bine nouă, să stăm acasă mai mult. Oare în spatele cuvintelor mari de „biserică în case” nu a fost lenea, nesupunerea, dorința de a nu da socoteală, ocolirea evaluării învățăturii date altora sau alte asemenea motivații? Oare să îngăduie Dumnezeu pătarea numelui bun al marilor treziri spirituale, când oamenii implicați acolo se deziceau de ei înșiși, se pocăiau cu mare plâns, își schimbau viața? Acum? Miștocarii și flecarii au început să dea lecții oamenilor trecuți prin suferință și care umblă cu Dumnezeu în simplitatea lor. Nu e prea mult, oare?
11. N-am făcut programe prea dichisite la întâlnirile noastre? Nu le-am încărcat prea mult cu zeci de cântări la care nu mai era atent nimeni dar pe care le cântau toți mecanic? Nu am ajuns să facem gălăgie, fără substanță? Tăcerea unde s-a dus? Nu a ajuns prea tăcută și prea nebăgată în seamă? Unde mai medităm, unde mai suspinăm, unde mai învățăm? Nu le știm prea bine pe toate? Parcă creștinismul nostru e cu totul altul decât cel din țările unde creștinii sunt uciși, unde în fiecare zi „pacea Domnului” înseamnă cu adevărat ultimul salut și cel mai încurajator, înaintea unei răpiri, unui viol, unei ucideri în masă, unei decapitări obișnuite?
12. Oare ce-am mai făcut, Doamne?…

1 Samuel 16: Semnăturile suferinței

Text: 1 Samuel 16: 1 – 13 (NTR)
1 Domnul i‑a zis lui Samuel:

– Până când vei mai boci pentru Saul, de vreme ce Eu l‑am respins, ca să nu mai domnească peste Israel? Umple‑ți cornul cu untdelemn și du‑te acolo unde te trimit: la Ișai, betleemitul, pentru că pe unul din fiii săi Mi l‑am ales ca rege.

2Dar Samuel I‑a zis:

– Cum aș putea să plec? Saul va auzi lucrul acesta și mă va ucide.

Domnul i‑a răspuns:

– Să iei o juncană cu tine și să zici: „Am venit să aduc Domnului o jertfă.“ 3Invită la aducerea jertfei și pe Ișai, iar eu îți voi arăta ce să faci. Vei unge pentru Mine pe acela pe care ți‑l voi arăta.

4Samuel a făcut ceea ce‑i spusese Domnul și a venit la Betleem. Bătrânilor cetății le era frică să se întâlnească cu el.

Ei au întrebat:

– Vii cu pace?

5El a răspuns:

–  Da, cu pace. Vin ca să aduc o jertfă Domnului. Sfințiți‑vă și veniți cu mine la aducerea jertfei.

Samuel l‑a sfințit pe Ișai și pe fiii săi și i‑a invitat la aducerea jertfei. 6Când aceștia au sosit, Samuel l‑a văzut pe Eliab și s‑a gândit: „Cu siguranță unsul Domnului se află aici, înaintea Lui.“ 7Însă Domnul i‑a zis: „Nu te uita la înfățișarea sau la înălțimea staturii lui, pentru că l‑am respins, căci Domnul nu Se uită la ceea ce se uită omul. Omul se uită la înfățișare, pe când Domnul Se uită la inimă.“

8Atunci Ișai l‑a chemat pe Abinadab și l‑a pus să treacă prin fața lui Samuel.

El i‑a zis:

– Nici pe acesta nu l‑a ales Domnul.

9Apoi Ișai l‑a pus pe Șama să‑i treacă prin față, dar Samuel a zis:

– Nici pe acesta nu l‑a ales Domnul.

10Așa i‑a pus Ișai pe șapte din fiii săi să treacă prin fața lui Samuel, însă Samuel i‑a zis lui Ișai:

–  Domnul nu i‑a ales nici pe aceștia.

11Apoi Samuel i‑a zis lui Ișai:

– Aceștia sunt toți fiii pe care îi ai?

Ișai i‑a răspuns:

– A mai rămas cel mai tânăr, dar iată că el paște turmele.

Samuel i‑a zis lui Ișai:

– Trimite după el și adu‑l, căci nu ne vom aduna în jurul mesei până nu vine aici.

12 Ișai a trimis după el și a fost adus. El era roșcovan, cu ochi frumoși și plăcut la chip. Domnul i‑a zis lui Samuel: „Ridică‑te și unge‑l, căci el este!“

13Samuel a luat cornul cu untdelemn și l‑a uns în mijlocul fraților lui, iar Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea. După toate acestea, Samuel s‑a ridicat și a plecat la Rama.

IDEI:

1. Suferința resemnată

Este vorba de suferința exprimată în: „până când vei mai boci pe Saul”. A boci, de aici, apare prima dată atunci când se descrie reacția lui Iacov când află despre presupusa moarte a fiului său (Iosif). În alte situații, mai apare în VT când este vorba despre o suferință profundă a despărțirii față de Dumnezeu, a părăsirii, resimțită atunci când, în diverse situații, poporul nu mai este în voia lui Dumnezeu (ex: reacția poporului când află că vor rămâne în pustie 40 de ani, Isaia 3, Plângerile lui Ieremia, Ezra 10 etc.).

Semnificativ este faptul că această suferință a lui Samuiel trebuie să înceteze – „până când”.

Alte exemple: depresia, divorțul, iadul (acesta din urmă cere insistent o finalitate imposibilă).

2. Suferința desemnată

Este vorba despre o sufierință rezultată din înțelegerea posibilelor consecințe negative ale ascultării de voia lui Dumnezeu. Prigoana posibilă. Riscurile reale calculate (care încă nu au loc).

NT este foarte clar cu privire la prigoană – ea va fi în viața ucenicilor, în viața tuturor celor care vor alege o viață de evlavie în Isus Cristos.

Dumnezeu te trimite pe un drum, te cheamă să faci în mod specific voia Lui. Aceasta aduce riscuri evidente, specifice unui trai evlavios. Iar aceasta provoacă un anume gen de suferință, pe care l-am numit desemnată (fiindcă vine în urma unei chemări / trimiteri explicite).

În text, este vorba de Samuel care înțelege pericolul ca Saul să-l ucidă aflând că a uns pe cine împărat, chiar dacă Domnul i-a poruncit aceasta.

3. Suferința însemnată

Este vorba despre suferința care contează, nobilă, care nu se resimte la intensitatea ei fiindcă este trăită în contextul umblării din proprie inițiativă în voia Domnului. În acest caz, suferința înnobilează, formează caracterul și are sens.

La nivel superficial, este cazul lui Samuel care este evident obosit după un drum lung și nemâncat dar nu se așează la masă până când nu împlinește ceea ce i-a poruncit Dumnezeu.

La nivel mai profund, este cazul lui David:

– este considerat copil de mai toți, inclusiv de familia lui

– este judecat doar după câteva caracteristici superifiale (fizice), atunci când vine în fața lui Samuel (textul vrea să sublinieze că nu se vedea în el nimic special, care să indice alegerea divină în dreptul său)

– ai lui nu pun mare preț pe el („dar iată că el paște turmele”), nici măcar nu e numărat între fiii lui Isai (inițial textul sugerează că ar fi vorba de 7 fii, nu de 8, pentru că David nu e luat în calcul)

– capitolul următor demonstrează că David nu a fost lăsat deoparte fiindcă nu aveau cu cine lăsa oile, nici pentru că erau multe și nu erau destui oameni (David, trimis la frații săi, lasă oile în grija unui slujitor; fratele său, dojenindu-l, îl întreabă cu cine a lăsat acele puține oi în pustie).

David, însă, care nu era prost să nu observe aceste lucruri, a acceptat această suferință nobilă care se pare că l-a format ca om, în timp.

Suferința este nobilă fiindcă este adusă de Dumnezeu să-l formeze pe David și fiindcă, deși nici măcar ai lui nu văd în el mare lucru (ba chiar un slujitor al lui Saul îl caracterizează mult mai bogat, deși era străin), Dumnezeu este cu David.

Astfel, suferința care vine când umblii cu Dumnezeu este una însemnată și este, practic, o suferință desemnată aplicată în mod concret.

Pentru oameni

Ascendenții mei au format familii numeroase, de peste 6 copii. Bunica mea a rămas văduvă la jumătatea vieții. La bătrânețe nu o puteam convinge să nu ne mai slujească. Părinții mei, intelectuali, au muncit să ne crească, pe mine, pe fratele meu și pe sora mea, și să ne educe. Pentru mine a fost o normalitate să mă căsătoresc. Nu am înțeles niciodată cum mă poate iubi liber o fată, acum soția mea, e un mister. Avem și doi copii.

Vremurile nu au fost întotdeauna bune. Noi n-am știut asta. Se pricep ei, bunicii și părinții, să dea copiilor o lume mai bună decât o au în realitate. Jocurile noastre se desfășurau pe un domeniu impresionant, cuprins din toate grădinile și curțile vecinilor aflate de-a lungul a două străzi. Vecini buni, aș zice.

Bunica nu mai e aici. N-aș putea să descriu clipele în care ne-am luat rămas bun și gravitatea din vocea ei: „Să fii credincios, Sandule, puiul meu!”. S-a dus Acasă.

Mă fascinează căsătoria, familia, iubirea asta tainică. Și m-am cutremurat când am aflat că, în creștinism, învățătura apostolilor lui Cristos privește unirea între un bărbat și o femeie în corespondență cu relația de adevărată taină dintre Cristos și Biserica Sa.

Vreau să respect instituția căsătoriei în care soția mea a crezut atunci când am format o familie, pentru ea. Vreau să păstrez puritatea și valoarea ei și pentru copiii mei, pentru că sunt tot mai uimit de calitatea sa unică, mereu revelatoare. Vreau să fac cinste căsătoriei părinților mei, fiindcă exist. Vreau să cinstesc memoria jertfel bunicii mele și a soțului ei, a cărui demnitate nu scade cu nimic dacă l-am cunoscut eu prea puțin. Vreau să nu uit de înaintașii care nu și-au părăsit copii nici atunci când singura mâncare erau rădăcinile comestibile de pe dealurile acestor meleaguri. Vreau să aibă ce să vadă la mine frații mei mai mici, care-s mai mari. Vreau să cinstesc înalta însoțire a Celui care S-a dat pentru noi. Vreau să fie mulțumiți și vecinii, că nu ne-au lăsat să le dripim degeaba grădinile, când credeam că nu ne văd.

Nu știu dacă voi putea, dar asta e năzuința mea.

Pentru că banii nu pot cumpăra dragostea și nu pot realiza scenariul perfect al familiei.

Pentru că viața a pornit de la Dumnezeu și s-a transformat într-un fluviu pe care nu-l mai poate stăvili nimeni, astăzi.

Pentru că nu suntem numai trupuri și chimie. Suntem mai mult decât atât și, oricât de grele sunt întrebările existențiale, puterea vieții învinge.

Rostul referendumului (7) – pocăința

Nu mă voi referi la „pocăință” în sens peiorativ-denominațional.

Acest referendum nu ar fi trebuit să aibă loc. E de bun simț că „soți” înseamnă un bărbat și o femeie. Numai că bunul simț a început să dispară tot mai vizibil. Numai că răul a ajuns la putere și s-a redefinit pe sine ca fiind bun.

Când răul ajunge la putere și se redefinește pe sine ca fiind bun, e forțat să redefinească, pe rând, toți ceilalți termeni. Femeia nu mai e femeie, bărbatul nu mai e bărbat, familia nu mai e familie, statul nu mai e stat, iubirea nu mai e iubire, dar toate aceste cuvinte trebuie să rămână în continuare și să fie folosite ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.

Dar, totuși, cum s-a ajuns aici? Nu prin mijlocirea tacită a celor care ar fi trebuit să apere granițele binelui? Nu prin trădări care să acopere lașitatea și ipocrizia? Nu prin lupte aiuritoare între cei care ar fi trebuit să fie frați? Nu printr-o obraznică înlocuire a lui Dumnezeu cu propriul sine?

La referendum trebuie să merge și să votăm un DA. Dar stropit cu lacrimi. E un referendum trist, al recunoașterii faptului că am eșuat. E o bătălie a speranței cătrănite, că, poate, după ce vom mai păstra o vreme ultima redută, ne vom reveni, cumva, din starea aceasta de creștinism adormit.

Referendumul nu rezolvă nicio problemă. E defensiv. Are, spre deosebire de unele țări unde s-a pus problema, un avantaj ofensiv ușor observabil, adică definit, conturat. Definirea familiei se face mai întâi în familie. Bărbatul și femeia trebuie să-și trăiască menirea și să ofere descendenților un model familial de admirat, din care aceștia să preia o încârcătură didactică substanțială, valoroasă.

Ideea e că războiul e mai întâi pentru familie, nu pentru definiția familiei. O definiție se poate schimba, chiar și în Constituție. Familia, însă, niciodată. Poate să vine cineva s-o redefinească după bunul plac. Asta nu înseamnă nimic. Nu cine-o definește o are, ca să zicem că a fost confiscată, ci acela care o trăiește.

Pocăință? Da, pentru că s-a ajuns aici din cauza noastră. Pentru pocăință nu e nevoie de două zile. E nevoie atât de un moment, cât și de fiecare „astăzi”. Pentru viața trăită așa cum se cuvine, înaintea lui Dumnezeu, e nevoie de oameni care umblă cu Dumnezeu în anii vieții lor.

Folos al referendumului (5) – violența față de prostie

Unele argumente pe care le citesc zilele astea, de când cu referendumul, sunt violente. Adică țipătoare și chinuitoare. Țipă tare a prostie și chinuiesc mintea bine de tot. Violența față de logică impune același respect ca violența domestică sau ca violența, în general.

Am citit argumente de tipul: „nu merg la referendum fiindcă e violență în familie”. Invariabil, persoanele care postează astfel de idei, sunt „nepărtinitori” în ce privește căsătoria între homosexuali. E de mirare acest aspect fiindcă, dacă-i iubești pe homosexuali, le zici, frate, că e nașpa rău cu familia, să nu cumva să se căsătorească – măcar ei să scape.

Există violență în familie? Nu. Există violență în unele familii și, chiar și acolo, la un moment dat. Familia nu vine la pachet cu violența. Nu există nicio legătură între familie ca atare și violență ca atare. Violența în familii apare prin aportul membrilor familiei. În plus, violența există în familie în măsura în care există în orice altă structură relațională fiindcă violența nu este specifică familiei, ci omului. Omul e violent și-și duce cu el păcatul acolo unde merge, acolo unde participă, acolo unde este.

După cum se poate ușor observa, nu există nicio legătură între un referendum și violența din familie. Chestiuni total diferite.

Un lucru iarăși deosebit de important este a înțelege că violența din familie sau de oriunde este ea nu se combate prin faptul că stai acasă când ai putea să mergi la un referendum. Chiar și în România este valabil. Violența se combate altfel, dar nu este rolul acestui scurt articol să se intersecteze cu metodele de combatere a violenței.

Chiar și persoana aceea care a avut, din păcate, parte de violență domestică are voie să creadă că o familie poate să fie armonioasă, să existe în pace. Nu există o tensiune aici. Problemele familiale nu îi fac pe oameni să respingă uniunea conjugală, ci îi provoacă la o găsirea unei soluții.

Sunt sigur că unii dintre cei mai mari fotbaliști ai lumii s-au lovit cu mingea când erau mici. Aceasta, evident, nu i-a pus pe gânduri dacă să renunțe la pasiunea lor. Dar familia nu e nici măcar atât. Familia face parte dintr-o categorie privilegiată a lucrurilor care sunt date, naturale, normale, fluide.

E adevărat, unii se pot întreba dacă să încerce să se căsătorească, dar mie mi se pare mult mai normal să îți dorești o familie în virtutea inerției vieții.

Dacă am studia doar puțin istoria omenirii am găsi multe epoci față de care violența de astăzi din familii ar părea fericire conjugală. Și, cu toate acestea, omenirea a continuat să existe, fiindcă, cu toate că a fost extrem de greu uneori să ai o familie, asta nu a contat la fel de mult ca valoarea vieții ca dat transcendental generațiilor.

Oricum, aceste aspecte nu dau niciun merit violenței. Suferința are o valoare de mare preț în viața celui înțelept. A provoca suferință, însă, este numai o dovadă de lașitate și de răutate. Numai față de prostie este bine să fii violent, adică să ai contra-argumente care au forță.

Folos al referendumului (3) – unde stai

Când eram în facultate – am mai povestit asta -, treceam printr-o intersecție mai mare, în drumul meu spre Universitate. Era rece afară, într-o zi senină de toamă târzie. O mulțime în mișcare, mereu mulți într-un loc dar niciodată aceeași, compusă din oameni care-și vedea de ale lor (sau de ale altora), dădea impresia de aglomerație.

Pe marginea drumului, doi oameni înghețau un alt peisaj, scos parcă din context sau complementar lui. Erau ei, un bătrânel și o bătrânică. El avea în mână o coajă de pâine, mai mult uscadă, chiar dacă dădea impresia că a înghețat din cauza frigului. Tot zgomotul acela nu a putut asurzi, în sufletul meu, sunetul acela incredibil, al ruperii pâinii.

Cu barbă, nearanjat deloc, cu părul vâlvoi și unsuros, bătrânelul a rupt pâinea: o bucată pentru el, una pentru ea. A întins-o, într-un gest de normalitate cotidiană, către consoarta lui. Și ea a întins, la rândul ei, mâna, a luat pâinea, pâinea lor, și s-au grăbit amândoi s-o mânânce. Erau tăcuți, își ascultau, însă, sentimentele și inimile. Când mâinile lor s-au unit prin bucata aceea de pâine, parcă un univers întreg s-a transferat de la unul la altul, dincolo de toate cele care se vedeau. Toate nespuse și nevăzute, dar întregi și depline.

Timpul a stat. Atât cât să cadă câteva firimituri din pâinea lor pentru doi-trei porumbei care erau în trecere.

Ah, e iarăși roșu la semafor, pe semne nu am fost atent… Am plecat, dar am continuat să fiu acolo. Gândul mi s-a dus inevitabil la Cristos, Pâinea Vieții care s-a frânt pentru noi. La iubirea adevărată. La faptul că mai sunt realități care nu se văd. La faptul că oamenii sunt mai mult decât materie și tânjesc după mai mult decât după bani.

Reducând lupta aceasta surdă din jurul referendumului la elementele de bază care o provoacă, am ajuns să mă gândesc la o luptă mai veche, aceea purtată și astăzi de către ateii utili ai materialismului veșnic înfometat. Prieteni, noi nu suntem numai materie și viața noastră nu e numai despre bani, haine frumoase și freze scumpe.

Viața noastră e mai mult decât atât. Avem în noi valori de alt ordin și mai înainte decât acestea, care au dat fericire și împlinire chiar și celor mai săraci materialicește dintre noi.

Tocmai de aceea, corupția omului nu este numai financiară, ci și spirituală. Mai ales spirituală, căci din corupția aceasta a lui iese și cealaltă. Prin urmare, lupta împotriva corupției nu este doar una legată de corupția materiale, ci și una legată de corupția din om.

Sunt convins că există activiști de ambele părți. Acest articol se adresează, însă, celor care cred în Dumnezeu dar, din varii motive, nu mai știu unde să se poziționeze cu privire la referendumul acesta. Pentru mine e o luptă contra corupției, într-o vreme în care s-ar putea ca acesta să fie războiul generației noastre (referendumul este doar o bătălie în acest război). Războiul pentru suflet și viață.

Sunt lucruri pentru care un bărbat al lui Cristos merită să se ridice, să stea în picioare. Să stai în picioare pentru valorile sufletești, pentru iubire, pentru adevăr, pentru asemănarea cu Cristos întru viață (care implică, evident, corupția mortală a noastră). Să lupți pentru un viitor mai bun, în care să fie mai puțini corupți ai sufletului. Eu consider că e ceva pentru care cineva se poate ridica să lupte.

Chemarea mea nu este, de fapt, să mergi la referendum. Ci, să îți amintești cine ești și/sau cine vrei să fii. Un creștin luptă pentru familie pentru că știe că există corupție și alta decât cea  materială și pentru că vrea să păstreze valorile sufletești cât de pure pot fi, ba chiar să lupte pentru puritatea și purificarea lor (începând cu familia lui și cu aportul său în familia lui).

Eu (și) de aceea voi merge, dacă va vrea Dumnezeu, la acest referendum și voi vota pentru familie.

Folos al referendumului (1) – deconspirarea

Referendumul pentru căsătorie nu poate fi câștigat în România de ideologia progresistă. Prin urmare, jocul lor este să boicoteze procesul legislativ și mersul la vot. Deci, când cineva îți spune că trebuie să stai acasă la referendumul acesta, e foarte probabil că din acest motiv o face.

Cu alte cuvinte, știind mișelul că nu poate câștiga un duel drept, în fața întregii comunități și a șerifului, încearcă să te convingă să nu te prezinți la confruntarea unde trebuie să se rezolve problemele provocate tocmai de el.