De ce am semnat pentru Referendum

Am semnat pentru modificarea Constituției în sensul clarificării unor termeni. De ce am semnat și de ce nu am semnat:

1. Când a fost făcută această Constituție și s-a pus acolo „soți”, nu s-a gândit nimeni că vor veni vremuri în care să se poată interpreta în alt sens decât spiritul în care a fost scris, adică, în cazul nostru, să poată să fie și situația aberantă: doi bărbati sau două femei. De curând, doi bărbați care s-au „căsătorit” în altă țară, au cerut să le fie recunoscută „căsătoria” în România. Cum există o lege organică prin care se definește căsătoria ca fiind între bărbat și femeie, ei au găsit chichița asta în Constituție, de care s-au apucat, prin avocați, la atac. Dacă ar fi câștigat, legea organică respectivă ar fi ajuns neconstituțională, așa, din pix. Prin urmare, aceste Referendum nu a fost cerut fiindcă ne-am gândit noi să facem ceva inedit și, neștiind ce, asta am găsit. E mult mai mult la mijloc aici, o miză mai mare și care ascunde un pericol, nu cum încearcă unii să sugereze – că ar fi un demers inutil.

2. NU am semnat fiindcă sunt homofob. Chiar am fobia asta. În principiu, nu știu să am vreo fobie. Asta, în niciun caz.

3. NU am semnat fiindcă aș vrea să atac ceva sau pe cineva. Am semnat fiindcă vreau să apăr ceva, ceva ce a existat deja și pe care alții vor să-l schimbe. Reacțiile furibunde, pline de ură și de opusul toleranței pe care o mestecă în discursuri apoteotice ale frivolității, sunt doar consecința neașteptatei situații în care activiștii anti-familie au ajuns brusc, fiindcă românii s-au prins mai repede decât se așteptau ei de schemă. Și, fiindcă au fost mai deștepți cu ceva mutări, trebuie neapărat făcuți… proști. Mi se pare o logică destul de solidă, ce să zic…

4. Am semnat fiindcă NU vreau să-i las pe alții, gen CTP, care mustesc a ură, să-mi impună părerea lor. De ce? Fiindcă, dacă nu ești de acord cu acest tip de indivizi, te înjură, te fac bou, găină, homofob, viezure, vierme sau altă ciumă din altă categorie, nu le știu, nu mă preocupă. Prefer liniștea.

5. Am semnat în locul strămoșilor mei, pentru fărâma de bun simț pe care mi-au transmis-o, prin educația dată copiilor lor, până la mine, în vremuri nu tocmai senine. Ei au ținut la familie, și-au îngropat cu lacrimi copiii, au crescut cu sudoare pe cei care au rămas în viață, nu au divorțat (nici nu s-au gândit) și au ajuns, astfel, pe veci în inimile noastre. Valorile vieții lor, cum este familia, este, astăzi, în pericol. Am semnat pentru a apăra moștenirea primită de la ei. Nu are nicio legătură cu situația deplorabilă a familiilor de astăzi, cu divorțuri, avorturi, ură între soți și alte cele. Nici cu astea nu sunt de acord. Dar asta fac parte din altă categorie. Unii, needucați sau rău întenționați, încearcă să amestece aceste două categorii. În una e vorba despre redefinirea în sine, în alta e vorba despre alterare. Chestiuni diferite. Nu mă aștept ca toți să înțeleagă aspectul, mă aștept ca să vorbească mai puțin cei care nu reușesc s-o facă.

6. Am semnat pentru copiii mei. Mă interesează viitorul, care va fi prezentul lor. Le doresc vremuri bune, pentru care trebuie și eu să fac un sacrificiu. Printre altele, trebuie să iau atitudine în această situație atipică. Nu eu am ales ca aceste lucruri să se întample în timpul meu. Ele se întâmplă fără să fiu eu întrebat dacă sunt de acord. Ce pot alege eu, însă, este dacă fac ceva în timp ce lucrurile astea se întamplă. Și, da, am ales să fac ceva.

7. Am semnată fiindcă credința mea în Dumnezeu, în ansamblul ei, mă face să știu că valorile sfinte aduc binele și alterarea lor aduce răul. Dumnezeu nu este indiferent față de ceea ce facem noi. Când oamenii se strică, societățile, imperiile, civilizațiile pier. Dimpotrivă, când oamenii își așează valorile bine, bine le merge, dăinuiesc. Dumnezeu a creat pe om și l-a făcut să fie bărbat și femeie, ambii om (fără discriminare, cu diversitate; cu complementaritate, gata definiți, fără opțiunea aberantă de a-și alege „orientarea sexuală” – ce să alegi, ești gata făcut). Am semnat din respect pentru Creator. El nu a creat doar, ci a făcut totul cu un scop, nu fără să simtă. A pus valoare informațională dar si sentimentală în ceea ce a creat. Pentru mine, nu e OK să-ți bați joc de familie.

Poezie: lui Mihai Sârbu, predicatorul iubit al lui Dumnezeu

Motto: „Noi oamenii, chiar dacă știm că cei dragi nouă vor pleca într-o zi, lăsându-ne singuri față de ei, tindem să închidem această realitate în cel mai ascuns loc la inimii noastre, de unde, cu resurse inepuizabile de durere sfârșitoare, aceasta iese atunci când inevitabilul nu mai poate fi amânat. Ceea ce este incredibil, totuși, este faptul că, chiar după zeci de ani de izolare, acolo mai există speranța revederii.”

 

Plâng după tine, frate Mihai,

Căci și tu ai plâns după mine

Când, de la amvon, predicai

Să mă pocăiesc – Domnul vine.

 

Plâng după tine, cum plânge un om

Care mai are doar lacrimi

Un dor trecător, un dor de atom

Răzbind din lumea de patimi.

 

Aș vrea să mai aud pironit

Mesajul iubirii eterne,

Spus de dumneata, lămurit,

Celor pe care satana îi cerne.

 

Mesajul iertării cel al lui Cristos,

Rostit prin puterea smeririi,

Când vorbeai despre Omul cel mai frumos

Și-ți curgeau lacrimile iubirii.

 

Predicatore, ești spre Domnul acum,

Plecați toți, rămân singur pe lume?

Voi rămâne cu plânsul pe drum –

De ce-mi mor cei dragi nimeni nu-mi spune.

 

Mult aș vrea, o clipă, în cer,

Să-ți sărut mâna, ca slugă,

Drept mulțumire, cred, sper,

Să rostim amândoi sfântă rugă.

 

Frate Mihai, mult ai plâns…

Din lacrimi ai scos rod, cu trudă,

Spic după spic, snopi ai strâns;

O nouă sămânță noi lacrimi o udă.

 

Pe Domnul tău drag l-ai iubit,

Tot greul acum e doar scrum.

La Domnul te-ai dus, te-a primit,

Lăsându-ne singuri pe drum.

 

Acum, slabi, ușori, părăsiți

Te plângem cu lacrimi șiroi

Vom fi, oare, noi pocăiți

Ca-ai noștri prieteni eroi?

 

La revedere? Te-ai dus?

La marea-nviere, de-apoi!

În marea mulțime,-n apus,

Știu, te vei uita după noi.

 

O, Doamne, cu lacrimi Te rog,

Mai lasă-l o vreme cu noi

Evanghelist, iubit pedagog,

Întoarce-l, din drum, înapoi.

 

O dată doar să-l mai vedem

Aici, în necazul de jos,

Fiindcă-l iubim și îl vrem

Cu dorul de frați, de Cristos.

 

Iar dacă alt plan vei avea

Sfințească-se Numele Tău

Facă-se doar voia Ta

Căci gândul meu este rău.

 

Mai bine la Tatăl ceresc

Mai bine cu Domnul Isus

Că l-am cunoscut, aici, mulțumesc,

La revedere! În casa de sus!

 

14.04.2017, 12:00 dimineața (între cele două zile, Joia Mare, 13.04 și Vinerea Mare, 14.04.2017)

Scrisă în timpul unui post, în urma rugăciunii și a lacrimilor. După ce am terminat-o, m-am uitat la ceas. Arăta ora 12:00.

De Craciun

Anul acesta, de Craciun, in ajun, a murit sora Lidia. Ea a fost fiica unui insemnat lucrator crestin baptist din anii 1920-1940, din Tara Hategului, pe care cei mai multi l-au dat uitarii, dupa datina oamenilor.

Si-a dorit ca si ea sa fie ca mama ei, Ana, care a murit cand inca Lidia era mica, adica: plina de curaj si credinta, pana la sfarsit.

Ultima oara cand ne-am intalnit, i-am spus un lucru important – cred eu – pentru ea, in contextul in care ea se afla, pe care l-am invatat din moartea bunicii mele, cu care a fost buna prietena.

Prima zi de priveghi a fost cea in care se cantau colindele in oras. Ajunul Craciunului. La capataiul sicriului au stat cativa frati. De credinta. Nimeni din partea familiei, asa a fost sa fie. A avut o istorie cat se poate de zbuciumata, iar multe intrebari pe care mi le-am pus, cunoscand-o, atat cat o poate cunoaste un strain, dar oarecum apropiat, nu isi vor gasi raspunsul decat in cer.

In ultimii ani, nu am mai vazut-o stand in picioare. Imaginea cu care eram obisnuit era cea pe care am vazut-o si in sicriu. Fiindca patul suferintei i-a dat, in mintea multora care au vizitat-o, imaginea. Tot mai putine intrebari. Odata, ma intreba de bunica, de parinti, frati si de ai mei. Apoi, de bunica nu m-a mai intrebat… Acum nu mi-a mai zis nimic. Plecase. Era, acolo, doar trupul cu care noi ne-am obisnuit. Noi am ramas s-o confundam, acum, doua-trei zile, cu trupul acela trecator. Apoi, in pamant, se va asterne peste el tarana si peste ea uitarea. Grele ca plumbul, una din firea legilor naturii si alta din firea legilor pamantului acestuia blestemat.

Acolo, in cimitir, la capela rece, am avut cele mai inalte simtaminte din seara de Craciun. Cu lacrimi in ochi, m-am gandit la tatal ei, la ea, la bunica si la alti fratii care au murit. Stiu ca sora Lidia nu mai e. Atat e tot ce stiu. Am plecat mai sarac, mai trist, mai singur. La revedere, sora Lidia!

Mike Pence

Un video autobiografic din partea lui Mike Pence, viitorul vice-presedinte al Americii, cel care l-a prezentat pe Donald Trump in noaptea alegerilor si a avut o scurta cuvantare foarte incarcata emotional si foarte scurta.

 

Homosexualitatea – O abordare ortodoxa [1]

thomashopko-homosexualitatea-oabordareortodoxa

Carte omonima titlului, de Thomas Hopko, aparuta la Theosis (in limba romana) este una dintre cartile pe care le citesc in aceste zile.

Voi incerca sa pun cateva citate pe acest blog si scurte observatii, daca va fi cazul.

In primul rand, sa observam ca titlul este oarecum inadecvat tradus, avand in vedere continutul, cand se subliniaza preferinta pentru ideea de „atractie intre persoane de acelasi sex”. In engleza, limba dupa care a fost tradusa cartea (conform informatiilor de pe coperta editiei pe care o citesc), titlul este: „Christian Faith and Same Sex Attraction”. Cartea, in limba romana, este o traducere de Marian Radulescu, cu un cuvant inainte generos de Mihail Neamtu.

Autorul insusi explica preferinta pentru o exprimare preferata termenului de „homosexualitate”:

„FOLOSESC SINTAGMA „ATRACTIE INTRE PERSOANE DE ACELASI SEX” in reflectiile mele deoarece consider ca termenul „homosexualitate”, atunci cand nu este utilizat cu sens general, nu este suficient de potrivit. (pag. 39)

Dar, intai, cateva elemente pe care le subliniaza Mihail Neamtu intr-o analiza foarte pertinanta, in introducerea cartii.

„Marcata de etosul revolutionar si de ideologia progresului, postmodernitatea contesta neutralitatea pozitiei modernilor. E prea putin! Suntem chemati sa recunoastem contributia esentiala la diversitatea culturala a lumii pe care o aduc operele literare si stiintele sociale conduse in cheie homoerotica.” (pag. 7)

„Vaste congregatii academice participa la rescrierea istoriei culturale a Occidentului, din care Platon, Cicero ori Sf. Pavel ies vinovati pentru introducerea notiunii de ‘pacat impotriva naturii.’ Homosexualitatea ajunge sa fie descrisa nu doar ca inclinatie libera a subiectului, ci drept rezultat al unei predestinari obsconse. Biologia si genetica conjura la producerea unui nou discurs in care minoritarii varsa lacrimi iar majoritarii intind batista.” (pag. 7 – 8)

Iata si o nota de subsol la citatul de mai sus: „Nu peste mult timp, viitorii studenti ai filozofiilor deconstructiei (in genul lui Michel Onfray) vor face etimologia lui Epicur si, in limba romana, vor crede ca e vorba probabil despre pederastie. Departe de-a fi un apologet al placerilor vulgare, exhibate in strada, filozoful din Samos a predicat – spre ciuda epigonilor sai – frugalitatea lipsita de suferinta (aponia), dar nu si o existenta fara pathos (intre altele, prietenia). Epicur a aratat in numeroase randuri ca o viata atinsa de plaga exceselor alunga linistea (alaraxia) si aduce inapoi tulburarea si durerea.” (pag. 7 – 8, nota de subsol 3)

Inchei acest prim articol prin redarea a doua intrebari foarte importante si bine articulate:

Cat de departe poate avansa modernitatea in disocierea sexualitatii de reproducere?

Ce raspuns vom oferi noilor generatii de copii nascuti dintr-o femeie lesbiana cu donator de sperma anonim pe rol de tata?

Despre reactiile din contextul cazului Bodnariu

Nu stiu daca-i bun titlul, chiar nu stiam cum as mai putea intitula dupa atatea tastaturi cu litere sterse (a se citi „cerneasa cursa” in limbaj adaptat) despre acest subiect. Nu ca trebuie sa scriu si eu, dar nici ca s-ar putea altfel.

Reactia Presedintelui Romaniei si reactia noastra

Presedintele Romaniei nu trebuie sa se precipite in declaratii si nici sa se grabeasca cu acuze si promisiuni.

In acelasi timp, el trebuie sa apere integritatea familiala si sa fie garantul sigurantei fiecarui cetatean roman. Romanii trebuie sa simta ca Presedintele este alaturi de ei si sa aiba o siguranta in plus. Nu e el Dumnezeu, dar e, totusi, Presedinte.

In randul baptistilor, respectul pentru autoritate este adesea subliniat, cat si importanta de-a ne ruga pentru demnitari, oricine ar fi ei. E foarte complexa chestiunea, nu e vremea sa intru in detaliu acum. E, insa, interesant, cum unii dintre baptistii care posteaza pe Internet, dorind sa aiba un cuvant de aparare in favoarea familiei Bodnariu in special si a familiei in general, uita de acest important aspect si isi permit sa vorbeasca in doi peri (sau mai multi) despre Presedinte, doar ca nu a reactionat cam cu li se parea lor potrivit. Cred ca ar fi nevoie de putin mai mult respect fata de autoritatea functiei pe care acest om (ca-i om, ca noi toti, dar noi toti nu suntem Presedinte, ca el…) o are si o reprezinta in Romania. Si mai multa rugaciune, fratilor, in special pentru noi, sa ne dea bunul Dumnezeu putere sa fim mai zgarciti cu certarea si pedepsirea nemiloasa a Presedintelui Romaniei care nu a avut inspiratia sa ne sara in ajutor si sa se lupte pentru noi doar pentru ca asa am spune noi, de data asta.

Eroarea grosolana a multora care tot dau lectii altora prin biserici iese nesimtita si in public, ca si cum ar fi un giuvaier nepretuit, admirabil. E satula lumea de criti-circarii de serviciu, cotidieni, neastamparati si obraznici. Pentru ca unii baptisti considera ca doar ei sunt crestini, indemnul meu ar fi sa se ocupe mai degraba de a demonstra ca macar ei sunt prin valoare si autenticitate, nu prin a face si ei ce fac cei pe care nu si-i iau ca modele in teoria noastra cea de toate zilele.

Romanul stie-tot, postacul Internetului unde a vorbi singur nu e tocmai o boala

Romanul e vestit prin priceperea lui care transcende diversele domenii pe care lumea le-ar mai putea desfasura in ramura istoriei si, oricum, e in natura omului sa-si dea cu parerea, ca sa zic asa, daca ma-ntelegeti.

De aceea, el stie precis cum e cum ar trebui sa fie parinte, chiar daca inca nu e, cum sa educe, chiar daca educatie nu prea are si cum sa fie popular, chiar daca nu l-ar alege mai nimeni in fruntea vreunei miscari, fie ea si trecatoare precum cea a vantului.

Astfel ca, spatiul virtual trebuie sa indure multe pareri-decrete, spuse in pripa, dar cu mare greutate, din partea tuturor expertilor, dupa cum le e si plata, interesul si chemarea. Auzi batausi din nascare, lectori impotriva asa-zisei „educatii prin bataie”, care, de fapt, nu e educatie, ci corectie, dar sa lasam detaliile acestea nesemnificative, precum culoarea verde si rosie la semafor.

La mare trecere e si vorba ca, daca te duci intr-o tara, trebuie sa respecti ce e acolo, nu te pui tu mare si tare, c-o patesti. Fiindca asta era si telul de viata a familei Bodnariu – sa se opuna legilor Norvegiei. De-asta s-a si facut sotul inginer si sotia s-a dus si ea la lucru, chiar cu 4 copii, ca sa se camufleze in peisaj si sa nu se observe ceea ce pentru romanul de rand este evident, anume intentia obscura si periculoasa a imigrantului nepoftit, de a schimba regimul de la Oslo. Mult le-au mai trebuit norvegienilor sa observe asta si cu mare pret si daruire au obtinut ei o asemenea cunostinta. Nu si romanul ratat in viata, in ce-l priveste, dar desavarsit expert recunoscut in ce-i priveste pe altii. Cum de si-au inchipuit acest doi soti ca isi pot educa copiii acasa la ei, e greu de inteles. Dar si mai greu, daca nu imposibil, e cum de au crezut ei ca scapa de ochiul mereu treaz si atent al romanului internaut!?

Familia si datatorul de familie

Sa dea Dumnezeu fiecaruia o familie cum se cade! Numai ca, in Norvegia, nu Dumnezeu da, ci Barnevernet. Si ei sunt tot oameni, dar oameni mai oameni. Ca intotdeauna trebuie sa fie si… sa mai fie. Asa e omul, el intotdeauna are o nazuinta mai inalta decat poate duce.

Datatorul de/din familii Barnevernet, ia din casa si da la altii. Cu mana larga. El ne ajuta pe noi, cei de rand, carele nu intelegem rostul vietii si prosti si muritori suntem. Ne ia copiii si-i da altora, mai de treaba decat noi, carele nu au familii ca ale noastre ca s-au jertfit sa ne ajute pe noi sa ne creasca si noua copiii cum se cuvine, nu cu educatie parinteasca, ci cu educatie adevarata, iubitoare si implinitoare. Desavarsita, intr-un cuvant, ca sa zic asa.

Familia nu are voie sa-si indocrineze copilul in ideile crestine si ale Bibliei despre care zicem ca ar fi de inspiratie divina. Copilul trebuie sa aleaga el, zic ei. Asa ca, pentru a-l ajuta sa aleaga, copiii sunt dusi la manifestatiile homosexualilor si educati de altii dupa cum le e puterea de influenta si sustinerea financiara. Mare mirare ca unii aleg, totusi, o familie normala, dupa ce-au fost pusi sa aleaga intre homosexuali si… homosexuali.

Oricum, copiii mei sunt ai mei. Nu pot sa spun ca eu i-am facut si eu ii omor, ca-n vorba nepriceputa, dar ca-s ai mei este evident, chiar daca altii vor sa mi-i ia si sa mi-i instraineze. Acasa sau departe, tot ai mei sunt. Si, atunci, doar dreptul meu de a-i educa mi-e luat, cat si dreptul de-ai iubi si a-i creste cu responsabilitate si har. Ca macar atat am invatat si eu de la Dumnezeu – sa ma port frumos cu copiii mei, sa-i iubesc si sa le port de grija! Dar nu pot, ca mi-i rapesc dadatorii de familii si-si fac voia cu ei. Drama mea, nu o stie nimeni, ca nimanui nu-i pasa, doar sunt copiii mei. Sau, cel putin… erau…

Familia este fundamentala si esentiala umanitatii. Dar grozave suliti s-au abatut asupra ei, si din multe parti. Familia trebuie sa sufere injosirea homosexualilor batjocoritori si incapabili de-a da viata, prin aceea ca-i ia numele in derandere, prin aceea ca acolo se dau spre crestere copii nascuti de altii, ca sa fie educati de oameni abominabili si ticalosi prin natura faptelor lor nenorocite si blestemate. Fiindca, in loc sa-si planga starea si sa-si caute vindecarea, ei distrug si pe altii si-i invata ororile starii lor decazute si deplorabile. Familia este distrusa prin divortul promovat si lesne de infaptuit. E distrusa prin alienarea copiilor de parinti, ba chiar prin rapirea lor din casa, legal si cu acte in regula, macar ca fara vreo judecata, ci prin vointa unor voitori. Caci, daca vrei… poti…

Si cate altele n-am mai putea spune, pana la adanci batranete… ca de tineri ducem lipsa.

Observatii legate de Biserica, pericolele [2]

2. Sub nivelul formei. O expresie pe care am citit-o intr-o carte scrisa de Cristian Badilita.

Suntem intr-un pericol real, evident deja, de a trai un crestinism tern, lipsit de nuanta, la un nivel formal sau chiar sub.

Omul, „coroana a creatiunii” lui Dumnezeu, este fiinta care poate sa se coboare nu doar la nivelul animalelor, ci chiar sub (verzi Epistola lui Pavel catre Romani, cap.1). In alta ordine de idei, putem sa vorbim despre un nivel subformal. Atunci cand omul, crestin sau nu, cu numele sau nu, ajunge sa se blocheze intr-un spatiu extrem de simplist, al elementelor subcopilaresti, ale unor nuante de gri finite, putine la numar, poate chiar inexistente.

Lumea crestina, astazi, se imparte in mai multe familii. Da, tinem la ale noastre, fiecare. Totusi, dintr-o lipsa acuta de argument, pe fondul unei lipse de intelegeri importante, credinciosii de astazi (sau poate pseudo-credinciosii?) ajung sa se opreasca intre doua paranteze atat de apropiate incat practic se ating…

Eram, cu mai multi ani in urma, intr-un spital, impreuna cu un grup de prieteni, mergand sa cantam spre inviorarea celor bolnavi, din salon in salon, cateva cantari crestine alese sa incurajeze, sa intareasca. Nu putini au plans auzindu-le. Ne rugam pentru bolnavi, spuneam pilde care ii cercetau pe oameni. Simplu, deschis. Politicos si atent, ne ceream intotdeauna voie sa intram in vreun salon. Prezentam ce vrem sa facem si oamenii ne primeau bucurosi. Cateva clipe de suflet. Intr-o zi, la un salon, cand sa intram, dam de un barbat aproape tot in ghips, care se plimba, totusi, cu niste carje, probabil parte din terapia de refacere. Om, om, ca toti oamenii, doar ca in ghips. Ne intreaba incruntat ce vrem. I-am spus. „N-avem nevoie de Dunmnezeu”, zice el. De fapt, era evident ca are nevoie… Nu ne-am cramponat noi la vorbele lui, ceilalti din salon au avut nevoie. Ce m-a frapat a fost ca un om intr-o stare ca a lui a fost cel care nu a vrut sa ne primeasca. In contextul de atunci, o reactie la faptul ca nu eram din cultul din care facea si el parte…

Intr-o zi, la o inmormantare fiind, dupa ce se termina, inca in gandurile mele, departe de cele de acolo, dau sa plec. Cineva imi intinde un colac. Eram la o inmormantare tinuta de orgodocsi, cineva de la Oastea Domnului a trecut dincolo. Iau colacul, nu sunt prea atent. Imi vine in minte ca nu am luat colac pana atunci, dar nu stau sa ma gandesc la asta acum. Cand ies ma vad cativa baptisti, purtam o scurta discutie, la alt nivel, inferior, gandurilor de pana atunci, predicilor preotiolor, cantarilor Oastei Domnului… Dupa o vreme, ma intalnesc cu unul dintre ei. Vin la Biserica. Ce-mi zice? „Pace”? Nu! Ma intreaba de colac. Uitasem de el… Pana la urma a concluzionat: „Esti ultimul om!”, si a plecat. Asadar, am ajuns ultimul om. Iata ce face un colac… Daca m-as fi dus la masa de dupa, cred ca nu mai eram nici macar om, un extraterestu rataci pe planeta albastra… Si, iata, s-ar fi adeverit si ca extraterestrii exista.

Blocati in niste forme pe care oricum nu le inteleg, multi crestini nu pot inainta in viata fiindca si-au inchis orizontul atat de mult incat obscuritatea a luat locul tuturor lucrurilor frumoase si bune.

Pe vremea intoarcerii poporului evreu din robia babiloniana, in urma primului val de repatriere, dupa ce au refacut altarul Domnului, poporul s-a lasat pe tanjala si au uitat ca Dumnezeu le-a trezit duhul pentru a se reintoarce sa refaca Templul. In Eden, Dumnezeu si omul. Dupa un timp, Cortul Intalnirii, unde venea prezenta Domnului. Apoi, macar ca Dumnezeu nu locuieste in locuinte facute de maini omenesti, El a venit si a locuit in Templul zidit de Solomon. Si, apoi, alte Temple. In Cristos, „Templul” daramat si in trei zile zidit iarasi, Dumnezeu a locuit printre noi. In Biserica, fiecare este Templul Duhului Sfant. Si, in nadejde – „Iata Cortul lui Dumnezeu cu oamenii!”. Degeaba aducem noi jertfe, cand nu avem partasie reala cu Dumnezeu… Nu era destul altarul si jertfele, trebuia rezidit Templul. Tot asa, astazi, multi crestini se pot inchina, dar fara sa aiba o partasie cu Dumnezeu. Ei sunt cei care traiesc intr-o religie care nu-i cu nimic mai buna decat Legea, mai proasta cu siguranta, fiindca nu vine de la Dumnezeu (pe cand Legea a venit de la Dumnezeu si a avut un rol bine stabilit in planul de mantuire).

O, daca-ar sta mantuirea intr-un colac… Sau intr-o apartenenta religioasa, un scaun intr-o cladire… Ar fi pur omeneste, nimic din lucrarea pe care o poate face doar Dumnezeu. Din pacate insa, oamenii sunt gata sa lege bine lanturile rautatii din inima lor, sa purceada tot mai cu avant pe drumul urii, dar sa nu se lase de obiceiurile si traditiile lor, pe care oricum nu le inteleg si, cu atat mai putin, nu le pot explica… Pentru un colac, iata, cineva a fost gata sa ucida cu vorba – „Esti ultimul om…”. Cat de ridicol… Un astfel de crestinism este o trista si ieftina imitatie. Nimeni nu va vrea sa faca parte dintr-un astfel de crestinism… Viitorul este posibil doar daca vor exista oameni care sa fie reali in relatia lor cu Dumnezeu.

Cum ajunge cineva intr-o asemenea stare? Printr-o viata goala de continut, departe de umblarea reala cu Dumnezeu. Cum raspundem unor astfel de oameni? Cu argument? Nu stiu daca-i intereseaza. Cu cearta? Ei oricum se cred mai buni, deci… nu i-ar ajuta cu nimic! Atunci? Cred ca numai Dumnezeu poate sa cerceteze si sa aduca realitatea prezentei Sale, a constientizarii a ceea ce inseamna Dumnezeu si viata traita langa El.

Biserica va fi ceea ce trebuie sa fie (si) atunci cand oamenii ei vor umbla cu adevarat cu Dumnezeu, nu in formele reci si neintelese ale ritualurilor religioase sterpe, ci in realitatea schimbarii vietii facute de Dumnezeu, in minunata Sa lucrarea de transformare si intregire in chipul lui Cristos.

In latura cea mai indepartata a unor astfel de obiceiuri firesti, se regasesc psihopatii religiosi, poate chiar sociopatii religiosi. Atat de formali, dar plini de zel pe viata si pe moarte pentru un nimic. Fiindca, indiferent daca are sau nu relevanta, pentru ei obiectul luptei este lipsit de continut, irelevant. Dar, ar ucide pentru el.

Tot asa, l-au ucis si pe Cristos. In numele lui Dumnezeu… Incredibil? Dar s-a intamplat! E o boala cumplita. Nu degeaba denumirea de fariseu, avand o cu totul alta semnificatie, a ajuns sa fie sinomima cu ideea de ipocrit/ipocrizie si chiar sa-i ia locul cu brio.

Pericolul, in crestinism, nu este numarul mic de credinciosi, ci numarul mare de falsi-credinciosi. Au fost, slava Domnului, astfel de oameni in toate timpurile. Sa nu ne lamentam sau sa ne credem speciali in prigoana… Rolul lor este acela de a dezvolta cadrul pentru credinciosi, ca acestia din urma sa raspunda cereste celor firesti si ca, prin intristarea fetei, inima sa li se faca mai buna.

In incheiere, bine e sa nu fim pricina de poticnire. Dar, nu va lasati mahniti de scuipatul care se prelinge pe fata voastra, venit cand nu va asteptati, cand garda era jos, ca doar ati fost la Biserica… cu „fratii”. Ganditi-va, numai, la Cristos! Fiti fii ai Tatalui din ceruri, bucurati-va! Din suferinta cea mai grea, in taina, in intuneric si adanc, se nasc cele mai frumoase perle. O perla nu trebuie prezentata intr-un ambalaj de senzatie, prin nenumarate reclame si reducere de pret. O perla este admirata fiindca e valoroasa in sine. Dar, o perla nu apare, ea se formeaza, devine.